O predică (Nr. 192) rostită marţi seara, 4 mai 1858 de către REV. C. H. Spurgeon la Bloomsbury Chapel, Din partea Uniunii Şcolii Duminicale
„Dă socoteală de isprăvnicia ta” – Luca 16:2.
Am auzit de multe ori în vieţile noastre că noi suntem ispravnicii ai Dumnezeului Atotputernic. Noi susţinem aceasta ca un adevăr solemn al religiei noastre, că bogatul este responsabil de folosirea bogăţiei sale; că cel talentat trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu pentru profitul pe care l-a adus din talentele sale; că fiecare dintre noi, în proporţie cu timpul şi oportunităţile noastre, trebuie să dea socoteală înaintea Dumnezeului Atotputernic. Dar, dragii mei fraţi şi surori, responsabilitatea noastră este chiar mai mare şi mai profundă decât a altor oameni. Noi avem responsabilitatea ordinară care cade pe toţi profesorii de religie, de a da socoteală a tot ceea ce avem înaintea lui Dumnezeu; însă pe lângă aceasta, aveţi şi responsabilităţile extraordinare ale atitudinii noastre oficiale – voi, ca învăţători pentru Hristos în clasele voastre; şi alţii dintre noi ca predicatori pentru el înaintea marii congregaţii. Prima responsabilitate este prea grea pentru oricare om să o împlinească. Aparte de harul divin, nu este imposibil ca vreun om să folosească astfel ceea ce Dumnezeu i-a dăruit spre a fi acceptat în final cu un „Bine rob bun şi credincios”; şi totuşi chiar dacă aceasta era posibilă, ar mai rămâne o imposibilitate totală pentru noi de a susţine pe deplin greutatea de teamă a responsabilităţi care stă peste noi în calitate de învăţători ai Cuvântului lui Dumnezeu pentru tovarăşii noştri nemuritori. Pe gâturile noastre stau două juguri; harul Suveran le poate face uşoare şi liniştite, însă fără de acesta ele ne vor irita umerii; căci ele sunt în ele insele prea grele pentru ca noi să le purtăm. Responsabilitatea comună este ca şi biciul lui Solomon; însă responsabilitatea extraordinară derivată din atitudinea oficială când nu este privită, va fi ca cea a scorpionului lui Roboam, degetul său mic va fi mai gros decât coasta tatălui său. Vai de paznicul care nu îi avertizează; vai de lucrătorul care eşuează în a învăţa adevărul; vai de învăţătorul şcolii de Sabat care nu este credincios care nu este credincios crezului său. Acum, să încercăm să ne înflăcărăm reciproc, prin această chestiune importantă. Vă veţi ruga cu mine în timp ce predic, ca să rostesc anumite lucruri care pot fi bune pentru toţi cei prezenţi, şi mă voi strădui ca Dumnezeu să poată să dea, ca răspuns la rugăciunile voastre, cuvinte şi gânduri care să vă binecuvânteze.
Acum, mai întâi, daţi-mi voie să arăm înţelesul faptului că suntem ispravnici apoi să luam în considerare ce fel de socoteală va trebui să dăm; şi în final, să notăm zilele de socoteală când AR TREBUI să ne dăm socoteala, şi zilele de socoteală când VA TREBUI să dăm socoteala noastră.
I. Mai întâi, deci, ISPRAVNICUL – CE ESTE EL?
În primul rând, ispravnicul este un slujitor. El este unul dintre cei mai mari slujitori; însă el este doar un slujitor. Probabil că el este vătaful unei ferme, şi are în vedere toate intenţiile şi scopurile, ca un fermier de ţară: el merge în moşia stăpânului său, şi are mulţi oameni sub el; el tot un servitor este, se află sub autoritate, el este doar un ispravnic. Poate că el este ispravnic în casa unui gentleman, care îl angajează să aibă grijă de toată gospodăria lui, ca el să poată fi liberi de griji. În acea capacitate el însăşi este un stăpân, însă tot un slujitor este; căci el are unul peste el. Fie el cât de mândru doreşte să fie, el are puţin de care să se mândrească, căci singurul rang pe care îl deţine în viaţă este rangul unui servitor. Acum, slujitorul, şi învăţătorul de şcoală duminicală stau în mod special în rangul de servitori. De aceea nici unul din noi nu este propriul său stăpân; noi nu suntem gentlemeni independenţi, care să facem ce ne place, clasele noastre nu sunt fermele noastre, pe care să le rânduim în maniera noastră, şi să le neglijăm dacă ne place, din care am produce vreo recoltă, sau nimic, în prudenţa noastră proprie. Nu, noi nu suntem mai buni decât ispravnicii, şi noi trebuie să lucram pentru Stăpânul nostru din ceruri. Ce lucru ciudat este să vezi pe un lucrător sau un învăţător dându-şi aere, de parcă ar fi oricine din lume şi ar putea face cum îi place toate. Nu este aceasta o anomalie? Oare are să discute el de sacrificiile pe care le face, atunci când cheltuie doar din proprietatea stăpânului său? Oare cum trebuie să se laude el cu privire la timpul ce-l iroseşte, când de fapt timpul lui nu îi aparţine? Totul este al Stăpânului său. El este un servitor şi prin urmare, fie el ce ar face, minciuna descarcă doar datoria pentru care el este bine răsplătit. El nu are nici un motiv să fie mândru, sau să domnească peste alţii, căci oricare ar fi puterea lui printre alţii, el nu este cu mai mult sau mai puţin decât un servitor. Să încercăm să ne reamintim aceasta pe viitor „Eu sunt doar un servitor”. Dacă un director pune pe un profesor la o clasă pe care nu o place, aceasta îşi va reaminti că este un servitor. Învăţătorul nu le permite servitorilor de acasă să stea şi să spună că nu o să facă lucrul de birou ci o să aştepte doar la masă; ei sunt servitori, şi trebuie să fie aşa cum se aşteaptă de la ei; şi dacă am simţit că suntem servitori, nu ar trebui să obiectăm în a face ceea ce ni se cere de dragul lui Hristos: deşi nu am face-o la dictarea oamenilor ci de dragul lui Hristos o facem ca pentru Domnul. Noi nu presupunem că servitorii noştri o să vină la noi noaptea şi să se aştepte ca noi să le spunem, „Ai făcut bine lucrul tău astăzi”, noi nu ne imaginăm că ei o să caute laudă constantă. Ei sunt servitori, şi atunci când îşi primesc plata, aceasta este elogiul lucrării lor. Ei ar putea judeca faptul că ar fi vrednici de banii lor, altfel nu ar trebui să-i ţinem. Când îţi faci lucrarea pentru Isus, aminteşte-ţi că eşti doar un servitor. Nu te aştepta întotdeauna să ai acea încurajare, după care unii oamenii plâng în mod constant. Dacă primeşti încurajare de la pastor, de la alţi învăţători, de la prieteni, fi mulţumit; dar dacă nu o primeşti, continuă-ţi lucrarea fără a ţine seama de aceasta. Tu eşti un servitor, şi atunci când îţi primeşti răsplata, aceasta este din har, şi nu din datorie, atunci vei avea cel mai mare elogiu care ţi se poate acorda, aplauzul Domnului, şi strălucirea veşnică cu acela al căruia eşti tu, şi pe care doreşti să-l slujeşti.
