Rolul biblic al diaconilor

de Derek Gentle

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alert faţă de nevoile spirituale ale bisericii – eliberând pe pastorul(ii) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei şi promovarea unităţii în biserică.

Conduita biblică asupra slujbei de diacon

Diaconii şi bătrânii bisericii sunt două slujbe distincte dintr-o biserică Nou Testamentală

Cele 2 poziţii Nou Testamentale sunt menţionate împreună în Filipeni 1:1 şi în 1 Timotei 3 – episcopii şi diaconii. În 1 Timotei 3 calificările sunt enunţate pentru cele două slujbe, episcopii în versetele 1-7 şi diaconii în versetele 8-13. Calificările sunt similare, însă nu identice. De exemplu, de la episcop se cere să fie „capabil să înveţe pe alţii” în timp ce de la diacon nu se cere aceasta. Diferenţele din titlu şi calificări înseamnă că aceste oficii sunt distincte.

Termenul „episcop” este tradus prin supraveghetor în alte traduceri. Acesta este cuvântul de unde am preluat „episcopal” care înseamnă „a privi peste, a inspecta, a supraveghea, a se îngriji de” şi se referă la „îngrijirea de biserică care este datoria bătrânilor bisericii”. Termenul este folosit interschimbabil cu „bătrân” şi „păstor” (adică pastor) în Fapte 20 şi 1 Petru 5. Nu se pune la îndoială autoritatea slujbei: „Presbiterii (sau bătrânii) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Trei lucruri ies în evidentă:

1. Diaconii şi Bătrânii sunt oficiile din cadrul bisericii. Acestea sunt distincte. Bătrânii nu sunt diaconi. Diaconii nu sunt bătrâni.

2. Termenii Bătrân, Pastor (păstor), şi Supraveghetor (episcop) sunt folosiţi în mod sinonimic în Noul Testament.

3. În Noul Testament, bătrânii aveau rolul de supraveghere generală a bisericii.

În limba originală, cuvântul Diacon înseamnă Slujitor

Însăşi titlul este atât de descriptiv ca oricare descriere de slujbă. În Biblie, cuvintele au înţelesuri şi cuvântul „diacon” înseamnă slujitor. Iată mai jos cum a fost definit acest cuvânt în formele sale variate:

„Diakoneo şi derivatele lui, aşa cum sugerează etimologia lor, sunt folosite în principal pentru ajutorul personal al altora.”

„Diakonia este găsit de 34 de ori în Noul Testament. Acesta înseamnă slujire la masă în Luca 10:40; Fapte 6:1, etc.”

„Diakanos este găsit de 29 de ori în Noul Testament. Înţelesul său primar este unul care slujeşte la mese.” (“Serve, Deacon, Worship” in The New International Dictionary of New Testament Theology [„Slujire, Diacon, Închinare” în Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament], Colin Brown, ed., v. 3, p. 544, 546).

„În Filipeni 1:1 şi în numeroase alte referinţe din literatura creştină timpurie din afara Noului Testament, episcopii şi/sau bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi împreună, diaconii fiind menţionaţi ultimii. Datorită acestei ordini, şi datorită implicaţiilor naturale ale cuvântului diakonos, majoritatea interpreţilor cred că diaconii, de la început, au slujit ca asistenţi ai liderilor bisericii” (Diacon, Diaconiţă, Fred A. Grissom, Holman Bible Dictionary, Holman, 1991).

Slujba de diacon a fost creată pentru scopul mânuirii lucrării de binefacere

Descrierea biblică este destul de clară în ceea ce priveşte fondarea diaconiei şi nicăieri altundeva Scriptura nu abrogă scopul original:

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:1-3).

Slujba de diacon a fost stabilită pentru a-i elibera pe apostoli (care au funcţionat ca primii pastori) pentru a se ruga şi a se pregăti pentru slujirea Cuvântului

Apostolul, preocupat fiind de problema lucrării de binefacere din cadrul bisericii din Ierusalim, a spus congregaţiei că „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6:2-4).

Unii au înţeles că acest pasaj vrea să spună că este rolul diaconilor de a supraveghea lucrarea bisericii. În primul rând, textul spune „slujba aceasta”, nu „slujba” – referindu-se la slujba de binefacere. În al doilea rând, Dr. Robert Naylor arată că aceasta ar fi o interpretare greşită a înţelesului cuvântului: „Cuvântul slujbă ar trebui să fie discutat puţin pentru a preveni orice înţelegere greşită. Cuvântul grecesc este chreia şi acesta înseamnă de fapt nevoie. El este tradus astfel de 25 de ori. Aici este singurul loc unde el este tradus prin slujbă. De aici nu există nici o autoritate Scripturală pentru diaconi pentru a face deciziile financiare ale bisericii. Deciziile bisericii trebuie să rămână deciziile bisericii.”

