de Daniel B. Wallace, Ph.D.
Articolul de faţă este un eseu care argumentează faptul că diaconii ar trebui să fie o parte a conducerii unei biserici mari. Acesta are trei părţi: studiul biblic inductiv, concluzii din investigarea biblică, şi sugestii practice pentru biserica de astăzi.
I. Studiu biblic inductiv
Modelul conducerii bisericii pe care îl urmează Noul Testament îşi are bazele în perioada cea mai timpurie. În Faptele Apostolilor 6:1-6 citim despre frustrarea anumitor membrii a bisericii primare pentru că nu se avea grijă de nevoile lor. Deoarece biserica a crescut aşa de mult, cei doisprezece apostoli nu au putut să mânuiască toate nevoile fizice ale trupului şi să proclame şi cuvântul. Ei ştiau că dacă neglijau slujirea cuvântului biserica avea să sufere: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese” (v. 2). Ei au cerut congregaţiei să aleagă şapte bărbaţi – oameni cu o reputaţia bună şi cu un caracter sănătos – pentru a îndeplini această sarcină de a sluji la mese. Verbul „a sluji” din versetul 2 este diakonevw (diakoneo). Verbul înrudit este diavkono (diakonos), de la care am preluat „diacon” (cf. 1 Timotei 3:8). Acest cuvânt nu are întotdeauna aceeaşi nuanţă tehnică în Noul Testament. Acesta înseamnă „slujitor” în multe pasaje (de exemplu, Matei 20:26; 22:13; Ioan 2:5; Romani 13:4), „lucrător” (2 Corinteni 3:6; Efeseni 3:7; Coloseni 1:25).
Prin urmare apare întrebarea: Cum ar trebui să relatăm Faptele Apostolilor 6 faţă de doctrina eclesiologiei şi înspre o bună înţelegere a conducerii bisericii? Aici se prezintă trei opţiuni: acest capitol oferă un model esenţial al conducerii bisericii, o opţiune validă a conducerii bisericeşti, sau o descriere incidentală care este probabil irelevantă pentru conducerea bisericii. În plus, o combinaţie a acestor trei ar putea fi la locul ei (de exemplu, numărul şapte poate fi incidental, în timp ce calificările de caracter ale acestor slujitori par a fi esenţiale).
Exegeţii sunt divizaţi în această chestiune, însă mulţi văd un anumit fel de model care nu are nici o legătură în Faptele Apostolilor 6. două lucruri sunt cheie în determinarea aceasta. Scopul literar al lui Luca din Faptele Apostolilor şi paralelele cu alte scrieri de mai târziu ale Noului Testament. Luca descrie cu siguranţă multe lucruri care nu erau justificate în continuarea lucrării bisericii (şi anume, comunismul iniţial al biserici, botezul cu Duhul după mântuire). Astfel că trebuie să fim atenţi în a distinge acele lucruri care par a avea semnificaţie faţă de cele ce nu au. Un fel de a găsi o soluţie este prin a privi la epistolele lui Pavel. În cele din urmă, Luca era unul din companiile de călătorie ale lui Pavel. Când vedem paralelele din scrisorile lui Pavel cu ceea ce avea loc în Fapte, ar putea exista o conexiune. Astfel, faptul că diaconii din 1 Timotei 3:8-13 trebuie să fie oameni evlavioşi în mod aparent în cadrul conducerii fizice şi financiare a bisericii1 este un indicator puternic a faptului că modelul declarat în Fapte 6 nu este un accident. Aşa cum arată George Knight, „Legăturile lingvistice cu cei din 1 Timotei 3:8-13 descrişi prin pronumele diavkonoi şi verbul diakonei’n (folosit într-un sens tehnic) este frapant şi în acord cu diviziunea muncii din termenii conceptuali din Faptele Apostolilor 6”2.
Vom dezvolta mai târziu acest punct, căci ne stau în faţă trei chestiuni cheie: Este semnificativ faptul că biserica a adăugat diaconi doar atunci când a ajuns la o anumită mărime? Este oare semnificativ faptul că congregaţia a votat asupra cui va sluji la mese? Este semnificativ faptul că s-au ales doar bărbaţi în Fapte 6?3
Al doilea pasaj de notat este Filipeni 1:1. Pavel se adresează sfinţilor din Filipi, „împreună cu episcopii şi diaconii”. Astfel se vede clar o îndoită diviziune de conducere. (Întâmplător, episcopii erau acelaşi lucru ca şi bătrânii4.) Biserica din Filipi probabil că nu era aşa de mare, deşi era bine stabilită. Pavel a întemeiat biserica în a doua sa călătorie misionară. Elementul evreiesc din oraş era destul de mic aşa ca nu s-a găsit nici o sinagogă. Dar Pavel a găsit câteva femei care au fost sensibile faţă de evanghelie. Biserica a început. În timpul când el scria epistola către Filipeni, biserica avea deja zece ani.