Şi totuşi în timp ce ispravnicul este un slujitor, este unul onorabil. Nu face nimic să spui la alţi servitori din casă că el este un servitor. El nu va îndura aceasta: el o ştie, şi o simte că doreşte să acţioneze şi să lucreze ca atare, însă în acelaşi timp, el este un servitor onorat. Acum, aceia care-l slujesc pe Hristos în oficiul de învăţător, sunt bărbaţi şi femei onorabili. Îmi amintesc de discuţia indecentă dintre două persoane, referitor la faptul dacă predicatorul nu era superior faţă de învăţătorul şcolii de Sabat. Aceasta mi-a amintit de discuţia ucenicilor, despre care dintre ei era cel mai mare. Noi suntem, dar, cu toţii „cei mai de jos”, dacă simţim corect, şi deşi trebuie să ne înălţăm oficiul aşa cum Dumnezeu ni l-a oferit, totuşi, nu găsesc nicăieri în Biblie, ceva care să mă ducă la a crede că oficiul predicatorului este mai onorabil decât acela al învăţătorului. Pentru mine mi se pare că fiecare profesor de şcoală duminicală are un drept de a fi pus drept „Reverend” înaintea numelui său aşa ca mine, sau dacă nu, dacă el se descarcă de crezarea lui el este cu certitudine un „Adevărat Onorabil”. El îşi învaţă congregaţia şi predică la clasa lui. Eu pot predica la mai mulţi, şi el la mai puţini, dar el tot lucrarea aia o face, deşi într-o sferă mai mică. Sunt sigur că pot simpatiza cu domnul Carey, când a spus de fiul său Felix, care a părăsit lucrarea misionară şi a devenit un ambasador, „Felix s-a aiurat într-un ambasador”, ceea ce ar însemna că el a fost odată o persoană mare ca lucrare, dar că el a acceptat apoi un oficiu nesemnificativ în comparaţie. Aşa că am putea spune de învăţătorul de şcoală de Sabat, dacă el renunţă la lucrul său pentru că nu poate să facă faţă, datorită afacerii lui lărgite, el se aiurează într-un negustor bogat. Dacă îşi părăseşte învăţătura sa pentru că găseşte acolo altele aşa de multe de făcut, el se aiurează în ceva mai puţin decât înainte; cu o singură excepţie, dacă este obligat să renunţe la îngrijirea familiei lui, el face din familia lui casa lui de Sabat, nu este nici o aiureală acolo; el stă în aceiaşi poziţie ca mai înainte. Eu spun că cei care predau, cei care caută să smulgă sufletele ca fierul înroşit din ardere, trebuie să fie considerate ca persoane onorate, ai doilea după cel de la care ai primit delegarea; dar încă în acelaşi sens dulce elevat de a deveni tovarăşi cu el, căci el îi numeşte fraţii şi prietenii lui. „Un rob nu ştie ce face Domnul lui, însă eu v-am numit prieteni, căci toate care le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut de cunoscut”.
