de Kim Riddlebarger
Diagnosticul nu este foarte bun: noi suntem ignoranţi, vinovaţi şi corupţi. După cum ne descoperă o litanie de texte biblice, noi ne descoperim ca păcătoşi căzuţi pustiiţi de pragul consecinţei păcatelor noastre. Inimile noastre nebune sunt întunecate (Romani 1:21) şi gândurile noastre sunt continuu de rele (Geneza 6:5). Minţile noastre sunt întunecate de păcat şi ignorante de lucrurile lui Dumnezeu (Efeseni 4:17-18), deşi în nebunia noastră noi ne lăudăm în marea cunoaştere şi înţelepciune. Am schimbat adevărul lui Dumnezeu cu o minciună (Romani 1:25), şi minţile noastre sunt „întunecate de dumnezeul acestui veac” (2 Corinteni 4:4). Ca un om orb într-o înmărmurire de beţie, bâjbâind cu compătimire prin calea sa prin viaţă, în acelaşi fel păcatul nostru ne-a orbit faţă de adevărul lui Dumnezeu. Intoxicaţi cu propria noastră neprihănire de sine, ne împiedicăm în viaţă căutând să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu.
Ne străduim sub măreaţa greutate a vinei – pedeapsa pentru multele noastre infracţiuni faţă de legea lui Dumnezeu. În timp ce unii sunt încă destul de adepţi în a-l ignora verdictul de drept al lui Dumnezeu împotriva lor, mulţi alţii se simt de parcă se vor îndoi sub greutatea mâinii lui Dumnezeu. Ei nu numai că sunt vinovaţi de propriile lor încălcări individuale ale legii lui Dumnezeu în gândire, cuvânt şi faptă, ci ei sunt şi declaraţi vinovaţi pentru participarea lor la păcatul lui Adam, a cărui vină a fost imputată tuturor acelora care au ieşit din coastele lui (Romani 5:12; 18-19). În timp ce ne-am putea înşela pe noi înşine în a gândi că am păcătuit doar împotriva vecinilor noştri, David ştia că aceasta nu era adevărat. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Psalmul 130:3).
Dar ignoranţa şi vina păcatului nu sunt singurele lucruri din vedere în timp ce cercetăm Scripturile. Noi suferim de asemenea şi de poluarea distructivă a acestei condiţii păcătoase moştenite, care infectează fiecare parte din noi din momentul concepţiei. Născuţi în păcat aşa cum declară psalmistul (Psalmul 51:5), nu este nici un bine care să fie în noi (Psalmul14:1-3). Trupurile noastre care sunt făcut în mod temător şi uluitor (Psalmul 139:14), devin instrumente de împlinire a nelegiuirii care de altfel ar sta ascunsă în inimile noastre (Romani 6:13). Vina şi poluarea din acest păcat ceea ce ne face pe noi aşa de mizerabili. Viaţa aparte de iertarea lui Dumnezeu este descrisă în limbajul bolii – tremuratul, năduşita nelegiuire a unui trup bolnav încercând să se lupte contra unei febre crescute (Psalmul 32:3-4). Noi nu avem pace nici cu Dumnezeu şi nici cu vecinul (Romani 3:17), şi suntem „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Astfel păcatul ne lasă a fi ignoranţi, vinovaţi şi poluaţi, şi prin urmare total de mizerabili. Într-adevăr, în timp ce diagnosticul este rău, prognoza este mult mai rea, căci această boală este întotdeauna fatală şi doctorii pământeşti nu au nici un remediu. Există, totuşi, o relatare a unui remediu glorios şi miraculos de această boală: Vestea cea bună a Evangheliei proclamă faptul că în timp ce „aceasta este imposibil la oameni”, totuşi cu Dumnezeu, „toate lucrurile sunt posibile!”
