Invierea

de John Brown

Ceea ce a dus la învierea lui Cristos – moartea Lui înlocuitoare – asigură învierea la viaţă a poporului Său.

Mai întâi să abordăm siguranţa pe care învierea lui Cristos o dă poporului Său în ce priveşte învierea acestuia. „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”.

„Acum” nu exprimă în acest caz timpul, ci tranziţia. Dacă nu ar fi înviat Cristos, ar urma aceste consecinţe; „dar acum, Cristos a înviat”: nimic nu este şi nu poate fi mai sigur decât aceasta, iar prin învierea Lui, El este „pârga celor adormiţi”. Limbajul este figurat. Pârga sunt cele dintâi roade coapte ale grânelor, care sunt culese de pe câmp, sau cel dintâi rod copt care este cules din pom. Este o parte a recoltei şi o indicare a faptului că urmează şi restul. Ideea generală sugerată aici este următoarea: după cum primele roade sunt o garanţie a recoltei ce are să vină, iar operarea legilor stăpânirii fizice a lui Dumnezeu, care a copt o parte, va duce la coacerea la vremea potrivită a tuturor grânelor şi a tuturor fructelor – la fel învierea lui Cristos – Cel dintâi dintre oameni care S-a întors la viaţă, pentru a nu se mai supune niciodată morţii, în acest sens fiind „Cel dintâi înviat din morţi” – este o garanţie a învierii tuturor celor care fac parte din poporul Lui, a celor adormiţi în El, ca aplicare a legilor stăpânirii morale a lui Dumnezeu, care L-au înviat din morţi şi care, la vremea potrivită, îi vor învia din morţi şi pe ai Lui. El, reprezentantul desemnat de sus al poporului Său, Şi-a asumat natura lor şi S-a supus slăbiciunilor lor. A făcut tot ce era necesar pentru mântuirea lor, potrivit desăvârşirii caracterului divin şi ca ilustrare a acestuia. Ca împlinire a angajamentelor legământului Său şi eliberându-i de slăbiciunile lor, El a dus până la capăt o viaţă de ascultare desăvârşită, supunându-Se morţii în locul lor. El a spus pe cruce: „S-a isprăvit!” – datoria este plătită, lucrarea este îndeplinită’. Pe temeiul acestei ascultări desăvârşite şi satisfaceri a Tatălui, El a fost înviat din morţi de puterea Tatălui. Dacă lucrarea Lui nu ar fi fost completă, El ar fi trebuit să rămână printre cei morţi. Învierea este glasul Judecătorului Suprem, ca ecou al strigătului de pe cruce: „S-a isprăvit!” Ascultarea şi satisfacerea Tatălui, care constituie justificarea noastră, I-au asigurat învierea. După cum a fost dat la moarte din pricina păcatelor noastre, la fel El a înviat din morţi pe temeiul îndreptăţirii noastre, pe temeiul a ceea ce ne îndreptăţeşte – ascultarea Lui desăvârşită până la moarte. Iar acţiunea aceluiaşi har, neprihăniri şi credincioşii care, pe temeiul acestor lucruri, L-au readus la viaţă, la vremea potrivită ne vor învia pe noi, toţi cei care suntem ai Lui, pe toţi cei ce suntem „în El”. Primele roade ale pământului nu prevestesc atât de sigur coacerea întregii recolte, pe cum învierea lui Cristos prevesteşte învierea poporului Său. Legile coacerii grânelor sunt supuse interferării a numeroşi factori; în vreme ce primele roade au fost culese, fiind coapte pe deplin, din pricina unor schimbări atmosferice neaşteptate, restul recoltei poate fi totuşi compromis. Însă legile stăpânirii morale divine nu sunt supuse unor asemenea influenţe. Putem concluziona, cu deplină siguranţă că, dacă Isus Cristos a înviat, şi poporul Lui trebuie să învie.