Încă ceva până aici. Ispravnicul este doar un servitor care are o responsabilitate foarte mare ataşată poziţie lui. Un sens de responsabilitate pare pentru un om corect întotdeauna un lucru greoi. A face un lucru în care nu este nici o responsabilitate, este o chestiune foarte neînsemnată, şi de aici descoperim în lucrurile obişnuite că lucrarea care nu implică nici o încredere se plăteşte slab. Însă acolo unde este o cantitate largă de încredere depozitată munca este în proporţie. Acum lucrarea unui învăţător de şcoală de Sabat este una dintre cele mai responsabile din lume. Uneori m-a surprins să mă gândesc la cât de mult are încredere Dumnezeu în tine şi în mine. Vă amintiţi povestirea fiului risipitor. Aceasta îşi găseşte contrapartida în fiecare dintre noi, care după multă bâjbâială în păcat am venit acasă la Isus. Eu cred uneori că un tată prudent, atunci când fiul a fost restaurat în casa sa, ar putea să-l primească la inima sa, l-ar strânge la piept, şi i-ar da o parte din bogăţia sa, însă ar fi foarte încet în a-l încredinţa în vreo chestiune de responsabilitate. A doua zi vechiul gentleman ar spune, „Acum Ioane eu te iubesc cu toată inima mea, dar tu ştii că ai mai fugit odată, şi ţi-ai cheltuit traiul în mod turbulent; trebuie să-l trimit pe fratele tău mai mare la piaţă; nu pot să am încredere în tine cu geanta mea: te iubesc; te-am iertat în totalitate, însă în acelaşi timp nu mă pot baza pe tine.” De ce nu ne spune Dumnezeu la fel nouă? În locul acestora, când îi ia pe risipitori la inima sa, el ne încredinţează cele mai preţioase comori, cu suflete nemuritoare. El ne permite să fim mijlocul de căutare al oilor pierdute, şi apoi să-i hrănim pe miei după ce sunt adunaţi. El îl pune pe risipitor în cea mai importantă staţie, şi are încredere în el. Apoi fraţii şi surorile mele, văzând că a fost destul de graţios pentru a depozita încrederea în astfel de persoane nevrednice, o să-l înşelăm noi? O nu; să lucrăm dar cinstit ca ispravnici ca fiecare parte a moşiei încredinţate nouă să fie găsită în bună ordine când v-a veni Stăpânul; ca fiecare iotă şi titlu al socotelii noastre să fie descoperit a fi corect când are să-l însumeze în ziua cea mare a audienţei dinaintea tronului său. Oficiul nostru este unul foarte solemn. Unii se gândesc puţin despre aceasta. Unii îl iau cu uşurinţă. Tinerii buimaci sunt momiţi în şcoală şi nu sunt lăsaţi mai sobrii prin legătura lor cu aceasta. Să ne depărtăm de noi. Noi nu vrem pe nimeni decât pe cei care sunt cumpătaţi, nici unul decât pe cei care cântăresc solemn ceea ce fac ei, şi care intră în lucrare ca o lucrare care implică viaţa sau moartea, nu ca o afacere banală care se preocupă cu interesele timpului, ci un lucru teribil de solemn pe care chiar şi un înger ar fi incapabil de îndeplinire, dacă nu ar avea asistenţa abundentă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. M-am străduit astfel foarte simplu să enunţ ideea aşternută în cuvântul „isprăvnicie”. Noi suntem servitori înalt de onoraţi, foarte responsabili, şi foarte mult mandataţi.
II. Şi acum, SOCOTEAL – „Dă socoteală de isprăvnicia ta”. Să ne gândim pe scurt la a da socoteală la isprăvnicia noastră.
Să notăm mai întâi de toate faptul că noi vom veni să dăm socoteală de isprăvnicia noastră înaintea lui Dumnezeu, aceasta trebuie făcută personal, de către fiecare din noi. În timp ce suntem aici, noi vorbim în masă; însă când vom ajunge înaintea lui Dumnezeu, va trebui să vorbim ca individuali. Auzi persoane care se laudă cu „şcoala noastră de Sabat”. Multe persoane sunt destul de rele să numească şcoala de Sabat „şcoala lor”, în timp ce nici măcar nu merg la ea în tot anul. Ei spun, „Sper că şcoala noastră înfloreşte”, când ei niciodată nu dau nici o jumătate de bănuţ, când ei nu dau nici un cuvânt de încurajare profesorilor, sau chiar un zâmbet, şi n ştiu nici câţi copii are şcoala. Şi totuşi ei o numesc a lor. Hoţi ce sunt ei, vorbind către ei despre ceea ce nu le aparţine! Ei bine, dar noi, în măsura noastră, facem aceiaşi greşeală. Ca lucrare, noi vorbim adesea despre faptele „trupului”, şi ce minuni s-au făcut prin „denominaţie”. Acum, să ne reamintim, când venim înaintea lui Dumnezeu, nu va fi nici o judecare a noastră în denominaţiuni, nu vom fi trataţi după şcoli şi biserici, ci darea de socoteală va trebui să fie făcută de fiecare în parte: Aşa că tu, care ai clasa de copii, va trebui să dai pentru tine însuti socoteală. Doar cu o zi în urmă găseai greşeli în conduita clasei de seniori, şi apoi le-ai spus să se uite acasă. Conştiinţa ţi-a spus aşa. Însă la final, atunci când o să stai înaintea lui Dumnezeu, nu vei putea da socoteală pentru clasa de seniori, ci de acea clasă de copii care ţi-a fost încredinţată ţie. Şi tu, sora mea, care de şapte sau opt ani este profesoară – tu trebuie să dai socoteală pentru tine însuţi, nu pentru alt profesor al altei clas, cu care te-ai lăudat adesea, pentru că ea a fost mijlocul de aducere a şase şapte copii la Hristos în ultima vreme. Aminteşte-ţi că cei şase nu vor fi puşi alături de tine, ca să arăţi la sfârşitul anului respectabilă; însă acolo va fi marele tău gol la finalul muncii tale, şi acolo va rămâne semnul întunecat al neglijenţei tale, pentru lipsa punctualităţii tale, neglijenţa ta în