de Charles Hodge
Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2
Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Calvin. Presbiterianul. Nos. 614-618.
Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Presbiter. Presbiterianul. Nos. 621-626.
Subiectul discutat într-o serie de lucrări menţionate mai sus, şi-a însuşit o importanţă care forţează consideraţiile acestuia asupra tuturor prietenilor bisericii. Întrebarea aflată în discuţie este: Au dreptul bătrânii care conduc biserica să se unească în punerea mâinilor la ordinarea slujitorilor evangheliei? Cei care afirmă pozitiv că există doar două ordine în minister, bătrânii bisericii şi diaconi; din primul ordin; există două clase investite cu slujbe diferite, deşi aparţin aceluiaşi ordin; primei clase îi aparţine funcţia de conducere, celeilalte cea a conducerii, a învăţării şi a administrării sacramentelor. „Noi susţinem,” spune Presbiterul, „o identitate a ordinii, dar o diversitate a slujbei.” Ordinarea presbiterială recunoaşte destinatarul în ordinea bătrânilor bisericii sau a presbiterilor; aleşi de oameni, sau înscăunarea de către presbiteri îl investeşte cu slujba de conducere sau bătrân al bisericii învăţător, aşa cum ar fi cazul, „şi astfel aceasta urmează principiile generale că o ordinare dublă este superfluă şi inutilă, şi ar putea să se lipsească de ea, dacă nu ar fi dispoziţia expresă a lex positiva, constituţia bisericii.” [Presbiterul, Nr. II] Cu alte cuvinte, teoria şi constituţia sunt în conflict direct. Este ciudat că lovitura acestei ciocniri nu l-a trezit pe Presbiter din visul plăcut că el se trudeşte să aducă practica bisericii în armonie cu legile. Teoria sa ar conduce la o practică, pe care el recunoaşte că este condamnată de constituţie. De aceea, el trebuie să recunoască fie că, constituţia este în conflict cu ea însăşi, poruncind o practică inconsecventă cu principiile ei, sau că teoria lui şi cea a constituţiei sunt două lucruri foarte diferite. Teoria sa cere, mai mult, admite doar o ordinare; constituţia cere două; una în slujba de bătrân al bisericii conducător, şi a doua când un bătrân al bisericii conducător este făcut un pastor. De aceea, este imposibil ca Presbiterul şi constituţia să respecte aceeaşi doctrină.
Este uşor să vedem sursa greşelii în care el a căzut. El spune că pastorii şi bătrânii bisericii au acelaşi ordin, dar au slujbe diferite; ordinarea acordă ordinul, şi alegerea de către popor, sau înscăunarea acordă slujba. Acum dacă ar fi reieşit că ordinarea acordă slujba, atunci aceasta este un sfârşit al întregului argument. Ordinea cuvântului este de o importanţă vagă. Ea este folosită adesea în sensul în care el este întrebuinţat de Presbiter pentru a indica o clasă de persoane distinsă de o particularitate obişnuită faţă de restul adunării. În acest sens militarii sunt un ordin; la fel şi clericii şi în multe ţări şi nobilimea. Singura modalitate în care un om poate fi admis într-un ordin, este prin numirea sa într-o anumită slujbă sau rang, incluse în această ordine. Singura modalitate în care un om este introdus în ordinul militar, este printr-o delegare care îi confirmă un anumit rang sau slujbă în armată; şi pentru a introduce un om în ordinul nobililor, este necesar ceva mai mult decât o licenţă vagă a nobilimii sale; el trebuie să fie făcut baron, conte, marchiz sau altceva inclus în ordin. Într-o astfel de manieră un om este introdus în ordinul clerical în orice alt fel decât prin conferirea sa cu o anumită slujbă clericală. De aceea, ordinarea conferă ordinul doar pentru că ea conferă slujba. Nici nu trebuie pusă întrebarea dacă doctrina Presbiterului, că ordinarea oferă rangul, şi alegerea sau înscăunarea în slujbă, este consecventă cu constituţia noastră. „Ordinarea,” spune Directorul Westminster, „este punerea deoparte în mod solemn a unei persoane pentru o slujbă publică în biserică.” Constituţia noastră nu este mai explicită. Ea prescrie modul în care „conducătorii clerici ar trebui să fie ordinaţi în slujbele lor.” Cu privire la bătrânul conducător al bisericii, se spune, după paşii preliminari care au fost făcuţi, „Pastorul îl va pune deoparte pe candidat prin rugăciune în slujba de bătrân conducător al bisericii.” Astfel ea vorbeşte despre bătrân al bisericii predicator, ca fiind „ordinat solemn pentru lucrarea de minister al evangheliei.” Ordinarea pentru slujbă este singura ordinarea despre care constituţia noastră are vre-o cunoştinţă.
Dacă nu poate fi negat înţelesul constituţiei noastre, că ordinarea conferă slujba, că ea îl numeşte pe un om un pastor sau un bătrân conducător al bisericii, şi nu doar îl introduce în ordinul presbiterilor, se pare că întreaga argumentaţie avută în vedere este măturată. Argumentul se bazează pe o presupunere falsă în privinţa naturii şi al proiectului ordinării. Acum acesta este un principiu care este recunoscut de toate confesiunile de creştini, cu excepţia Independenţilor, că dreptul de a ordina în orice slujbă în biserică aparţine celor care au slujba sau au una superioară ei şi care o include. Un pastor ordinează bătrâni conducători ai bisericii deoarece el însuşi este un bătrân conducător al bisericii cât şi un pastor. De aceea, singurul temei în care bătrânii conducători ai bisericii au dreptul de a lua parte la ordinarea slujitorilor evangheliei care poate fi menţinut, este că ei au aceeaşi slujbă. Dar aceasta nu se poate afirma fără a arăta vre-o atenţie constituţiei. Fiecare pagină care are legătură cu subiectul aceasta, învaţă clar că ei au slujbe diferite. Aceasta ne spune că funcţionarii obişnuiţi şi perpetuu în biserică sunt pastorii, bătrânii bisericii şi diaconii; că slujba pastorală este prima în demnitate şi în utilitate, sarcinile lor fiind menţionate în detaliu; că bătrânul conducător al bisericii deţine o slujbă diferită, drepturile şi datoriile lor fiind menţionate de asemenea în particular. Toate acestea sunt atât de clare încât ele sunt admise ca un fapt indiscutabil. Presbiterul se plânge că, Calvin înţelege greşit temeiul prin care el şi prietenii săi au presupus că ei deţin identitatea slujbei de învăţare şi de bătrâni conducători ai bisericii. Nici unul, zice el, „nu a afirmat sau nu s-a plâns de un astfel de principiu sau orice altceva ca aceasta. Noi susţinem identitatea ordinului dar diversitatea slujbei.”