În general, interpreţii Scripturii au considerat că, prin folosirea termenului „pârgă” cu privire la Cristos cel înviat din morţi, apostolul nu utilizează cuvântul numai în sens figurat, ci se referă şi la ceremonia religioasă solemnă prevăzută de lege, a aducerii celor dintâi roade la templul lui Iehova. Ei presupun că apostolul avea înaintea ochilor următorul ritual al instituţiei levitice: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi îi veţi culege roadele, să aduceţi un snop din cele dintâi roade ale recoltei înaintea preotului; acesta va legăna snopul înaintea Domnului, ca să fie primit din partea voastră; „preotul îl va legăna în ziua de după sabat”. Toate roadele ţării Canaan erau considerate ca profane în ele însele – nimeni nu putea mânca din ele până când nu erau consacrate prin aducerea celor dintâi roade înaintea lui Iehova. Nici o recoltă nu putea fi culeasă înainte de această ceremonie. După aceea, momentul recoltării unora sau a tuturor roadelor era cel convenabil fiecărui israelit. Este remarcabil faptul că aducerea primelor roade trebuia să aibă loc în a doua zi a praznicului azimilor – ziua învierii Domnului. Nu încape îndoială că atunci când El, înviat din morţi, S-a prezentat înaintea Tatălui, a fost acceptat şi nu doar El Însuşi ci, după cum spune Episcopul Pearson, a fost acceptat „pentru întreg poporul Lui, pentru ca ţărâna lor să fie sfinţită, putrezirea lor să devină sacră şi mortalitatea lor să fie consacrată veşniciei”. Învierea Celui care era substitutul lor indica faptul că trupurile lor moarte nu erau lucruri degradate ci că, la vremea potrivită, vor fi însufleţite ca al Lui şi vor fi primite în prezenţa divină.

Orice opinie ar putea fi formulată cu privire la semnificaţia tipică a ritualului iudaic, am văzut că acele cuvinte, văzute simplu în sens figurat, exprimă izbitor sentimentul că învierea lui Cristos este simbolul şi garanţia, după cum a fost şi începutul, învierii poporului Său. Dacă El nu ar fi înviat, nici ei nu ar fi putut învia vreodată. Învierea Lui este asigurarea că şi ei vor învia. Acest fapt este sugerat într-o anumită măsură de exprimarea figurată, după cum am văzut. Apostolul continuă să ilustreze acest subiect şi în versetele următoare: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos”.

Ideea generală a cestui pasaj este aceeaşi cu cea dezvoltată mai pe larg în secţiunea finală a capitolului 5 din Epistola către Romani. Cristos, ca şi Adam, era un personaj reprezentativ; în egală măsură, cei doi îi reprezentau pe oameni: unul era reprezentatul întregii sale posterităţi materiale, iar celălalt al întregii posterităţi spirituale. „Prin om” – printr-un om, adică prin primul om, Adam – „a venit moartea”. Iată comentariul apostolului cu privire la aceste cuvinte: „Printr-un singur om a intrat păcatul” – vina, răspunderea şi pedeapsa – „în lume, şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Moartea nu a făcut parte din ordinea iniţială a lucrurilor, în ce îl privea pe om. „Dumnezeu l-a făcut pe om nemuritor şi l-a creat ca şi chip al propriei Sale veşnicii”. Omul a atras asupra lui natura muritoare şi moartea.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om” – un om, omul Isus Cristos – „a venit şi învierea morţilor”. „Învierea morţilor”, după cum am afirmat în repetate rânduri şi am căutat să dovedesc, se referă aici şi în alte părţi ale scrierilor apostolului numai la învierea la viaţă – la acea înviere care înseamnă eliberare din moartea care era parte a blestemului.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o dispensaţie a restaurării şi cum se leagă învierea spre condamnare de învierea lui Cristos – căci nu încape îndoială că există o legătură între cele două – sunt întrebări interesante în ele însele, dar nu sunt relevante în acest context. Aducerea morţii asupra omului, ca efect al blestemului, a fost lucrarea unui singur om, Adam; izbăvirea omului din moartea care era efectul blestemului şi manifestarea neplăcerii divine, este lucrarea unui singur om, Cristos Isus. Păcătuind, primul om a adus moartea asupra lui şi asupra posterităţii sale naturale. Cel de-al doilea om, făcându-Se blestem în locul seminţei Sale spirituale şi, sub blestem, supunându-Se pe deplin legii şi primind pedeapsa ei, S-a izbăvit pe Sine Însuşi şi pe oameni de sub blestemul morţii şi a asigurat pentru Sine şi pentru ei o înviere glorioasă.

