de Caius Obeada
Trăim o vreme în care presiunea demonică şi învăţăturile false au crescut, punându-ne mai aproape de a doua venire a lui Isus ca niciodată. Biserica lui Hristos trăieşte într-o presiunea demonică şi cu învăţături false mai mult ca niciodată. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12) Satan nu apasă biserica vestică din afară atât de mult cât o face din interior. Învăţătura falsă, interpretări liberale şi standarde mai joase au inundat bisericile noastre. Calitatea a fost înlocuită de cantitatea. Numerele au devenit mai importante decât calitatea vieţii. De ce?
Când Consiliul de Diaconi au primit o scrisoare de alarmare de la un grup de membri din biserica noastră care nu s-a semnat, prima reacţie a fost să îi declarăm pe toţi în păcat. Patruzeci de membrii din biserica noastră au păcătuit împotriva pastorului şi a diaconilor, aducând acuzaţii împotriva lor. Matei 18 a fost încălcat. Nimeni nu l-a abordat personal pe pastor despre această problemă, şi cum să îndrăznim să aducem astfel de acuzaţii publice? Alţi diaconi au recomandat să acţionăm foarte repede, presupunând că Satan pune monopol pe biserică. Cât de uşor este să judecăm şi să îi acuzăm pe proprii noştri fraţi, folosind principii biblice. Cum a fost încălcat Matei 18?
„15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. 16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei 18:15-17)
Matei 18:1-10 ne vorbeşte despre pietrele de poticnire şi dă o avertizare groaznică celor care sunt pietre de poticnire pentru copii Săi ai împărăţiei. Matei continuă să vorbească despre oaia pierdută care s-a rătăcit şi care este în pericol grav datorită intemperiilor şi a animalelor sălbatice (Matei 18:10-14) după ce a afirmat că „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.” (v. 11) Apoi Isus descrie caracterul Bunului Păstor de a căuta o oaie care „s-a rătăcit”. În următoarea secţiune, Isus aşează standardele prin care noi creştinii să îi tratăm pe cei care păcătuiesc împotriva noastră în mod personal. Aceste versete sunt în legătură specific cu acele păcate comise între credincioşi individuali.
Stan Cox comentează acest pasaj: „În primul rând, observaţi procedura care trebuie înfăptuită când avem de a face cu păcatul considerat în text. Este un proces cu patru părţi. Prima, el trebuie să meargă în particular la fratele său pentru a confrunta păcatul. „…du-te şi spune-i greşeala sa între tine şi el singur”. Dacă primul pas nu aduce pocăinţă, al doilea pas este să iei martori pentru ca „orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” Acest al doilea pas afirmă natura serioasă a păcatului, că plângerea este valabilă şi că hotărârea trebuie să vină prin acţiunile penitente ale părţii vinovate. Dacă al doilea pas nu conduce la pocăinţă din partea păcătosului, plângerea trebuie adusă înaintea întregii biserici. Acesta este un pas radical, care face ca păcatul să fie cunoscut în general şi este adus sub influenţa combinată a întregii adunări. Un om răzvrătit care nu vrea să asculte nici măcar de întreaga adunare care îl mustră pentru păcatul lui, trebuie să fie respins (al patrulea şi ultimul pas).
Înţelepciunea acestui proces este uşor evidentă. Natura precaută a abordării iniţiale îl poate scuti de neplăceri pe cel vinovat de păcat. Aceasta stabileşte motivul iubitor al fratelui care mustră şi poate conduce la o hotărâre rapidă care va evita controversa şi stinghereala. Datorită procesului, creşterea stingherelii părţii vinovate va avea loc doar din cauza răzvrătirii personale.
Dar ce păcate sunt considerate în text? Şi acestea sunt evidente, deşi ele au fost adesea înţelese greşit în vremea noastră. Să citim cu grijă prima afirmaţie a Domnului nostru: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” Contextual, instrucţiunile date în Matei 18 se referă la chestiuni private dintre creştini. Nu păcatul public este luat în considerare în context, o examinare a felului în care creştinii tratează păcatul dezvăluie faptul că era urmată o procedură diferită. Există motive întemeiate pentru această distincţie care fi examinată momentan.