Putem remarca în trecere că, în lumina acestui anunţ al misiunii, mustrarea de către el a lui Calvin pentru că a spus că pastorul „are dreptul de a ocupa un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii, ceea ce pare a fi inexplicabil. El spune că dacă aceasta înseamnă că „bătrânul învăţător al bisericii sau presbiterul este, din punct de vedere al dreptului, oficial mai presus de presbiterul conducător, primul este preferat (praelatus) mai presus de celălalt, deţine un rang mai înalt, formează un alt ordin distinct, alcătuind astfel două ordine, care cu diaconii alcătuiesc trei ordine în minister. Dacă aceasta nu este conducerea bisericii de către episcopi atunci ce este? … Este adevărat că aceasta nu este un episcopat diocezan, dar este la fel de rău în principiu ca un episcopat parohial, şi diferă de acesta prin faptul că un episcop sau un presbiter este preferat (praelatus) mai presus de presbiterii unui diocezan.” [Presbiterul, Nr. I.] Cât de adesea se întâmplă ca, copiii acestei lumi să fie mai înţelepţi în generaţia lor decât copiii luminii! Aici ne facem sursa de râs a altor confesiuni, prin disputele noastre asupra primelor principii ale organizaţiei noastre. Prezbiterienii nu au luat în considerare timpul când s-au plâns de episcopatul parohial în opoziţie cu cel diocezan, când s-a descoperit în final că acesta este la fel de rău în principiu ca şi celălalt; că amândouă sunt în egală măsură inconsecvente cu Prezbiterianism! În altă zi am văzut în Presbiterul, dacă nu greşim, un argument în favoarea sistemului nostru, derivat din faptul că au existat trei sute de episcopi în consiliul din nordul Africii; şaizeci de episcopi într-o provincie mai mică decât New Jersey; cincizeci în alta; patruzeci în alta. Aceasta este o dovadă că episcopatul diocezan şi nu cel parohial a predominat atunci, şi episcopatul parohial a fost susţinut a fi Prezbiterianism. Dar se pare că nu este vorba de un astfel de lucru; că dacă noi „admitem inferioritatea oficială în ordin sau rang a bătrânului conducător al bisericii faţă de bătrânul predicator al bisericii, atunci egalitatea Prezbiteriană este distrusă, şi episcopatul este întemeiat efectiv.”
[Cuvintele „ordin şi rang” în propoziţia de mai sus nu adaugă nimic la înţelesul ei. Este o „superioritate oficială” a pastorului faţă de bătrânul bisericii pe care Presbiterul o rosteşte a fi episcopală. Aceasta este evident, deoarece Calvin nu a spus nimic despre ordinea în propoziţie care este temelia pentru acuzarea Presbiterului de episcopie; el a spus simplu că pastorul „avea un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii sale. Acest Presbiter spune că principiul prelat este absolut. Dacă „bătrânul învăţător al bisericii este oficial mai presus de presbiterul care conduce,” atunci, spune el, egalitatea este distrusă, şi episcopatul este întemeiat.”]
Dar ce spune cartea noastră cu privire la acest subiect? Presbiterul admite că slujba pastorului diferă de cea a bătrânului bisericii. Dacă ele sunt diferite, una poate fi mai înaltă decât cealaltă. Vorbind despre episcopi şi pastori, cartea spune că slujba lor este „prima în biserică pentru demnitate şi utilitate.” Atunci există trei funcţionari permanenţi în biserică – episcopii, bătrânii bisericii şi diaconii, şi dintre aceştia episcopul este pronunţat primul în demnitate şi utilitate. Nu este aceasta o superioritate oficială? Dacă generalul este primul ofiţer în armată, nu este el superior oficial faţă de un colonel? Dacă constituţia noastră presupune o egalitate de slujbă între pastori şi bătrânii bisericii, atunci de ce se spune că pastorul „va fi întotdeauna moderatorul sesiunii?” De ce în cazul absenţei sale sesiunea este îndemnată să ia un pastor vecin pentru a acţiona ca şi moderator, şi numai când aceasta nu se poate, li se îngăduie să înceapă fără un pastor? Pe de altă parte, constituţia îndrumă ca „moderatorul presbiterilor va fi ales din an în an.” Nu există o astfel de superioritate a unui pastor peste altul, pentru a autoriza acţiunea sa ca moderator perpetuu al presbiterilor. Când un bătrân al bisericii trebuie să fie probat, el este judecat înainte de sesiune; dar procesul împotriva unui slujitor al evangheliei trebuie să aibă loc întotdeauna înaintea presbiterilor. De ce este aşa, ca un om să aibă dreptul să fie judecat de egalii săi? Dacă este aşa, atunci bătrânii bisericii nu sunt egali cu pastorii; ei nu sunt oficial egali cu el, deşi personal ei pot fi mai superiori decât el. Acum cartea noastră numeşte pastorul unei adunări un episcop, şi nu dă acest titlu niciodată bătrânilor bisericii, declarând că slujba sa este prima în demnitate în biserică, de vreme ce îl numeşte pe el moderatorul perpetuu al sesiunii, dându-i dreptul de a ordina bătrâni conducători ai bisericii şi declară că el este supus, nu sesiunii ci presbiterilor, aceasta întemeiază un episcopat parohial, tot atât de mult precum canoanele Bisericii Angliei întemeiază un episcopat diocezan. Aceasta este Presbiterianism; Presbiterianismul din Geneva, Franţa, Germania, Olanda, Scoţia şi cel al părinţilor noştri din America; şi dacă acum avem unul diferit, trebuie să luăm o carte nouă.
Dacă se admite atunci că pastorii şi bătrânii conducători ai bisericii deţin slujbe diferite, şi dacă aşa cum s-a arătat clar din constituţie, ordinarea conferă slujba, concluzia care nu poate fi evitată este că doar aceia care deţin slujba de slujitor al evangheliei pot acorda această slujbă altora. Prezbiterienii neagă dreptul de ordinare pentru judecătorul civil; ei îl neagă, în circumstanţe obişnuite, poporului; ei îl neagă pentru toţi, care nu au fost ei înşişi investiţi cu slujba conferită. Astfel, o mare parte din argumentul Presbiterului că ordinarea conferă ordinul, şi alegerea slujba, şi de aceea toţi cei care aparţin ordinului de presbiteri pot participa la ordinarea slujitorilor evangheliei.
