Curs de Cristologie

de Dr. Beniamin Cocar (1955-2017)
Curs predat la Luther Rice College and Seminary

I. Descrierea cursului

Un studiu care se concentrează asupra Persoanei și lucrarea Domnului Isus Hristos. O considerație particulară este oferită divinității și umanității lui Hristos, la profețiile mesianice, lucrarea Sa în Vechiul Testament, lucrarea Sa salvatoare de pe cruce, învierea Sa literală, înălțarea Sa precum și lucrarea Sa prezentă din Ceruri și revenirea Sa viitoare. O mare atenție este acordată și asupra atacului modern în privința portretizării biblice a lui Hristos.

II. Analiza cursului

Acest curs promovează Obiectivele Spirituale și Educaționale ale Luther Rice Seminary prin care un absolvent ar trebui să fie capabil de următoarele:

• Să demonstreze maturitatea creștină care se exprimă pe sine în devoțiunea față de Hristos, Biserica Sa, familia respectivului și comunitatea.
• Să dezvolte obiceiuri de studiu Biblic care vor fi continuate în tot decursul vieții.
• Să manifeste îndemânări efective în domeniile cititului, scrisului, ascultatului precum și al comunicării orale.
• Să expună îndemânările inter-personale care au rolul întăririi oamenilor, în stabilirea unității acolo unde este adecvat, și să rezolve conflictul necesar într-o manieră constructivă.

III. Manualele de curs

A. Cerute
1. Programa pregătită de instructor.
2. Walvoord, F. John. Jesus Christ our Lord. Chicago: Moody Press, 1979.
3. Yancey, Philip. The Jesus I Never Knew. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1995.
B. Recomandate
1. Erickson, Millard. Christian Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1998.
2. Copan, Paul, editor. Will the Real Jesus Stand Up? Grand Rapids: Baker Book House, 1998

IV. Obiectivele cursului

La terminarea acestui curs studentul ar trebui să fie capabil de următoarele:

1. Să aducă mărturie a unei cunoștințe crescute despre și relație cu Isus Hristos.
2. Să înțeleagă și să apere doctrina despre Isus Hristos.
3. Să coreleze aspectele divine și umane ale Personalității lui Isus.
4. Să discute câteva din problemele majore referitoare la doctrina despre Isus Hristos.
5. Să integreze doctrina despre Hristos în trăirea sa creștină de zi cu zi.

Bibliografie Adnotată

Copan, Paul. Will the Real Jesus Please Stand Up?. Grand Rapids: Baker Book House, 1998.
This book is a debate between J. Dominic Crossan, and William Lane Craig. Very helpful to understand the contemporary debate in Christology, especially in Jesus Seminar.

F.F. Bruce. Jesus Lord and Savior. Downers Grove, IL: InterVarsity, 1986.
A popular commentary on the life of Jesus from a well known scholar. Bruce answers a lot of questions concerning the life, the death and the mission of our Lord Jesus Christ.

Millard Erickson. Christian Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1983.
A standard work on the Christian doctrines. Philosophical, but biblical, sound and conservative, Erickson’s volume will serve both the scholar and the lay person in a better understanding of Christian doctrines.

________. The Word Became Flesh. Grand Rapids: Baker Book House, 1991.
A well-informed, workmanlike overview of Christological discussion, ancient and modern, by an evangelical veteran. Again, sound, conservative, biblical, this volume demonstrates that what Jesus said about Himself is still true today.

________. Readings in Theology, vols. 1-3. Grand Rapids: Baker Book House, 1973-79.
These three volumes parallel and supplement the Christian Theology by the same author. These volumes contain a number of articles from many theologians of all persuasions.

Douglas Groothuis. Revealing the New Age Jesus. Downers Grove, IL: InterVarsity, 1990.
The author examines the claims of leading New Age thinkers, comparing their picture of Jesus with the teachings of biblical Christianity.

LaHaye, Tim. Jesus, Who Isaia He? Multnomah Books, 1996.
The author presents Jesus as the Only Savior, affirming his strong belief in the reliability of the biblical account. Easy to read, very helpful.

Meier, P. John. A Marginal Jew. 2 Vols. New York: Doubleday, 1991, 94.
Written by a catholic priest and professor, these two volumes are part of a three volume-series on the “historical Jesus.” Not too easy for the casual reader, the two volumes in print represent a valuable resource for the serious student in the life of Jesus.

Ioan MacArthur. Our Sufficiency in Christ. Dallas: Word Publishing, 1991.
Not necessarily a book on Christology, but helpful in our appreciation for Jesus Christ who is all-sufficient for all our needs.

________. The Gospel According to Jesus. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1994.
Excellent treatment of the “lordship salvation” issue. It confronts head-on easy believism, offering to his readers a clear picture of Jesus’s call to discipleship.

________. Faith that Works. Dallas: Word Publishing, 1993.
A sequence to the Gospel according to Jesus, this book is “the gospel according to His apostles.” MacArthur answers his critics concerning “lordship salvation.” Very solid arguments, sound, conservative, biblical.

Charles C. Ryrie. Balancing the Christian Life. Chicago: Moody Press, 1969.
This little volume is a modern-day classic on the spiritual life, dealing with subjects as true spirituality, dedication, money and spirituality, using the spiritual gifts, confession, forgiveness, etc. Very helpful. Recommended.

________. Basic Theology. Wheaton, IL: Victor Books, 1986.
A systematic theology in plain English. The big picture is given in language that the student can understand. The author introduced a glossary to clear up unfamiliar terms. Not too detailed, but as an introductory tool to theology is very useful. Recommended.

_______. So Great Salvation. Wheaton: Victor Books, 1989.
An answer to Ioan MacArthur’s book, “The Gospel According to Jesus.” Although he defends the same issue, he arrives to a different conclusion. Very good tool for study.

Stein, H. Robert. Jesus the Messiah. InterVarsity Press, 1996.
This work is a survey of Christ’s life based on a very careful study of the Gospels. Very helpful in today’s debate about the “historical Jesus.”

Ioan F. Walvoord. Jesus Christ Our Lord. Chicago: Moody Press 1969.
A solid, conservative biblical Christology. From Genesis to Revelation, Dr. Walvoord traces all that the Book says about Jesus. It presents a very comprehensive study of Christology.

Wilkins & Moreland. Jesus Under Fire. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1995.
This is an excellent anthology written by leading evangelical scholars that answers the claims of “Jesus Seminar.” This book refutes the Jesus Seminar’s conclusions concerning Jesus point by point. A little bit too technical for the untrained reader, it is a very helpful tool in developing a strong, biblical Christology.

Witherington, Ben III. The Jesus Quest. InterVarsity Press, 1997.
This is part of the “third search for the Jew of Nazareth.” The author presents the “first two searches” and then cuts through the maze of the conflicting scholarly methods of conclusions regarding the “historical Jesus.”

Yancey Philip. The Jesus I Never Knew. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1995.
Yancey wrote this book to “sum up what I have learned about Jesus.” To do so, he offers a series of impressions. They do not form a whole picture by any means, but these “are the facets of Jesus’ life that challenge me and, I suspect, will never cease to challenge me.” It is a book more on the humanity of Jesus, but alludes as well to the divinity of Jesus. Very easy to read, a good tool.

_______. What’s So Amazing About Grace. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1997.
An excellent book on God’s grace. What makes Christianity to be different? The grace of God!

As saved persons we must dispense the aroma of Jesus Christ, to dispense His salvation.

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

I. Hristologia

A. Ce este Hristologia?

Un studiu al celei de-a Doua Persoane a trinității, Isus Hristos – cuvântul despre Hristos.

Doctrina despre Hristos, persoana și naturile Sale, și lucrarea Sa.

B. Importanța Hristologiei

Pentru Creștinism, studiul despre Hristos este foarte semnificativ, din moment ce fără de Isus Hristos, religia numită după El nu s-ar fi născut. Creștinismul este Isus Hristos într-un fel care este chiar unic.

C. Perioadele din cadrul dezvoltării Hristologice

1. Hristologia clasică
Hristologia clasică a început în secolul al 4lea, ca răspuns la învățătura lui Arius (c. 250 – c. 336). El a fost un presbiter dintr-o parohie urbană din Alexandria. El credea că Isus Hristos era o ființă cerească, intermediar dintre Dumnezeu și om, dar cu toate acestea o creatură. Arius a fost condamnat de Conciliul de la Nicea în 325, însă părerile sale au dominat în forme variate până cel puțin în secolul al 8lea.

2. Hristologia modernă
Nu prea multe s-au făcut în domeniul Hristologiei după perioada patristică. Dezbaterea despre persoana și naturile lui Hristos a fost rezumată în secolul al 18lea, sub impactul Iluminării.

3. Hristologia postmodernă
Căutarea după „Isus cel istoric”
Expresia este o combinație a unui nume, „Isus” (din Nazaret), și titlul „Mesia” (ebraică) sau „Hristos” (greacă), care înseamnă „uns”. În Fapte 5:42, unde citim despre predicarea lui Isus, Hristosul”, această combinație de nume și titlul este încă aparent. Pe măsură ce timpul progresa, totuși, titlul a devenit atât de asociat cu numele încât combinația a fost curând transformată dintr-o confesiune, Isus (care este) Hristos, într-un nume confesional, Isus Hristos. Caracterul potrivit al acestui titlu pentru Isus era în așa fel încât și scriitorii creștini evrei se refereau mai degrabă la Isus Hristos decât la Isus Hristosul (cf. Matei 1:1; Romani 1:7; Evrei 13:8; Iacov 1:1; 1 Petru 1:1).

Sursele cunoașterii noastre despre Isus Hristos pot vi divizate în două grupe principale: necreștine și creștine.

Sursele necreștine
Aceste surse pot fi divizate din nou în două grupări: păgâne și iudaice. Ambele sunt limitate în valoarea lor. Există în mod esențial doar trei surse păgâne de importanță Pliny (Epistolele x.96), Tacitus (Analele xv.44) și Suetonius (Lives xxv.4). Toate acestea datează din a doua decadă a secolului al 2lea. Sursele iudaice principale sunt Josephus (Antichități xviii.3.3 și xx.9.1) și Talmudul. Sursele necreștine oferă informații sărace despre Isus, însă ele stabilesc faptul că el a trăit într-adevăr, că și-a adunat ucenici, că a făcut minuni, și că a fost condamnat la moarte de Pontius Pilat.

Sursele creștine
Sursele creștine nebiblice constau în cea mai mare parte din evangheliile apocrife (150-350 d. Hr.) și „agrapha” („vorbele nescrise” ale lui Isus, adică, spuse autentice presupuse ale lui Isus care nu sunt găsite în Evangheliile canonice). Valoarea lor este chiar dubioasă în ceea ce nu este în totalitate fantastic (cf. Evangheliei Prunciei lui Toma) sau eretice (cf. Evangheliei Adevărului) este cel mai bine doar posibil și nu de dovedit (Evanghelia lui Toma 31, 47).

Materialele biblice pot fi divizate în Evanghelii și de la Faptele Apostolilor până la Apocalipsa. Informația pe care o putem învăța din Fapte și până în Apocalipsa este în esență următoarea: Isus s-a născut evreu (Galateni 4:4) și a fost un urmaș al lui David (Romani 1:3); el a fost gentil (2 Corinteni 10:1), neprihănit (1 Petru 3:18), fără de păcat (2 Corinteni 5:21), umil (Filipeni 2:6), și a fost ispitit (Evrei 2:18; 4:15); El a instituit Cina Domnului (1 Corinteni 11:23-26), s-a schimbat la față (2 Petru 1:17-18), a fost trădat (1 Corinteni 11:23), a fost crucificat (1 Corinteni 1:23), a înviat din morți (1 Corinteni 15:3 șu), și s-a înălțat la ceruri (Efeseni 4:8). Anumite spuse specifice despre Isus sunt cunoscute (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14; Fapte 20:35), și se găsesc și posibile aluzii la spusele sale (de exemplu, Romani 12:14, 17; 13:7, 8 10; 14:10).