Unii vor critica declaraţia noastră că textul prescrie procedura care de foloseşte când tratăm chestiuni private între creştini. Disputa pare să fie că expresia „împotriva ta” este o exprimare incorectă şi astfel pasajul nu tratează doar ofensa personală. În timp ce este admis că fraza este dificilă aceasta nu neagă contextul şi scopul procedurii descrise de Domnul. Aşa cum afirmă W. Robertson Nicoll:
„Deoparte de îndoielnicul „eis se” care urmează, referinţa pare să fie pentru ofense personale private, nu de a păcătui împotriva numelui creştin, pe care fiecare frate din adunare are dreptul de a-l provoca, în special faţă de cei care au o strânsă legătură cu cel care a adus ofensa” „… expresia implică faptul că cineva are dreptul şi datoria de a lua iniţiativa. Cel mult ea este o afacere personală cu care să începi.” (The Expositor’s Greek Testament, Vol.1, pagina 239).
Un Interliniar grecesc oferă următoarea traducere literară a textului:
„Acum dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (The Zondervan Parallel New Testament In Greek and English)
Observaţi următoarele traduceri ale textului:
„Mai mult, dacă fratele tău va păcătui împotriva ta, du-te şi spune-i greşeala sa între tine şi el singur: dacă el te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău.” (KJV)
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi arată-i greşeala sa, doar între voi doi. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (NIV)
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi spune-i greşeala sa, între tine şi el singur. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (RSV)
„Dacă fratele tău păcătuieşte, du-te şi du-te şi mustră-l în particular; dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (NASB)
„Dacă un alt membru al bisericii păcătuieşte împotriva ta, du-te şi arată-i greşeala sa când voi doi sunteţi singuri. Dacă membrul te ascultă, atunci l-ai recâştigat.” (NRSV)
„Şi dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te, arată-i greşeala sa între şi el singur: dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (ASV)
Chiar în traducerea NASB, care omite „împotriva ta” care este redat în celelalte traduceri, indică clar o chestiune privată, „du-te şi mustră-l în particular.” Aşa cum s-a referit şi Nicoll în comentariile lui şi aşa cum vom examina mai detaliat momentan, a prescrie aceste limitări asupra unei chestiuni de păcat public înseamnă a brutaliza contextul mai mare din învăţătura Noului Testament.
Mai departe, Petru a recunoscut importanţa cuvintelor lui Hristos şi L-a întrebat după învăţătura Sa, „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” (v. 21) Tot ce este în contextul imediat ne sugerează păcatul personal şi privat împotriva unui frate în Hristos.
Responsabilitatea din partea unui individ de a trata cu păcatul unui frate pe care acesta l-a comis împotriva lui este un principiu revelat în Vechiul Testament. A face aşa este egalat cu a-l iubi pe fratele tău, aşa cum este scris în Levitic 19:17-18:
„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul.”
Isus a învăţat la fel în Luca 17:3-4:
„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!” – să-l ierţi.”
Deci, copiii lui Dumnezeu sunt obligaţi să trateze astfel de ofense personale. Nu îl iubim pe celălalt dacă ne uşurăm de un astfel de păcat împotriva noastră. În timp ce aceasta poate părea mărinimos, nu face nimic pentru sufletul celui care a păcătuit. Este mult mai bine, mai iubitor, şi o obligaţie dată de Dumnezeu de a mustra păcătosul şi de a-l aduce la pocăinţă. Aceasta este responsabilitatea noastră faţă de fratele nostru în Hristos când el păcătuieşte împotriva noastră într-o chestiune privată.
1. Primul motiv pentru a-l mustra pe fratele tău în particular este pentru a proteja reputaţia fratelui tău.
2. Un alt motiv pentru a te duce în particular la fratele tău este pentru a-ţi proteja reputaţia ta. Uneori creştinii sunt total greşiţi în ce priveşte comportarea unui frate. Credincioşii aud lucrurile greşit, înţeleg greşit afirmaţiile şi acţiunile şi aşa mai departe.
3. Să mergi în particular la el păstrează pacea bisericii. Adesea când acuzaţiile sunt nivelate împotriva unui frate în spatele lui şi răspândite în biserică şi acuzatorul şi cel acuzat nu sunt de acord, se vor dezvolta partide în biserică.
4. Păcatele trebuie să fie ţinute în particular şi trebuie confruntate imediat pentru a nu aduce reproş numelui lui Isus Hristos. Creştinii sunt reprezentanţii lui Hristos în lume.