Dezvoltarea întreitului oficiu
John Calvin a fost acela care a adus munus triplex, sau aşa numitul „întreitul oficiu” al lui Hristos în proeminenţă. Reluat de majoritatea tradiţiei reformate ulterioare, precum şi adoptată de mulţi teologi luterani, acest oficiu întreit îl prezintă pe Isus Hristos ca profet, preot şi rege, care în lucrarea sa salvatoare, a împlinit toate oficiile unse ale Vechiului Testament1. Calvin a adoptat acest model pentru a îndeplini câteva lucruri. În primul rând aceasta la ajutat să dea formă Hristologiei sale generale, care se concentrează în principal pe lucrarea lui Hristos în termeni de a fi mijlocitorul unui legământ de răscumpărare, unul ales de Dumnezeu să fie salvatorul celor aleşi. În al doilea rând, el a folosit acest oficiu întreit pentru a lega laolaltă persoana lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu, pe deplin uman şi pe deplin divin, de lucrarea sa ca răscumpărător, aşa cum este văzut în numele sale „Hristos” şi „Mesia”, care sunt ele însele indicative ale faptului că el era „cel uns”2. Aceasta înseamnă că pentru Calvin, „Fiul lui Dumnezeu, prin urmare, nu este propriu numit Hristos aparte de oficiul său, căci acolo, în capacitatea sa oficială, el se manifestă ca adevărate împlinire a oficiilor Vechiului Testament ale lucrării sale întreite ca profet, preot şi rege”3. Acest model oferă de asemenea şi o cale excelentă de a conecta istoria răscumpărării de teologia sistematică. Din moment ce aceste trei oficii ale lui Hristos, profet, preot şi rege, „reprezintă cele trei oficii ale Israelului antic spre care oamenii sunt numiţi ca slujitori ai lui Dumnezeu”, Calvin a putut lega întruparea direct de lucrarea lui Hristos ca mijlocitor. Aceasta înseamnă că „profetul, regele şi preotul sunt uniţi în Hristos, sunt desăvârşiţi şi sunt astfel împliniţi şi duşi la concluzie în acela care este atât rege cât şi preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec”4. În oficiul întreit, Calvin oferă o cale excelentă şi convingătoare pentru a face sens unui bloc larg de date biblice diverse.
Mai târziu teologii reformaţi, cum sunt Francis Turretin, introduc oficiul întreit al Domnului ca fiind soluţia divin revelată faţă de boala întreită a ignoranţei, vinei şi poluării descrisă mai sus. Hristos, în calitate de profet, preot şi rege, este acela care oferă remediul întreit pentru fatala noastră boală. Turretin declară oficiul întreit ca remediul pentru păcatul uman după cum urmează:
Mizeria întreită a oamenilor introdusă de păcat – ignoranţa, vina şi tirania şi robia faţă de păcat – necesita această legătură a unui oficiu întreit. Ignoranţa este vindecată de oficiul profetic; vina de cel preoţesc; tirania şi coruperea păcatului de oficiul regesc. Lumina profetică risipeşte întunericul erorii; meritul Preotului ia vina şi procură o reconciliere pentru noi; Puterea Regelui elimină robia faţă de păcat şi moarte. Profetul ni-l arată pe Dumnezeu; Preotul ne conduce la Dumnezeu; Regele ne leagă laolaltă şi ne glorifică cu Dumnezeu. Profetul luminează mintea prin Duhul de iluminare; Preotul prin Duhul de consolidare calmează inima şi conştiinţa; Regele prin Duhul de sfinţire supune afecţiunile rebele5.
Concepţia lui Turretin nu este doar elocvent declarată – cu siguranţă o evidenţă puternică împotriva argumentului că teologiei scolastice îi lipseşte devoţiunea – ci şi captează forţa datelor biblice referitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos de a ne răscumpăra din consecinţele oribile ale păcatului.