Sursele majore pentru cunoștința noastră despre Isus sunt Evangheliile canonice. Acestea sunt divizate în general în două grupe: Evangheliile Sinoptice (Evangheliile „asemănătoare” ale lui Matei, Marcu și Luca) și Ioan. Primele sunt în general înțelese că ar fi „asemănătoare” datorită faptului că au o relație din punct de vedere literar. Cea mai comună explicație a acestei relații literare este faptul că Marcu a scris primul și Matei și Luca s-au folosit de Marcu și de altă sursă, acum pierdută, care conținea majoritatea învățăturilor lui Isus (numite „Q”) și ei au folosit și alte materiale („M” = materialele găsite doar în Matei; „L” = materialele găsite numai în Luca). Presupun că prioritatea lui Matei față de Marcu are o acceptarea aproape universală.

Isus din Nazaret
În Matei și Luca descoperim relatări ale nașterii lui Isus. Ambele relatări indică faptul că Isus s-a născut dintr-o fecioară pe nume Maria în orașul Betleem (Matei 1:18-2:12; Luca 1:26-2:7).

Lucrarea lui Isus a început cu botezul său de către Ioan (Marcu 1:1-15; Fapte 1:21-22; 10:37) și ispitirea sa de către satan. Lucrarea sa a implicat selectarea celor doisprezece ucenici (Marcu 3:13-19), care a simbolizat adunarea celor 12 triburi ale lui Israel; predicarea nevoii de pocăință (Marcu 1:15) și sosirea împărăției lui Dumnezeu în lucrarea sa (Luca 11:20); oferta mântuirii către proscrișii societății (Marcu 2:15-17; Luca 15; 19:10); vindecarea bolnavilor și a celor posedați de demoni (la care se face referire în Talmudul Evreiesc); și revenirea sa glorioasă pentru a desăvârși împărăția.

Punctul de întorsură din lucrarea lui Isus a avut loc la Cezarea din Filipi când, după ce a fost mărturisit drept Hristosul de către Petru, el a admis corectitudinea acestei confesiuni și a purces să le spună ucenicilor despre moartea sa care avea să aibă loc (Marcu 8:27-31; Matei 16:13-21). Avansând spre Ierusalim, Isus a curățat templul și prin aceasta a judecat religia lui Israel. În noaptea în care el a fost trădat el a instituit ritualul Cinei Domnului, care se referă la noul legământ sigilat de sângele lui de jertfă și de readunarea victorioasă în împărăția lui Dumnezeu (Marcu 14:35; Matei 26:29; Luca 22:18; 1 Corinteni 11:26). Apoi el a fost arestat în Grădina Ghețimani, judecat înaintea Sanhedrinului, a lui Irod Antipa, și în final de Pontius Pilat, care l-a condamnat la moarte sub acuzații politice pentru că a pretins că este Mesia (Marcu 15:26; Ioan 19:19). În evenimentul Sabatului Isus a fost crucificat pentru păcătoșii lumii (Marcu 10:45) în afara orașului Ierusalim (Ioan 19:20) într-un loc numit Golgota (Marcu 15:22) între doi tâlhari care se prea poate să fi fost revoluționari (Matei 27:38).

El și-a dat viața înainte de venirea Sabatului, așa că nu mai era nici o nevoie de grăbire a morții sale prin crurifragium, adică, zdrobirea picioarelor sale (Ioan 19:31-34). El a fost îngropat într-un mormânt de Iosif din Arimatea (Marcu 15:43; Ioan 19:38) în evenimentul Sabatului.

În prima zi a săptămânii, care era a treia zi (vineri până la 6 seara = ziua 1; vineri de la 6 seara până sâmbătă la 6 seara = ziua 2; sâmbătă de la 6 seara până duminică dimineața = ziua 3), El a înviat din morți, mormântul gol a fost descoperit, și el s-a arătat urmașilor săi (Marcu 16; Matei 28; Luca 24; Ioan 20-21). El a rămas 40 de zile cu ucenicii și apoi s-a înălțat la ceruri (Fapte 1:1-11).

Înțelegerea de sine unică a lui Isus poate fi stabilită de două mijloace: Hristologia implicită revelată prin acțiunile și cuvintele sale, și Hristologia explicită revelată de titlurile pe care le-a ales el să se descrie pe sine.

Hristologia implicită
Isus în timpul lucrării sale a acționat în mod clar ca unul care poseda o autoritate unică. El și-a asumat prerogativa de curățire al templului (Marcu 11:27-33), de aducere a proscrișilor în împărăția lui Dumnezeu (Luca 15), și de a avea autoritate divină de a ierta păcatele (Marcu 2:5-7; Luca 7:48-49). Isus a vorbit de asemenea ca unul care poseda autoritatea mai mare decât Vechiul Testament (Matei 5:31 32, 38 39), decât Avraam (Ioan 8:53), Iacov (Ioan 4:12), și templul (Matei 12:5). El a pretins a fi Domnul Sabatului (Marcu 2:28). El a pretins chiar că destinul tuturor popoarelor depindeau de felul cum au răspuns ele față de el (Matei 10:32-33; 11:6; Marcu 8:34-38).

Hristologia explicită
Alături de Hristologia implicită a comportamentului său Isus a făcut de asemenea și anumite revendicări Hristologice de diferite titluri pe care le-a folosit pentru sine. El s-a referit la sine ca Mesia sau Hristosul (Marcu 8:27 30; 14:61 62), și sentința sa formală la moarte pe motive politice (notați ce s-a scris pe cruce) are sens doar în baza faptul că Isus a recunoscut că el era Mesia. El s-a referit la sine și ca Fiul lui Dumnezeu (Marcu 12:1-9; Matei 11:25-27), și un pasaj precum Marcu 13:32 în care el s-a distins în mod clar de alții trebuie să fie autentic, căci nimeni în biserică nu ar fi creat o astfel de spusă ca aceasta în care Fiul lui Dumnezeu să pretindă a fi ignorant în ceea ce privește vremea sfârșitului. Desemnarea de sine favorită a lui Isus, datorită naturii sale tăinuite precum și revelate, a fost titlul de Fiu al omului. Isus folosește acest titlu în mod clar pentru a descrie pe Fiul omului din Daniel 7:13, după cum este evident din Marcu 8:38; 13:26; 14:62; Matei 10:23; 19:28; 25:31.

Hristologia Noului Testament
În cadrul Noului Testament numeroase revendicări sunt făcute cu privire la Isus Hristos. Prin învierea sa Isus a fost înălțat și i s-a dat domnie peste toată creația (Coloseni 1:16 17; Filipeni 2:9 11; 1 Corinteni 15:27). Folosirea titlului de „Domn” pentru Isus a rezultat imediat din asocierea persoanei și lucrării lui Isus cu Domnul din Vechiul Testament, adică, Yahweh. (Cf. Romani 10:9-13 cu Ioel 2:32; 2 Tesaloniceni 1:7-10, 1 Corinteni 5:5 cu Isaia 2:10-19; 2 Tesaloniceni 1:12 cu Isaia 66:5; 1 Corinteni 16:22 și Apocalipsa 22:20; Filipeni 2:11). Se face referire la preexistența Sa (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:6; Coloseni 1:15 16); despre El se vorbește ca fiind creator (Coloseni 1:16); deține „forma” de Dumnezeu (Filipeni. 2:6) și „imaginea” lui Dumnezeu” (Coloseni 1:15; cf. 2 Corinteni 4:4). Despre El se spune în mod explicit într-un număr de locuri ca fiind „Dumnezeu” (Romani 9:5; 2 Tesaloniceni 1:12; Tit 2:13; Evrei 1:5 8; 1 Ioan 5:20; Ioan 1:1; 20:28; deși exegeza anumitor pasaje din cele prezentate este dezbătută, este clar că unele dintre ele se referă în mod clar la Isus ca „Dumnezeu”).

Căutarea după Isus cel istoric
Începutul căutării după Isus cel istoric poate fi datat în 1774-78 cant poetul Lessing a publicat postum notele de discurs ale lui Hermann Samuel Reimarus. Aceste note au provocat portretul tradițional al lui Isus găsit în Noul Testament și în biserică.

Pentru Reimarus, Isus nu a făcut niciodată vreo pretenție mesianică, niciodată nu a instituit sacramente, niciodată nu a prezis moartea sa și nici nu a înviat din morți. Povestirea despre Isus era de fapt o impostură intenționată a ucenicilor. În a-l portretiza astfel pe Isus, Reimarus a pus întrebarea, „Cum a fost de fapt Isus din Nazaret?” Astfel a început căutarea după Isus cel „real”.

În timpul părții celei mai timpurii a secolului al 19lea metoda dominantă de căutare din această cercetarea a fost raționalismul, și s-au făcut încercări de a explica „rațional” viața lui Hristos.

Un punct de întorsură major a avut loc atunci când lucrarea lui D. F. Strauss, The Life of Christ (Viața lui Hristos) a fost publicată în 1835, Strauss indicând zădărnicia abordării raționaliste a argumentat faptul că miraculosul din Evanghelii trebuia să fie înțeles drept „mituri” neistorice. Această nouă abordare a fost la rândul ei succedată de interpretarea liberală a vieții lui Isus, care a minimalizat și a neglijat dimensiunea miraculoasă a Evangheliilor și a privit aceasta ca „coajă” ce trebuia eliminată pentru a se putea concentra asupra învățăturilor lui Isus. Nu-i de mirare că această abordare și-a găsit în învățăturile lui Isus astfel de doctrine liberale precum calitatea de tată a lui Dumnezeu, calitatea de frate a omului, și valoarea infinită a sufletului uman.

„Moartea” acestei cercetări a apărut pentru câteva motive.

Mai întâi, a devenit aparent, prin lucrarea lui Albert Schweitzer, că Isus cel liberal nu a existat niciodată ci a fost pur și simplu o creație a năzuinței liberale. Un alt factor care a ajutat la terminare cercetării a fost realizarea faptului că Evangheliile nu erau simple biografii care să fie folosite pur și simplu pentru informație istorică. Aceasta a fost rezultatul lucrării lui William Wrede și criticii de formă. Un alt motiv a fost realizarea faptului că obiectul credinței pentru biserică de-a lungul secolelor nu a fost niciodată Isus cel istoric al liberalismului teologic ci Hristosul credinței, Hristos cel supranatural proclamat în Scripturi. Martin Kahler a fost influent în această privință.

În tipul perioadei dintre cele două războaie mondiale, căutarea a devenit adormită pentru cea mai mare parte datorită lipsei de interes și a îndoielii în ceea ce privește posibilitatea sa. În 1953 o nouă căutare a apărut la investigarea lui Ernst Kasemann. El s-a temut că discontinuitatea atât în teorie cât și în practică dintre Isus al istoriei și Hristos al credinței era în mare parte asemenea erezie docetice, care nega umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Drept rezultate el a argumentat ideea că era necesar să se stabilească o continuitate între Isus cel istoric și Hristosul credinței. În plus el a indicat că scepticismul prezent istoric cu privire la istoricul Isus a fost negarantat deoarece anumite date istorice erau disponibile și de netăgăduit. Rezultatele acestei noi căutări au fost oarecum decepționate, și entuziasmul care a salutat aceasta se poate spune în mare parte că a dispărut. Unelte noi au fost făcute în timpul acestei perioade, care să poată asistat în cadrul sarcinii acesteia istorice.

Problema majoră care confruntă orice încercare de a ajunge la „istoricul Isus” implică definirea termenului „istoric”. În cercurile critice termenul este înțeles în general ca „produsul metodei istorico-critice”. Această metodă pentru mulți presupune un continuu închis de timp și spațiu în care intervenția divină, miraculosul, nu poate fi impus. O astfel de definiție va avea întotdeauna o problemă în căutarea unei continuități dintre Hristosul supranatural și Isus al istoriei, care printr-o astfel de definiție nu poate să fie supranatural.