Diaconii timpurii au fost selectaţi pentru calificările lor spirituale

1 Timotei 3 şi Fapte 6 clarifică acele calificări ale slujbei diaconilor; ultimul pasaj conţinea ceea ce s-ar putea numi de drept „calificările de bază”:

„Bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” – Fapte 6:3.

„Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” – Fapte 6:5.

Adesea, atunci când se vorbeşte despre cineva ca diacon posibil, cineva aude o remarcă de genul „El vine regulat la biserică şi este un bun dătător”. Dar Dumnezeu se uită la oameni cu o dinamică internă, care nu poate fi determinată într-un fel superficial.

Diaconii trebuie să fie capabili să slujească Domnului în chestiuni spirituale

Cei şapte diaconi originali erau oameni ce erau capabili să slujească Domnului în feluri care erau mult mai spirituale în natură decât împărţirea de mâncare. Ştefan era un om de putere spirituală: „Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Filip nu era doar un diacon, ci şi unul înzestrat în evanghelism (Faptele Apostolilor 8:5-7).

Slujba de diacon necesită o înţelegere fermă a doctrinei sănătoase

O biserică este orientată spre conţinut. Aceasta este o comunitate condusă doctrinar, clădită pe adevăr. Fiecare membru ar trebui să aibă această abordare în această părtăşie; cu atât mai mult liderii cum sunt diaconii. „Ei trebuie să posede secretul mistic al credinţei [adevăr creştin ascuns de oamenii neevlavioşi] cu o conştiinţă curată” (1 Timotei 3:9, tradus după versiunea Amplified din limba engleză, n. tr.).

Prezenţa diaconilor ar trebui să contribuie la unitatea unei biserici

Atunci când apostolii au stabilit planul pentru crearea acestui oficiu, „Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi” (Fapte 6:5). Plângerile cu privire la lucrarea de binefacere s-au oprit. Şi plângerile erau din partea evreilor care vorbeau greaca, evreii vorbitori de limba ebraică s-au liniştit evident în a păstra unitatea bisericii, căci toţi oamenii selectaţi aveau nume greceşti. Aceasta este încă adevărat şi astăzi: Oricând o biserică are diaconi care îşi fac slujba în modul corespunzător, biserica este mult mai probabil să fie în unitate.

Prezenţa diaconilor ar trebui să avanseze cauza evanghelizării

Impactul imediat al creării slujbei de diacon a fost acela de a elimina controversa din biserică şi pentru a aduce biserica înapoi la cursul ei de împlinire a misiunii sale. Biblia spune că „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7). Acest lucru este încă adevărat. Atunci când o biserică are diaconi care sunt în voia lui Dumnezeu, cauza evanghelizării mondiale va fi ajutată.

Modelul biblic pentru diaconi văzut în cadrul istoriei bisericii

Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi, la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului. (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor]a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

În timpul Evului Mediu Slujba de Diacon a ajuns să semene cât mai puţin cu Modelul Noului Testament.

„Mai târziu, diaconii medievali îşi asumau un rol eclesiastic crescut, iar tendinţa lor de a deveni candidaţi pentru preoţie a devenit mai pronunţată decât oricând. Aproape că nimeni nu era ordinat în diaconie decât dacă dorea să avanseze spre preoţie” (Deweese, p. 18).

În timpul Reformei întoarcerea la Scriptură a rezultat într-o întoarcere la rolul biblic al diaconilor

Martin Luther: „Diaconatul este slujba, nu de citire a Evangheliei sau a Epistolei, aşa cum este practica prezentă, ci distribuirea ajutorului bisericii către cei săraci”.

John Calvin: „Scriptura îi desemnează în mod specific pe diaconi pe aceia care i-a rânduit biserica să distribuie ajutoarele şi să se îngrijească de săraci, şi să slujească în calitate de administratori ai cutiei pentru săraci”.

Din nou, Calvin afirma: „Aici, deci, este tipul de diaconi pe care i-a avut biserica apostolică, pe care ar trebui să-i avem şi noi după exemplul lor” (Deweese, p. 19).