clasă, fără să ai uşurarea părţii luminate a succesului profesorului strălucit. Fiecare din voi trebuie să fie judecat pentru sine, nu în partide, ci unul câte unul. Aceasta o face să fie o lucrare teribilă, ca un om să fie privit singur. Am cunoscut oameni care nu erau în stare să se ţină pe picioare la amvon; faptul că aşa de mulţi ochi se uitau la ei părea aşa de oribil, dar cum va fi atunci când va trebui să stăm şi să ne auzim inimile citite de către ochiul atot-căutător al lui Dumnezeu, şi când întreaga noastră carieră în oficiile pe care le deţinem acum vor fi puse înaintea soarelui, şi aceasta, o repet, fără de subterfugiul succesului altora, fără nici o adăugare la lucrările derivate din sârguinţa altor învăţători? Vino, domnule Steward, care este socoteala ta? Nu acela, domnule, nu acela; socoteala ta. „Doamne, am adus la socoteală cărţile de şcoală duminicală.” „Nu, nu aceia, socoteala propriei tale clase?” „Păi, Stăpânul meu, am adus la socoteală clasa din ultimii 45 de ani, arătând cât de mulţi s-au convertit.” „Nu, nu aceia; socoteala propriei tale clase în timp ce erai profesorul ei.” „Păi, am adus socoteala din timpul când eram profesor cu cutare şi cutate.” „Nu, nu aceia; socoteala clasei peste care erai doar tu, socoteala despre felul cum ai predat ceea ce ai predat, cum te-ai rugat, cât de sârguincios te-ai luptat, cât de harnic ai studiat, şi cum ai căutat să faci lucrurile pentru Hristos.” Nu agenda altui profesor care te-a ajutat într-o altă parte a datoriei, ci propria ta dare de seamă trebuie să fie adusă înaintea lui Dumnezeu. „Dă socoteală de isprăvnicia ta.” Punând lucrurile în această lumină, ce socoteală vor aduce unii în ziua cea din urmă şi mare? Să mă opresc puţin să vă împrospătez memoriile. Ce fel de dare de seamă va fi? Sper ca mulţi din cei de aici să poată să spună smerit în inimile lor „Am făcut doar puţin, dar ceea ce am făcut a fost sincer şi cu rugăciune; fie ca Dumnezeu să o accepte prin Isus Hristos!” Mă tem dar că sunt şi alţii, care, dacă sunt adevăraţi faţă de conştiinţa lor, vor spune, „Am făcut doar puţin; am făcut asta cu puţină nepăsare. Am făcut-o fără rugăciune; am făcut-o cu ajutorul Duhului Sfânt.” Atunci, fratele şi sora mea, sper că vei adăuga după aceasta, „O, Dumnezeul meu, iartă-mă, şi ajută-mă din această oră bună să fiu harnic în afacerea divină, arzător în rugăciune, slujind pe Domnul.” Şi fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în acea rugăciune! Nu lua nici o hotărâre, doar oferă o rugăciune care este cu mult mai bună; şi fie ca tu să fi ascultat în ceruri, locuinţa lui Dumnezeu.
Şi notaţi din nou, că în timp ce această dare de seamă trebuie făcută personal, aceasta trebuie să fie exactă. Când îţi vei aduce socoteala înaintea lui Dumnezeu nu vei prezenta un total brut, ci fiecare lucru separat. Când dai socoteală de isprăvnicia ta, ea trebuie să fie astfel. Ai avut aşa de mulţi copii. Ce ai spus acelui copil, şi aceluia, şi altuia? Cât de des te-ai rugat pentru acel copil cu temperamentul său amar; cu acel copil cu încăpăţânare îndreptată, pentru acel copil cu repeziciunea sa, şi scumpa sa afecţiune; pentru acel copil, bosumflatul acela; pentru acel copil, încăpăţânat, cel vicios, acela care a învăţat toate relele străzii, şi se părea că-i infectează şi pe alţii? Ce ai făcut pentru fiecare dintre ei? Cum ai lucrat tu pentru convertirea fiecăruia? Şi să faci socoteala să fie mult mai particulară încât să decurgă astfel – Ce ai făcut pentru fiecare copil în fiecare Sabat? Ai auzit pe unul rostind ceva rău: l-ai mustrat? L-ai văzut pe altul care îl asuprea pe altul mai mic: l-ai eliberat pe acesta şi mustrat şi învăţat pe ambii să se iubească unul pe altul? Ai notat prostiile fiecăruia şi te-ai străduit să înţelegi temperamentul fiecăruia, ca să poţi să le dai discursul sau rugăciunea la fiecare? Te-ai luptat în durerile naşterii pentru convertirea fiecăruia? Ai stat într-o rugăciune de agonie cu Dumnezeu, când ai mijlocit în agonie cu ei, rugându-te ca ei să fie reconciliaţi cu Hristos? Cred că darea de seamă va fi mult mai minuţioasă decât aceasta, când Dumnezeu va veni să ne încerce inimile şi rărunchii precum şi cuvintele şi căile noaste. Felul meu slab de punere a lucrurilor numai întunecă adevărul pe care îl caut să îl prezint, însă fără îndoială că aşa va fi; o socoteală exactă şi specială va fi dată. Şi apoi se va da socoteală pentru fiecare oportunitate, nu numai pentru fiecare copil, ci pentru fiecare oportunitate de a face bine copilului. Te-ai oferit din acea după-amiază, când copilul se afla într-un cadru solemn deoarece fratele său mai mic era mort acasă? Ai încercat să trimiţi săgeţile acasă atunci când providenţa a făcut o rană în inima sa mică pentru că el şi-a pierdut draga lui mamă? Ai căutat să întorci fiecare eveniment care au avut loc în şcoală spre socoteală, fie că era de bucurie sau invers? Dumnezeu ţi-a dat oportunitatea, şi în fine are să te întrebe ce ai făcut cu ea. Mulţi dintre noi o să avem doar o dare de seamă cu părere de rău, căci am neglijat mult ceea ce trebuie să fi făcut; şi mărturisirea generală trebuie să fie a noastră în calitate de profesori, „Am făcut acele lucruri pe care nu trebuiau să le facem, şi am lăsat nefăcute acele lucruri care trebuiau făcute.”