Scopul lui Matei 18 este împăcarea, de a aduce pace şi armonie între fraţi. Dar ce constituie o împăcare biblică? Trebuie să înţelegi că oricând păcatul este implicat nu este suficient să spui pur şi simplu „îmi pare rău” sau „scuză-mă”. Jay Adams explică aceasta astfel: „O scuză este un substitut nepotrivit umanist pentru lucrul real. Nicăieri Scriptura nu cere şi nu încurajează cererea de scuze. A spune „îmi pare rău” este un şiretlic uman pentru a nu face ceea ce Dumnezeu a poruncit. Răspunsul biblic este să spui: „Da sunt vinovat. Am păcătuit împotriva ta. Vrei să mă ierţi?” Motivul pentru care o scuză nu este potrivită atunci când a avut loc un păcat este că aceasta nu scoate un răspuns biblic potrivit. Scuzele sunt bune când nu este implicat un păcat, dar ele nu trebuie să fie folosite niciodată ca un înlocuitor pentru împăcarea biblică.”
Înfruntarea păcatului public
Dacă avem nevoie de un exemplu când o părtăşie eşuează să urmeze instrucţiunile lui Isus date apostolilor, trebuie doar să ne întoarcem la un studiu complet al lui 1 şi 2 Corinteni. Aici, biserica din Corint a eşuat în a se judeca pe sine corect (1 Corinteni 11:20-34), şi în a „fi întreagă în” aceeaşi minte şi în aceeaşi judecată (1:10). Aceste divizii şi partide dintre ei erau datorate atitudinii şi acţiunilor păcătoase (1 Corinteni 11:17-19) şi loialităţii de a favoriza pe oameni şi pe slujitori mai degrabă decât pe Hristos mai presus de oricine (1 Corinteni 1:10-13).
Totuşi, când un păcat este public în natură alte consideraţii modifică răspunsul potrivit al copiilor lui Dumnezeu. Situaţia fiind diferită, felul de a confrunta păcatul este şi el diferit. În primul rând, aceasta este aşa deoarece păcatul public are o influenţă care corupe biserica.
„Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.” (1 Corinteni 5:6-7)
Contextul instrucţiunilor lui Pavel din 1 Corinteni 5 are legătură cu subiectul nostru. Era un om în acea adunare care era vinovat de imoralitate sexuală aşa cum „nici chiar la păgâni nu se pomeneşte; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său.” (v. 1) Corintenii nu l-au confruntat pe fratele acela, ci mai degrabă l-au acceptat şi s-au „fălit” cu privire la toleranţa lor faţă de o astfel de influenţă păcătoasă. În acest context Pavel îi avertizează asupra influenţei de corupere a păcatului şi le dă instrucţiuni cum să îl trateze pe fratele care păcătuia. Observaţi că în acest exemplu de păcat public care a avut o astfel de influenţă de corupere, instrucţiunile lui Pavel au fost diferite faţă de cele ale Domnului din Matei 18. Aici Pavel a spus:
„În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” (v. 4-5)
MAI MULT, spunând aceasta Pavel nu s-a dus în particular la acest frate,
„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă.” (v. 3)
El a avut o cunoştinţă suficientă despre situaţie pentru a declara nevoia acţiunii disciplinare fără a se fi întâlnit niciodată direct cu fratele imoral.
Unii chiar au afirmat că Pavel, ca un apostol, este o excepţie faţă de regula din Matei 18. „Deoarece noi nu suntem apostoli,” spun ei, „noi nu avem autoritatea de a confrunta păcatul într-o manieră atât de îndrăzneaţă.” Un astfel de argument este înşelător (are o înfăţişare falsă a adevărului sau a autenticităţii: sofistic, Webster). Instrucţiunile lui Pavel pentru Corinteni indică faptul că ei deja trebuiau să fi avut grijă de această situaţie. Cu alte cuvinte, ei nu trebuiau să aştepte scrisoarea lui Pavel înainte de a acţiona, ei trebuiau să facă aceasta înainte de mustrarea sa. Acţiunea condamnării publice ar trebui să fie făcută fără îndemnul apostolic. În al doilea rând, direcţiile date de Domnul în Matei 18 au fost date direct apostolilor (conform 18:18, 21). Ca şi apostol, dacă cineva a fost limitat de tiparul prescris dat de Domnul în Matei 18, aceasta a fost Pavel!
Reacţia lui Pavel la păcatul public cu altă ocazie este înregistrat în Galateni 2. Observaţi povestirea relatată de Pavel în Galateni 2:11-14:
„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?”