Forţa expresiei „Căci dacă” prin om sau printr-un om a venit moartea, tot prin om sau printr-un om a venit şi învierea morţilor, pare să fie următoarea: ‚Există o congruenţă divină a pregătirii în ce priveşte modul în care oamenii aveau să fie izbăviţi de moarte. Aceasta este similară felului în care oamenii erau supuşi morţii. Era potrivit ca, după cum unui om, care a abuzat prin păcatul lui de întâlnirea divină plină de har, devenind reprezentantul federal al rasei sale, Dumnezeu i-a îngăduit să introducă moartea universală în rândul posterităţii, la fel Dumnezeu a stabilit ca izbăvirea omului de la moartea care este plata păcatului, să se facă prin ascultarea unui singur om. Acesta este planul lui Dumnezeu şi poartă amprenta acelei armonii care este marca lucrărilor lui Dumnezeu’. Ideea este scoasă mai bine la lumină în paragraful final al capitolului 5 din Romani, la care am făcut deja referire. „După cum prin păcatul unuia moartea a stăpânit peste toţi, cu atât mai mult cei ce primesc abundenţa harului şi darul neprihănirii vor stăpâni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos”. „După cum prin păcatul unui singur om” – sau printr-un singur păcat – „judecata a venit peste toţi oamenii spre condamnare, la fel prin neprihănirea unuia singur” – sau printr-o singură neprihănire – „darul fără plată vine asupra tuturor oamenilor spre îndreptăţirea vieţii”.

Afirmaţia pe care am ilustrat-o este menită să fie un argument al declaraţiei că Isus Cristos cel înviat este cel dintâi rod al celor adormiţi – că învierea Lui o asigură pe a lor. Căci prin faptele şi suferinţa Lui, care au dus la înviere, El S-a comportat ca un personaj reprezentativ, după cum Adam s-a comportat ca un astfel de personaj în ce priveşte lucrurile care au dus la moarte. Păcatul lui Adam, dovedit prin faptul că el a devenit muritor, a adus moartea tuturor urmaşilor săi naturali, căci Dumnezeu îl instituise pe el ca reprezentant al lor. Ascultarea lui Cristos, a cărei desăvârşire este dovedită de învierea Sa, duce la învierea tuturor urmaşilor Săi spirituali, căci Dumnezeu L-a instituit ca reprezentant al lor.

Versetul 22 pare a fi adăugat pentru a sublinia cu mai mare forţă faptul că toţi cei ce mor – adică toţi descendenţii naturali ai lui Adam – mor din pricina legăturii lor cu el; moartea lor este aplicarea blestemului lui Dumnezeu împotriva păcatului; toţi cei care ajung la învierea din morţi, la învierea la viaţă – adică întreaga sămânţă spirituală a lui Cristos – devin părtaşi la acest privilegiu exclusiv datorită faptului că Dumnezeu a fost mulţumit de ascultarea lui Cristos în locul lor şi de ei „în El” – dată fiind legătura lor cu El. „După cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în Cristos”. Reiese că ‚Toţi cei ce mor, mor din cauza legăturii lor cu Adam; toţi cei care ajung la învierea din morţi, ajung acolo datorită legăturii lor cu Cristos’.

Moartea este pedeapsa primului păcat al primului om. Toate morţile care au urmat şi care vor urma trebuie văzute în această lumină. În sprijinul acestei afirmaţii, apostolul arată în capitolul 5 din Romani că toţi oamenii mor ca urmare a faptului că se fac vinovaţi – pasibili de pedeapsă – prin primul păcat al primului om. ‚Sub legea lui Moise’, spune el, ‚toţi au murit. Nu era aceasta executarea sancţiunii acelei legi? Nu, căci sancţiunea ei nu era moartea, ci moartea violentă înainte de vreme; este limpede faptul că nu legea este cauza morţii, căci unde nu este lege nu este nici călcare de lege, iar oamenii au murit şi înainte de lege şi sub lege – de la Adam până la Moise şi de la Moise la Cristos. Atunci nu este moartea executarea sancţiunii legii naturale? Nu, nu este nici aceasta. Căci moartea intervine şi în cazul copiilor şi al celor retardaţi, care nu sunt capabili de încălcarea legii naturale. Moartea lor era executarea sentinţei divine – expresia nemulţumirii divine – împotriva primului păcat al primului om. Ce s-a întâmplat acestuia s-a întâmplat tuturor.’ Oamenii mor pentru că sunt descendenţii omului care a încălcat legământul a cărui pedeapsă a fost moartea. Toţi cei ce mor – şi toţi mor, căci ‚oamenilor le este dat să moară’ – toţi cei ce mor, mor în Adam – fiind legaţi de acesta printr-o constituţie divină. După suferinţele lui Cristos şi durerile pedepsei veşnice, aceasta este manifestarea cea mai cumplită a răului conţinut de păcat.