Timothy George rezumă părerea lui Calvin despre rolul biblic al diaconilor astfel: „Calvin a deţinut de fapt slujba de diacon cu mare stimă. Diaconii erau oficiali publici din biserică încredinţaţi cu îngrijirea săracilor. El a îndemnat ca ei să fie calificaţi în credinţa creştină din moment ce, în cursul lucrării lor, ‚ei aveau să dea adesea sfat şi mângâiere’. Într-adevăr, diaconii din Geneva lui Calvin ar trebui să aibă experţi în ceea ce noi numim azi lucrarea socială precum şi grija pastorală” (Theology of the Reformers, Broadman Press, 1988, p. 241 [Teologia Reformatorilor]).

În anii timpurii ai lui 1600 baptiştii primari cum au fost John Smyth şi Thomas Helwys, au văzut rolul primar al diaconilor ca fiind cel al lucrării de binefacere al bisericii.

În 1654, în ceea ce avea să devină o descriere repetată, Thomas Collier a descris lucrarea diaconilor ca cea a slujirii la mese: masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracului (Deweese, p. 20). Liderii Baptişti de Sud de mai târziu aveau să utilizeze apoi această descriere pentru a enunţa lucrarea diaconului. Preşedintele fondator al Seminarului din Sud-vest, B. H. Carroll, spune că îşi aminteşte de o predică a lui S. S. Lattimore cu această schiţă care declara că „el credea că este o diviziune ingenioasă a tabelului de întrebări” (Commentary on the English Bible, V. IV, p. 135 [Comentariu asupra Bibliei Engleze]). Recent, în 1997, fostul preşedinte al SBC, Jim Henry, a folosit această schiţă ca partea a materialelor sale în lucrarea sa Diaconii: Parteneri în lucrare şi creştere.

Tendinţa de deviere a baptişti de la modelul biblic

„În ultima jumătate a secolului al 18lea, un nou concept al diaconilor baptişti a apărut şi continuă să existe în multe biserici de astăzi. Aceasta a fost părerea despre diacon ca manageri de afacere a bisericii. Această părere punea accentul pe gradul aparent excesiv al funcţiei administrative a diaconilor şi a tins să se abată de la alte domenii de serviciu l-a care s-au oferit o atenţie egal de puternică anterior” (Charles W. Deweese, The Emerging Role of Deacons, Broadman Press, 1979, p. 34).

Această deviere a început ca un efort de a-l „Uşura pe lucrător de preocupările seculare ale bisericii” (un tratat despre disciplina bisericii, Charleston Association, S.C., 1774 citat de Deweese).

Dar în 1846, R. B. C. Howell folosea o nouă terminologie, afirmând că diaconii sunt „Un bord de directori şi au controlul asupra întregilor afaceri din împărăţia lui Hristos” (The Deaconship, Judson Press, p. 11 [Diaconia]). „… Diaconii din departamentul lor specific sunt, aşa cum am afirmat, UN BORD DE OFICIALI, sau bordul executiv al bisericii, pentru departamentul ei temporal…” (p. 112-113). Aceasta este felul şi momentul în care diaconii din cadrul vieţii Baptiste au început să fie numiţi un bord. Acest termen nu are nici o rădăcină biblică în cuvânt sau concept.

Howell a privit lucrarea spirituală a pastorului şi lucrarea temporală a diaconului ca domenii separat, sau departamente: „… Pastorul are supravegherea a tuturor lucrurilor spirituale ale bisericii, şi este prin urmare episcop sau supraveghetor în acel departament; în acelaşi fel sunt diaconii supraveghetori a tuturor temporarilor ei, asupra cărora ei au control deplin” (p. 12). El a declarat, totuşi, că „Nu este în cele din urmă datoria diaconilor de a conduce biserica” (p. 66), explicând că „Diaconii nu sunt bătrâni care conduc” (p. 69).

Au existat aceia care, la vremea respectivă, au văzut din această tendinţă ca o cauză de îngrijorare. În 1852, un pastor/istoric din New York a avertizat împotriva conceptului diaconului ca fiind o persoană, „de o aşa de mare importanţă şi consecinţă eclesiastică din Biserică, încât toată membralitatea, şi toate afacerile din Biserică, şi Pastorul, trebuie să fie dictaţi, conduşi şi guvernaţi de el”. În 1897, Edwin C. Dargan, profesor de omiletică şi de eclesiologie la Southern Baptist Theological Seminary [Seminarul Teologic Baptist din Sud], a prevenit despre tendinţa diaconilor de a acţiona ca „un gen de presbiteri conducători” (ambele citate folosite de Deweese, p. 47-48).