Şi apoi amintiţi-vă, din nou, socoteala va fi exactă cu privire la tot ceea ce am făcut. Noi vom fi examinaţi nu numai de felul cum ne-am adresat şcolii; poate că am avut daruri anumite pentru aceasta, şi poate am făcut bine; aceasta va fi, „Cum te-ai adresat tu propriei tale case?” şi nu numai aceasta, ci „Câte de mult ai studiat tu lecţiile?” Dacă nu ai avut timp nu se cerea de la tine să faci ceea ce nu puteai face, însă dacă ai avut mult timp cum l-ai consumat? A fost acesta pentru copii, pentru binele Stăpânului, ca tu să poţi descoperii săgeţi lustruite cu care să poţi trage din arcul tău, ca Dumnezeu să te poată binecuvânta, prin a-ţi da tăria să le trimiţi acasă în inimă? Şi apoi ce ai făcut în odaia ta? Ai fost rece şi nepăsător? Au fost copii tăi uitaţi, sau i-ai adus în inima ta şi pe braţele tale, şi cu lacrimi şi strigăte le-ai încredinţat lui Hristos? Ah, profesori de şcoală duminicală, odaia voastră trebuie să fie transformată în aer liber într-o zi, şi conţinutul camerelor voastre secrete să fie puse înaintea soarelui. Oh, plasele de păienjeni ale odăilor mărturisesc împotriva voastră; oh, voi împotriva cărora raza din afara peretelui explică de ce vocea voastră nu s-a auzit acolo, împotriva cărora însăşi podeaua poate aduce mărturie, deoarece nu a simţit niciodată greutatea genunchilor tăi, cum vei sta înaintea acestui test de cercetare? Cum vei îndura această zi de ardere, când Dumnezeu te va încerca pentru tot ceea ce ai făcut, şi pentru orice nu ai făcut care trebuia făcut, în legătură cu învăţarea copiilor? Socoteala trebuie să fie exactă şi precisă, precum şi personală. Nu mă voi opri în a lărgi aceasta; conştiinţa şi judecate voastră poate lărgi aceasta acasă.
Acum, amintiţi-vă, încă o dată, că darea de seamă trebuie să fie completă. Nu ţi se va permite să laşi ceva în afară, nici să adaugi ceva. Poate că unii ar vrea să înceapă cu ziua de mâine, sau următoarea zi de Sabat, şi să loveşti trecutul. Nu, învăţătorule de şcoală duminicală, când Dumnezeu spune, „Să dai socoteală de isprăvnicia ta”, va trebui să începi cu ziua când ai fost pentru prima dată învăţător. Ah, Dumnezeul meu, câţi de mulţi sunt care profesează că predică Cuvântul, care ar cerşi ca tu să laşi pe mulţi pe an din lucrarea lor să fie îngropaţi în uitare! Ah, oare nu vor cădea unii pe genunchi şi să spună „Doamne, lasă-mă să dau socoteală de anii mei de hărnicie, nu de anii mei de indolenţă”? Însă trebuie să începem cu ordinarea noastră, trebuie să terminăm cu moartea noastră, şi trebuie să începi cu prima ta oră când ai sta în clasa ta, şi să termini atunci când se încheie viaţa, şi nu până atunci. Oare nu pune aceasta un aspect solemn pe socoteala ta, a unora din voi? Voi spuneţi întotdeauna, „Voi fi mai bun mâine”. Oare va curăţa aceasta ziua de ieri? „Trebuie să fiu mai harnic în viitor”. Va răscumpăra aceasta oportunităţile pierdute care s-au dus odată cu anii prin Nu; dacă ai hoinărit destul, şi ai lâncezit mult, vei descoperi că ziua cea mai greu de alergat de astăzi nu va compensa pentru acelea hoinărite ieri. Au fost unii oameni care, după ce au petrecut mulţi ani în păcat, au fost fără îndoială de sârguincioşi pentru Hristos după aceia, însă ei au simţit întotdeauna că au făcut lucrarea zilei în acea zi, şi au plâns pentru acei ani pe care i-a mâncat lăcustele, ca ani trecuţi din amintire. Oh, prindeţi momentele în timp ce zboară, învăţători de şcoală duminicală; folosiţi zilele în timp ce ele sosesc. Nu vorbiţi de compensare pentru răutatea primei părţi a dării de seamă prin caracterul briliant al concluziei; nu puteţi face aceasta; trebuie să daţi socoteală pentru fiecare zi separat, pentru fiecare an în sine; şi faceţi orice veţi vrea pentru a recupera pierderile voastre, ele încă mai stau în carte, şi Stăpânul va spune, în final, „Cum au ajuns acestea aici?” Şi, deşi ele sunt toate acoperite în harul Suveran, dacă credeţi în Hristos Isus, totuşi nu ai vrea să ai nici o pată din aceasta. Pentru că Hristos te-a spălat, tu nu doreşti să te faci necurat; pentru că el a făcut ispăşire nu ai vrea să comiţi păcat. Nu, trăiţi, fraţii şi surorile mele, cum trebuie să trăiască învăţătorii de şcoală duminicală. Trăiţi ca şi când propria voastră mântuire ar depinde de stricteţea împlinirii datoriei voastre; şi totuşi să vă reamintiţi că mântuirea voastră nu depinde de aceasta ci de interesul personal din legământul veşnic, şi în atot-predominantul sânge al Domnului Isus Hristos, care este tăria şi Răscumpărătorul lui Israel.
III. Şi acum, deşi sunt multe alte lucruri pe care le-aşi putea spune, mă tem să nu vă îngreunez, deci, daţi-mi voie să notez câteva ocazii când va fi BINE pentru voi toţi să daţi socoteală de isprăvnicia voastră; şi să notez apoi când TREBUIE să daţi socoteală pentru aceasta.