Hristos Profetul nostru
Oficiul profetic al lui Hristos înseamnă, în efect, că Hristos îl reprezintă pe Dumnezeu omului. Isus este lumina lumii (Ioan 1:4-5), care vine să ne arate pe Dumnezeu Tatăl (Ioan 14:9). Sub Vechiul Legământ Hristos ne-a învăţat prin intermediul tipurilor şi a umbrelor, istoria răscumpărării, cât şi prin grija sa providenţială asupra poporului lui Israel. Din moment ce profetul Vechiului Testament este „unul care vede lucruri… care primeşte revelaţii, care este în serviciul lui Dumnezeu, în special ca un mesager care vorbeşte în numele Lui”6, Domnul nostru Isus a exercitat aceste funcţii atât înainte cât şi după întruparea sa (1 Petru 1:11). Moise a fost acela care a prezis un mare profet că „Domnul Dumnezeul vostru îl va ridica din mijlocul fraţilor voştri. Trebuie să ascultaţi de el” (Deuteronom 18:15). Şi Petru este acela care imediat după naşterea Bisericii, aplică acest pasaj la Domnul nostru (Fapte 3:22-23). Isus vorbeşte despre sine ca un astfel de profet (Luca 13:33), şi Domnul nostru pretinde în mod expres că vorbeşte doar ceea ce tatăl său i-a spus să zică (Ioan 12:49-50; 14:10, 24; 15:15; 17:8, 20). Isus vorbeşte despre viitor (Matei 24:3-35), şi vorbeşte cu o uluitoare autoritate spre deosebire de toţi ceilalţi (Matei 7:29). Într-adevăr, cuvintele Domnului nostru sunt susţinute de puterea lui Dumnezeu, căci lucrările lui măreţe slujesc la confirmarea adevărului mesajului său (Matei 21:11, 46; Luca 7:16; 24:19; Ioan 3:2, 4:19, 7:40, 9:17). În Ioan 6:14 ni se spune că „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.””.
Lucrarea profetică a lui Hristos nu încetează, totuşi, odată cu încheierea lucrării sale pământeşti la Înălţarea sa. Aşa cum notează Louis Berkhof, Hristos „îşi continuă activitatea sa profetică prin operarea Duhului Sfânt. Învăţăturile Sale sunt atât verbale cât şi faptice, adică, El învaţă nu numai prin comunicări verbale, ci şi prin fapte de revelaţie, cum sunt întruparea, moartea Sa ispăşitoare, învierea şi înălţarea”7. Hristos este acela care trimite Duhul Sfânt, şi în ca şi Duhul lui Hristos, el este acela care „va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Aşa cum Hristos este Cuvântul întrupat, şi figura centrală din revelaţia biblică, tot aşa şi noi nu putem divorţa de lucrarea Duhului său din cuvântul scris. Din moment ce Hristos îndeplineşte slujba de profet, şi din moment ce el continuă să ne vorbească prin cuvântul său – şi numai prin cuvântul său – reformaţii sunt foarte reticenţi în a oferi vreo presupusă credinţă „cuvintelor de la Dumnezeu”, sau „cuvintelor de cunoştinţă” din timpul carismaticilor moderni ca Pat Robertson sau Benny Hinn care fac repetate pretenţii că vorbesc declaraţii ale Duhului.
Hristos Preotul nostru
Oficiul preoţesc al lui Hristos ocupă un loc major în Noul Testament şi include nu numai o discuţie a oficiului în sine, ci şi a morţii jertfitoare a lui Hristos pentru a răscumpăra pe păcătoşi din păcatul lor. Versetul cheie din Noul Testament, Evrei 5:1 şi următoarele, enumeră caracteristicile unui adevărat preot. În primul rând, „orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (v. 1). În al doilea rând, un astfel de preot este ales de Dumnezeu (v. 4). În al treilea rând, marele preot „aduce daruri şi jertfe pentru păcate” (v. 1). În adiţie, preotul face mijlocire pentru popor (7:25), binecuvântându-i în numele lui Dumnezeu (Levitic 9:22). În mod clar, Isus Hristos este marele preot prin excelenţă.
Vechiul Testament a prezis Răscumpărătorul ce avea să vină. Psalmistul înregistrează spusele lui Dumnezeu despre cel ales: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: ‚Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.’” (Psalmul 110:4). Zaharia ne spune că Răscumpărătorul ce avea să vină „va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Nu este nici o îndoială, aşa cum notează Berkhof, că „preoţia Vechiului Testament, şi în special marele preot, l-au prefigurat în mod clar pe un Mesia preot”8.