Cum să ştii dacă biserica ta nu a deviat

Howard Foshee a enumerat trei evidenţe a faptului că diaconii operează sub conceptul unui bord:

(1) Atunci când toate recomandările majore din partea operaţiilor bisericii şi a comitetelor bisericii sunt prezentate de diaconi fie că trebuie sau nu să meargă în congregaţie.

(2) Atunci când pastorul şi membrii personalului sunt direct responsabili faţă de diaconi mai degrabă decât faţă de biserică.

(3) Când se cheltuieşte o mare parte a resurselor bisericii, cum ar fi facilităţile şi finanţele, trebuiesc aprobate de diaconi. (The Ministry of the Deacon, Howard B. Foshee, Convention Press, 1968, p. 33 [Lucrarea diaconului])

Cum au început baptiştii să se întoarcă la conceptul biblic al diaconiei

Începând cu subtilitate în anii 1950 şi intensificându-se în anii 1970 au existat respingeri repetate ale conceptului de diaconie care a început în anii 1800. Robert E. Naylor, preşedintele Seminarului Teologic Baptist din Sud, a avertizat în 1955 următoarele: „Există biserici în care diaconii şi-au potrivit lor autoritatea care este contrară cu învăţătura Noului Testament. Aceasta a mers aşa de departe încât s-a dezvoltat şefia. Există un complex de ‚bord’ şi un sentiment general că diaconii sunt ‚directori’ ai bisericii. Nimic nu poate fi mai îndepărtat de geniul baptist sau planul Noului Testament. Oriunde există această condiţie, există în mod inevitabil şi aceia care spun că e nevoie de diaconi. Adevărul e că de astfel de diaconi… nu este nevoie în biserici” (Robert E. Naylor, The Baptist Deacon, Broadman Press, 1955, p. 3-4 [Diaconul baptist]).

În anii 1970, Howard Foshee a respins ferm terminologia acelei perioade; el a relatat: „Regretabilul termen ‚bord de diaconi’ a apărut. Fraza este străină faţă de felul în care baptiştii ar trebui să lucreze împreună sub conducerea Duhului Sfânt. O congregaţie baptistă face decizii colective pe măsură ce fiecare membru caută să voteze în convingerea sa sub conducerea Domnului” (Howard B. Foshee, Now That You’re a Deacon, Broadman Press, 1975, p. 13 [Acum că eşti un diacon]).

Descriind rolul celor şapte diaconi originali, Wayne Dehoney a scris: „Prima responsabilitatea a acestor oameni a fost aceea de a-i asista pe pastori în lucrarea spirituală de păstorire şi de îngrijire de turmă şi să-i elibereze pe pastori pentru lucrarea de rugăciune, predicare şi pregătire. De fapt, aceştia şapte au fost selectaţi de a fi ‚sub-păstori’ ai turmei” (Church Administration Magazine, Nov. 1959, citat de Foshee [Revista administraţiei bisericeşti]).

În cadrul capitolului lui Foshee, Înţelege-ţi lucrarea ta ca diacon, subtitlurile lui includ, Lucrarea de diacon iniţiată pentru a împlini nevoile spirituale şi Diaconii ar trebui să organizeze lucrarea.

În cadrul acestei perioade s-au făcut disponibile variate materiale despre „Lucrarea familială de diacon” care au fost puse la dispoziţie de către Bordul Şcolii Duminicale şi au devenit populare.

Prin anii 1990, aceasta a fost o chestiune decisă în cadrul publicaţiilor denominaţionale şi printre liderii baptişti. În 1991 Jerrry Songer a scris că „Bordul de diaconi şi conceptul de manager de afacere nu mai este deloc un model viabil” (Deacons Leading with Pastor and Staff, Deacons as Leaders, compiled by Robert Sheffield, Convention Press, 1991, p. 87 [Diaconii care conduc cu pastorii şi cu personalul, Diaconii ca lideri]). În 1997, Jim Henry întorcea baptiştilor portretul lui Thomas Collier despre lucrarea diaconilor ca fiind cea de slujire la mese (masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracilor) ca parte a materialelor sale video de pregătire (Deacons: Partners in Ministry and Growth, Sampson Ministries, 1997, distributed by the Sunday School Board of the SBC).