Ştiţi că există un proverb, că „socotelile scurte fac prieteni lungi”, şi este unul adevărat. Un om va fi prieten cu conştiinţa sa atâta timp cât face socoteli scurte cu ea. Era o veche regulă a puritanilor vechi, acea de a face confesiune sinceră şi deplină de păcat în fiecare noapte; nu se lăsa păcatul unei săptămâni să fie confesat duminică noapte, sau dimineaţa de Sabat, dar se reaminteau eşecurile, imperfecţiunile şi greşelile fiecărei zile, pentru a putea învăţa de la fiecare zi din eşec cum să realizăm victoria de mâine, şi că spălarea noastră zilnică de păcatele noaste să păstreze puritatea şi albeţea hainelor noastre. Fraţi şi surori, faceţi la fel; faceţi socoteli scurte. Şi va fi bine pentru voi în fiecare seară de Sabat, sau oricând, dacă aşa v-a fost pe plac, să faceţi socoteală de ceea ce faceţi în Sabat. Nu spun asta ca să fiţi încurajaţi în vreo felicitare a neprihănirii de sine că aţi făcut bine; deoarece, dacă vă faceţi socoteala corect, nu veţi mai avea multă cauză pentru a vă felicita, ci doar de a vă jelui că v-aţi făcut datoria atât de rău comparat cu ceea ce trebuia să faceţi. Când Sabatul este gata şi ai fost de două ori în casa lui Dumnezeu să înveţi clasa ta, stai jos şi încearcă să-ţi aminteşti care au fost punctele în care ai eşuat. Poate că ai avut un temperament repezit; ai vorbit unui băiat prea ascuţit când era cam rebel. Poate te-ai complăcut; ai văzut păcatul comis, şi trebuia să-l mustri, şi nu ai făcut-o. Dacă îţi descoperi propriul tău eşec, aceasta este jumătatea drumului spre un remediu. Următorul Sabat poţi să încerci şi să faci corect lucrurile.
Apoi, există vremi pe care Providenţa le pune în calea noastră, care vor fi sezoane excelente pentru socoteală. De exemplu, de fiecare dată când un băiat sau o fată părăseşte şcoala, există o oportunitate acordată ţie de a te gândi, „Ei, cum m-am comporta cu Betsy? Cum l-am trata pe John? I-am dat lui William o astfel de învăţătură care să-l ajute în viaţa viitoare, pentru a-şi menţine integritatea în mijlocul ispitei, şi neprihănirea când o să fie supus la riscuri iminente? Cum am învăţat-o pe fată? Am învăţat-o în aşa fel încât să-şi ştie datoria ei când o să meargă în lume? M-am luptat din toată puterea mea să o conduc la piciorul crucii?” Sunt multe întrebări solemne pe care ţi le poţi pune referitor la un copil. Şi când o să te întâlneşti cu vreunul din ei crescut după mulţi ani, vei descoperi că un sezon potrivit de a da socoteală pentru isprăvnicia ta înaintea conştiinţei tale, prin a vedea ceea ce ai făcut de fapt cu acea persoană, când era copil, aşa cum ţi-ai fi putut dori.
Apoi, există un timp specific pentru o dare de seamă atunci când un copil moare. Ah, cât de multe gânduri se adună în jurul patului de moarte al unui copil pe care l-am învăţat noi. Alături de tată şi de mamă, cred că învăţătorul de şcoală duminicală va avea cel mai mare interes în cel mort. Îţi vei aminti, „Aici stă floarea veştejită pe care mâna mea a udat-o; aici se află un suflet nemuritor care are să treacă de porţile eternităţii, pe care l-am învăţat eu. O Dumnezeule, l-am învăţat pe acest copil mort adevărul, sau l-am înşelat, l-am tratat cu credincioşie? I-am spus despre ruina sa? Am spus acestuia de felul cum el era căzut în Adam şi depravat în sine? I-am spus acestuia de marea răscumpărare a lui Hristos? I-am arătat acestuia necesitatea regenerării şi lucrarea Duhului Sfânt? Sau doar l-am amuzat cu povestirile despre părţile istorice ale Biblie şi piesele de moralitate, şi am reţinut lucrurile mai grele ale legii? Pot să-mi pun mâna în mâna lui care moare, şi să-mi ridic inima în linişte spre cer şi să spun, „O Dumnezeule tu ştii că sunt curat de sângele lui?” Ah, aceasta este un lucru care îl înţeapă uneori pe lucrător – când îşi aminteşte că oricine din congregaţia sa o să moară. Când stau uneori pe patul de moarte al oricăruia din congregaţia mea, îmi provoacă multe gânduri cu lacrimi. Am fost atât de sincer pe cât as fi trebuit să fiu? Am strigat la acest om, „Scapă-ţi viaţa, nu te uita înapoi, nu sta în câmpie, fugi în munţi! M-am rugat pentru el, plâns peste el, i-am spus de păcatul lui, i l-am predicat simplu pe Hristos, clar şi cu îndrăzneală? A existat o ocazie când să fi folosit uşurinţa când trebuia să fiu solemn? Oare nu a fost un sezon când am rostit ceva din greşeală, care să fi fost o pernă pentru scobitura conştiinţei lui pe care poate că se baza? Nu am ajutat oare la netezirea căii lui spre iad, în loc să pun obstacole în calea lui, şi lanţuri pe calea sa ca el să se întoarcă de pe ea şi să-l caute pe Mântuitorul?” Ah, în timp ce ştim că mântuirea este doar prin har să nu-şi imagineze nici unul dintre noi că suntem liberi de sângele sufletelor, decât dacă le-am avertizat cu sârguinţă, sau le-am predicat cu credincioşie; căci aceiaşi Biblie care îmi spune că Hristos va avea grijă ca durerea sufletului lui să fie satisfăcută, îmi spune că dacă nu i-am avertizat, sângele lor, dacă ei pier, va fi cerut din mâna mea.