Dorim să spunem câteva cuvinte cu privire la argumentul din Scriptură. Raţionamentul fraţilor noştri din această sursă pare să fie întemeiat pe un principiu înalt, jus divinum, că există o formă completă şi precisă de conducere, pusă în cuvântul lui Dumnezeu, de la care biserica nu are nici un drept să devieze; fie prin introducerea unor noi funcţionari, sau judecători, sau prin modificarea datoriilor celor menţionaţi aici. Faptul că Presbiterul adoptă acest principiu este limpede. În al cincilea număr al său el spune, există doar două temelii pe baza cărora slujba bătrânului conducător al bisericii poate fi menţinută, „fie prin oportunitatea umană fie prin garanţia divină. Dacă asupra primei, este un procedeu uman, deşi este una foarte utilă şi înţeleaptă, şi vrednică de a fi reţinută ca o chestiune a politicii publice sănătoase… Dacă bătrânul conducător al bisericii nu este un presbiter biblic, şi slujba sa nu este o instituţie divină, atunci desigur, nu pretindem nici o parte pentru el din puterile ordinării, sau orice altă putere presbiterială; aceasta ar fi evident inconsistent pentru ca el să acorde vre-una, şi din acest punct de vedere constituţia noastră a făcut ceea ce nu are nici un drept să facă, şi anume, a adăugat la funcţiile lui Dumnezeu, cea de conducere a bisericii. Dacă bătrânul conducător al bisericii ar fi un presbiter biblic, şi slujba sa o instituţie divină, atunci noi suntem obligaţi să o luăm aşa cum o găsim instituită potrivit legii fundamentale a bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu, fără să adăugăm la ea, sau să scoatem din ea, şi potrivit ei astfel de puteri sunt acordate şi ar trebui să nu reţinem nici una din cele care i se neagă.” Remarcând Fapte 14:23, unde se pune că apostolii au ordinat „presbiteri în fiecare biserică”, el spune că dacă toţi aceştia ar fi bătrâni predicatori ai bisericii, aceasta „este fatal pentru Presbiterianism.” Din nou, „Dacă bătrânul conducător al bisericii nu ar fi un presbiter biblic, ci doar un laic, un slujbaş numit de oameni, de ce să spui aşa, şi el să fie tuns de toate puterile sale presbiteriale presupuse ca şi o parte.” Noi numim aceasta principiul înalt jus divinum, nu pentru că acesta afirmă faptul că slujba bătrânului conducător al bisericii a existat în biserica apostolică, şi a fost instituită de Hristos, ci pentru că aceasta afirmă necesitatea absolută a unei astfel de numiri exprese; declară că dorinţa după ea este fatală pentru Presbiterianism; şi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum au avut-o bisericile apostolice; şi că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu dacă ori adăugăm la puterile sale, ori le micşorăm.
Întregul argument al Presbiterului cu privire la acest subiect este bazat pe presupunerea că există un sistem complet de conducere afişat în Scripturi, faţă de care toate bisericile sunt obligate să îl respecte prin autoritatea divină. Vom arăta că nu acesta este argumentul presupus în standardele noastre, şi că acesta nu poate fi susţinut. Există anumite principii în care toţi Presbiterianii sunt de acord, şi pentru care ei cred că au o garanţie biblică clară. De exemplu, faptul că apostolii aveau o supraveghere şi un control asupra bisericilor; că ei nu au numit succesori ai lor în slujba generală de supraveghere; că ei au încredinţat conducerea bisericii presbiterilor, pe care i-au îndrumat să ordineze pe alţii în aceeaşi slujbă; că din acei bătrâni ai bisericii, unii au condus în timp ce alţii au muncit în cuvânt şi în doctrină; şi că în multe biserici, dacă nu în toate, diaconii au fost numiţi pentru a îngriji de bolnavi şi de săraci; şi că biserica ar trebui să acţioneze ca o unitate, atât cât îi permit circumstanţele. De aceea, susţinem în opoziţie faţă de prelaţi, că nu există o autoritate biblică pentru vre-un funcţionar care să aibă, ca şi succesor al apostolilor, o putere peste mai multe biserici; şi că tot ceea ce găsim în Scriptură este opus faţă de întemeierea unei astfel de slujbe. Pe de altă parte, ne luptăm împotriva Independenţilor şi a Congregaţionaliştilor, că, conducerea bisericii, dreptul de a disciplina şi de a ordina, cât şi autoritatea de a predica şi de a administra sacramentele, a fost încredinţată conducătorilor şi nu membrilor bisericii. Noi susţinem că Hristos, în înţelepciunea sa infinită, a dat libertate bisericii sale să îşi modifice conducerea, în acord cu aceste principii generale, aşa cum aceasta s-ar potrivi mai bine în circumstanţele sale în ere şi în naţiuni diferite.
După ce a constituit biserica o societate distinctă, el i-a dat dreptul să se conducă pe sine, potrivit cu principiile generale revelate în cuvântul său. Dacă se aduce obiecţia că aceasta lasă multe lucruri din sistemul nostru să se bazeze pe o temelie mai puţin bună decât cea a oportunităţii, că ea îi face ceea ce Presbiterul numeşte „mecanisme umane,” răspunsul este că dacă Hristos a dat bisericii sale puterea de auto-conducere, ceea ce face biserica în exerciţiul acelei puteri, dacă este consecvent cu voia sa revelată, are aprobarea sa tot atât de mult cât ar avea sub oricare teorie de conducere a bisericii. Dacă Pavel spune că autorităţile civile sunt puse de Dumnezeu, aşa că cei care se împotrivesc lor, se împotrivesc lui Dumnezeu, deşi Dumnezeu nu a revelat nici măcar un sistem general de politică civilă, nu vedem de ce acelaşi lucru nu este la fel de adevărat în privinţa bisericii.