Al treilea pasaj semnificativ este 1 Timotei 3:8-13. Aceasta se adresează la două categorii de lideri din biserică, episcopii (bătrânii) şi diaconii. Am notat deja legătura dintre acest text şi Fapte 6. Este suficient să spunem aici că diaconii se presupuneau a fi partea a conducerii bisericii în Efes.
Knight conclude: „Aceste trei pasaje arată, deci, o divizie îndoită de lucrarea în perioadele timpurii, de mijloc şi târzie din biserica Noului Testament, în oraşe cheie din trei zone geografice variate (Palestina, Grecia şi Asia Mică), şi în cadre evreieşti cât şi în cel greco-roman”5.
Problema este că doar alte câteva versete par să vorbească despre diaconi. Următorul tabel este o listă completă a tuturor pasajelor potenţiale.
Romani 16:1
„Fivi, o diaconiţă a Bisericii din Chencrea”. Este posibil ca Fivi să fi fost o slujitoare din biserică, un fel de lucrătoare. Dacă termenul este intenţionat a fi luat tehnic este greu de spus.
Efeseni 6:21
„Tihic, prea iubitul frate şi slujitor credincios în Domnul”. Din nou, este probabil ca diavkono să însemne aici „slujitor” sau „lucrător”.
Coloseni 1:7
„Epafras… un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi”. Aceeaşi problemă are loc aici. Cel mai probabil aici se face referinţă la Epafras ca lucrător, nu ca diacon.
Coloseni 4:7
„Tihic, fratele prea iubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul”. Vezi discuţia de la Efeseni 6:21
Din aceste patru pasaje care vorbesc de trei indivizi (Fivi, Epafras, Tihic), cel mai bun candidat pentru înţelesul lui „diacon” este Romani 16:1, căci acesta este singurul text în care termenul este relatat în mod specific faţă de o biserică. Totuşi, faptul că atât Fapte 6 cât şi 1 Timotei 3 vorbesc despre diaconi în calitate de bărbaţi adulţi sugerează ideea că această slujbă a fost limitată doar bărbaţilor6. Acesta subiect este mai bine discutat în contextul mai larg al rolului femeii din biserică.
Lipsa menţionării diaconilor în pasajele Noului Testament în care sunt menţionaţi bătrânii sau episcopii ar trebui să fie de asemenea notat. Faptele Apostolilor 14:23, de exemplu, înregistrează faptul cum Pavel şi Barnaba au rânduit bătrâni în bisericile noi stabilite, însă nu diaconi. Alte pasaje discută despre conducerea bisericii, deşi în mod discutabil bătrâni sunt doar ei care sunt menţionaţi în mod explicit deoarece chestiunile implicate sunt mai degrabă cele pe care le-ar decide bătrânii decât diaconii (anume, Fapte 11:30; 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4; 20:17; 21:18; Iacov 5:14; 1 Petru 5:1, 5). Este interesant că 1 Timotei 5:17, 19 se potriveşte acestui model. În aceeaşi carte calificările pentru bătrâni (episcopi) şi diaconi sunt menţionate, însă cu două capitole mai târziu sunt menţionaţi doar bătrânii. Dacă lipsea din Bibliile noastre capitolul 3, oare ce fel de concluzii am mai fi făcut din lipsa menţionării lor în capitolul cinci?
Cel mai instructiv text dintre aceste linii este Tit 1:5. Pavel l-a instruit pe Tit să rânduiască bătrâni în fiecare oraş. Calificările din Tit 1:6-9 sunt paralelele cu cele din 1 Tim 3:1-7. Însă nu există nici o listă corespunzătoare pentru diaconi. De ce? Biserica din Creta era relativ tânără, în timp ce Efesul avea o lungă istorie şi a fost, de fapt, baza operaţiunilor lui Pavel pentru aproape trei ani. Se pare că pentru noile biserici era nevoie doar de bătrâni. Pe măsură ce o biserică creştea, diaconii aveau să fie adăugaţi la conducere aşa ca bătrânii să se poată devota mai mult rugăciunii şi învăţăturii. Aceasta urmează modelul din Fapte 6.
În fine, ar trebui să notăm că mai sunt şi alţi termeni pentru liderii bisericii care sunt folosiţi uneori în Noul Testament. În 1 Tesaloniceni 5:12 citim despre „cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul”. Nu se oferă o altă descriere despre aceşti lideri. Pavel se pare că a petrecut doar câteva săptămâni în Tesalonic (cf. Fapte 17:1-10), totuşi a rânduit lideri înainte de plecarea sa. Se pare că aici este vorba doar de bătrâni. Evrei 13:7 spune, „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”. Din nou, se pare că aici se aveau în vedere bătrânii bisericii7.