Dacă „istoric” înseamnă că nu este supranatural, nu poate exista niciodată o continuitate reală între Isus al cercetării istorice și Hristos al credinței. Devine prin urmare clar că această definiție a „istoricului” trebuie să fie provocată, chiar în Germania purtătorii de cuvânt se ridică să discute despre nevoia metodei istorico-critice de a presupune o deschidere față de transcendență, adică, deschidere față de posibilitatea miraculosului. Doar în acest fel poate exista vreodată speranță în stabilirea unei continuități între Isus al cercetării istorice și Hristosul credinței.

Pe lângă această accentuare asupra umanității sale adevărate, există cu toate acestea un accent pe faptul că în umanitatea sa el este fără de păcat precum și total diferit față de alți oameni și că semnificația sa nu trebuie să fie căutată prin a-l pune pe el alături de cel mai mare sau mai sfânt dintre oameni. Nașterea din fecioară și învierea sunt semne că aici avem ceva unic din domeniul umanității. Cine sau ce este el poat fi descoperit doar prin contrastarea lui cu alții, și aceasta reiese în mod clar atunci când toți ceilalți sunt împotriva lui. Evenimentul venirii sale să sufere și să triumfe ca om în mijlocul nostru este absolut decisiv pentru fiecare individ pe care îl întâlnește el și pentru destinul întregii lumi (Ioan 3:16 18; 10:27 28; 12:31; 16:11; 1 Ioan 3:8). În venirea Sa împărăția lui Dumnezeu a venit (Marcu 1:15). Miracolele sale sunt semne că aceasta este așa (Luca 11:20). Vai, prin urmare, de cei care le interpretează greșit (Marcu 3:22 29). El acționează și vorbește cu autoritate cerească regală.

El poate provoca pe oameni să își dea viețile pentru dragul lui (Matei 10:39). Împărăția este într-adevăr a sa (Matei 16:28; Luca 22:30). El este Cel care, în rostirea a ceea ce era în mintea sa, în același timp rostește cuvântul etern și decisiv al lui Dumnezeu (Matei 5:22, 28; 24:35). Cuvântul Său afectează ceea ce proclamă acesta (Matei 8:3; Marcu 11:21) așa cum o face cuvântul lui Dumnezeu. El are autoritatea și puterea chiar de a ierta păcatele (Marcu 2:1 12).

Hristos. Adevărata semnificație a lui poate fi înțeleasă doar atunci când relația sa față de poporul în care s-a născut este înțeleasă. În evenimentele care sunt manifestate în cariera sa pământească scopul și legământul ui Dumnezeu cu Israel este împlinit. El este Cel care vine să facă ceea ce nici cei din Vechiul Testament, nici reprezentanții unși, profeții, preoții sau regii, nu au putut să facă. Dar lor li s-a promis că Unul care se va ridica din mijlocul fa face bine în ceea ce toți dintre ei au eșuat în totalitate să facă bine. În acest sens Isus din Nazaret este Cel uns cu Duh și putere (Fapte 10:38) de a fi adevăratul Mesia sau Hristosul poporului său (Ioan 1:41; Romani 9:5). El este adevăratul profet (Marcu 9:7; Luca 13:33; Ioan 1:21; 6:14), preot (Ioan 17, Evrei), și rege (Matei 2:2; 21:5; 27:11), ca, de exemplu, botezul său (Matei 3:13 șu.) și folosirea lui a textului din Isaia 61 indică aceasta (Luca 4:16 22). În primirea ungerii acesteia și împlinirea scopului mesianic, el primește de la contemporanii săi titlurile de Hristos (Marcu 8:29) și Fiul lui David (Matei 9:27; 12:23; 15:22; cf. Luca 1:32; Romani 1:3; Apocalipsa 5:5).

Dar el își conferă și primește și alte titluri care vor ajuta la iluminarea oficiului pe care l-a îndeplinit și care sunt chiar mai decisive în a indica cine este el. O comparație a ideilor curente mesianice din Iudaism cu învățătura lui Isus precum și mărturia Noului Testament indică faptul că Isus a selectat anumite caracteristici ale tradiției mesianice pe care el le-a accentuat și le-a permis să se cristalizeze în jurul persoanei sale. Anumite titluri mesianice sunt folosite de El și despre El în preferință față de alții, și sunt în sine reinterpretate în folosirea acestora de către El și în relație pe care le-o oferă față de sine și unul față de celălalt. Aceasta este în pateu motivul pentru „rezerva sa mesianică” (Matei 8:4; 16:20; Ioan 10:24; etc.).

Fiul Omului. Isus a folosit titlu de „Fiul omului” despre sine mai mult decât oricare altul. Există pasaje în Vechiul Testament în care fraza înseamnă pur și simplu „om” (de exemplu, Psalmul 8:5), și uneori folosirea lui Isus a acestei fraze corespunde cu acest înțeles (cf. Matei 8:20). Dar majoritatea contextelor indică faptul că în folosirea acestui titlu Isus se gândește la Daniel 7:13, unde „Fiul omului” este o figură cerească, atât un individ cât și reprezentativul ideal al poporului lui Dumnezeu. În tradiția apocaliptică iudaică acest Fiu al omului este privit ca fiind unul preexistent care va veni la sfârșitul anilor ca să judece și ca o lumină a neamurilor (cf. Marcu 14:62). Isus folosește uneori acest titlu atunci când el accentuează autoritatea și puterea sa (Marcu 2:10; 2:28; Luca 12:19). În alte dăți el îl folosește atunci când își accentuează umanitatea și incognito (Marcu 10:45; 14:21; Luca 19:10; 9:58). În Evanghelia lui Ioan titlu este folosit în contextele care accentuează preexistența sa, venirea sa în lume într-o umilire care tăinuiește și manifestă slava sa (Ioan 3:13 14; 6:62 63; 8:6șu.), rolul său de unire a cerului și pământului (Ioan 1:51), venirea sa să judece pe oameni și să țină banchetul mesianic (Ioan 5:27; 6:27).

Deși „Fiul omului” este folosit doar de Isus despre sine, ceea ce se semnifică este exprimat altminteri, în special în Romani 5 și 1 Corinteni 15, unde Hristos este descris ca „omul din cer” sau „al doilea Adam”. Pavel preia aluzii din Evangheliile Sinoptice că în venirea lui Hristos există o nouă creație (Matei 19:38) în care partea sa se repetă și se contrastează cu cea a lui Adam din prima creație (cf., de exemplu, Marcu 1:13; Luca 3:38). Atât Adam cât și Hristos au relația reprezentativă față de întregul omenirii care este implicat în conceperea „Fiului omului”. Dar Hristos este privit ca Unul a cărui identificare cu toată omenirea este cu mult mai profundă și completă decât a lui Adam. În acțiunea sa răscumpărătoare mântuirea este oferită pentru toată omenirea. Prin credința în el toți oamenii pot să participe în mântuirea realizată deja în el. El este și imaginea și salva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:4, 6; Coloseni 1:15) pentru care a fost făcut omul ca să o reflecte (1 Corinteni 11:7) și pe care creștinii trebuie să o arate în participarea în noua creație (Coloseni 3:10).

Slujitor. Identificarea de sine a lui Isus cu oamenii este scoasă din pasajele care amintesc suferința robului din Isaia (Matei 12:18; Marcu 10:45; Luca 24:26). În experiența sa de botez intră el în acest rol (cf. Matei 3:17 și Isaia 42:1) de suferință ca Cel în care tot poporul său este reprezentat și care este oferit t păcatele lumii (Ioan 1:29; Isaia 53). Isus este numit în mod explicit „robul” în predicarea timpurie a bisericii (Fapte 3:13, 26; 4:27, 30), și gândul despre el în această postură a fost și în mintea lui Pavel (cf. Romani 4:25; 5:19; 2 Corinteni 5:21).

În umilirea identificării sale de sine cu umanitatea noastră (Evrei 2:17; 4:15; 5:7; 2:9; 12:2) el îndeplinește partea nu doar a victimei, ci și a marelui preot, oferindu-se pe sine pentru toți (Evrei 7:27; 9:12; 10:10) într-o oferire de sine care aduce pentru totdeauna o nouă relație între Dumnezeu și om. „Botezul” lui, a cărui îndeplinire o realizează el în cariera sa timpurie ce culminează în crucea sa (cf. Luca 12:50), este sfințirea sa de sine față de preoția eternă, și în și prin acest sacrificiu de sine poporul său este sfințit pentru totdeauna (Ioan 17:19; Evrei 10:14).

Fiul lui Dumnezeu. Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” nu este folosit de Isus în sine la aceiași extindere ca și „Fiul omului” (cf. exemplului din Marcu 12:6), ci este numele dat lui (cf. Luca 1:35) prin vocea cerească de la botezul și schimbarea sa la față (Marcu 1:11; 9:7), de Petru în momentul său de iluminare (Matei 16:16), de demoni (Marcu 5:7) și de centurion (Marcu 15:39).

Acest titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” este mesianic. În Vechiul Testament, Israel este „fiul” (Exod 4:22; Osea 11:1). Regele (Psalmul 2:7; 2 Samuel 7:14) și posibil preoții (Maleahi 1:6) primesc și ei acest titlu. Isus prin urmare, în folosirea și recunoașterea acestui titlu își asumă numele Aceluia în care adevăratul destin al lui Israel trebuie să fie împlinit.

Dar titlul reflectă de asemenea filialul unic conștiincios al lui Isus în mijlocul unei astfel de sarcini mesianice (cf. Matei 11:27; Marcu 13:32; 14:36; Psalmul 2:7). Aceasta are cele mai profunde implicații Hristologice. El nu este doar un fiu ci Fiul (Ioan 20:17). Această conștientizare, care este revelată în puncte înalte în Evangheliile Sinoptice, este privită în Ioan ca formând un fundal continuu conștient al vieții lui Isus. Fiul și Tatăl sunt una (Ioan 5:19, 30; 16:32) în voință (4:34; 6:38; 7:28; 8:42; 13:3) și activitate (14:10) și în oferirea vieții veșnice (10:30). Fiul este în Tatăl și Tatăl în Fiul (10:38; 14:10). Fiul, ca și Tatăl, are viață și puterea însuflețitoare în sine (5:26). Tatăl îl iubește pe Fiul (3:35; 10:17; 17:23 24) și îi încredințează toate în mâinile sale (5:35), dându-i autoritatea de a judeca (5:22). Titlul implică de asemenea o unitate de ființă și natură cu Tatăl, unicitate de origine și preexistență (Ioan 3:16; Evrei 1:2).

Domn. Deși Pavel folosește și titlu „Fiul lui Dumnezeu”, el se referă în modul cel mai frecvent la Isus ca „Domnul”. Acest termen nu își are originea la Pavel. Isus este adresat și se face referință la el în Evanghelii ca Domn (Matei 7:21; Marcu 11:3; Luca 6:46). Aici titlul se poate referi în principal la autoritatea sa de învățare (Luca 11:1; 12:41), dar poate avea și o semnificație mai profundă (Matei 8:25; Luca 5:8). Deși acesta îi este oferit lui după înălțarea sa, el însuși a citate Psalmul 110:1 și s-a pregătit pentru această folosire (Marcu 12:35; 14:62).

Domnia Sa se extinde peste cursul istoriei și toate puterile răului (Coloseni 2:15; 1 Corinteni 2:6 8; 8:5; 15:24) și trebuie să fie preocuparea de conducere în viața bisericii (Efeseni 6:7; 1 Corinteni 7:10, 25; 2:6 8; 8:5; 15:24). În calitate de Domn el va veni să judece (2 Tesaloniceni 1:7).