După cum acesta este adevărul referitor la moarte, la fel există, în mod analog, un adevăr privitor la izbăvirea de moartea care este efectul blestemului – învierea la viaţă. Toţi cei ce ajung vii astfel, devin vii prin legătura lor cu Cristos. Într-adevăr, oamenii se bucură de toate binecuvântările mântuitoare numai prin legătura cu Cristos. Ei merită pedeapsa – nu pot merita vreodată altceva. Numai „în El” sunt ei „binecuvântaţi cu binecuvântări cereşti şi spirituale”. „Aleşi în El înainte de întemeierea lumii”, „ei au în El răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor” – „ei sunt acceptaţi în El” şi „în El primesc o moştenire”. Convingerea personală adâncă a apostolului cu privire la importanţa de a fi „în Cristos” pentru a ajunge la învierea glorioasă, este exprimată în mod izbitor în următorul pasaj din Epistola către Filipeni: „Şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi”. După părerea lui, nu se poate ajunge aici decât fiind găsit „în Cristos”. După cum moartea urmaşilor naturali ai lui Adam este manifestarea nemulţumirii lui Dumnezeu cu privire la primul păcat al primului om, la fel conferirea gloriei inefabile, de neconceput a învierii la viaţă a întregii seminţe a lui Cristos – „o mulţime pe care nimeni nu o poate număra, din orice neam, din orice popor, de orice limbă a fiilor omului” – este o dovadă minunată a faptului că Tatăl este mulţumit, „de dragul neprihănirii Lui”, pe baza căreia El ridică la o stare de fericire atât de înaltă şi de sigură astfel de mulţimi, al căror merit de drept ar fi fost „distrugerea veşnică dinaintea prezenţei Sale şi dinaintea slavei puterii Lui”. Întregul argument al acestei afirmaţii, după cum am remarcat, porneşte de la marele principiu fundamental al creştinismului, potrivit căruia „în economia harului, Cristos şi poporul Lui sunt una, într-o aşa măsură încât ceea ce se spune despre unul se spune automat şi despre celălalt şi acest lucru are viaţă numai pentru cei care îl înţeleg şi îl cred.”
Cuvintele următoare: „Dar fiecare om la rândul cetei lui; Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă va veni sfârşitul” par introduse pentru a întâmpina gândul: ‚Cum se va întâmpla aceasta? Vedem că toţi mor în Adam. El a murit şi toţi mor în el. Toţi urmaşii lui mor şi, deşi Cristos a înviat, nu vedem pe nici unul dintre cei ce sunt ai Lui, cu atât mai puţin pe toţi, înviind. Ei mor în Adam, dar nu învie în Cristos. El a înviat a treia zi din morţi, dar peste mormintele celor ce sunt „în El” trec ani şi veacuri, fără să aibă loc vreo înviere’. Totuşi, este aşa cum a spus apostolului şi afirmaţia lui nu este mai puţin adevărată. După cum toţi mor în Adam, toţi cei ce sunt „în Cristos” vor învia, dar „fiecare om la rândul cetei lui”.