Faptul că această doctrină despre acest subiect este adevărată, este evident în primul rând, din absenţa oricărei porunci exprese, obligând biserica din toate erele să îşi conformeze forma ei de conducere în fiecare aspect al exemplului bisericilor apostolice. Dacă Hristos şi apostolii săi aveau intenţia să facă o astfel de conformitate o chestiune de obligaţie perpetuă, este corect să presupunem că ei ar fi spus aceasta. Cum ei nu au dat nicăieri o astfel de poruncă, nici un om nu are dreptul de a legământ conştiinţa poporului lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. Din nou, faptul că apostolii nu au vrut niciodată să facă exemplul lor o lege perpetuă pentru biserică în toate punctele de acest fel, este clar din faptul că ei nu au urmat acelaşi plan în toate aspectele lui în toate locurile. Există unele principii generale la care se pare că ei au aderat, dar pe departe de a fi sigur, sau chiar probabil este faptul că toate bisericile apostolice au fost organizate exact după acelaşi model. Aceasta într-adevăr, era puţin posibil în zilele acelea de inspiraţie şi daruri miraculoase, pe care Duhul le distribuia fiecărui om, potrivit voii sale; astfel că unii erau apostoli, unii profeţi, unii învăţători; după aceea minuni, apoi daruri de vindecare, ajutorări, administrări, felurite limbi. Potrivit unei alte enumerări, unii erau apostoli; unii profeţi, unii evanghelişti; unii pastori şi învăţători; potrivit alteia, unii aveau darul profeţiei, unii pe cel al misiunii; unii pe cel al învăţăturii; alţii pe cel al îndemnului; alţii pe cel al conducerii; şi alţii, cel al arătării milei. Faptul că aceste daruri au fost reţinute de presbiteri şi de diaconi este o presupunere perfect gratuită; şi dacă ele nu au fost reţinute astfel, ele au produs o stare de lucruri, şi un mod de a administra cuvântul şi decretele şi conducerea bisericii, foarte diferit de ceea ce este acum actual sau posibil. Din nou, ştim că apostolii erau obişnuiţi să meargă în sinagogile evreieşti şi să predice evanghelia; dacă majoritatea oamenilor cu conducătorii lor credeau, din tot ceea ce este evident, ei îi lăsau fără nici o schimbare în organizarea lor. Dar dacă „unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi,” ei au „plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei.” Ştim că presbiterii au fost ordinaţi în toate bisericile şi este probabil ca diaconi să fi fost în general introduşi, deoarece ştim că ei erau la Ierusalim şi Filipi. În plus faţă de diaconi, ştim din anumite exemple că au fost introduse diaconiţele, dar nu avem nici o dovadă că aceasta era o practică universală. O părere foarte obişnuită este că în unele biserici învăţătorii erau o clasă distinctă de cea a predicatorilor şi a conducătorilor. Din nou, este clar că în acele locuri unde numărul convertiţilor era mic, exista doar o biserică aflată sub magistratura bătrânilor bisericii; dar în altele, unde ucenicii erau atât de numeroşi încât formau mai multe adunări, ca în Ierusalim şi probabil în Efes, nu ştim cum erau ei organizaţi. Ştim că ei erau sub conducerea presbiterilor, dar dacă fiecare adunare avea magistratura ei proprie de bătrâni ai bisericii, ca la noi, sau dacă erau toate un trup comun, ca în unele biserici din Franţa, este ceva mai mult decât poate să spună cineva. Din nou, în acele locuri unde locuia permanent un apostol, cum ar fi la Ierusalim, este imposibil ca, conducerea să nu fi fost modificată de vre-o circumstanţă pentru un anumit timp. Un apostol avea dreptul să ordineze pe cine îi plăcea lui; el avea autoritate asupra presbiterilor; şi putea exercita disciplină în numele său. Considerând toate aceste circumstanţe, credem că, concluzia că în timp ce apostolii au aderat la marile principii de mai sus este irezistibilă, ei au variat detaliile organizării bisericii pentru a se potrivi circumstanţelor din locuri şi ocazii particulare. Dacă aceasta este adevărat, atunci desigur nu suntem obligaţi să ne conformăm în toate punctele la exemplul lor, pentru că exemplul lor nu a fost uniform.
Faptul că aceasta este doctrina bisericii noastre cu privire la acest subiect, este evident din scrisoarea expresă a constituţiei sale şi din practica sa. În comun cu toate celelalte biserici, noi am acţionat şi trebuie să acţionăm potrivit acestui principiu. Constituţia noastră declară sinoadele şi consiliile sunt un decret al lui Dumnezeu pentru conducerea bisericii, dar pentru constituţia particulară şi relaţia mutuală dintre astfel de consilii, ea nu afirmă nici o poruncă expresă sau o folosire uniformă apostolică. S-a declarat că ea este „convenabilă şi agreabilă pentru Scriptură şi pentru practica primilor creştini, încât biserica ar trebui să fie condusă de adunări congregaţionale, prezbiteriene şi sinodice. În consecvenţă deplină cu acest crez, îi îmbrăţişăm pe acei creştini care diferă faţă de noi în opinie sau practică, în aceste subiecte.” Deşi noi avem o garanţie divină pentru conducerea bisericii de către presbiteri, unde este garanţia noastră biblică pentru modul de organizare a sesiunilor bisericii? Unde găsim scris că un presbiter va fi moderatorul perpetuu al acelui trup? Sau unde este garanţia expresă pentru a spune că un astfel de presbiter trebuie să fie un slujitor? Cartea noastră spune că bătrânii conducători al bisericii sunt reprezentanţii poporului, şi astfel, potrivit sistemului nostru, ei sunt fără îndoială; dar unde le atribuie Scriptura acest caracter distinct? Se spune că apostolii au ordinat bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, dar putem dovedi că ei au făcut o clasă din acei bătrâni ai bisericii ca şi reprezentanţi ai poporului, mai mult decât altă clasă? Din nou, noi avem o garanţie divină pentru sinoade în general, şi pentru presbiteri parohiali în particular, dar unde este garanţia noastră expresă pentru organizarea specifică a presbiterilor noştri? Acestea nu sunt doar corpuri permanente, ci în mare măsură auto-perpetue, şi sunt investite cu autoritate juridică asupra tuturor presbiterilor parohiali din graniţele lor. Admiţând că aceasta nu este doar convenabil şi favorabil pentru Scriptură, care este afirmată în toate cărţile noastre, ci este susţinută printr-o garanţie divină expresă, unde avem noi un astfel de garant pentru modul de constituire a acestor corpuri? Dacă, aşa cum susţine Presbiterul, toţi presbiterii au „puteri comune presbiteriale,” şi ni se interzice fie să adăugăm fie să micşorăm aceste puteri, va fi mulţumit el să producă garanţia sa spunând că toţi bătrânii predicatori ai bisericii dintr-un anumit district vor avea un loc în presbiteriu, şi numai unul din trei sau unul din zece este bătrânul conducător al bisericii? Dacă toţi au prin drept divin aceleaşi puteri, ne va da el autoritatea biblică pentru a face această deosebire? Aceleaşi întrebări pot fi puse şi cu privire la constituţia sinoadelor noastre, ca şi corpuri permanente, excluzând două treimi din presbiterii noştri din orice voce imediată în deliberările lor, şi exercitând jurisdicţia peste toţi presbiterii din graniţele lor.