Autorul cărţii Evrei este în mod clar conştient de aceasta. Deşi el este singurul scriitor al Noului Testament care aplică termenul pentru Domnul nostru, el vorbeşte despre Isus în mod repetat ca un preot. Ni se spune „aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” (Evrei 3:1). Suntem informaţi că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 4:14). Hristos nu şi-a luat asupra sa „slava de a fi Mare Preot” (Evrei 5:5), căci autorul aplică acestuia cuvintele Psalmului 110:4: „a fost făcut Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 6:20). Isus este marele preot „ce ne trebuia: Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi” (Evrei 7:26, 27). Astfel creştinii pot să fie încurajaţi căci marele nostru preot, atunci când şi-a încheiat lucrarea sa, „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1).
O mare parte din datele biblice sunt devotate lucrării lui Hristos ca mare preot, dar noi le putem trece pe scurt în revistă aici9. Scripturile ne îndrumă în câteva direcţii. Un aspect al acestuia, pe care l-am putea trece uşor cu privirea dar care este extrem de important spre a fi notat, este că nu numai că Hristos marele preot a oferit o jertfă atotsuficientă pentru păcat, ci el este în sine jertfa atotsuficientă pentru păcat! O aluzie puternică a acestui lucru îl avem din epoca mozaică a revelaţiei biblice, prin natura jertfelor care au fost instituite, şi care în ele însele erau simple tipuri şi umbre, arătând spre Mesia care avea să vină. Jertfele aduse în acest timp ispăşeau temporar pentru vina păcatelor poporului prin jertfa înlocuitorului – în acest caz, un animal care era adus înaintea lui Dumnezeu. Însă psalmistul, care înregistrează pentru noi însăşi cuvintele lui Mesia, duce aceasta mai departe. „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare… nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: ‚Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele’” (Psalmul 40:6-8). Mesia indică că prin viitoarea sa moarte jertfitoare va înlătura sistemul sacrificial al Vechiului Testament10.
Noul Testament enunţă destul de frecvent şi de puternic acest punct – moartea jertfitoare a lui Isus Hristos este împlinirea tipurilor şi a umbrelor sistemului mozaic. Autorul cărţii Evrei, doar ca un exemplu, face foarte clar faptul că Isus Hristos, prin propria lui jertfă, a făcut ceva ceea ce sângele taurilor şi al ţapilor nu puteau să realizeze niciodată. În timp ce sângele animalelor nu puteau să înlăture păcatul, sângele lui Mesia, pe de altă parte, este acela prin care „noi am fost făcuţi sfinţi” (Evrei 11:10). Aceasta este o temă majoră în tot Noul Testament.
La fel cum lucrarea profetică a lui Hristos nu a încetat atunci când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească, nici lucrarea sa preoţească nu s-a terminat. Deşi Hristos şi-a luat locul său la dreapta Tatălui său, deoarece lucrarea sa de răscumpărare a fost încheiată (Evrei 11:12), Isus Hristos mijloceşte în prezent pentru noi atunci când păcătuim (1 Ioan 2:1-2). În timp ce suntem corecţi în a ne concentra asupra a ceea ce a făcut Hristos pentru noi ca mare preot al nostru, nu trebuie să uităm acele lucruri pe care le face el pentru noi chiar şi acum. El se roagă pentru sfinţirea noastră (Ioan 17:17). El este „marele nostru preot care a mers în ceruri”, aşa că noi putem acum „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16). Chiar acum, marele nostru preot construieşte pentru noi „o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, aducând jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Ce mângâiere putem avea ştiind că Domnul nostru este în cer, pregătind ca noi să vedem slava sa (Ioan 17:24). Căci marele preot care mijloceşte pentru noi nu doarme şi nu este obosit niciodată, el nu se roagă niciodată fără vreun efect deplin, şi el cunoaşte luptele noastre continue cu lumea, firea şi diavolul (Evrei 2:18). Isus Hristos este atât autorul cât şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12:2). El este marele nostru preot şi păstorul cel bun, care îşi păzeşte şi acum turma sa. Nimeni nu ne va lua din mâna lui (Ioan 10:28-29), şi nimic nu ne va separa de dragostea lui (Romani 8:37-39).