Referinţa cu privire la „fiecare om” pare întrucâtva îndoielnică. Unii au restrâns-o numai la cei ce sunt ai lui Cristos. ‚Toţi cei ce sunt ai lui Cristos vor fi aduşi la viaţă la rândul cetei lor’. Însă afirmaţia lui Pavel nu pare să spună aceasta, căci toţi cei morţi în Cristos se vor ridica deodată, nu succesiv, şi nu fiecare la vremea lui. Ei au o ordine comună a învierii. Alţii au considerat că este mai probabil ca afirmaţia să se refere deopotrivă la Cristos şi la cei ce sunt ai Lui – fiecare la vremea lor; Cristos de îndată, în a treia zi după cum am spus înainte înviere, ca cel dintâi rod, iar ei, ca restul recoltei, la venirea Lui. Fără îndoială, aceasta ar fi interpretarea corectă dacă versetul 23 ar fi urmat imediat după versetul 20. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că „fiecare” sau „ei toţi” se referă la „toţi” cei ce mor în Adam şi la „toţi” cei ce primesc viaţă în Cristos. Acestea sunt cele două grupuri. Există un grup căruia îi revine moartea primului om şi a descendenţilor săi naturali; şi există un grup a cărui viaţă este restaurată – al doilea om – Domnul din ceruri şi toţi urmaşii Lui spirituali. Apostolul nu specifică ce se întâmplă cu privire la primul grup – Adam şi descendenţii lui. Nu acesta era subiectul dezbătut. Totuşi, noi ştim că lucrurile stau astfel: Adam a devenit muritor când a săvârşit primul păcat şi când s-a împlinit vremea desemnată vieţii lui pe pământ, s-a suspus sentinţei: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” şi toţi urmaşii lui, unul după altul, au coborât după el, în mormânt. Altfel stau lucrurile cu al doilea Adam şi cu urmaşii lui. După ce a încheiat lucrarea care a asigurat restaurarea Lui şi a lor la o viaţă glorioasă, după ce a zăcut în mormânt suficient timp pentru a oferi o dovadă satisfăcătoare că murise cu adevărat, a înviat din morţi a treia zi, potrivit Scripturilor. El a înviat ca cel dintâi rod. Situaţia diferă în ce-i priveşte pe urmaşii Lui spirituali, care sunt desemnaţi aici în mod semnificativ: „cei ce sunt ai lui Cristos”. Aceştia sunt cei despre care, în versetul anterior, s-a spus că sunt „în El”. Ei sunt ai Lui – s-au dat Lui prin legământul veşnic, sunt răscumpăraţi prin sângele Lui, aduşi la El de Tatăl, prin chemarea adresată lor, se află sub influenţa Duhului Său şi se predau Lui în mod voluntar, pentru a fi numai ai Lui, în întregime şi pentru veşnicie. „Cei ce sunt ai lui Cristos” mor ca El, dar nu învie ca El, a treia zi, aşa cum au presupus unii mistici. Ei nu învie unul câte unul, aşa cum mor în Adam. Cristos, cel dintâi rod, a fost adus la viaţă şi la fel se va întâmpla şi cu toţi care sunt în El, la venirea Lui, nu înainte de aceasta. Este vorba despre cea de-a doua venire a lui Cristos, „fără păcat”, adică o venire care nu reprezintă o jertfă pentru păcat – „pentru” desăvârşirea „mântuirii” poporului Său. Atunci, toţi cei ce sunt în El şi „se află în morminte Îi vor auzi glasul şi cei ce vor auzi vor trăi şi vor avea parte de învierea la viaţă”.