Se pare că principiul pe care este bazat tot argumentul Presbiterului este nesănătos. Acel principiu este că biserica este obligată să adere exact la modelul de conducere al bisericii afişat în Scriptură; şi că ei i se cere să producă o garanţie divină expresă pentru fiecare parte din sistemul ei; că ea este îngrădită nu doar să nu creeze o nouă slujbă, ci şi că nu modifice drepturile şi datoriile celor stabiliţi la început. Pe de altă parte, noi susţinem că în timp ce există principii generale despre acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos a lăsat biserica sa în libertate, şi i-a dat autoritatea de a împlini aceste principii. Ne-am străduit să dovedim aceasta din absenţa unei porunci care să oblige biserica la un conformism exact faţă de exemplul apostolilor; din faptul că apostolii înşişi nu au adoptat nici un plan nemodificat de organizare a bisericii; şi din faptul de netăgăduit că fiecare biserică de pe pământ, chiar şi a noastră printre altele, a acţionat potrivit acestui principiu şi a introdus multe lucruri în sistemul ei de conducere pentru care nu se poate produce nici o garanţie biblică expresă. Dacă aşa stau lucrurile, dacă am admite că toţi presbiterii au primit original o ordinare, şi desigur, au deţinut aceeaşi slujbă, din care unii s-au eliberat de o datorie şi alţii de alta, potrivit cu darurile lor, nu rezultă faptul că biserica este obligată acum să recunoască aceleaşi puteri şi drepturi pentru toţi presbiterii, mai mult decât să le asigure un loc în presbiteriu şi în sinod. Cu alte cuvinte, principiul pentru care ne luptăm acum nu este doar nerezonabil, şi contrar practicii poporului lui Dumnezeu din toate erele, ci el nu poate fi terminat fără a modifica esenţial întreaga organizaţie.
Mai există un alt punct de vedere care trebuie să fie extras din acest argument biblic. S-a arătat deja că principiul pe care este bazat acest argument nu poate fi susţinut, dar şi că argumentul în sine este nesănătos. Argumentul este: ordinarea conferă ordinul; de aceea, toţi cei care aparţin aceluiaşi ordin au un drept egal de a ordina; bătrânii bisericii care predică şi cei care conduc aparţin aceluiaşi ordin; de aceea, ei au un drept comun de a ordina. Am arătat, că potrivit constituţiei noastre, ordinarea conferă slujba; că doar aceia care au aceeaşi slujbă au dreptul de a ordina pentru acea slujbă, şi de aceea, sub constituţia noastră, bătrânul conducător al bisericii nu deţine aceeaşi slujbă cu bătrânul predicator al bisericii, nici una care să o includă, el nu are dreptul de a participa la ordinarea slujitorilor evangheliei care sunt pastori. Amândouă părţile din această discuţie văd şi recunosc, că singurul lucru care îi dă vre-o importanţă, este principiul implicat în aceasta. Întrebarea adevărată este, Ar trebui consideraţi pastorii şi bătrânii bisericii ca deţinând aceeaşi slujbă? Obiectul nostru este acum să arătăm că principiile presupuse de altă parte conduc, printr-o necesitate logică, la un răspuns afirmativ la această întrebare, şi desigur, la anularea slujbei de bătrân conducător al bisericii, şi la răsturnarea constituţiei noastre.
Principiul presupus acum este o parte dintr-o teorie simplă, plauzibilă a conducerii bisericii, dar una foarte diferită de cea a noastră. Acea teorie este că apostolii au ordinat o magistratură de bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, cărora le-a fost încredinţată întreaga supraveghere a instruirii şi a conducerii; că aceşti bătrâni ai bisericii au primit aceeaşi ordinare şi au deţinut aceeaşi slujbă şi aveau aceleaşi drepturi şi puteri; dar deoarece unii aveau un dar sau un talent şi alţii un alt dar, s-a întâmplat în practică, faptul că doar unii au predicat, în timp ce alţii au condus. Totuşi, această diferenţă a rezultat nu din diversitatea slujbei, ci simplu din diferenţa darurilor. Toţi aveau un drept egal de a predica şi de a administra sacramentele cât şi de a conduce. Argumentele care susţin această teorie sunt derivate în parte din utilizarea sinagogii evreieşti, şi în parte din ceea ce se spune în Noul Testament. Episcopii şi presbiterii nu sunt menţionaţi niciodată împreună, fiind slujbaşi diferiţi, ultimul termen fiind folosit pentru a include toţi slujbaşii din biserică, cu excepţia diaconilor; Pavel s-a adresat bătrânilor bisericii din Efes ca unui trup, având responsabilităţi şi datorii comune; scriindu-i lui Timotei el dă printre calificările bătrânilor bisericii capacitatea de a învăţa pe alţii; el nu face nici o deosebire între cele două clase, ci spunând cum ar trebuie să fie bătrânii bisericii, el începe imediat să vorbească despre diaconi. Din aceste circumstanţe şi din altele, mulţi au dedus că toţi presbiterii din bisericile apostolice aveau aceeaşi slujbă, şi aceleaşi drepturi şi datorii. Aceasta a fost teoria lui Vitringa; şi Presbiterul citează şi adoptă afirmaţiile lui Vitringa. Dar Vitringa a fost un oponent decis al bătrânilor conducători ai bisericii ca o slujbă biblică, deci în toată consistenţa trebuie să fie Presbiter. De fapt, el se luptă pentru desfiinţarea slujbei.
În timpul formării constituţiei noastre din prezent, a existat unul sau doi oameni proeminenţi în biserica noastră care au ţinut aceeaşi doctrină, dar ei s-au opus întregului sistem al nostru, şi s-au plâns amar că sinodul a insistat asupra „îndesării Scoţiei în jos pe gâtul lor.” Defunctul Dr. Jas. P. Wilson a fost un apărător al acestei teorii; dar el a fost cel mai zelos oponent al bătrânilor conducători ai bisericii pe care i-a produs biserica noastră. În lucrarea sa despre „Primitive government of Christian churches,” (Conducerea străveche a bisericilor creştine) el spune că unul din obiectivele sale a fost să arate „ignoranţa de a face din bătrânii bisericii tăcuţi o caracteristică a bisericii primare.” El spune: „Dacă ar fi existat bătrâni ai bisericii tăcuţi în bisericile apostolice, diaconii ar fi fost inutili. Bătrânii bisericii trebuie să „hrănească biserica,” şi să fie „în stare să îi înveţe pe alţii.”” El susţine pretutindeni că presbiterii aveau aceeaşi slujbă, deşi ei erau diferiţi în daruri, haruri şi talente; unii fiind calificaţi pentru conducere, alţii pentru îndemnare şi mângâiere, şi alţii pentru învăţătură. El spune că 1 Timotei 5:17, „exprimă o diversitate în exerciţiul slujbei presbiteriale, dar nu în slujba în sine.”