Petru era vinovat de păcat. Dar păcatul nu era o chestiune privată între Pavel şi Petru singur. Mai degrabă, păcatul său era public şi avea influenţa de corupere deja observată. „Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.” Datorită acestei influenţe de corupere şi a naturii publice a păcatului; şi în ciuda sau probabil din cauza poziţiei influente de care se bucura Petru ca şi Apostol al Domnului, Pavel a confruntat acest păcat în mod public. „am spus lui Chifa în faţa tuturor…”
Oricine care ia poziţia că principiile subliniate în Matei 18 în privinţa tuturor tipurilor de păcat în fiecare situaţie trebuie să fie confruntat cu acest text. A încălcat Pavel instrucţiunile Domnului? Instrucţiunile aveau legătură cu el aşa cum au legătură cu noi. Pavel a spus, „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni 11:1)
În timp ce există multe exemple în epistole unde fraţii şi surorile sunt încurajate să confrunte păcatul şi eroarea într-un mod general, există un alt exemplu în care apostolul a fost mişcat să corecteze un incident, care este găsit în 3 Ioan 1:9-10.
„Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe cari le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţămeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi, şi împiedecă şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică.”
Totuşi, Diotref nu numai că l-a acuzat fals pe Apostolul Ioan şi pe mulţi alţii ci i-a şi excomunicat pe cei care nu au fost de acord cu el. De asemenea, el a încercat să impună „regulile” sale eronate pentru cine să fie exclus şi cine să fie inclus, şi asupra altor creştini! Putem presupune că majoritatea acţiunilor sale au fost realizate în secret şi fără cunoştinţa întregii biserici, deoarece Apostolul Ioan promite că va veni şi va „expune faptele sale” (v. 10).
Nu ar trebui să definim „păcatul” ca ceva care nu este de acord cu noi, ca ceva care refuză să fie sub controlul nostru, (aşa cum a făcut Diotref) sau ca urmând călăuzirea Scripturii şi a Duhului. Apostolul Ioan nu şi-a mustrat informatorii săi pentru că au „bârfit” împotriva lui Diotref. El a adunat dovezi şi mărturii şi a vrut să îl expună în întregime de sub acoperirea întunericului. Apostolul Pavel a vorbit despre ceea ce se zvonea şi a acţionat. Chiar şi în Vechiul Testament, Samuel a primit viitorul Rege David şi i-a „spus tot ceea ce i-a făcut Saul.” (1 Samuel 19:18) Nu este bârfă sau lipsă de loialitate să ţii adevărul în această privinţă şi să îl spui sau să îl expui din cauza convingerii sau a tristeţii (Efeseni 5:25-26).
Confruntarea învăţăturii false
Cel mai adesea obiecţia faţă de confruntarea publică cu un păcătos vine în domeniul proclamării doctrinei false. Când un frate care a învăţat greşit este mustrat public pentru învăţătura sa, (fie de la amvon, fie în scris) se pune întrebarea, „Te-ai dus mai întâi la el în particular?” Trebuie să mergi la un astfel de învăţător al erorii, personal şi în particular, înainte de a demasca eroarea sa altora? Biblia spune clar că nu! Un prim motiv pentru aceasta este, aşa cum am afirmat mai devreme, influenţa care corupe a unei astfel de doctrine false!
Scripturile arată clar pericolul învăţăturii false. Pavel i-a avertizat pe unii dintre bătrânii bisericii din Efes care, ca şi „lupi răpitori,” vor „vorbi lucruri stricate, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Despre acest pericol Pavel a scris: „De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” (Fapte 20:29-31) Pavel l-a avertizat pe Timotei: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:3-4) Din pricina acestui pericol el l-a îndemnat pe Timotei să „propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2 Timotei 4:2)
Din cauza acestui pericol de a-i influenţa pe alţii să păcătuiască prin învăţătura falsă, Iacov a scris: „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3:1)
Din cele de mai sus putem vedea că procedura din Matei 18 nu este potrivită în fiecare împrejurare. Când păcatul este public şi pune în pericol sufletele altora prin influenţa sa păcătoasă, el trebuie să fie înfruntat public şi repede.
Consecinţe ale înţelegerii greşite a lui Matei 18
1. Eroarea merge fără opoziţie. Cea mai obişnuită motivaţie pentru un astfel de crez este dezgustul pentru o confruntare. Oamenii nu vor să audă de dispute şi doresc ca ele să aibă loc „în spatele scenelor.”
2. Adevărul este pus în dezavantaj. Este un standard trist care îi va permite unui învăţător fals să meargă peste tot proclamând eroarea sa, dar va impune celor drepţi restricţia de a se opune lui doar în particular.
3. Bătrânii bisericii nu se pot uşura de datoriile date de Dumnezeu lor. Sfârşitul absurd al acestei poziţii ar cere bătrânilor bisericii să tacă în timp ce un învăţător fals îşi proclamă eroarea sa de la amvon, sau într-o clasă de studiu Biblic. Dacă el păcătuieşte, ei trebuie mai întâi să îl mustre în particular.