Aici intervine o întrebare firească: ‚De ce este aceasta ordinea pentru cel de-al doilea Adam şi pentru sămânţa Lui? De ce nu este distrusă moartea? De ce mor cei răscumpăraţi sau, dacă trebuie să moară, de ce rămân trupurile lor timp de secole în mormânt? De ce ajunge prada în mâna celui puternic? De ce captivii răscumpăraţi nu sunt eliberaţi de îndată?’ Nu se ştie cât de departe este înţelept să mergem cu astfel de întrebări sau cu răspunsul lor. Ar putea ajunge să spunem: „Nu este treaba noastră să ştim vremurile şi soroacele”. Este evident că vremea Lui nu a venit încă, iar vremea noastră este totdeauna gata. Pentru El, „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Poate ajunge să spunem că aceste întrebări se alătură altora, pe care oamenii le-au pus mai mult din curiozitate decât din înţelepciune. ‚De ce nu l-a creat Dumnezeu pe om cu o siguranţă absolută a rămânerii lui în starea de sfinţenie? De ce a depins destinul rasei umane în aşa măsură de comportamentul primilor oameni? De ce îngerii care au păcătuit au fost destinaţi nimicirii fără speranţă, în vreme ce oamenilor li s-a dat un Mântuitor? Dacă meritele şi puterea acelui Mântuitor sunt în mod egal infinite, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi? De ce Mântuitorul a venit în lume numai după patru mii de ani de când oamenii aveau nevoie de intervenţia Lui? De ce a fost revelaţia încredinţată unei naţiuni, înainte de venirea Lui? De ce nu s-a extins ea la toate naţiunile după venirea Lui?’ Nu cred că îngerii se preocupă cu astfel de întrebări, dar „cei nechibzuiţi se năpustesc acolo unde îngerii se tem să păşească”. Nu greşesc însă dacă remarc faptul că, întârzierea învierii tuturor celor ce sunt ai lui Cristos până la finalul actualei ordini a lucrurilor nu se datorează vreunei deficienţe a meritului, puterii sau harului marelui Izbăvitor. Cred că nici noi nu depăşim măsura când menţionăm unele avantaje care par a fi legate de aranjarea – de „ordinea” – pe care înţelepciunea infinită a preferat-o, deşi în această privinţă, ca în toate de altfel, „gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui nu sunt căile noastre”. Deşi nu este cu putinţă pentru noi să vedem în ce măsură o altă ordine ar fi afectat starea actuală a lucrurilor, nu putem evita faptul că asemenea efecte ar fi fost numeroase şi importante şi ar fi schimbat cu totul natura prezentă a lucrurilor, făcând-o nepotrivită pentru multe din scopurile cărora era menită să le servească şi pe care le serveşte acum. Denunţarea morţii – pedeapsa primului păcat al primului om, este extrem de precisă, iar executarea ei reprezintă, în cazul fiecărui individ, chiar şi a celor care sunt ai lui Cristos, o infirmare remarcabilă a primei minciuni şi o răzbunare izbitoare a adevărului, a lui Dumnezeu.

De asemenea, după cum am remarcat deja, moartea constituie o lecţie impresionantă cu privire la răul conţinut de păcat – generaţie după generaţie a coborât în mormânt, marcând neplăcerea lui Dumnezeu cauzată de o singură încălcare a legii Lui şi care, după părerea multora, nici nu era o încălcare prea flagrantă. Marele Judecător al tuturor apare plin de o maiestate înfricoşătoare când vedem moartea, mesagerul Lui, venind călare ca să cucerească. Cât de important este să beneficiem de favoarea Lui – să nu Îi stârnim neplăcerea! În diferite moduri, moartea – fie cea proprie, fie a altora – verifică mijloacele exersării şi întăririi principiilor sfinte ale celor care sunt ai lui Cristos – credinţa, speranţa, umilinţa, supunerea, răbdarea lor. Astfel, Mântuitorul smulge armele din mâinile diavolului şi le transformă în instrumente ale sfinţeniei şi fericirii, în locul unora ale păcatului şi ale mizeriei.

Apoi, se remarcă evident faptul că învierea simultană a tuturor celor morţi în Cristos – abolirea morţii o dată pentru totdeauna – va pune într-o lumină glorioasă puterea şi harul Învingătorului şi mărimea şi desăvârşirea victoriei. Dacă la învierea lui Cristos, toţi sfinţii morţi – un grup neprihănit, dar totuşi o turmă mică – ar fi fost eliberaţi de legăturile morţii şi ar fi fost luaţi cu El în cer şi dacă de atunci încoace, fiecare sfânt nu ar mai fi fost supus morţii, ci ar fi fost înveşmântat în loc să fie dezbrăcat, scena ar fi fost incomparabil mai puţin izbitoare decât cea care va avea loc în ultima zi a istoriei omenirii, când meritele Răscumpărătorului şi puterea Lui întemeiată pe aceste merite va scoate din morminte întreaga rasă umană, înaintea tribunalului Lui, şi Îi va da puterea de a le conferi tuturor o existenţă veşnică – celor răscumpăraţi de El o existenţă veşnică de o desăvârşită fericire sfântă. Ce zi a triumfului va fi pentru Răscumpărător şi pentru cei răscumpăraţi! Cât de glorios va fi Împăratul lui Israel, Căpetenia mântuirii noastre, în acea zi, în fruntea răscumpăraţilor Săi, a legiunilor aduse la viaţă! Da, dar oricât de strălucitori ar fi în lumina sfântă, slava lor va fi ca nimic faţă de slava mai mare – o slavă faţă de care splendoarea a o mie de sori este ca întunericul. Totuşi, El nu va fi slăvit numai în El Însuşi, ci va fi glorificat şi în sfinţii Lui înviaţi, cu trupuri „asemenea trupului Său slăvit”, în vreme ce El va fi „admirat” de milioane îngeri „în cei care au crezut”. Cât de tare, de splendid, de dulce şi prelung va fi strigătul de bucurie în faţă tiranului căzut – cel din urmă duşman – imnul de recunoştinţă faţă de Biruitorul care l-a nimicit, Prinţul vieţii, Împăratul nemuritor. Acest strigăt se va ridica din mijlocul mulţimii captivilor răscumpăraţi: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde este biruinţa ta, mormântule? Mulţumiri fie aduse Celui care ne dă victoria”. „Mântuirea este a Domnului nostru, care stă pe tron şi a Mielului, în veci de veci”. Aleluia! Şi ei vor striga din nou şi din nou: Aleluia!