Deși lucrarea sa în umilire este și exercițiul domniei sale, după învierea și înălțarea sa titlul de Domn a fost cel mai spontan conferit lui Isus (Fapte 2:32șu.; Filipeni 2:1 11) de către biserica timpurie. Ei se rugau lui ca și cum se rugau la Dumnezeu (Fapte 7:59 60; 1 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 9:14, 21; 22:16). Numele lui de Domn este legat în cea mai apropiată asociere cu cea a lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 17:14; 19:16; și Deuteronom 10:17). Față de el sunt referite promisiunile și atributele „Domnului” Dumnezeu (Kyrios, LXX) în Vechiul Testament (cf. Fapte 2:21 și 38; Romani 10:3 și Ioel 2:32; 1 Tesaloniceni 5:2 și Amos 5:18; Filipeni 2:10 11 și Isaia 45:23). Lui i se aplică în mod libere limbajul și formula care sunt folosite de însăși Dumnezeu, așa că este dificil să decidem într-un pasaj precum Romani 9:5 dacă se face referire la Tatăl sau la Fiul. În Ioan 1:1, 18; 20:28; 2 Tesaloniceni 1:12; 1 Timotei 3:16; Tit 2:13; și 2 Petru 1:1, Isus este mărturisit ca „Dumnezeu”.

Cuvântul. Afirmația „Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14), îl relatează pe Isus atât ca Înțelepciunea lui Dumnezeu în Vechiul Testament (care are un caracter personal (Proverbe 8) precum și ca legea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:11 14; Isaia 2:3) după cum acestea sunt revelate și declarate într-o venire a Cuvântului prin care Dumnezeu creează, se revelează pe sine, și împlinește voia sa în istorie (Psalmul 33:6; Isaia 55:10 11; 11:4; Apocalipsa 1:16). Există aici o relație apropiată între cuvânt și eveniment. În Noul Testament acesta devine mai clar că Cuvântul nu este doar un mesaj proclamat ci este însăși Hristos (cf. Efeseni 3:17 și Coloseni 3:16; 1 Petru 1:3 și 23; Ioan 8:31 și 15:17). Ceea ce exprimă Pavel în Coloseni 1, Ioan exprimă în preludiul său. în ambele pasaje (și în Evrei 1:1-14) locul lui Hristos ca Cel care la început era agentul activității creative a lui Dumnezeu este afirmat. În a aduce mărturie față de aceste aspecte ale lui Isus Hristos este inevitabil faptul că Noul Testament ar trebui să mărturisească despre preexistența Sa. El era „la început” (Ioan 1:1 3; Evrei 1:2 10).

Însăși venirea sa (Luca 12:49; Marcu 1:24; 2:17) îl implică într-o umilire de sine profundă (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:5 7) în împlinirea unui scop ordinat pentru el de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8). În Evanghelia lui Ioan el oferă mărturia în cuvintele sale (Ioan 8:58; 17:5, 24).

Cu toate acestea în timp ce venirea sa de la Tatăl implică diminuarea Dumnezeirii sale, există o subordonarea a Fiului întrupat față de Tatăl în relația de dragoste și egalitate care subzistă între Tatăl și Fiul (Ioan 14:28). Căci Tatăl este cel care-l trimite pe Fiul, care este trimis (Ioan 10:36), Tatăl e cel ce dă și Fiul e cel ce primește (Ioan 5:26), Tatăl e cel ce poruncește și Fiul e cel ce îndeplinește (Ioan 10:18). Hristos aparține lui Dumnezeu care este Capul (1 Corinteni 3:23; 11:13) și la final va supune toate lucrurile lui (1 Corinteni 15:28).

Hristologia Patristică. În perioada imediat următoare după Noul Testament, părinții Apostolici (90-140 d. Hr.) pot vorbi înalt despre Hristos. Avem o predică ce începe cu, „Fraților, astfel trebuie să ne gândim cu privire la Isus Hristos, ca despre Dumnezeu, ca Judecător al celor vii și al celor morți” (2 Clement). Ignatius cu accentul său asupra adevăratei umanități și divinități a lui Hristos se poate referi la „sângele lui Dumnezeu”. chiar dacă mărturia lor este lipsită de acest aspect, există o încercare reală de a combate atât Ebionitismul, care îl privea pe Hristos ca pe un om născut natural, asupra căruia Duhul Sfânt a venit la botezul său, precum și Docetismul, care afirmă de asemenea că umanitatea și suferințele lui Hristos erau mai degrabă aparente decât reale.

Apologeții următoarei generații (de exemplu, Justin, c. 100-165, și Theophilus de Antiohia) au căutat să recomande evanghelia pentru cei educați și să o apare în fața atacurilor păgânilor și iudeilor. Concepția lor despre locul lui Hristos era cu toate acestea determinată de ideile filozofice curente despre logos decât de revelația istorică oferită în evanghelie, și de la el Creștinismul tinde să devină o lege nouă sau filozofie și Hristos un alt Dumnezeu inferior față de Dumnezeul cel mi înalt. Melito de Sardis în acest timp, totuși, a vorbit în mod clar despre Hristos ca fiind atât Dumnezeu cât și om, și Ireneu, având de a face cu provocarea Gnosticismului, a revenit și el la un punct de vedere mai degrabă biblic, privind persoana lui Hristos întotdeauna în legătură apropiată cu lucrarea sa de răscumpărare și revelație, în a cărei împlinire „el a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca el să ne poate face să devenim ceea ce este el însuși”. Astfel el a devenit noul Cap al rasei noastre și a recuperat ceea ce era pierdut în Adam, salvându-ne printr-un proces de „recapitulare”. Identificându-se astfel pe sine cu noi el este atât Dumnezeu adevărat cât și om adevărat. Tertulian își face și el contribuția sa la Hristologie în combaterea Gnosticismului și a formelor variate a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept monarhianism (dinamism, modalism, Sabellianism), care a reacționat în diferite feluri împotriva aparentei adorări a lui Hristos ca un al doilea Dumnezeu alături de Tatăl. El a fost primul care avea să învețe că Tatăl și Fiul sunt de „o singură substanță”, și a vorbit de trei persoane în Dumnezeire.

Origen a avut o influență decisivă în dezvoltarea Hristologiei în Răsărit. El a învățat generarea eternă a Fiului din Tatăl și a folosit termenul homoousios. Cu toate acestea în același timp doctrina sa complicată a inclus o părere că Hristos era o ființă intermediară, deschizând distanța dintre ființa total transcendentă a lui Dumnezeu și această lume creată. Ambele părți în cadrul controversei Ariane de mai târziu, care a început în c. 318, arată influențele care pot fi trasate către Origen.

Arius a negat posibilitatea vreunei emanații divine, sau contactul cu lumea, sau vreo distincție din cadrul Dumnezeirii. Prin urmare Cuvântul este făcut din nimic înaintea timpului. Deși numit Dumnezeu, el nu este chiar Dumnezeu. Arius a negat că Hristos avea un suflet uman. Conciliul de la Nicea (325) l-a condamnat pe Arius prin a insista că Fiul nu era simplu „primul născut din toată creația” ci era într-adevăr „de aceiași esență cu Tatăl”. În lunga sa luptă împotriva Arianismului, Athanasius a căutat să susțină unitatea de esență a Tatălui și Fiului prin a-și baza argumentul său nu pe o doctrină filozofică a naturii Logosului, ci pe natura răscumpărării realizată de Cuvântul în trup. Doar Dumnezeu în sine, luând un trup uman și murind și înviind în trupul nostru poate să efectueze o răscumpărare care constă în a fi mântuit din păcat și corupere și moarte, și a fi înălțat să împărtășești natura lui Dumnezeu însuși.

După Nicea întrebarea care s-a ridicat a fost: dacă Isus Hristos era Dumnezeu adevărat, cum se poate ca el să fie în același timp și om adevărat? Apollinaris a încercat să păzească unitatea persoanei Dumnezeu-om prin a nega faptul că el avea umanitate completă. El a presupus că omul era compus din trei părți: trup, sufletul irațional sau animal, și sufletul rațional sau intelectul (nous). În Isus nous-ul uman a fost înlocuit de Logosul divin. Dar aceasta nega adevărata realitate a umanității lui Hristos și într-adevăr a însăși întrupării, deci a mântuirii. Cea mai rezonabilă obiecție față de aceasta a fost exprimată de Grigore Nazianzus: „Ceea ce nu e asumat este nevindecat”. Hristos trebuie să fie om adevărat precum și Dumnezeu adevărat. Apollinaris a fost condamnat la Constantinopole în 381.

Acum, prin urmare, cum poate să fie Dumnezeu și omul uniți într-o singură persoană? Această controversă a devenit centrul atenției lui Nestorius, Episcop de Constantinopole, care a refuzat să aprobe folosirea frazei „mama lui Dumnezeu” (Theotokos) ca fiind aplicată Mariei, care, după cum presupunea el, a purtat nu Dumnezeirea ci „un om care era organul Dumnezeirii”. În ciuda faptului că Nestorius a afirmat clar că Dumnezeul-om era o singură persoană, el se părea că se gândește la cele două naturi ca existând parte lângă parte și astfel așa de ascuțit de distinse încât suferința umanității nu putea să fie atribuită Dumnezeirii. Această separare a fost condamnată, și depoziția lui Nestorius de la Conciliul de la Efes (431) a fost produsă în mare de influența lui Cyril în reafirmarea unei unități a celor două naturi în Cyril în reafirmarea unei unități a două naturi în persoana lui Hristos atât de completă încât despre Cuvântul impasibil să se poată spune că a suferit moartea.

Cyril a căutat să evite Apollinarianismul prin a afirma că umanitatea lui Hristos era completă și întreagă dar nu avea nici o subzistență independentă (anhzpostasis).

O controversă a apărut de la unul din urmașii lui Cyril, Eutyches, care a afirmat că în Hristosul întrupat cele două naturi s-au unit într-una singură. Aceasta implica o părere docetică a naturii umane a lui Hristos și a pus în discuție consubstanțialitatea sa cu noi. Eutychianismul și Nestorianismul au fost în final condamnate la Conciliul de la Calcedon (451), care a învățat un singur Hristos în două naturi uniți într-o singură persoană sau hypostasis, totuși rămânând „fără confundare, fără conversie, fără divizie, fără separare”.

Controversele ulterioare nu aveau să apare înainte ca mintea bisericii să poată să fie formată în ceea ce privește faptul că natura umană putea să-și rețină umanitatea sa completă și totuși să fie fără subzistență independentă. Leontius de Byzantium care a avansat formula care permitea majorității să agreeze în privința interpretării formulei Calcedoniene. Natura umană a lui Hristos, a învățat el, nu era un hypostasis independent (anhypostatic), dar era enhypostatic, adică, își avea subzistența în și prin Logosul.

O controversă de mai târziu a apărut cu privire la faptul dacă cele două naturi însemnau dacă Hristos avea două voințe sau centre de voință. O formulă a fost mai întâi inventată pentru a se potrivi monotheliților, care au afirmat că Dumnezeul-om, deși în două naturi, lucra printr-o singură energie divino-umană. Dar în final, în ciuda preferinței lui Honorius, Episcop de Roma, pentru o formulă care afirma „o singură voință” în Hristos, biserica Apuseană în 649 a decretat că existau „două voințe naturale” în Hristos, și aceasta a fost făcută decizia întregii bisericii la cel de-al șaselea conciliu ecumenic de la Constantinopole în 680, părerile lui Papa Honorius I fiind condamnate ca erezie.

Dezvoltarea ulterioară. Teologii din Evul Mediu au acceptat autoritatea Hristologiei patristice și au permis ca gândirea și experiența lor să fie îmbogățite de accentul lui Augustin pe umanitatea reală a lui Hristos în lucrarea sa de ispășire, una importantă ca exemplul nostru în umanitate, și în experiența mistică. Dar acest accent asupra umanității lui Hristos a tins să fie făcut doar atunci când el a fost prezentat în suferința sa ca Cel care mijlocește între om și un Dumnezeu distant și teribil. În discuția lor mult mai abstractă despre persoana lui Hristos a existat o tendință de a-l prezenta pe Cel care are puțin de a face cu umanitatea noastră reală. Umanitatea lui Isus, totuși, a devenit centrul devoțiuni mistice la Bernard de Clairvaux, care a accentuat uniunea sufletului cu Mirele.