De ce persistă conceptul de ‚Bord de Directori’

Există câteva motive pentru care persistă modelul de „Bord de Directori” în cadrul vieţii baptiste:

1) Ca un transfer de la bisericile rurale şi din zilele când ei aveau „predicatori” cu două vocaţii, sau probabil cu sfert de normă, care nu erau pe terenul de a tinde astăzi la lucrare şi la administrare.

2) Datorită că acesta este un sens comun să încurci lucrurile în spatele uşilor închise, aducându-le la podea pentru un vot al bisericii; cine altcineva mai este acolo, în afară de diaconi, care încurcă lucrurile?

3) Deoarece câţiva creştini au darul de administrare (sau îndemânarea în acel domeniu) şi trupul de diaconi este singurul loc din cadrul structurii lor de organizare a bisericii unde există oportunitatea de a sluji Domnului în acest fel.

4) Pentru a oferi o dare de seamă rezonabilă. Fără un astfel de trup, un individ ar putea să devină ispitit să-şi abuzeze încrederea sa.

5) Din experienţele diaconilor cu un trecut în lumea de afaceri (care l-ar include şi pe R.B.C. Howell) sau din instituţiile seculare caritabile. Uneori, acesta a fost singurul model cu care ei să fi avut o reală familiaritate.

6) Deoarece unii diaconi ar fi în afara zonelor lor de confort – poate că ei nu ştiu destul din Biblie pentru a înţelege învăţătura Noului Testament despre oficiul de diacon sau că ei nu se simt confortabili în a face lucrarea. Aşa că ei se ţin de ceea ce se simt confortabili.

Abordări în întoarcerea la diaconia biblică

Variate abordări sunt folosite de biserici în încercarea de a se întoarce la un model mai biblic pentru diaconie. Cât de departe sunt ei gata să meargă în acest efort este determinat de un număr de variabile care includ şi părerea lor despre aceasta şi accentul pe Scriptură, înţelegerea lor a naturii bisericii, vârsta congregaţiei şi unanimitatea părtăşiei referitor la ce paşi trebuiesc făcuţi în general.

1) Schimbarea terminologiei

Unele biserici, într-un efort de a-şi îmbunătăţi conceptul bisericii lor despre diaconie, au încercat să se întoarcă la terminologia biblică şi să lase limbajul lumii de afacere. Probabil că ei nu se mai referă la diaconi ca un „bord”, ci ca un „trup”, poate chiar prin eliminarea termenului „directorul bordului”.

2) Schimbarea atitudinii

Aceste biserici pur şi simplu decid că o schimbare a statutului lor ar fi neînţelept sau nepracticabil, dar pentru ei o abordare şi o mentalitate de genul slujitor în lucrare ar fi în ordine.

3) Trecerea la o formă de guvernare bisericească cu bătrâni şi diaconi

Biserica baptistă Capitol Hill are această formă de organizare. Mike Dever, pastorul lor spune: „Toate bisericile au avut indivizi care au îndeplinit funcţiile de bătrâni chiar dacă ei au fost numiţi cu alt nume. În Noul Testament, ei erau numit bătrâni sau supraveghetori, şi întotdeauna era mai mult de unul (o pluralitate) despre care se vorbea. De ei era nevoie în Noul Testament şi este nevoie de ei şi acum” (Nine Marks of a Healthy Church: Biblical Church Leadership” See also this section of the Capitol Hills Baptist church constitution [Nouă semne ale unei biserici sănătoase: Conducerea bisericească biblică, vezi de asemenea şi secţiunea despre constituţia bisericii Capitol Baptist Church – materiale în limba engleză cu site-ul aferent, n. tr.]).

Aceste biserici selectează bătrâni pentru a supraveghea administrarea bisericii şi se întorc oficiul de diacon înspre rolul de binefacere/asistare din Noul Testament. Bătrânii din aceste biserici includ de obicei şi pe pastor, probabil şi alţi membrii de personal de lucrare, şi membrii laici ai bisericii. ar trebui notat faptul că această abordare ar trebui să necesite ca acei membrii ai grupului de bătrâni să îndeplinească acele calificări din 1 Timotei 3:1-7, inclusiv capacitatea de a învăţa Cuvântul lui Dumnezeu. Unii ar putea întreba, „De ce să nu avem pe diaconi care să funcţioneze ca bătrâni, doar să nu le schimbăm numele?” Dacă diaconii aveau să acţioneze ca bătrânii, oare cine va îndeplini rolul Bibliei desemnat pentru diaconi?