Dar acum, învăţătorule, spune-mi de o ocazie în care tu trebuie să dai socoteală. Poţi să laşi toate dintre acele momente dacă vrei; poţi să trăieşti cât de nepăsător vrei, însă dacă ai o părticică a inimii în tine, o să trebuiască să dai socoteală când eşti bolnav, şi nu o să poţi merge la clasa ta. Dacă se merită să mai ai conştiinţă – unii oameni nici nu mai au conştiinţe, căci ele sunt moarte şi vestejite – dacă conştiinţa ta este una trezită, când eşti eliminat din munca ta, o să te întrebi cum s-a întâmplat. Ar trebui să citeşti scrisorile acelui sfânt Rutherford. Dacă a existat vreodată un om care să fi predicat evanghelia dulce şi cu ungere divină, cred că el trebuie să fi fost acela; şi totuşi atunci când el a fost închis în Aberdeen, şi nu mai putea să ajungă la grămada care-l iubea, el a început să spună, „Ah, dacă Domnul m-ar lăsa să predic din nou, nu am să mai fiu un leneş aşa de prost cum m-am obişnuit să fiu. Voi predica cu lacrimi în ochii mei, ca oamenii să fie mângâiaţi, şi păcătoşii convertiţi.” Poate ca atunci când stai în dormitorul tău, micul Jane a venit să te vadă şi să spună, „Sper că o să te faci bine în curând, profesore”; sau William, sau Thomas strigă şi îţi cere în fiecare duminică după-amiaza, şi îi cere slujitorului să-şi ofere dragostea lui pentru tine, şi speră că profesorul va reveni în curând. Atunci este vremea când e vremea că vei fi sigur că-ţi vei da socoteala. Vei spune, „Ah, când am să mă întorc la clasa mea, nu am să-i mai învăţ cum o făceam. Am să-mi studiez lecţia mai mult, mă voi ruga mai mult. Nu am să mai fiu aşa de aprins sau de rapid cu ei aşa cum m-am deprins să fiu. Voi suporta manierele lor bolnave. Ah, dacă Stăpânul meu îmi va da, ca lui Ezechia, alţi 15 ani de muncă, şi îmi va mai da mai mult har, mă voi strădui să fiu mai bun”. Vei fi sigur să-ţi faci darea de seamă atunci când te îmbolnăveşti.
Dar dacă nu o faci atunci, am să-ţi spun când o să trebuiască să o faci, când ai să mori. Ce lucru groaznic e să fi un predicator necredincios pe un pat de moarte (Oh de aş fi salvat de asta!). A fi pe patul cuiva când viaţa s-a sfârşit, a fi avut mari oportunităţi, congregaţii măreţe, şi să fi fost aşa de sârguincios despre altceva este ca şi a neglija să predici evanghelia deplină şi gratuită a Domnului nostru Isus Hristos! Mi se pare că atunci când stau pe patul de moarte, ar trebui să văd spectrele şi lucruri aspre în cameră. Cineva ar veni şi m-ar privi şi spune, „Ah, eşti pe moarte. Îţi aminteşti de câte ori am stat înaintea galeriei, şi te-am ascultat, dar niciodată nu mi-ai spus să scap de mânia viitoare; îmi vorbeai de ceva ce nu pricepeam; dar nu mi-ai predicat niciodată chestiunea simplă a evangheliei, şi am murit în îndoială şi tremur. Şi acum tu vi la mine în iadul pe care l-am moştenit deoarece tu nu ai fost credincios”. Şi în cadrul vârstei apropiată de moarte vedem generaţiile care au crescut în jurul amvoanelor noastre, o să ne gândim la toate. O să ne gândim la vremea când în adolescenţă am început să predicăm pentru prima dată; ne vom reaminti de tinerii care pe atunci erau înghesuiţi, apoi de bărbaţii, şi apoi de capetele cărunte care au trecut. Şi cred că pe măsură ce ei intră în procesiunea aspră, cu toţii vor lăsa un curs proaspăt peste conştiinţa noastră deoarece am fost necredincioşi. Patul de moarte a unuia care şi-a omorât tovarăşii, a vreunui tiran groaznic care au lăsat ca copoii de război să scape peste omenire, trebuie să fie un lucru groaznic. Când soldatul, şi văduva soldatului, şi omul păcii ucis se ridică înaintea lui, când fumul ţărilor devastate pare să-i bată în ochii săi şi să le cauzeze durere şi roşeaţă, când sângele oamenilor atârnă pe conştiinţa sa ca un giulgiu roşu mare, când crima sângeroasă, camera întunecată, trage perdele roşii în jurul patului său, şi când el începe să se apropie de ultimul final în care criminalul trebuie să moştenească destinul său teribil, trebuie să fie într-adevăr un timp de teamă. Dar, mi se pare mie că a ucide sufletele trebuie să fie şi mai îngrozitor – să fi distribuit otravă copiilor în loc de pâine, să le fi dat pietre când ne-au cerut o mâncare dreaptă, să îi fi învăţat erori când de fapt trebuia să-i învăţăm adevărul aşa cum este el în Isus, sau să le fi vorbit cu nepăsare rece când era nevoie de sinceritate. O, cum se pare că copiii voştri vă blestemă, când tu stai acolo şi ai fost necredincios faţă de ceea ce ţi s-a încredinţat. Da, atunci va trebui să îţi faci darea de seamă; şi dă-mi voie să-ţi spun, deşi toată speranţa ta trebuie să fie fixată în Isus, şi că aceasta trebuie să fie consolarea vieţii şi morţii tale, cu toate acestea ar fi cel mai scump; aminteşte-ţi că atunci când ai să mori că ai fost plin de succes în câştigarea sufletelor. Ah, aceasta ar aduce puţină viaţă în obrazul profesorului care se