[* pp. 282, 283, et passim. Dr. Wilson a terminat teoria sa, astfel că nu a mai avut bătrâni ai bisericii în biserica sa. El spune, „noi am ordinat diaconi şi i-am numit bătrâni ai bisericii, pentru acesta era obiceiul.” El a considerat că, constituţia, capitolul 13, paragraful 2 i-a dat această libertate. Acolo se spune: „Fiecare adunare va alege persoane în slujba de bătrân conducător al bisericii, şi în cea de diacon, sau în oricare dintre ele.” Noi nu confirmăm faptul, dar am auzit adesea afirmându-se că el niciodată nu s-a asociat bătrânii bisericii sale cu sine în conducerea bisericii sale, nu a ţinut nici un jurnal al sesiunilor, şi nici nu le-a ţinut în faţa presbiteriului.]
Noi spunem că principiile Presbiterului conduc la desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii, nu pentru că alţii care au adoptat acele principii au îndepărtat slujba, ci pentru că aceasta este consecinţa lor logică. El spune mai întâi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum a fost instituită la început; şi în al doilea rând, că toţi presbiterii au în comun ordinarea şi puterile presbiteriale comune. Dacă este aşa, noi spunem că ei aveau o slujbă comună; căci cum pot dovedi identitatea slujbei dacă ea nu este întemeiată de denumiri şi titluri comune, de datorii comune, de caracteristici şi calificări comune, şi de o ordinare comună. Acesta este precis argumentul pe care îl folosim împotriva prelaţilor pentru a dovedi că episcopul şi bătrânul bisericii au aceeaşi slujbă. Dr. Owen spune că „Cei a căror nume este la fel, comun egal şi aplicabil asupra tuturor, a căror funcţie este la fel, a căror calificări şi caractere sunt aceeaşi, a căror datorii, raport şi răsplătire este aceeaşi, cu privire la care, nu există în nici un loc din Scriptură cea mai mică menţionare a inegalităţii, deosebirii sau a priorităţii în slujbă printre ei, sunt esenţial în fiecare privinţă la fel.” Dacă acest argument este bun într-un caz, el este bun şi în altul. Dacă el dovedeşte că episcopii şi presbiterii aveau aceeaşi slujbă, cu siguranţă dovedeşte că toţi presbiterii au avut de asemenea, în special dacă aceeaşi ordinare. În opoziţie cu toate acestea, simplul faptul că unii bătrâni ai bisericii au predicat şi unii au condus, nu mai dovedeşte diversitatea slujbei, faptul că unii episcopi au învăţat şi alţii au îndemnat, faptul că unii erau pastori şi alţii misionari, întemeierea existenţei a mai multor slujbe diferite. Concluzia legitimă care se poate trage din aceste principii este nu numai că nu există o astfel de slujbă biblică, precum cea a bătrânului conducător al bisericii; ci că ea ar trebui să fie desfiinţată.
O altă concluzie la care aceste principii ne conduc în mod necesar este că sesiunea bisericii trebuie să fie investită cu puterea de a ordina slujitori ai evangheliei. Dacă toţi presbiterii au prin drept divin autoritatea egală de a ordina, şi dacă sesiunea este de fapt un presbiteriu, care are dreptul să spună că ei nu vor exercita o putere dată lor de Hristos? Este clar că acesta este un drept care nu poate fi negat sesiunii. Aceasta este o concluzie din care Presbiterul şi prietenii săi, presupunem noi, nu au nici o dispoziţie de a se contracta. Vedem aceasta declarată încât nici un cărturar nu a găsit nici măcar un caz în scrierile părinţilor din primele trei secole, în care cuvântul presbiteriu este folosit pentru a denumi altceva decât pastorii şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică; şi de aici dacă ordinările din acea perioadă erau presbiteriale, ele erau înfăptuite printr-o sesiune bisericească. Ni se spune că presbiteriul parohial sau sesiunea bisericii din Antiohia, i-a delegat pe Pavel şi Barnaba pentru o mare misiune, „şi-au pus mâinile peste ei,” şi aceşti apostoli au oferit un raport despre ei când s-au întors. Acum când ne amintim că Pavel şi-a primit apostolatul nu de la oameni, nici printr-un om; nu prin autoritate umană nici prin intervenţie umană, ci prin Isus Hristos; faptul că el neagă constant că a primit vre-o instrucţiune sau autoritate de la ceilalţi apostoli, şi a simţit atât de necesar să îşi afirme egalitatea sa cu acei mesageri inspiraţi ai lui Hristos, faptul că el a refuzat să le ofere vre-un raport, cu excepţia lui Galateni 2:2 în particular, ca nu cumva să pară ca reprezentant al lor; când luăm în considerare toate acestea, atunci trebuie să admitem că dacă Pavel a fost misionar al sesiunii bisericii din Antiohia, nu există nici un act presbiterial în care o sesiune nu este competentă.
Totuşi, se merită să fie remarcat faptul că nu se pare să fi existat vre-unul dintre bătrânii conducători ai bisericii în sesiunea bisericii din Antiohia. Citim: „În Biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba” şi alţii patru, dintre care unul era apostolul Pavel. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” Dacă aceasta a fost o sesiune a bisericii, ea a fost alcătuită din „profeţi şi învăţători.”
O altă consecinţă care a fost trasă de aici din principiile avute în considerare, şi pe care se va descoperi că este greu de evitat, este că presbiteriul parohial este singurul pentru care avem vre-o garanţie biblică. Această concluzie trebuie să fie confirmată în mare parte dacă părinţii din primele trei secole nu au cunoscut nici un alt presbiteriu decât pastorul şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică. Desigur, sinoadele noastre, care sunt presbiterii mai largi, sunt în aceeaşi situaţie critică. Dar chiar dacă existenţa acestor corpuri poate fi susţinută prin ingeniozitatea logicii, compunerea lor trebuie să fie schimbată în întregime. Căci dacă toţi presbiterii au aceleaşi drepturi printr-o garanţie biblică expresă, atunci, pe baza principiilor Presbiterului, nu se poate îngădui ca tuturor dintr-o singură clasă şi numai unei mici părţi din cealaltă, ar trebui să li se acorde un loc în acele corpuri.
De aceea, noi credem că este de netăgăduit faptul că principiile prin care Presbiterul înaintează sunt distrugătoare pentru constituţia noastră. Măsura îndemnată acum este primul pas al unei revoluţii; începutul şi sfârşitul. Desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii; ordinările prin sesiunile bisericii; revocarea presbiteriilor şi a sinoadelor noastre, sau cel puţin, a organizării lor pe un alt plan decât cel care este acum adoptat, credem că sunt consecinţele logice ale acestei teorii. Dar la primul pas se poate rezista cu succes, pentru că dacă el este admis, întregul principiu este admis.