Hristos Regele nostru
Scriitorii biblici ar fi fost chiar mistificaţi, cred eu, la multa dezbatere evanghelică despre „a-l face pe Hristos Domn” – de parcă aceasta ar fi printr-o decizie din partea noastră că Hristos devine „Domnul vieţilor noastre”. Şi tot ei ar fi fost nedumeriţi de aceia care insistă asupra citirii limbajului împărăţiei Noului Testament prin reţeaua naţionalismului american a dreptului creştin, sau de evanghelia moralistă a creştinilor de stânga. Tot ei, cred eu, ar fi egal de încurcaţi de fraţii noştri dispensaţionali, care insistă asupra subminării domniei prezente a lui Hristos prin a argumenta că oficiul de rege al lui Hristos (în special regnum gratiae – „împărăţie harului”) nu vine pe deplin în vedere decât atunci când începe domnia milenară şi în lunga durată Hristos se presupune că începe să-şi exercite deplina sa autoritate peste oraşul pământesc al Ierusalimului. Majoritatea dintre aceste confuzi provin dintr-un eşec de a înţelege acest al treilea oficiu al lui Hristos, domnia sa regească.
Scripturile declară în mod clar că „Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Psalmul 103:19). Noi nu îl facem pe Hristos nimic – El este Domn peste creaţia sa. Tronul său este în ceruri şi el este rege peste creaţie. Această domnie trebuie prin urmare să fie văzută ca „puterea sa oficială de a conduce toate lucrurile din cer şi pe pământ, spre slava lui Dumnezeu, şi spre executarea scopului lui Dumnezeu pentru mântuire”11. Dacă Hristos nu domneşte în prezent în această capacitate, trebuie să ne întrebăm cine este în control atunci? Teologii reformaţi argumentează de obicei să sunt două aspecte ale acestei domnii regeşti. Prima este regnum potentiae (împărăţia puterii) şi a doua este regnum gratiae. Spre deosebire de dispensaţionalişti, care argumentează că Hristos întârzie manifestarea deplină a domniei sale în dispensaţia prezentă, reformaţii argumentează că Hristos îşi exercită în prezent domnia deplină peste toate, chiar acum. El este rege şi împărăţia lui este în prezent o împărăţie atât de har cât şi de putere. El este în controlul deplin şi el ordonează toată istoria umană aşa cum vede el că ar fi potrivit. Aceasta înseamnă că la Înălţarea sa, Isus Hristos s-a ridicat la mâna dreaptă a tatălui său şi domneşte acum peste toată creaţia (regnum potentiae) şi peste biserica sa (regnum gratiae).
În împărăţia harului, Hristos este văzut ca domnind peste biserica a căruia el însuşi este capul. Prin urmare, această domnie este una spirituală, din moment ce aceasta este exercitată într-un domeniu spiritual. Aşa cum o descrie Berkhof, „ea este stabilită în inimile şi vieţile credincioşilor”12. Noul Testament vorbeşte în mod repetat de Hristos că are „capul bisericii” (Efeseni 1:22; 4:15; 5:23; Coloseni 1:18; 2:19). Domnia lui Hristos peste biserica sa este îndeaproape relatată de uniunea mistică formată între Hristos şi biserică, pe care Scripturile o descriu ca „trupul” său (1 Corinteni 12:27). Domnia lui Hristos peste această împărăţie este bazată pe lucrarea sa răscumpărătoare. „Nimeni nu este un cetăţean al cerului prin virtutea umanităţii lui. Doar cei răscumpăraţi au onoarea şi privilegiul”13. Aceasta este o împărăţie spirituală, aşa că nu are nici un steag, nici un sediu lumesc, şi nici o căsuţă poştală. Dar aceasta prezintă cu siguranţă şi în mod puternic oriunde poporul lui Hristos este adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu proclamat şi să primească sacramentele (Romani 14:17). Această împărăţie este identică cu cea pe care Noul Testament o numeşte în mod repetat „Împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu uităm, această împărăţie este o împărăţie cuceritoare (Matei 12:2), deşi greşim mult dacă conectăm avansarea acestei împărăţii de instituţiile culturale, economice sau politice (Ioan 18:36). Cei răi nu vor moşteni împărăţia (Galateni 5:21), deşi proprii noştri părinţi, văzuţi de lume ca „cei mai mici dintre aceştia”, sunt deja membrii prin botez (Luca 18:16). Aceasta este o împărăţie glorioasă (1 Tesaloniceni 2:12), şi în ciuda a ceea ce ar spune unii, aceasta este o realitate prezentă (Matei 3:2). Este o împărăţie, care aşa cum declară şi Crezul, „nu are sfârşit” (2 Petru 1:11).