În cadrul Reformei, Hristologia lui Luther s-a bazat pe Hristos ca Dumnezeu adevărat și om adevărat în unitate inseparabilă. El a vorbit despre „schimbul măreț” prin care, prin uniunea lui Hristos cu natura umană, neprihănirea lui devine a noastră, și păcatele noastre să devină ale lui. El a refuzat să tolereze orice gândire care putea duce la speculație cu privire la Dumnezeul-om divorțat ori de persoana istorică a lui Isus ori de lucrarea pentru care a venit El să o îndeplinească și oficiul pentru care a venit să-l împlinească în răscumpărarea noastră. Dar Luther a învățat că doctrina „comunicării atributelor” (communicatio idiomatum) însemna că există o transferare reciprocă a calităților sau a atributelor dintre naturile divină și cea umană din Hristos, și a ajuns să înțeleagă prin aceasta că inter-penetrarea calităților sau a proprietăților divine și umane, care se apropie de amestecul de naturi pe care Hristologia Calcedoniană a evitat-o.

În ortodoxia Luterană aceasta a dus la o controversă ulterioară în ceea ce privește umanitatea Fiului lui Dumnezeu ca fiind împărtășită în și exercita astfel de atribute ale maiestății divine, cât de capabilă era ea de a face aceasta, și cât de departe a renunțat Isus la aceste atribute în timpul vieții sale umane.

Calvin a aprobat de asemenea afirmațiile Hristologice ortodoxe ale conciliilor bisericii. El a învățat că atunci când Cuvântul a devenit întrupat el nu a suspendat sau alterat funcția sa normală de susținere a universului. El a găsit afirmațiile extreme ale Hristologiei Luterane va fiind vinovate de o tendință spre erezia lui Eutyches, și a insistat asupra faptului că cele două naturi din Hristos sunt distincte deși niciodată separate. Cu toate acestea în unitatea de persoană din Hristos, o natură este atât de aproape implicată în activitățile și evenimentele care preocupă altele în afară de ceea ce natura umană poate vorbi de parcă ar fi fost părtașă a atributelor divine. Mântuirea este realizată nu doar de natura divină care lucrează prin cea umană dar este într-adevăr realizarea lui Isus cel uman, care a înfăptuit o ascultare și sfințire perfectă pentru toți oamenii în propria sa persoană (umanitatea fiind nu numai instrumentul dar și „cauza materială” a mântuirii). Această mântuire este înfăptuită în împlinirea oficiului întreit de profet, preot și rege.

Există aici o divergență între învățătura Luterană și cea Reformată. Luteranii au pus accentul pe uniunea celor 2 naturi într-o comuniune în care natura umană este asumată în natura divină. Teologii Reformați au refuzat să se gândească la o presupunere a naturii umane în divin, mai degrabă au ales o presupunere a naturii umane în persoana divină a Fiului, în care exista o uniune directă dintre cele 2 naturi. Astfel, în timp ce păstrau concepția de communicatio idiomatum, ei au dezvoltat conceptul de communicatio operationum (adică, că proprietățile celor două naturi coincid într-o singură persoană) pentru a putea vorbi de o comuniune activă dintre naturi fără să învețe o doctrină a inter-penetrării reciproce. Importanța lui communicatio operationum (care a ajuns să fie învățată și de Luterani) este că aceasta corectează mai degrabă calea statică de vorbire despre uniunea hipostatică din teologia patristică, prin a vedea persoana și lucrarea lui Hristos în unitate inseparabilă, și astfel presupun o comuniune dinamică dintre naturile divină și umană a lui Hristos în termenii lucrării sale de ispășire și reconciliere. Aceasta accentuează uniunea celor două naturi pentru operația mediatoare într-un asemenea fel încât această lucrare purcede dintr-o singură persoană a Dumnezeului-om prin eficiența distinctă a ambelor naturi. În această lumină uniunea hipostatică este văzută drept partea ontologică a acțiunii dinamice de reconciliere, așa că întruparea și ispășirea sunt în mod esențial complementare.

Din partea timpurie a secolului al 19lea tendința a fost aceea de a încerca să se depărteze de doctrina Calcedoniană a celor două naturi pe motivul că aceasta nu se putea relata față de Isus cel uman prezentat în Evanghelii, și că se foloseau termeni care erau străini atât față de Sfânta Scriptură cât și față de modurile curente de expresie. Schleiermacher a construit o Hristologie pe baza găsirii în Hristos a unei conștiințe unice și de prototip a filialei de dependență totală de Tatăl. În Hristologia Luterană a existat o ulterioară dezvoltare importantă, atributele umanității lui Isus fiind privite ca limitând pe cele ale divinității sale, conform teoriei „kenotice” a lui Thomasius. În această privință, Cuvântul, în întrupare, s-a privat pe sine de atributele sale „externe” de omnipotență, omniprezență și omnisciență, deși a reținut atributele morale „esențiale”. Deși rămâne întotdeauna Dumnezeu, el a încetat să existe în forma de Dumnezeu.

Chiar și conștiința sa de sine ca Dumnezeu a fost absorbită în conștiința singură trezită și crescută a Dumnezeului-om. Ritschl, de asemenea, a accentuat importanța atributelor etice a persoanei lui Hristos și a refuzului de a specula dincolo de revelația lui Dumnezeu găsită în istoricul Isus, care trebuie să aibă pentru no valoarea lui Dumnezeu și a cărui natură morală perfectă este atât umană cât și divină. Devreme în secolul al 20lea concepțiile moderne despre personalitate și doctrinele științifice și filozofice despre evoluție au permis teologilor să producă variații ulterioare în dezvoltarea Hristologiei din secolul al 19lea.

Anii de mijloc din cadrul secolului al 20lea a văzut o întorsură spre folosirea doctrinei Calcedoniene despre cele două naturi, în particular așa cum a fost interpretat în tradiția Reformată, și o realizare că această formulă aparent paradoxală ar trebui să indice spre misterul relației unice a harului expus aici între divin și uman în persoana și lucrarea Dumnezeului-om. Acest mister nu trebuiește gândit a fi aparte de ispășire, căci acesta este perfectat și îndeplinit în istorie prin lucrarea completă a lui Hristos crucificat și înviat și înălțat. A face parte din misterul acesta al noii unității a lui Dumnezeu și a omului în Hristos într-o anumită măsură este de asemenea oferit bisericii prin Duhul. Aceasta înseamnă că Hristologia noastră este decisivă în determinarea doctrinei noastre despre biserica și lucrarea sacramentelor așa cum au fost ele folosite în biserică. Hristologia noastră trebuie să indice într-adevăr direcția în care noi căutăm să rezolvăm toate problemele teologice unde noi ne confruntăm cu relația unui eveniment uman sau realitate față de harul lui Dumnezeu în Hristos.

În acest model Hristologic întregul nostru sistem teologic ar trebui să-și găsească coerența și unitatea sa.

Dar acest mister nu trebuiește considerat drept abstract față de persoana lui Isus arătată nouă în Evanghelii în contextul istoric al vieții lui Israel. Viața umană și învățătura istoricului Isus trebuie să primească locul deplin în lucrarea sa salvatoare ca ceva esențial și nu incidental sau doar instrumental în ispășirea sa reconciliatoare. Aici trebuie să acordăm o mare greutate studiului biblic modern în a ne ajuta să realizăm atât ce fel de om a fost Isus precum și a-l vedea pe acest Isus din istorie drept Hristosul credinței, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Prin studiul oficiului și a lucrării sale noi ajungem să înțelegem felul cum umanitatea sa nu este doar într-adevăr individuală dar este și într-adevăr reprezentativă.

Discuțiile teologice moderne continuă să fie o mărturie pentru punctul central al lui Isus Hristos în materiile de credință și sunt dominate de două întrebări îndeaproape relatate: „Cine este Isus Hristos?” și „Ce a făcut el pentru lume?” Contextul în care aceste întrebări sunt ridicate, totuși, s-a schimbat. În secolul al 19lea multe din declarațiile radicale despre crezul Hristologic erau adesea simțite că ar implica o respingere a credinței ortodoxe, și erau argumentate prin urmare.

Se pretinde adesea astăzi, totuși, că reafirmările de acest fel, dacă ele provin dintr-un răspuns sincer față de Isus, merită să fie privite ca interpretări moderne al aceluiași adevăr față de care declarațiile mai vechi aduc mărturie în ziua lor. Aceia care au formulat crezurile mai timpurii, se susține, exprimau în declarațiile lor propria experiență contemporană de a fi răscumpărați de Isus. Afirmațiile lor nu trebuiesc să fie interpretate literal pentru a fi declarate drept adevărate, chiar dacă limbajul lor continuă să fie folosit ocazional.

Cu toate acestea se susține că omul modern cu privirea sa seculară și științifică nu poate să fie întrebat în mod serios să se gândească la univers ca fiind cadrul necesar pentru a oferi credibilitate spre a discuta despre un preexistent Fiu al lui Dumnezeu care s-a coborât în mijlocul nostru din ceruri și mai apoi s-a înălțat. Biserica timpurie, când a afirmat astfel de lucruri despre Isus, folosea pur și simplu imaginile oferite de miturile religioase curente a timpului pentru a oferi expresia spre noua libertate și înțelegerea de sine oferită lor atunci când ei s-au văzut că se adresează lui Dumnezeu ca Isus, în special în proclamarea crucii sale. Unii teologi ai bisericii cred că ceea ce a însemnat mărturia timpurie prin afirmațiile lor poate să fie reexprimat astăzi în mod adecvat fără a se mai recurge la o discuție despre întrupare. Nemulțumirea continuă să fie exprimată, așa cum a fost de fapt în ultimul secol, cu cuvinte precum „esență”, „substanță” și „natură”. Se pretinde faptul că aceștia sunt simplii termeni de dicționar fără folosire curentă în a face afirmații cu sens.

În mijlocul unei astfel de dorințe de a exprima înțelesul lui Hristos în feluri noi, despre Isus se vorbește adesea simplu ca un agent prin a cărui mediere și exemplu nouă ni se permite să găsim exprimarea de sine autentică și ființa nouă, și să intrăm într-o experiență plină de sens de realitate și lume. Îndoiala se ridică în ceea ce privește nevoia noastră pentru lucrarea și slujirea sa continuă. Chiar și atunci când suntem conduși spre persoana sa, aceasta este ca și când ar fi către Unul care ar fi simbolul altui lucru, și care arată deja în întregime spre sine. Părem să fim uneori confruntați de un Arianism mulțumit să afirme că Fiul este pur și simplu „de aceiași substanță” cu Tatăl, uneori cu un docetism pentru care realitatea naturii umane este de mică importanță.

S-au făcut multe studii recente a Noului Testament care au fost întreprinse în crezul că Evangheliile ne oferă suficient detaliu istoric despre Isus pentru a ne putea da o imagine de încredere a felului de om care a fost el de fapt. Importanța câștigării unei astfel de înțelegeri autentice a umanității sale ca bază pentru Hristologia noastră a fost accentuată. Wolfhart Pannenberg l-a criticat pe Karl Barth și alții care l-au urmat în începutul gândirii lor Hristologice de la punctul de vedere al lui Dumnezeu despre sine: adică, prin a asuma mai întâi Trinitatea și întruparea, iar apoi argumentând mai departe, privind umanitatea lui Isus împotriva acestui fundal transcendent. Pannenberg crede că o astfel de presupunere inițială a divinității lui Isus ne va implica în mod inevitabil în Hristologia marcată de separare și paradox, și va pune problemele insolubile în relație față de unitatea persoanei sale. Ba mi mult, aceasta ne va întuneca înțelegerea noastră despre umanitatea sa. Pannenberg caută să formeze o „Hristologie de jos”, mergând în sus de la viața și moarta lui Isus către transformarea sa în învierea și înălțarea sa prin harul lui Dumnezeu. Pannenberg crede că există elemente legendare în istoria Evangheliei (de exemplu, nașterea din fecioară). El accentuează nevoia de a interpreta pe Isus și moartea sa dintr-un punct de vedere al propriei sale experiențe de istorie precum și din punctul de vederea al Vechiului Testament. Karl Rahner, de partea Romano-Catolică, urmează de asemenea o Hristologie care începe cu umanitatea lui Isus și bazată pe antropologie.

