de Samuel E. Waldron
Un loc în care doctrina istorică despre Trinitate este în pericolul raţionalismului din zilele noastre este în îndoiala răspândită printre învăţătorii evanghelici cu privire la doctrina generării veşnice a Fiului şi procesiunea veşnică a Duhului. Această îndoială este datorată probabil aparentei contradicţii dintre afirmaţia că Fiul este Dumnezeu auto-existent şi totuşi generat veşnic. Mărturisirea baptistă, în concordanţă deopotrivă cu Mărturisirea Westminster şi Declaraţia Savoy şi toate crezurile istorice ale bisericii, ne avertizează împotriva tolerării unor astfel de îndoieli cu privire la acest subiect.
Se crede adesea că doctrina generării veşnice implică Subordonaţionism. Trebuie să deosebim trei feluri de subordonare. Există subordonare în modurile de acţiune. Aceasta se referă la subordonarea omului-Dumnezeu faţă de Tatăl în economia răscumpărării. Aceasta poate fi numită subordonarea economică. În al doilea rând, există subordonare în modalităţile de subzistenţă. Aceasta se referă la o ordine şi la o relaţie a derivării în cadrul persoanelor (sau ale ipostazelor) din cadrul Trinităţii în sine. Fiul este născut din Tatăl. Duhul purcede de la amândoi. Acest lucru poate fi numit subordonarea hipostatică. În al treilea rând, există o subordonare în esenţă. Aceasta se referă la ideea că divinitatea Fiului şi a Duhului este o formă calificată a divinităţii Tatălui. Aceasta poate fi numită subordonarea esenţială. Aceasta este cea care a fost cunoscută istoric sub numele de Subordonarism.
Doctrina istorică a bisericii şi crezurile ei este că în esenţa lor, Fiul şi Duhul sunt egali în putere şi în slavă cu Tatăl, dar în ce priveşte persoanele lor ei sunt generaţi veşnic şi purced veşnic de la Tatăl. Astfel, în esenţa lor, ei sunt auto-existenţi, în timp ce în privinţa persoanelor lor, ei sunt derivaţi etern din Tatăl. Deoarece ele sunt doctrine istorice ale bisericii, aceste două doctrine nu sunt numite în mod corect Subordonarism. Acest termen este rezervat în mod corect pentru învăţătura că Fiul şi Duhul sunt în esenţa lor mai puţin decât Dumnezeu Tatăl şi esenţial mai puţin transcendenţi. De aceea, subordonarea hipostatică şi subordonarea economică nu sunt Subordonarism.
Dovada biblică în favoarea generării veşnice a Fiului poate fi rezumată astfel.
Economia răscumpărării este cea a creaţiei (Ioan 1:13; Evrei 1:2; 1 Corinteni 8:6). Cu siguranţă, este ciudat faptul că deopotrivă în economia creaţiei şi în economia răscumpărării se menţine aceeaşi ordine, dacă această subordonare economică nu reflectă o anumită subordonare hipostatică în Trinitatea în sine?
Faptul că Biblia învaţă în mod explicit că Fiul este născut, sau, cel puţin, derivat (Ioan 1:14, 18). Totuşi, traducerea cuvântului cheie este disputată. Unii traduc în felul tradiţional, „singurul născut”, în timp ce alţii preferă traducerea „unicul eu”. Până la un anumit punct, această problemă de traducere este legată de o etimologie disputată. Unii derivă cuvântul din verbul care înseamnă „a naşte” şi alţii din verbul care înseamnă „a deveni”. Oricare dintre etimologiile posibile conţine ideea derivării (veşnice).
Proverbe 8:22–31 conţine de asemenea o învăţătură explicită cu acest rezultat, dacă este aplicat Fiului lui Dumnezeu. Noul Testament pare să facă aplicarea el însuşi (Coloseni 2:3; 1 Corinteni 1:24, 30; Luca 11:49). Observă de asemenea Mica 5:2.
Uneori s-a argumentat că denumirea „Fiu” nu este folosită niciodată cu privire la Hristosul pre-întrupat. Îngăduind această interpretare de termeni de dragul argumentului, aceasta nu explică utilizarea termenului „Tată.” Acest termen este aplicat în mod clar primei persoane din Trinitate descriind relaţia sa cu cea de-a doua persoană înainte de întrupare (Ioan 10:36; 16:28; 1 Ioan 4:14). Este imposibil să desfacem acest termen de ideea că Unul este cauza, sursa, sau născător. Tatăl este Tatăl exact faţă de Fiul (Ioan 5:18; Coloseni 1:3; Efeseni 1:3; 2 Corinteni 1:3; 1 Corinteni 8:6).
Argumentul că termenul „Fiu” nu este folosit niciodată cu privire la Hristosul pre-întrupat nu este convingător (Ioan 3:16; Galateni 4:4; 1 Ioan 4:14).
Argumentul că termenul „Fiu” nu înseamnă altceva decât egalitate pur şi simplu nu convinge. Desigur, nu negăm faptul că acesta denotă egalitatea. Totuşi, a spune că acesta denotă doar aceasta pare să se opună la tot ceea ce cunoaştem nu doar despre cuvântul „tată” dar şi despre cuvântul „fiu”.
O dovadă în plus pentru doctrina generării veşnice este câştigată din ceea ce noi putem numi doctrina declaraţiei veşnice. Cealaltă denumire clară a Fiului pre-întrupat este Cuvântul. Cu siguranţă, această denumire creează o relaţie intimă de subordonare între persoana denumită Dumnezeu şi persoana denumită Cuvântul în Ioan 1:1. Deoarece în esenţa lor ei sunt deopotrivă Dumnezeu, în cadrul divinităţii. „Cuvântul era Dumnezeu.” Totuşi, cu privire la persoanele lor, unul este numit „Dumnezeu” şi celălalt este numit „Cuvântul” lui Dumnezeu.
Fără generarea veşnică, procesiunea veşnică şi doctrina subordonării hipostatice, este imposibil să distingem persoanele diferite din Trinitate. Nu există relaţii personale revelate sau proprietăţi. Chiar şi terminologia Prima, a Doua, sau a Treia Persoană din Trinitate devine incorectă. Suntem lăsaţi cu trei persoane fără culoare, egale, care nu pot fi distinse în Trinitate. Acest rezultat miroase din filozofia umană goală, nu din bogăţia revelaţiei biblice.
În final, reprimarea paternităţii reale veşnice şi a calităţii de fiu reală şi veşnică micşorează slava dragostei răscumpărătoare. Oare nu este micşorată slava Tatălui care îşi dă Fiul pentru răscumpărarea noastră dacă noi limităm ideea calităţii de fiu în această propoziţie doar la egalitate? Rezultatul este că o persoană divină neutră dăruieşte o altă persoană divină fără culoare. În această idee, unde este slava sacrificiului Tatălui? Unde este slava ascultării filiale a Fiului? Tendinţa de a pune la îndoială generarea veşnică şi procesiunea veşnică micşorează slava evangheliei.
(Această lucrarea a fost luată din paginile 56–59 din „A Modern exposition of the 1689 Baptist Confession of Faith,” („O expunere modernă a Mărturisirii baptiste de credinţă din 1689”, n.tr.) de Samuel E. Waldron – a doua ediţie)