II. Concluzii din studiul biblic
A. În primul rând, este evident faptul că biserica timpurie nu a avut întotdeauna diaconi. Fapte 6:1-6 şi Tit 1:5 arată aceasta, aşa cum o fac aparent şi Fapte 14:23 şi 1 Tesaloniceni 5:12.
B. Este de asemenea evident că diaconii au fost adăugaţi atunci când se ivea nevoia. Această nevoie era în legătură cu datoriile bătrânilor. Când ei au deviat de la lucrarea de slujire prin rugăciune şi cuvânt, era creat diaconatul.
C. Se pare că au existat o varietate de mijloace prin care diaconii erau puşi în funcţie. În Fapte 6, ei erau aleşi de congregaţie (Însă chiar şi aici, apostolii au sugerat mai întâi şi au permis un astfel de vot al congregaţiei). Dar în 1 Timotei 3, este probabil că însăşi Timotei i-ar fi rânduit. Aceasta se datorează faptului că (1) paralela din Tit 1:5 implică rânduirea de bătrâni de către Tit, (2) nu citim nicăieri altundeva că bătrânii au fost aleşi (cf., de exemplu, Fapte 14:23), şi (3) nu există nici o diferenţiere între diaconi şi bătrâni în 1 Timotei 3 în termenii felului în care ei au ajuns în acea poziţie. Fapte 16, cel puţin, nu este o bază suficientă pentru a argumenta faptul că diaconii trebuie să fie întotdeauna aleşi de către congregaţie.
III. Sugestii practice pentru biserica de astăzi
Rezultatele acestui studiu pot fi aplicate la biserica de astăzi în termeni de flexibilitate şi scop. Ar trebui să existe flexibilitate în a avea sau nu diaconi, precum şi în mijloacele de alegere. Ceea ce conduce pe prima este sarcina bătrânilor: dacă ei sunt distraşi de la devotarea lor de la rugăciune şi cuvântul, ei au nevoie de diaconi. Ceea ce conduce pe ultima este preferinţa fiecărui individ al bisericii.
Ca un postscriptum, adaosul de diaconi la o biserică arată cât de vitală este lucrarea de rugăciune şi a cuvântului printre bătrâni (nu doar a pastorului). Prea multe borduri de bătrâni se preocupă cu chestiuni neînsemnate care îi constrâng, împiedicându-i de la datoria lor primară. Într-adevăr, prea mulţi bătrâni, deşi evlavioşi, nu sunt „capabili să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3:2; Tit 1:9; cf. Evrei 13:7).
____________________
NOTE DE SUBSOL
1 Ceea ce este semnificativ alături de aceste linii este sugestia lui F. F. Bruce că în Fapte 6:2, actul de „slujire la mese” a fost în modul cel mai sigur nu acela de a distribui mâncarea, ci acela al cheltuirii banilor. În acelaşi timp, există aluzii că diaconii ar putea foarte bine să fie implicaţi în mai mult decât simpla implicare a distribuirii fondurilor. Filip, unul din cei şapte originali din Fapte 6, era un predicator viguros.
2 G. W. Knight III, Commentary on the Pastoral Epistles (New International Greek New Testament; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175 [Comentariu asupra epistolelor pastorale].
3 Apostolii au cerut în mod specific ca să se aleagă şapte bărbaţi. Cuvântul grecesc folosit, ajnhvr, înseamnă un bărbat adult.
4 Cf. Tit 1:5; Faptele Apostolilor 20:17, 28; 1 Timotei 3:1 şi 5:17.
5 Idem.
6 Deşi 1 Timotei 3:11 ar putea fi interpretat să însemne „diaconiţă”, mai degrabă decât soţie. Din nou, acest subiect trebuie tratat în cadrul rolului femeii în biserică.
7 Unii vad darul de ajutorare din 1 Corinteni 12:28 ca o referinţă oblică la poziţia de diacon (aşa ca Knight, 176). Aceasta se potriveşte frumos cu faptul că darul care precede acestuia este acela de administrare sau de conducere. În plus, atunci când apar întrebările retorică din v. 29-30 („Sunt toţi apostoli?” etc.) singurele daruri care nu sunt menţionate sunt cele de ajutorare şi de administrare. Dacă acestea sunt poziţii mai degrabă decât daruri, o astfel de lacună este uşor explicată. (vezi H. W. Beyer, s.v. kubernhvsi”, in Theological Dictionary of the New Testament 3.1036 [Dicţionar Teologic al Noului Testament]). Totuşi, din moment ce pasajul vorbeşte de daruri spirituale mai degrabă decât de poziţii, acest lucru este îndoielnic. Oricine ar putea avea darul ajutorării, fie că este diacon sau nu. În plus, lacuna poate fi explicată şi în alt fel: versetul 30 adaugă darul de interpretare, care nu este în lista originală. Aceasta arată că Pavel nu încearcă să fie deloc exhaustiv în oricare set.