Trebuie să ne întrebăm dacă relatările Noului Testament despre Isus ne permit să facem o astfel de abordare unilaterală și să urmăm o astfel de metodă. În mod consistent Isus este prezentat în Evanghelii ca unul care este atât om adevărat cât și Dumnezeu adevărat. Primii martori nu au încercat să ni-l prezinte într-o umanitatea care exista aparte de misterul uniunii sale unice cu Dumnezeu. Aceasta nu para a fi imposibil, prin urmare, ca noi să trebuiască să avem acces la realitatea spre care arată ei decât dacă încercăm să-l cuprindem în interpretarea stranie a acestor două aspecte care par să marcheze relatările lor despre el. Faptul că „Cuvântul a devenit trup” pare să implice că noi nu putem să avem trup aparte de Cuvântul și nici Cuvântul aparte de trupul.

Ceea ce au intenționat scriitorii Evangheliei ca să ne dea în mărturia lor trebuie să determine prin urmare atât abordarea noastră precum și metoda pe care o adoptăm în investigarea noastră. Hans Frei a produs recent un studiu în Hristologie în care încearcă să confrunte problemele abordării noastre față de narațiunile Evangheliei. El insistă asupra faptului că Hristos este cunoscut pentru credinciosul creștin într-o manieră care include cunoașterea personală dar în același timp o întrece în mod misterios. Ba mai mult, „noi nu ne mai putem gândi la Dumnezeu decât așa cum ne gândim la Isus în același timp și nici la Isus decât în referire față de Dumnezeu”. Frei insistă de asemenea asupra faptului că noi ne putem gândi la alți oameni în mod drept fără ca ei să fie prezent, noi nu ne putem gândi în mod adecvat la Isus ca a nu fi prezent. Nu putem să știm într-adevăr identitatea sa fără să fim în prezența sa.

Preexistența lui Hristos

Existența pre-întrupată a lui Hristos poate fi „doar o simplă inferență contemplativă inversată față de slava spirituală a Hristosului prezent” (Deissmann); cu certitudine expresia sa cea mai clară este găsită în scrierea târzie care reflectă asupra afirmației rudimentare mesianice, chiar adoptive despre Hristos în comunitatea creștină primitivă (Fapte 2:22 23; 10:38). Cu toate acestea preexistența este cel puțin implicată în cuvintele lui Isus: „Fiul omului a venit”; stăpânul viei „încă mai avea… un fiu preaiubit: în cele din urmă l-a trimis pe el”. Aceasta este explicită în spusele atribuite lui Isus în Evanghelia lui Ioan: „Eu am venit din cer”; „Slava pe care am avut-o cu tine înainte de întemeierea lumii”.

Cercetătorii iudei au atribuit preexistența „ideală” lucrurilor (legea, templul) și persoanelor (Adam, Moise) cu mare reverență, imitate probabil în numirea lui Pavel a lui Hristos „ultimul Adam… din ceruri”: Gândirea greacă, reflectată în Philo, era familiară cu preexistența sufletelor. Dar este inutil să găsim aici mai mult decât o sursă de termeni utili. Ideea că Fiul lui Dumnezeu, preexistent în mod etern în slavă cu Tatăl, mișcat de dragoste a devenit întrupat era prea central pentru credința creștină pentru a depinde de coincidențele limbajului ca bază a sa.

Pavel face apel la generozitate deoarece Hristos, „deși bogat a devenit sărac”. El pledează asupra faptului că convertiții trăiesc ca fii deoarece „Dumnezeu a trimis pe fiul său”; el argumentează pentru ștergerea de sine din faptul că Hristos, fiind în forma lui Dumnezeu, „s-a golit pe sine”; susține, împotriva pleromei Gnosticilor care umple golful dintre Dumnezeu și creație, că „toate lucrurile au fost create în, prin și pentru Hristos … care este înaintea tuturor lucrurilor”. Ca „Domn din ceruri”, Hristos oferă modelul pentru umanitatea noastră înviată; în timp ce el s-a coborât prima dată, tot așa s-a și înălțat, măsura triumfului său și asigurarea noastră (2 Corinteni 8:9; Galateni 4:4; Filipeni 2:5 6; Coloseni 1:15 16; Efeseni 4:8 9). Pentru astfel de îndemnuri practice, pastorale cineva nu are nevoie să argumenteze din speculațiile în plus, ci doar din adevărurile familiare, acceptate, de bază.

Evanghelia și Epistola lui Ioan, presupunând că Hristos a venit de la Dumnezeu și a mers la Dumnezeu (Ioan 13:3), accentuează faptul că ființa sa trimisă de Tatăl în misiunea divină, exprimând dragostea divină (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9 10), o revelație a Tatălui nevăzut prin unul care aparținea „din sânul Tatălui” (Ioan 1:18), un Cuvânt divin, prezent când Tatăl a rostit la creație și acum din nou aducând înțeles și putere lumii (Ioan 1). Pentru Ioan precum și pentru Pavel, salvarea omenirii derivă nu din orice inițiativă umană ci din intrarea Fiului etern în timp. Acesta este adevărul crucial în discuția de aici.

Implicațiile preexistenței sunt o preocupare de gândire creștină subsecventă. Slăbește oare aceasta umanitatea lui Isus? (Controversele Hristologice: răspuns, Nu, două naturi reale coexistă într-o singură persoană). De ce există întârziere în sosirea lui Hristos? (medieval: răspuns, Dumnezeu a pregătit aceasta cu răbdare). Oare preexistența implică continuitatea memoriei dintre Fiul etern și Isus (modern: răspuns, Nu, o conștiință crescândă a unicității sale). Dar faptul preexistența nu este pus în discuție, decât acolo unde divinitatea lui Hristos și misiunea umană sunt pe deplin negate.

I. Introducere

Hristos a existat înaintea nașterii Sale. El a existat înaintea Creației și înaintea timpului, adică în mod etern.
Existența sa înaintea întrupării este considerată preexistență.
Dacă Hristos nu a existat înaintea nașterii sale atunci:
– nu există nici o Trinitate eternă
– El nu era Dumnezeu, căci Dumnezeu este etern
– El este un mincinos deoarece El a pretins a fi etern

1. Matei și Luca încep biografiile despre Isus cu nașterea Sa. Ioan îl prezintă pe Isus ca , logosul etern. Isus a antedatat creație. Ioan 1:1 „La început a fost Cuvântul”.

2. Este foarte important să înțelegem preexistența lui Hristos pentru a putea înțelege mai bine persoana și lucrarea Sa.

II. Preexistența lui Hristos învățată prin pronunțarea directă

A. În Vechiul Testament Hristos apare ca Îngerul lui Yahweh

1. Desemnarea Îngerului

Geneza 16:7, 13 Yahweh și Elohim

Geneza 22:11, 15 Yahweh

Exod 3:2 Yahweh

Judecători 13:13, 15, 16 Yahweh și Elohim

Iosua 5:13-15; 6:2 Yahweh

2. Îngerul care închinare, pe când alți îngeri o interzic

Exod 3:1-5

Iosua 5:15

Apocalipsa 22:8, 9

3. Există o distincție între Dumnezeu Tatăl și Îngerul

Geneza 24:7, 40

Exod 23:20, 23

Exod 32:34

Zaharia 1:12-13

4. Îngerul arată spre Hristos și poate fi identificat cu El

Judecători 13:18-19; Isaia 9:6

Maleahi 3:1; Isaia 40:3; Ioan 1:23-27

5. Îngerul nu apare niciodată după ce vine Hr

Matei 1:20; 2:13, 19

Fapte 5:19; 12:7; 12:23

6. Atât Îngerul cât și Hristos sunt trimiși de Tatăl

Geneza 24:7, 40; Ioan 3:17

7. Hristos apare ca Yahweh în anumite contexte

Isaia 40:3; Matei 3:3

B. În Noul Testament

1. Ioan Botezătorul a vorbit despre preexistența lui Hr

Ioan 1:13; 30

2. Hristos a învățat preexistența Sa

Ioan 8:58

Ioan 17:5

Ioan 17:24

Ioan 6:38; 51

3. Pavel a învățat preexistența lui Hristos

1 Corinteni 10:4-9

Filipeni 2:5-7

Coloseni 1:17

Eternitatea lui Hristos dovedește preexistența Sa. Dacă Hristos era etern atunci El era preexistent. El a antedatat nașterea Sa în Betleem.

Vechiul și Noul Testament îl proclamă pe Hristos ca etern.

Isaia 9:6 „Tată Veșnic”

Mica 5:2 „… din zilele veșniciei”

Efeseni 1:4 „Ales în El (Hristos) înaintea de întemeierea lumii”

În persoana Sa Hristos este Dumnezeu/Yahweh
În poziția Sa în relația față de Tatăl, El este Fiul, și Îngerul Domnului/Yahweh

III. Valori practice ale învățăturii despre preexistență

1. Aceasta oferă Vechiului Testament o abundență de valoare devoțională continuă

Ioan 5:39 „Acestea (Scripturile Vechiului Testament) mărturisesc despre Mine”

Hristos poate fi găsit în multe contexte din Vechiul Testament, așa că credincioșii Noului Testament pot folosi Vechiul Testament ca o carte devoțională.

2. Aceasta oferă o reprezentare mai comprehensivă a înțelegerii noastre despre Hristos

Găsirea lui Hristos înaintea Betleemului este o cercetare recompensată.

Credincioșii pot găsi confort, binecuvântări, asigurare în numeroase texte din Vechiul Testament.

Din Geneza și până în Zaharia, Hristos este prezent în multe instanțe:

Geneza: Creatorul, 1:1; Îngerul lui Yahweh, 16:7-13; 21:17-19; 22:11-18, etc.
Exod: Rugul încins 3:2; Mielul Pascal, 12:37; Stâlpul de nor și de foc, 13:21; Mâna, 16:15; Stânca, 17:6, etc
Numeri: Adversar față de măgarul lui Balaam, 22:22-25;
Deuteronom: Un mare profet, 18:15;
Iosua: Omul cu sabia scoasă, 5:13-15;
Judecători: Îngerul care vizitează părinții lui Samson, 13:18;
Rut: Răscumpărătorul, 4:14;
2 Samuel: Ciuma datorită păcatului lui David, 24:14-17;
1 Împărați: Ilie sub ienupăr, 19:5-7;
2 Împărați: A ucis 185.000 de asirieni;
Iov: Răscumpărătorul cel viu, 19:25;
Psalmi: Suferindu-l, Domnul cel înviat, Dumnezeul Etern, Pastorul cel Bun, Cel mai Excelent, etc.
Proverbe: El este Înțelepciunea!
Eclesiastul: El face toate lucrurile frumoase la vremea lor;
Cântarea Cântărilor: Iubitul sufletului nostru;
Isaia – Maleahi: Rădăcina lui David, Emanuel, Prinț al Păcii, Minunat, Sfătuitor, Robul suferind, Olarul, Neprihănit, Răscumpărător!

IV. Umanitatea și întruparea lui Isus Hristos

Umanitatea lui Isus este trecută cu vederea în Evangheliile Sinoptice, de parcă nu i-ar trece nimănui prin cap să o cerceteze. Îl vedem în leagăn, crescând, învățând, supus foamei, anxietății, îndoielii, dezamăgirii, și surprizei (Luca 2:40; Marcu 2:15; 14:33; 15:34; Luca 7:9), și în final la moarte și îngropare. Dar în altă parte se aduce mărturie despre adevărata sa umanitatea, de parcă ar putea fi pusă la îndoială (Galateni 4:4; Ioan 1:14), sau semnificația ei neglijată (Evrei 2:9, 17; 4:15; 5:7 8; 12:2).

Cuvântul „întrupare” provine de la latinescul incarnatio, și înseamnă a întrupa în trup. În teologie, Întruparea este venirea în trup a lui Dumnezeu Fiul, actul prin care a doua persoană a Dumnezeului Triunic a fost întrupată permanent în natura umană. „Trupul” este egal cu un individ întreg, o ființă umană (Romani 3:20; 1 Corinteni 1:29).