Împărăţia puterii, pe de altă parte, se referă la domnia sau conducerea lui Hristos peste toată creaţia. În acest caz, în calitate de creator al tuturor, el este şi Domn (Col 1:16-17). El ordonează afacerile naţiunilor (Isaia 40:17), şi controlă vieţile şi destinele indivizilor (Fapte 14:15-17; 17:24-27). Destul de simplu, Scriptura o pune în acest fel: „Dumnezeul nostru este în ceruri; el face tot ce vrea” (Psalmul 115:3). Aceasta slujeşte drept bază de înţelegere a întregii istorii ca slujind în cele din urmă scopului răscumpărării poporului lui Dumnezeu, din moment ce ştim că Dumnezeu lucrează împreună toate lucrurile după scopul voii lui (Efeseni 1:11) şi că el conduce toate lucrurile, aşa încât istoria umană se îndreaptă spre o culme mare şi finală, întoarcerea Domnului nostru pe Pământ pentru înviere şi judecata finală. Această domnie regească a lui Hristos ne oferă mângâiere în mijlocul tumultului de semne ale sfârşitului veacului: cutremure, boli, războaie şi zvonuri despre războaie.
Câteva gânduri finale
Oficiul întreit al lui Hristos are ramificaţii profunde pentru viaţa noastră creştină. Mai întâi de toate, acest model ne permite să conectăm lucrarea lui Hristos, care a asigurat răscumpărarea noastră (pe care o descoperim doar pe paginile Scripturii), cu luptele şi experienţa noastră prezentă în calitate de creştini. Aşa cum a notat Calvin, oficiul întreit al lui Hristos este cu siguranţă una din cele mai bune căi de a explica lucrarea răscumpărătoare a Domnului, care a învins intenţionat ignoranţa, vina şi coruperea noastră, şi care chiar acum ne oferă iluminare, răscumpărare şi speranţă în prezent.
Luaţi ca exemplu, oficiul profetic al lui Hristos. Hristos a fost revelat în tip şi umbră în cadrul paginilor Vechiului Testament. Deşi el era caracterul central, el a rămas ascuns. În Noul Testament, totuşi, Domnul nostru iese afară din umbrele de întuneric şi îşi asumă stagiul central din drama răscumpărării (Galateni 4:4). „Aceasta a fost atunci”, ar putea protesta unii, „dar ce face el pentru noi după Înălţarea sa când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească?” Cum ne ajută acest oficiu profetic în mijlocul luptelor noastre curente?
Probabil că ar fi folositor să ne gândim la aceasta în acest fel: Dacă Scriptura aduce mărturie despre Hristos (Ioan 5:39), atunci Duhul Sfânt, care este autorul divin al Scripturii (2 Timotei 3:16), ne va deschide minţile şi inimile noastre să auzim vocea Domnului pe măsură ce citim cuvântul său (Ioan 16:12-15; Fapte 16:14). Despre aceasta au vorbit teologii în decursul istoriei ca fiind iluminarea. Din moment ce noi suntem orbi faţă de lucrurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să ne ofere priceperea de care avem nevoie prin Scripturi. Astfel, Hristos profetul nostru ne vorbeşte astăzi prin paginile cuvântului său. De fapt, de fiecare dată când un slujitor al cuvântului ne deschide Scripturile, există un sens profund în care Hristos profetul nostru ne vorbeşte prin cuvântul său la fiecare pas ca şi când el ar sta în prezenţa noastră şi ar rosti acele cuvinte în mod audibil. Prin urmare în Scriptură, cuvântul scris al lui Dumnezeu, noi descoperim o voce care este sigură, nu ca gânditorii improvizaţi de astăzi care pretind că vorbesc pentru Dumnezeu.