Dorim să amintim că nici unul sau celălalt din cele două principii conducătoare din Presbiter, luate separat nu poate fi privit ca având o astfel de consecinţă serioasă. Este unirea celor două; afirmaţia că noi suntem legaţi prin supunere faţă de Domnul nostru, de a adera exact la folosirea bisericilor apostolice; şi în legătură cu această afirmaţie că toţi presbiterii au aceeaşi ordinare şi aceleaşi puteri presbiteriale. Concluzia inevitabilă care reiese din această ultimă poziţie este că toţi presbiterii aveau în bisericile apostolice aceeaşi slujbă. Întrebarea dacă la început diferenţa dintre cele două clase de presbiteri era oficială sau simplu de fapt; fie că bătrânul predicator al bisericii era ordinat într-o slujbă şi bătrânul conducător al bisericii în alta; sau fie amândoi primeau aceeaşi ordinare şi înfăptuiau datorii diferite ale aceleiaşi slujbe, potrivit cu darurile şi talentele lor mai multe, este o întrebare pe care nu am discutat-o. Mai mult, ea este una în care constituţia noastră a lăsat intenţionat nedecisă, din punctul nostru de vedere, o chestiune de o importanţă foarte inferioară. Dar dacă ea este luată în legătură cu principiul că noi suntem obligaţi să aderăm la un model apostolic exact, ea devine o întrebare vitală, şi dacă ea decide pe temeiul presupus de Presbiter, ea trebuie să răstoarne tot sistemul nostru. Pentru că dacă el ne obligă mai întâi la un conformism exact şi apoi ne conduce la concluzia că toţi presbiterii primari aveau aceeaşi slujbă, aceasta urmează desigur că toţi presbiterii noştri trebuie să aibă aceeaşi slujbă, aceleaşi calificări, acelaşi drept de a predica şi de a administra sacramentele. Dacă aceste drepturi există în slujba lor ele nu pot fi înlăturate. Nici autoritatea lor de a le exercita nu depinde de alegerea lor de către oameni. Un om ordinat la slujba de minister al evangheliei, poate merge unde vrea, (deci nu violează drepturile altora) şi să acţioneze astfel. Putem unge aceste principii care nu au bătrâni conducători ai bisericii aşa cum avem noi acum; şi toate curţile noastre, de la sesiune la Adunarea Generală, trebuie să fie compuse din pastori; dacă presbiterii deţin aceeaşi slujbă şi sunt în egală măsură justificaţi să predice cât şi să conducă.
Dar potrivit principiului recunoscut de la începutul la sfârşitul constituţiei noastre, contează puţin felul în care se răspunde la această întrebare despre primii bătrâni ai bisericii. Hristos nu a făcut harul său să depindă de detaliile organizaţiei externe; nici nu a legat biserica sa de vre-un model exact de disciplină clericală. Dacă în bisericile primare era convenabil şi uşor să ai mai mulţi presbiteri în aceeaşi biserică, toţi fiind îmbrăcaţi cu aceeaşi slujbă; şi dacă noi găsim că este mai bine, în circumstanţele noastre să avem un pastor, asistat de o magistratură de bătrâni ai bisericii, noi avem un drept divin de a-l ordona. Dacă după modelul sinagogii, exista în fiecare biserică un slujbaş care prezida sau un episcop, înconjurat de alţi presbiteri, autorizat fie că înveţe fie să conducă aşa cum aveau capacitatea, noi suntem ascultători faţă de acest model, având un episcop şi bătrâni ai bisericii în fiecare adunare, deşi diferenţa dintre episcopul nostru şi bătrâni ai bisericii este acum oficială şi nu doar o diferenţă de daruri. Dacă acum este dificil să obţinem oameni care să aibă timpul liber, înţelepciunea şi evlavia necesare, pentru a se uni în conducerea casei lui Dumnezeu, unde este porunca lui Hristos care ne interzice să facem o separare a efortului, şi a ordinării oamenilor în slujbe diferite pentru uşurarea celor care au datorii diferite? Această libertate de a duce la bun sfârşit şi de a aplica principiile general ale Scripturilor, biserica noastră şi fiecare altă biserică, a exercitat-o şi trebuie să o exercite. Ea este o libertate prin care Hristos ne-a făcut liberi şi care nu poate să ne-o ia nici un om.
În partea istorică a acestei întrebări, limitele noastre au trecut dincolo atât de incomod, încât ne interzic să intrăm. Noi credem că se admite că practica prezentă a tuturor bisericilor Reformate este împotriva noii teorii, şi desigur, măsura cu care suntem îndemnaţi acum să o adoptăm va ridica o altă barieră între noi şi toate celelalte confesiuni Presbiteriene. Timp de ceva vreme după Reforma din Scoţia, bătrânii conducători ai bisericii erau aleşi anual; ceea ce a creat în sine o presupunere că ei nu erau consideraţi că ar fi primit o ordinare comună cu slujitorii evangheliei. Singura dovadă că ei s-au unit în ordinarea păstorilor aşa cum am văzut este aceasta: Pastorii au fost ordinaţi atunci prin punerea mâinilor de către presbiteriu, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriu, şi de aceea bătrânii bisericii s-au unit în punerea mâinilor. Presbiterul foloseşte un argument similar într-un caz diferit: Timotei a fost ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriile primare, şi de aceea bătrânii bisericii şi-au pus mâinile peste Timotei. Este uşor să răspundem: Presbiterul era ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor; bătrânii conducători al bisericii sunt membrii în presbiteriile noastre; de aceea bătrânii conducători ai bisericii şi-au pus mâinile pe Presbiter. Acest argument este la fel de decisiv ca şi acest ultim caz, ca şi în primul. Faptele nu pot fi dovedite prin silogisme.
Marele argument pentru dreptul bătrânilor bisericii de a se uni în ordinarea pastorilor, derivat din constituţie, este că ordinarea este un act presbiterial, care se face prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, şi deoarece bătrânii bisericii sunt membrii în presbiteriu ei au dreptul de a se uni în acel serviciu. Se va admite că, constituţia obligă în sensul în care aceasta a fost formată şi adoptată; şi că este nedrept să o aplicăm într-un sens diferit, chiar dacă, cuvintele în sine admit noua construcţie. Dacă un om în realizarea unei averi defineşte limitele sale nepotrivit; dacă intenţia sa ar putea fi stabilită clar, aceasta ar fi necinstit pentru orice om, să pretindă sub pretenţia faptei sale, să profite de avantajul frazeologiei, şi să spună: Acolo sunt cuvintele în care trebuie să rămâi. Întrebarea reală este atunci, Oare cei care au alcătuit şi cei care au adoptat constituţia noastră s-au referit la conferirea bătrânilor conducători ai bisericii cu dreptul de a participa la ordinarea pastorilor? Dacă ei nu au făcut aceasta, atunci nici o pretenţie dreaptă nu poate fi avansată sub clauza în chestiune.