Întruparea, în timp ce este o idee biblică, nu este un termen biblic. Folosirea sa creștină derivă de la versiunea latină a lui Ioan 1:14 și apare în mod repetat la autorii creștini latini încă din anul 300 d. Hr.

În calitate de învățătură biblică, Întruparea se referă la afirmația că Dumnezeu, într-unul din modurile existenței Sale ca Trinitate și fără aceasta în orice încetare de a fi singurul Dumnezeu, s-a revelat pe Sine omenirii pentru mântuirea ei prin a deveni om.

Întruparea este o doctrină de bază a adevăratului Creștinism. De fapt, aceasta se bazează pe o doctrină și mai fundamentală și primitivă, Triunitatea lui Dumnezeu. Fără de Trinitate nu putea să fie nici o Întrupare, și fără de Întrupare nu putea să fie nici o mântuire din păcat.

1. Un înlocuitor perfect și fără de păcat trebuia să plătească pentru pedeapsa păcatului.

2. Dumnezeu nu putea să-și trimită Fiul Său dacă nu exista nici o Triunitate în Dumnezeire.

3. Dumnezeu a trebuit să devină om dacă avea să existe vreo mântuire din păcat deoarece „doar o persoană într-adevăr umană ar putea să sufere și să moară, și doar o persoană într-adevăr Divină putea să dea acelei suferințe valoarea infinită” (Loraine Boettner, Studies in Theology, p. 203).

Întruparea nu este esențială pentru divinitatea lui Hristos. El era Dumnezeu înaintea de Întrupare și avea să fie același dacă nu era nici o Întrupare.

Isus, Omul din Nazaret, este Logosul întrupat, sau Fiul lui Dumnezeu, centrul întâlnirii Dumnezeului-uman. În calitate de Dumnezeu-Om, El mediază pe Dumnezeu pentru oameni; în calitate de Om-Dumnezeu El îi reprezintă pe oameni la Dumnezeu. Prin credință uniunea cu El, oamenii, în calitatea de copii adoptați ai lui Dumnezeu, participă în relația Sa finală față de Dumnezeu ca Tată.

Expresii Biblice care zugrăvesc întruparea:
Matei 20:20 El a venit
Ioan 6:51 El a venit din ceruri
Ioan 3:13 El s-a coborât din ceruri
Ioan 3:17 El a fost trimis
1 Timotei 1:15 El a venit în lume
1 Ioan 3:5 El a fost manifestat
Filipeni 2:7 El s-a golit pe sine
2 Corinteni 8:9 El a devenit sărac
Evrei 2:9 El a fost făcut mai prejos decât îngerii
Evrei 10:5 Un trup a fost pregătit pentru El
Galateni 4:4 El a fost pregătit pentru Sine
Ioan 1:14 El a fost făcut trup și sânge
Romani 1:3 El a fost făcut sămânța lui David după trup
1 Corinteni 15:47 El este al doilea om, Domnul din ceruri
1 Timotei 3:16 El era Dumnezeu manifestat în trup
Evrei 2:14 El s-a făcut părtaș cărnii și firii

Golirea de sine a lui Hristos, „Kenosis”

Termenul , „kenosis” provine de la verbul grec , a golii. În Filipeni 2:7,  este cuplat cu pronumele reflexiv , pe sine.

Filipeni 2:5-8 Golirea lui Isus Hristos

1. Scopul lui Pavel, v. 5
El i-a îndemnat pe filipeni să aibă o atitudine de umilință, la fel cu Hristos s-a smerit pe sine, tot așa și credincioșii trebuie să fie smeriți.

2. Existența lui Isus în forma lui Dumnezeu v. 6
 morfe se referă la caracteristicile reale și esențiale ale unui lucru, „forma lui Dumnezeu”, însăși natura lui Dumnezeu, Isus continuă în mod etern ca Dumnezeu.

3. Isus este egal cu Dumnezeu v.6
Egal vorbește de relația lui Isus Hristos față de Dumnezeu Tatăl, o relație de paritate și echivalență

4. Hristos nu a tins spere egalitate, ci s-a golit pe Sine, v. 6
Hristos a privit la Cruce, v. 8

5. Hristos a luat forma unui rob, El a fost făcut în asemănarea oamenilor, v. 7
El a adăugat umanitatea la forma de Dumnezeu, El nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu

6. El s-a smerit pe Sine, v. 8

Teorii despre Kenosis
1. Hristos a renunțat la atributele Sale
Dacă aceasta este adevărat atunci El ar fi încetat să fie Dumnezeu. Atributele sunt de drept și conțin toată esența lui Dumnezeu.

2. Hristos a apărut a fi doar limitat
Hristos nu a fost limitat, dar El a acționat ca un rege care călătorea în formă deghizată.

Aceasta va contrazice însăși natura lui Isus. În Filipeni 2, Pavel învață adevărata umilință; folosirea lui Pavel a lui kenosis a fost pentru a îndemna la lipsa de egoism autentic din partea credincioșilor, ceea ce a colaborat prin demonstrarea ultimă a altruismului din toate timpurile – golirea de sine a Fiului lui Dumnezeu.

3. Hristos a renunțat la folosirea atributelor Sale
Având atributele dar nefolosindu-le este ca și când a nu le avea.

Toate teoriile de mai sus nu au suport biblic. Hristos a venit și s-a prezentat pe Sine ca Unul care „îi cunoștea pe toți oamenii”, și „știa ce este în om”, și a calmat furtunile, a înmulțit pâinile, a înviat morții, a vindecat bolnavii, și totuși El a murit ca un om neajutorat.

4. Hristos a renunțat la folosirea independentă a atributelor Sale divine
În kenosis Isus a pus deoparte exercițiul absolut și a preluat statutul unui rob. El a părăsit statutul său de conducător și a preluat statutul unui rob, , 2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:6-7, Evrei 2:9.

Ioan 8:28-29 El nu a făcut nimic din propria Sa inițiativă
Ioan 12:49 El nu a vorbit din propria Sa inițiativă
Ioan 14:10 Cuvintele Sale erau cuvintele Tatălui Său
Ioan 7:16 Învățătura Sa era de la Tatăl
Evrei 2:8 Fiu ascultător
Evrei 10:7 Voia lui Dumnezeu nu a Sa (Matei 26:39)

5. Hristos nu a renunțat la folosirea atributelor Sale absolute sau „imanente”, precum sfințenia, adevărul, dragostea.

6. Hristos a renunțat în mod voluntar la folosirea independentă a atributelor Sale „relative”, precum omnipotența, omnisciența, omniprezența, etc. În relatările din Noul Testament, există evidență a faptului că Isus a folosit atributele Sale relative, dar nu le-a folosit în mod independent față de Tatăl Său.

Matei 14:19 El s-a rugat înainte de multiplicarea pâinii
Ioan 11:41-42 El s-a rugat înainte de a-l învia pe Lazăr din mormânt

7. Isus a menținut conștiința de sine a Sa în cadrul kenosis-ului

Ioan 8:42, 58
Ioan 17:5, 8
El era perfect de conștient de starea Sa pre-întrupată, și de „mintea” care l-a determinat să facă schimbarea în stare.
Ioan 8:28, 29 ne spune că Isus nu a vorbit din inițiativa Sa, ci lucrurile „pe care m-a învățat Tatăl…”
Ioan 12:49; 7:16; 14:10, etc
Evrei 10:7 Hristos a venit să facă voia lui Dumnezeu, El s-a supus față de Tatăl într-un fel nou

8. Isus s-a supus față de puterea Duhului Sfânt

Matei 12:28
Luca 4:14
Luca 8:43
Fapte 1:2
Fapte 10:38

A menținut Isus kenosis-ul după înălțarea Sa?
Unii spun că kenosis este întruparea, dar textul din Filipeni continuă cu „înălțarea” lui Hristos care reprezintă reversul de la kenosis. Se pare a fi clar că poziția pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Isus după kenosis-ul și umilirea sa (Filipeni 2:9-11), a fost o restabilire a lui Isus în măsura largă față de statutul Său pre-întrupat, Ioan 17:5, și astfel un revers al kenosis-ului.

1. Manifestarea slavei Sale a fost restabilită atunci când El a mers înapoi la Tatăl, Ioan 17:5

2. Umanitatea lui Hristos care a fost neglorificată în kenosis este acum glorificată, Ioan 20:19, 26; Filipeni 3:21.

3. Întruparea este permanentă, aceasta nu va fi niciodată schimbată. Isus va avea întotdeauna „asemănarea oamenilor”. Înălțarea nu a inversat întruparea, Fapte 7:54-56, 1 Timotei 2:5

4. La sfârșitul Împărăției Mileniale Hristos va preda împărăția Tatălui, 1 Corinteni 15:24, 28.

V. Nașterea din fecioară a lui Hristos

Matei 1:18, 22 25 and Luca 1:26 38 învață că nașterea lui Isus a rezultat dintr-o concepere miraculoasă. El a fost conceput în pântecul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt fără vreo sămânță bărbătească. Aceasta este doctrina nașterii din fecioară, care trebuie distinsă de alte doctrine referitoare la Maria precum virginitatea perpetuă, conceperea imaculată, arogarea sa, care sunt respinse de majoritatea Protestanților, și de părerile în care fraza „nașterea din fecioară” este luată ca să indică un anumit fel de implicare divină în întrupare fără afirmarea virginității biologice a mamei lui Isus. Părerile ultime sunt destul de comune în teologia liberală, dar este un abuz de limbaj ca să le numim afirmații despre nașterea din fecioară; ele sunt negări ale nașterii din fecioară, deși poți fi afirmații despre alte lucruri.

Posibilitate și Probabilitate
Dacă cineva respinge posibilitatea miracolului în general, așa cum o face de exemplu Bultmann, atunci aceasta trebuie să respingă și nașterea din fecioară. Dar o astfel de respingere generalizată este arbitrară și de neapărat în orice bază, și este contrară față de cele mai fundamentale presupoziții ale gândirii creștine. Nașterea din fecioară nu este mai miraculoasă decât ispășirea sau învierea sau regenerarea păcătoșilor. Dacă miracolul este respins, atunci nu se mai poate retine nimic important pentru Creștinism.

Dacă cineva acceptă posibilitatea generală a miracolului, atunci el trebuie să se mai întrebe cu privire la posibilitatea și probabilitatea nașteri din fecioară în particular. Pentru un creștin evanghelic faptul că această doctrină este învățată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu răspunde la astfel de întrebări. Cu toate acestea faptul nu face ca investigarea istorică să fie inutilă. Dacă într-adevăr Scriptura este infailibilă, aceasta este consistentă cu toată descoperirea istorică. Pentru a ilustra aceasta consistența poate fi doar ajutătoare, nu doar pentru a-i convinge pe cei care se îndoiesc de autoritatea Scripturii, dar și să afirme credința acelora care o acceptă. Dar o astfel de investigație trebuie întreprinsă pe principiile compatibile cu revelația creștină, și nu pe principii antagoniste (cum e și cazul lui Bultmann) față de aceasta de la început.

Relatările Noului Testament
În această bază, deci, să examinăm credibilitatea martorilor Noului Testament, Matei și Luca. Ambele evanghelii sunt adesea datate din 70-100 d. Hr., dar dacă presupunem că Isus putea să prezică dărâmarea Ierusalimului (anul 70, și de ce ar nega un creștin aceasta?), există o amplă evidență pentru datarea acestor Evanghelii în anii 60 sau mai devreme. În oricare caz, cele două relatări sunt în general învățate a fi independente una de alta și astfel să fie bazate pe o tradiție care le antedatează pe ambele.