„Atunci va veni sfârşitul”. Secerişul s-a încheiat, pământul este cules, tot ce este bun este gata să meargă în cer, iar pământul şi tot ce este pe el trebuie să ardă. Aceste cuvinte: „Atunci va veni sfârşitul” – au fost asociate frecvent şi considerate a fi echivalente cu „atunci va veni sfârşitul lumii”; luate în sine, cuvintele pot însemna acest lucru, însă credem că este mai natural să le legăm de cele care le precedă: „Cristos, cel dintâi rod, apoi cei ce sunt ai Lui la venirea Sa, apoi va fi sfârşitul”. ‚Fie ‚atunci’ reprezintă o concluzie, fie este vorba de încheierea marelui seceriş’. O nouă frază începe cu cuvintele: „Când El va da Împărăţia” şi se încheie cu „vrăjmaşul cel din urmă, moartea, va fi nimicit”.

Închei ilustrarea acestei părţi a subiectului cu o reflecţie, care cred că s-a ivit deja în mintea fiecărui cititor atent. Fie ca ea să rămână pentru totdeauna, ca şi cum ar fi fost scrisă cu o peniţă de fier, ca turnată cu plumb în piatră. O, importanţa transcendentă a rămânerii „în Cristos”! Aceasta marchează diferenţa dintre vină şi îndreptăţire, depravare şi sfinţenie, pericol şi siguranţă, speranţa glorioasă şi aşteptarea plină de teamă a judecăţii, învierea la viaţă şi învierea spre condamnare, cerul şi iadul, fericirea veşnică şi nefericirea eternă. Câştigă acest lucru şi vei câştiga totul; pierde-l şi totul este pierdut. Fără El nu există fericire adevărată; în El este „mântuirea pentru slava veşnică”.

Despre autor:
John Brown de Edinburgh a fost un lucrător scoţian, fiul cel mai mare al reverendului John Brown de Whitburn, Linlithgowshire şi nepotul lui John Brown de Haddington. S-a născut la 12 iulie 1784 şi a murit la Edingburgh, la 13 octombrie 1848. A studiat la Edinburgh şi în amfiteatrele de teologie de la Burgher Church din Selkirk. Şi-a luat licenţa în 1805 şi a fost ordinat ca lucrător al Burgher Church din Biggar, Lanarkshire, în 1806. După ce a slujit în pastoraţie, a devenit profesor de exegeză la United Associate Synod, din 1834. A susţinut puternic separarea bisericii de stat şi în 1845 a fost judecat (şi achitat) de un sinod, ca urmare a acuzaţiei că ar avea păreri nesănătoase cu privire la ispăşire.

A fost un bun orator şi un scriitor prolific. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Expunerea discursurilor şi cuvintelor Domnului nostru Isus Cristos” (3 volume, 1850), „Discursuri expozitive cu privire la Galateni” (1853) şi „Expunere analitică a Epistolei lui Pavel către Romani” (1857).

Acest articol este luat din „Învierea la viaţă”, o expunere a 1 Corinteni 15 (1852).