Faptul că, cuvintele constituţiei nu cer această construcţie, este clar pentru demonstraţie. În Westminster Directory, se spune: „Presbiteriul sau pastorii trimişi de ei pentru ordinare îl vor pune deoparte în mod solemn pentru slujba şi lucrarea de minister prin punerea mâinilor lor peste el,” &c [Deoarece Directoratul a permis ca ordinarea să fie făcută de un comitet, acesta spune, presbiteriul, sau pastorii trimişi pentru ordinare, &c]. Totuşi, Directoratul afirmă în mod repetat că punerea mâinilor în ordinare aparţine „presbiterilor predicatori asociaţi în ordine.” Acest Directorat a fost regula de disciplină în biserica noastră din 1729 până în 1788, când a fost adoptată noua constituţie; şi din această sursă usus loquendi din formularele noastre a fost derivat în principal. Atunci cine poate crede că o formă de expresie, care în acea carte a mărturisit un înţeles, trebuie să aibă în mod necesar unul diferit în cărţile noastre? Potrivit tuturor regulilor de ordinare ale concluziei, nu ar trebui să concluzionăm că aceeaşi frază a fost luată în acelaşi sens, în două lucrări atât de aproape înrudite.
Din nou, nu este mai sigur că ordinarea este un act al presbiteriului, decât că intrarea în privilegiile bisericii este un act al sesiunii. Totuşi bătrânii conducători ai bisericii deşi sunt membri ai sesiunii nu pot de fapt introduce un om în biserică prin botez. Într-o astfel de modalitate deşi sunt membrii presbiteriului ei nu pot de fapt să ordineze. În amândouă cazurile potrivirea lor este necesară în deciderea potrivirii candidatului; dar actul executiv aparţine misiunii. Aceste consideraţii dovedesc cel puţin să limbajul constituţiei nu cere construcţia pusă acum pe ea. Faptul că aceasta nu a fost intenţionată pentru a fi construită astfel, este dovedit din două surse, limbajul cărţii din contextul imediat şi în alte locuri; şi din practica uniformă a bisericii. Vorbind despre ordinarea pastorilor, constituţia spune: „Pastorul care prezidează îl va ordina solemn în slujba de minister al evangheliei, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, potrivit exemplului apostolic.” Apoi, toţi membrii presbiteriului îl vor lua de mâna dreaptă spunând aceasta: „noi iţi dăm mâna dreaptă de părtăşie ca să faci parte din minister împreună cu noi.” Din cuvintele folosite aici, termenii pastor şi minister au un sens fix şi uniform în standardele noastre; ele înseamnă întotdeauna un slujitor al evangheliei şi slujba sa. De aceea ele trebuie să aibă acest înţeles aici.
Termenul membru, poate fi folosit sau pentru orice persoană care are dreptul să stea în corp, sau pentru unul care aparţine în mod permanent ca membru. Expresia „toţi membrii” poate însemna sau toţi fără distincţie, sau toţi dintr-o clasă particulară. Contextul trebuie să determine care este sensul. Când se spune că sinodul va fi deschis printr-o predică de către moderator, sau în cazul absenţei sale, de unul din ceilalţi membri, „unii membri” poate însemna doar „unii membri” competenţi faţă de datorie, un membru predicator. În această manieră când se spune că „toţi membrii” îl vor lua pe pastorul nou ordinat de mână, poate însemna doar că membrii care sunt autorizaţi să spună, Ia parte la acest minister împreună cu noi; pe care nici un om nu le poate spune decât un pastor.
Totuşi, ar trebui să gândim că ceea ce ar trebui să înlăture toată controversa despre acest subiect este practica uniformă a bisericii. Căci atunci când chestiunea are legătură cu intenţia celor care au alcătuit documentul, practica lor uniformă este decisivă; deoarece este absolut incredibil ca cei care au alcătuit constituţia noastră să fi intenţionat să exprime deliberat un lucru, şi totuşi au acţionat uniform ca şi când ar fi vrut să spună un lucru diferit. Nu putem vedea cum ar putea crede vre-un om că autorii cărţii noastre şi presbiterii care au adoptat-o, şi-ar propune să facă o schimbare importantă în folosirea bisericii, totuşi în nici un caz să acţioneze asupra acelei puteri; încât nici o dovadă istorică să nu existe despre un astfel de scop; şi că cei care au fost activi în alcătuirea constituţiei ar trebui să spună toţi că nu au avut un astfel de gând, şi nu au auzit pe nimeni care l-ar fi avut. Noi credem că un astfel de lucru nu s-a întâmplat de când s-a făcut lumea. Oamenii cu greu pot intenţiona un lucru fără să îl cunoască. Acest mod de interpretare al constituţiei în opoziţie cu intenţia evidentă a celor care au alcătuit-o, şi cu cei a căror adoptare i-a dat forţă, trebuie să o distrugă. Acelaşi argument pe care se pune atât de mult accent acum ar dovedi că un bătrân conducător al bisericii ar putea fi moderatorul oricărei judecătorii a noastre, şi în mod consecvent să deschidă sesiunea cu o predică. Cartea spune că un membru va predica, bătrânii bisericii sunt membri, deci ei pot predica.
Concluzionăm prin repetarea că simpla punere a mâinilor de către bătrânii bisericii, în cazul ordinarii unui pastor, nu este o chestiune de vre-o importanţă. Dacă aceasta este înţeleasă ca o modalitate solemnă de a-şi exprima aprobarea lor a ordinării sale, aceasta nu ar fi nu numai inofensivă, ci decentă. Acesta este principiul pe baza căruia schimbarea este îndemnată pentru că dă greutate chestiunii. Acel principiu este simţit de ambele părţi ca fiind important; şi el este important, deoarece el trebuie să lucreze o schimbare în tot sistemul nostru. Dacă schimbarea se va facem ea trebuie să fie efectuată în felul prescris pentru schimbarea constituţiei, şi nu prin introducerea unei singure măsuri, care tulbură toate lucrurile şi nu stabileşte nimic.
The Rights of Ruling Elders by Charles Hodge Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2 Rights of… (Drepturile bătrânilor conducători ai bisericii de Charles Hodge, revizuit de Princeton)