consumă, care se îmbolnăveşte de tânăr când îi aminteşti că a fost o fetiţă care, cu un an înainte să moară după boala sa, i-a sărutat mâna şi a spus, „La revedere, profesore, o să ne vedem în cer. Nu-ţi aminteşti profesore, că mi-ai spus povestirea lui Isus pe cruce, şi că m-ai dus acasă într-o duminică după-amiaza, şi ţi-ai pus braţele în jurul meu, şi ai îngenuncheat şi te-ai rugat ca Dumnezeu să mă binecuvânteze? Oh învăţătorul meu, tu m-ai adus la Isus.” Da, profesore, atunci când stai pe patul tău, palid şi consumat, îţi vei reaminti că există cineva acolo pe lângă Salvatorul tău care o să te primească în locaşul etern – acel spirit tânăr care a plecat înaintea ta, care prin intermediul tău a fost eliberat de răutatea şi robia unei lumi păcătoase. Fericit este profesorul care are speranţa întâlnirii unui grup întreg de acest gen în ceruri. Un astfel de gând mă bucură adesea. Spună lumea ce o vrea, ştiu că atunci când voi muri vor fi mulţi în duhul care se vor gândi la mine în anii de apoi ca omul care le-a predicat evanghelia acestora; de multe ori un beţiv adus la Isus, o desfrânată corectată. Şi pentru învăţător trebuie să fie acelaşi lucru să se gândească că atunci când va da din aripi şi se va ridica din această vale de jos a pământului spre cer, va vedea un spirit luminat venind să-l întâmpine, şi va auzi Duhul spunând – „Soră duh, vin acasă”, şi atunci când îşi va deschide ochi, va vedea că cântecul va veni de pe buzele unuia cu care a fost binecuvântat ca mijloc de convertire. Fericiţi voi care veţi fi bine primiţi la porţile Paradisului de către fiii şi fiicele voastre spirituale, şi care să aibă pe lângă bun venitul Stăpânului vostru, şi acela al celora care v-au fost daţi vouă să fie nestemate în coroana slavei voastre pentru veci de veci.
Acum pentru a concluziona, cu toţii va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu la ziua judecăţii. Acesta este lucru care face ca moartea să fie aşa de teribilă. O, Moarte, dacă ai fi fost totul, ce eşti tu mai mult decât o pişcătură, şi apoi totul este gata! Însă după Moarte vine judecata. Acesta este ţepuşul dragonului pentru cei neevlavioşi. Ziua cea din urmă va veni. Cărţile sunt deschise – bărbaţi, femei, şi copii sunt adunaţi. Mulţi au venit, unii în dreapta şi alţii în stânga, au auzit deja sentinţa. Acum este rândul tău. Învăţătorule! Ce socoteală vei da tu? În primul rând, eşti tu în Hristos? Sau i-ai învăţat pe alţii ceea ce nici tu nu ai ştiut? Sunt pe aici de acest gen? Fără îndoială că da. Vai! Sunt mulţi de acest gen în şcolile noastre. O, prietenul meu, ce vei spune când Stăpânul, deschizând cartea, te va întreba. „Ce ai de a face tu pentru a declara statutele mele?” Te vei uita oare la el şi vei spune, „Doamne am predat în şcoli, şi tu ai mâncat şi ai băut pe străzile noastre.” Dacă vei spune aşa, el va spune, „Cu adevărat, niciodată nu te-am cunoscut, depărtaţi-vă de la mine voi cei blestemaţi.” Atunci ce vei avea de spus despre şcolile tale – căci deşi statul nostru în cele din urmă va fi rânduit conform interesului nostru în Hristos, tu vei fi judecat după cuvintele precum şi evidenţele tale. Scriptura spune întotdeauna că noi vom fi judecaţi după faptele noastre. Deci, cartea este deschisă. Ţi-ai auzit numele citit, şi auzi o afirmaţie scurtă – „În măsura în care tu ai fost credincios peste puţine lucruri eu te voi face un domnitor peste multe lucruri – intră în bucuria Domnului tău!” O cer al cerurilor! Şi este aceasta răsplata micului necaz de predare la puţin copii? Oh, Stăpâne, tu ai dat lingouri de aur pentru grânele noastre de praf – fragmentele noastre de serviciu tu le răsplăteşti cu coroanele împărăţiei! Dar el se întoarce spre alţii şi spre tine spune, „În măsura în care nu ai făcut acestea nici la cel mai neînsemnat dintre fraţii mei, tu nu ai făcut-o pentru mine. Depărtează-te de la mine în focul cel veşnic în iad, pregătit pentru diavol şi îngerii săi.” Care din acestea două se vor spune despre mine? Sau despre tine? „Oh, înaintea lui Dumnezeu vă socotesc prin acela care este Judecătorul celor vii şi celor morţi, prin iuţeala roţilor carului său care îl aduc acum aici pe el, prin solemnitatea groaznicului său tribunal, prin acea sentinţă care nu va fi niciodată inversată, judecaţi-vă pe voi înşivă, ca să nu fiţi judecaţi. Daţi socoteală de isprăvnicia voastră conştiinţei voastre şi lui Dumnezeu. Mărturisiţi-vă păcatele, căutaţi ajutorul lui şi începeţi, din această oră, prin Duhul Sfânt, să preluaţi lucrarea sa în mod proaspăt; aşa veţi sta înaintea feţei lui, îmbrăcaţi în neprihănirea Răscumpărătorului vostru şi spălaţi în sângele lui. Deşi nu lăudarea în propriile voastre fapte aţi putea sta ca acceptaţi înaintea lui, şi faptele voastre vă vor urma când vă veţi ridica din lucrările voastre, şi veţi fi printre cei binecuvântaţi care mor în Domnul.