Bătrânii ar îndeplini sarcina biblică pentru bătrâni, nu doar prin a fi lideri de afacere bisericească, ci lideri spirituali în cel mai adevărat sens. De exemplu, statutul Bisericii Baptiste Park Avenue din Titusville, Florida, specifică în parte următoarele: „Bătrânii sunt responsabili pentru oferirea viziunii şi direcţiei pentru biserică. Ei sunt responsabili pentru guvernarea bisericii ca reprezentanţi ai poporului lui Dumnezeu. Ei vor păstorii poporul prin oferirea de călăuză spirituală, învăţătură, şi echiparea oamenilor pentru lucrare. Bătrânii, cu asistenţa diaconilor, vor pune la dispoziţia fiecărui membru primirea de îngrijire. Funcţia principală a bătrânilor este de a oferi atmosfera şi structura pentru a permite indivizilor să-şi dezvolte relaţia lor cu Dumnezeu şi unul cu altul prin a se apropia de caracterul lui Isus Hristos şi a funcţiona zilnic în ascultare faţă de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt.”

4) Schimbarea organizării de diaconi

Unele biserici îşi organizează diaconii lor pentru a se îngriji de administraţie şi de lucrare cu ajutorul unor echipe de diaconi. O biserică a început să aibă diaconi administrativi şi diaconi de lucrare. Ar trebui notat faptul că aceasta este într-adevăr o variaţie în a avea bătrâni şi diaconi, nu doar de a schimba numele din diaconi sau a cere cuiva să îndeplinească acele calificări pentru bătrânii bisericii.

5) Eliminarea funcţiilor de administrare şi bazarea pe comitete

Aceste biserici merg în întregime pentru lucrarea de diaconi şi lasă toate funcţiile administrative personalului şi comitetului bisericii. Uneori, consiliul bisericesc devine echivalentul bătrânilor bisericii care conduc.

6) Adăugarea lucrării la responsabilităţile diaconilor

Unele biserici încearcă să-i mute pe diaconii lor într-o direcţie mai biblică prin a adăuga lucrarea la conceptul lor de diaconat. Ei nu şterg vechea abordare pentru conducere care, în părtăşia lor, ar produce ostilitate din partea membrilor mai tradiţionali. Diaconii lor continuă să opereze ca un bord de bătrâni, dar adaugă lucrarea la perspectivele lor.

Observaţii şi avertizări:

1. Nici o biserică nu ar trebui să încerce vreo schimbare în statutele ei fără să-şi schimbe anterior inima şi mintea; altfel ar rezulta diviziuni serioase în biserică.

2. Nici o schimbare făcută nu ar trebui să creeze un vid. Chiar şi bisericile structurate într-o manieră nebiblică au găsit feluri în care să facă lucrurile. Schimbările nu ar trebui să producă haos.

3. Responsabilitatea oferă protecţie pentru toţi; ar trebui să fie un fel de a lăsa aceasta la locul ei, într-o structură care este biblică şi care produce respect pentru oficiul de pastor şi al altor poziţii ministeriale.

4. Simpla schimbare a terminologiei sau oferirea de vorbe goale faţă de rolurile biblice este insuficient. Lucrarea Domnului trebuie făcută de fapt în felul Domnului.

5. Dacă o biserică vrea să aleagă să folosească pe diaconii ei ca un bord de bătrâni de conducere, atunci aceşti diaconi (denumiţi greşit ca bătrâni de conducere) trebuie să facă lucrarea de bătrâni şi să îndeplinească acele calificări pentru bătrâni, aşa cum sunt enumerate în Scriptură. Altfel, le-ar putea lipsi mentalitatea biblică de a călăuzi biserica. Bisericile care fac aceasta deviază adesea de la misiunea lor dată de Dumnezeu.

6. În cele din urmă, o congregaţie trebuie să decidă dacă ei sunt o biserică sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu – în practică – sau nu. Dacă este aşa, ei vor trebui să-şi structureze guvernarea lor într-un fel biblic folosind terminologia biblică.

7. Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alerţi faţă de nevoile spirituale ale congregaţiei – şi prin a promova unitatea din biserică, astfel eliberându-l pe pastor(i) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântul, şi a facilita răspândirea evangheliei.

Ar fi necesar pentru diaconi să-şi asume responsabilităţi adiţionale pentru a împlini nevoile lumii moderne, însă nu este niciodată acceptabil să le ştergi pe cele originale, funcţiile biblice ale oficiului acestuia.