Acelaşi model este adevărat în privinţa lucrării de preot a lui Hristos. Hristos nu numai că a făcut ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră prin viaţa sa fără de păcat (ascultarea sa activă) şi prin sacrificiul său pentru păcat (ascultare pasivă), ci chiar în acest moment el şi-a asumat locul său la dreapta Tatălui unde mijloceşte acum pentru noi. Ce mângâiere putem deriva din cunoaşterea faptului că el este acolo ca avocat şi prieten al nostru, pledând cazul nostru ori de câte ori păcătuim! Este aşa de important să notam faptul că din moment ce el a fost ispitit în toate felurile în care suntem şi noi ispitiţi, marele nostru preot nu numai că cunoaşte slăbiciunea noastră – el este acolo să ne ajute când îi cerem – dar în adiţie el ne-a promis că el nu ne va da niciodată mai mult decât putem purta şi că el va furniza întotdeauna calea de scăpare (1 Corinteni 10:13).
Oficiul de rege al lui Hristos ne oferă o bogăţie de confort şi asigurare. Căci în timp ce naţiunile se luptă una împotriva alteia, în timp ce pământul geme sub picioarele noastre, în timp ce există boală, maladie şi greutate economică (Matei 24:3 şu), chiar acum Domnul nostru domneşte şi conduce, până va face pe toţi duşmanii locaşul picioarelor sale (1 Corinteni 15:22-27). Şi astfel în timp ce necredincioşii s-ar uita în jur la aceste condiţii ale lumii şi să vadă haosul aparent ca o scuză pentru batjocură, spunând „Unde este promisiunea venirii lui?” (2 Petru 3:3-4), credinciosul poate fi încurajat, căci exact acestea sunt semnele sfârşitului. Tumultul pe care îl vedem în jurul nostru, de fapt, este o dovadă că Hristos domneşte şi că el direcţionează toată istoria spre împlinire mare şi finală, când el va veni cu mare slavă şi cu îngerii lui, ca mare rege cuceritor (1 Tesaloniceni 4:13-5:11).
Aceasta dar este speranţa noastră şi confortul nostru – Isus Hristos este profetul final, înaltul mare preot, şi regele cuceritor. Există un remediu miraculos pentru această boală a ignoranţei, bolii şi poluării în cele din urmă. Aceasta este ceea ce este cunoscut de teologii reformaţi ca „remediul întreit”. Aşa cum a spus Calvin, în Hristos „Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis el: că adevărul promisiunilor sale ar fi realizat în persoana Fiului. Credincioşii au descoperit a fi adevărată spusa lui Pavel că ‚toate promisiunile lui Dumnezeu sunt da şi amin în Hristos’”14 (Institutes, II.ix.2).
____________________
Note de subsol
1 Richard A. Muller, Dictionary of Latin and Greek Theological Terms (Baker Book House, 1985), p. 197.
2 Richard A. Muller, Christ and the Decree (Grand Rapids: Baker Book House, 1988), pp. 31 ff.
3 Ibid.
4 Ibid., p. 32.
5 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, Vol. 2 (Phillipsburg: Presbyterian and Reformed Publishing, 1994), p. 393.
6 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1986), p. 358.
7 Ibid., p. 359.
8 Ibid., p. 362.
9 One of the best treatments of this is found in Leon Morris’ The Apostolic Preaching of the Cross (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1982); and in a more popular version, The Atonement (Downers Grove: InterVarsity Press, 1985).
10 Berkhof, p. 364.
11 Ibid., p. 406.
12 Ibid.
13 Ibid. p. 407.
14 John Calvin, Institutes of the Christian Religion (Philadelphia: Westminster Press, 1960).
____________________
Despre autor: Dr. Kim Riddlebarger este absolvent al Universităţii Statului California în Fullerton (B.A.), Westminster Theological Seminary în California (M.A.R.), şi Fuller Theological Seminary (Ph.D.). Kim a contribuit la capitole din cărţi Power Religion: The Selling Out of the Evangelical Church, Roman Catholicism: Evangelical Protestants Analyze What Unites & Divides Us, and Christ The Lord: The Reformation & Lordship Salvation, şi este în prezent pastor Christ Reformed Church în Anaheim, California.
©1995, 1999 Alliance of Confessing Evangelicals