Confirmând antichitatea acestei tradiții este caracterul remarcabil „ebraic” al ambelor relatării a nașterii: teologia și limbajul acestor capitole par a fi mult mai caracteristice despre Vechiul Testament decât de Noul Testament, așa cum au notat mulți cercetători. Acest fapt face ca ipoteza ca nașterea din fecioară să fie un theologumenon, o povestire inventată de biserica timpurie pentru a-și susține dogma Hristologică. Nu există nici o mențiune despre preexistența lui Isus. Titlul său „Fiul lui Dumnezeu” este văzut a fii viitor, după cum este și moștenirea sa a tronului lui David (Luca 1:32, 35). În narațiunile despre naștere Isus este Mesia al Vechiului Testament, fiul lui David, împlinirea profeției, cel care va răscumpăra pe poporul lui Dumnezeu prin fapte mărețe, înălțându-i pe cei umili și zdrobindu-i pe cei mândrii (Luca 1:46 55). Scriitorii nu trasează nici o interferență față de nașterea din fecioară referitor la divinitatea lui Isus sau la calitatea ontologică de fiu față de Dumnezeu; mai degrabă, ei înregistrează pur și simplu evenimentul ca un fapt istoric și (pentru Matei) ca o împlinire a lui Isaia 7:14.

Luca pretinde să fi făcut un studiu atent al datelor istorice (1:1-4), și această pretenție a fost dovedită în mod repetat în multele detalii chiar și de cercetătorii moderni sceptici precum Harnack. Atât vocațiile sale, de istoric și de medic, l-ar fi prevenit de la a răspunde în mod credul față de rapoartele despre o nașterea din fecioară. Cele două narațiuni despre naștere au fost atacate drept inconsistente și/sau eronate în diferite puncte: genealogiile, masacrul copiilor (Matei 2:16), recensământul din timpul lui Quirinius (Luca 2:1 2); dar explicațiile plauzibile ale acestor dificultăți au fost și ele avansate. Moștenirea Davidică a lui Isus (accentuată în ambele relatări) a fost și ea sub suspiciune; dar așa cum argumentează Raymond Brown, prezența lui Maria și a fraților lui Isus, în special Iacov (Fapte 1:14; 15:13 21; Galateni 1:19; 2:9), în cadrul bisericii timpurii ar fi prevenit dezvoltarea materialului legendar referitor la originea lui Isus. Cu toate acestea, avem motive bune, chiar aparte față de crezul în inspirația lor, să credem că Luca și Matei, deși ei diferă față de verdictele istoricilor antici și moderni.

Restul Scripturii
Multe s-au spus cu privire la „tăcerea Scripturii cu privire la nașterea din fecioară în afara pasajelor menționate. Această tăcere este reală, însă nu are nevoie să fie explicată de nici o ignoranță sau negare a nașterii din fecioară de către oricare alți scriitori ai Noului Testament. Este semnificativ faptul că însăși Evanghelia lui Matei și Luca sunt „tăcute” cu privire la nașterea din fecioară prin 50 din cele 52 de capitole combinate. Tăcerea restului Noului Testament poate fi explicată în mod esențial în aceleași feluri cum ar explica cineva tăcerea parțială a lui Matei și Luca. Noul Testament se ocupă în principal de (1) predicarea lui Isus, viața, moartea, învierea (Evangheliile și la o anumită extindere epistolele); (2) predicarea și lucrarea misionară în biserica timpurie (Faptele Apostolilor în special); (3) învățătura cu privire la problemele teologice și practice ale bisericii (Faptele Apostolilor, epistolele); (4) asigurările triumfului scopurilor lui Dumnezeu și a viziunilor vremurilor de la sfârșit (Apocalipsa, și alte cărți ale Noului Testament).

Nașterea din fecioară nu era parte a predicării lui Isus sau cea a bisericii timpurii. Aceasta nu era nici o chestiune controversată precum cea adresată în epistole (Hristologia în general nu era o chestiune de controversă în particular printre creștini, și chiar dacă aceasta ar fi fost așa, nașterea din fecioară în cel mai rău caz nu a fost văzută ca mijloc de susținere a dogmei Hristologice). Funcția principală a nașterii din fecioară în Noul Testament, pentru a arăta împlinirea profeției și a descrie evenimentele din jurul nașterii lui Isus, este adecvată doar pentru narațiunile nașterii, și doar două dintre acestea au fost păstrate în canon. Trebuie de asemenea să presupunem că biserica timpurie a susținut o anumită rezervă cu privire la discuția publică despre aceste chestiuni din respect pentru intimitatea familiei lui Isus, în special Maria.

Există ceva în Noul Testament care să contrazică relatările nașterii din fecioară? Există pasaje în care Isus este descris ca fiul lui Iosif: Ioan 1:45; 6:42; Luca 2:27, 33, 41, 43, 48; Matei 13:55. În mod clar, totuși, Luca și Matei nu au avut nici o intenție de a nega nașterea din fecioară a lui Hristos, doar dacă narațiunile nașterii sunt adăugiri de mai târziu la cărți, și nu este nici o evidență cu privire la aceasta. Aceste referințe se referă în mod clar la Iosif ca tată legal al lui Isus fără referire la întrebarea cine era tatăl biologic. Același lucru este adevărat în relatările lui Ioan, cu faptul adițional că cuvintele în discuție au fost rostite de cei care nu erau prea obișnuiți cu Isus și/sau familia sa. (Textul din Matei 1:16, care spune că Iosif l-a născut pe Isus, nu este în mod sigur originalul).

Este Isaia 7:14 prezicerea nașterii din fecioară? Matei 1:22 declară că aceasta „împlinește” acest pasaj, dar multă controversă a înconjurat această afirmație, întorcând înțelesul pasajului din Isaia în context, traducerea sa din LXX, și folosirea lui Matei a ambelor.

Atestarea post-biblică. Crezul în nașterea din fecioară este larg atestat în literatura din secolul al 2lea. Ignatius a apărat doctrina împotriva docetiștilor, care susțineau că Isus doar „a apărut” a deveni om. Unii au învățat că Ignatius arată o obișnuință cu o tradiției independentă de Evangheliile care afirmă despre nașterea din fecioară. Nașterea aceasta a fost negată doar de docetiștii gnostici și de Ebioniți, care susțineau că Isus era doar un simplu profet uman. Tăcerea anumitor părinți bisericești, precum și tăcerea Scripturii, a fost citată ca evidență a unei tradiții contrare cu această doctrină, dar nu există nici o evidență clară de vreun astfel de lucru, și argumentul din tăcere poate fi cu ușurință contracarat ca mai sus.

Fundalul păgân sau iudaic? Ocazional unii vor sugera ideea că narațiunile despre nașterea din fecioară sunt bazate nu pe fapt ci pe povestiri păgâne sau iudaice ale nașterilor supranaturale. O astfel de ipoteză este cea mai neprobabilă. Nu există nici o paralelă clară față de noțiunea unei nașteri din fecioară în literatura păgână, doar de nașteri care rezultă din relația dintre un dumnezeu și o femeie (de care nu ar fi nici o sugestie în Matei și Luca), care rezultă într-o ființă jumătate divină și jumătate umană (care este diferit de Hristologia biblică). În plus, nici una din povestirile păgâne nu localizează evenimentul în istoria ce poate fi trasată la fel cum ar fi cu o relatare biblică. Și nici nu există vreo paralelă precisă în literatura iudaică. Cele mai apropiate paralele ar fi nașterea supranaturală a lui Isaac, Samson și Samuel în Vechiul Testament, dar acestea nu erau din femei virgine. Isaia 7:14 nu a fost considerat un pasaj mesianic în literatura iudaică a vremii. Se prea poate că evenimentul nașterii din fecioară să fi influențat înțelegerea lui Matei a lui Isaia 7:14 decât inversul.

Importanța doctrinară
Consistența acestei doctrine cu alt adevăr creștin este important în utilitatea sa și, într-adevăr față de credibilitatea sa. Pentru Matei și Luca importanța principală a evenimentului pare să fie că acesta ne aduce aminte (ca un „semn”, Isaia 7:14) de marile promisiuni din Vechiul Testament de mântuirea prin eliberatori născuți supranatural, în timp ce trece de ei, arătând că eliberarea finală a lui Dumnezeu a venit. Dar oricine poate trece dincolo de preocupările specifice ale lui Matei și Luca și să vadă faptul că nașterea din fecioară este pe deplin consistentă cu rangul complet de doctrină biblică. Nașterea din fecioară este importantă: (1) Datorită doctrinei Scripturilor. Dacă Scriptura greșește aici, atunci de ce să ne încredem în ceea ce spune ea despre evenimentele viitoare precum învierea? (2) Datorită divinității lui Hristos. În timp ce nu putem spune dogmatic că Dumnezeu putea să între în lume doar printr-o naștere virgină, cu siguranță că întruparea este un eveniment supranatural dacă este ceva acesta.

A elimina supranaturalul din acest eveniment este a compromite în mod inevitabil dimensiunea divină a acesteia. (3) Datorită umanității lui Hristos. Acesta era lucrul important pentru Ignatius și pentru părinții din secolul al 2lea. Isus se născuse de fapt; el a devenit într-adevăr unul dintre noi. (4) Datorită lipsei de păcat a lui Hristos. Dacă era născut din doi părinți umani, ar fi foarte dificil să percepem cum putea să fie el scutit de vina păcatului lui Adam și să devină un cap nou pentru rasa umană. Și ar părea a fi doar un act arbitrar al lui Dumnezeu ca Isus să se fi născut fără vreo natură păcătoasă. Cu toate acestea lipsa de păcat a lui Isus în calitate de cap nou al rasei umane și mielul de sacrificiu al lui Dumnezeu este absolut vital pentru mântuirea noastră (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22 24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18 19). (5) Datorită naturii harului. Nașterea lui Hristos, în care inițiativa și puterea sunt toate ale lui Dumnezeu, este o imagine aptă a harului salvator al lui Dumnezeu în general din care aceasta este o parte. Aceasta ne învață faptul că mântuirea este prin actul lui Dumnezeu, nu prin efortul nostru uman. Nașterea lui Isus este ca și noua noastră naștere, care este tot prin Duhul Sfânt; aceasta este noua creatură (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22 24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18 19).

Crezul lui Isaia în nașterea din fecioară ca „necesar”? Este posibil să fi mântuit fără să crezi; oamenii mântuiri nu sunt oameni perfecți. Dar a respinge nașterea din fecioară este a respinge Cuvântul lui Dumnezeu, și neascultarea este întotdeauna serioasă. În plus, necredința în nașterea din fecioară a dus la compromis în celelalte domenii de doctrină cu care este conectată în mod vital.

Profeții ale nașterii din fecioară

Isaia 7:14
Un miracol este profețit
Dumnezeu i-a promis lui Ahaz în fond un miracol nelimitat, 7:11

Se înțelege virgin prin sensul fizic tehnic. Există patru termeni evreiești pentru cuvântul „virgin”:

1. ’Alma – o femeie tânăra de virginitate biologică. Acesta e cuvântul evreiesc cel mai bun care descrie virginitatea.

2. Yaldah – fată mică, una sub vârsta căsătoriei, Geneza 34:3-4; Ioel 3:3; Zaharia 8:5.

3. Na’arah – cuvânt normal pentru fată, cu un înțeles mai larg; căsătorită, Deuteronom 22:15; necăsătorită, Estera 2:13; o concubină, Judecători 19:2; o virgină căsătorită, Deuteronom 22:23-24; o virgină necăsătorită, Deuteronom 22:28.

4. Bethulah – adesea tradus prin virgin; o virgină din punct de vedere tehnic, Geneza 24:16; Judecători 21:21, o virgină logodită, Deuteronom 22:23-27; o virgină nelogodită.

Această fecioară putea să fie îndeplinită în Fecioara Maria

1. Nu putea să fie soția lui Ahaz – Ezechia era de cel puțin 6 ani în acest timp, 734 d. Hr., 2 Împărați 18:2.

2. Nu putea fi soția lui Isaia, Isaia 7:3, Isaia avea un fiu de la o prorociță.

3. Nimeni altcineva nu se califică – nu este nici o înregistrare despre vreo naștere din fecioară în vremea lui Isaia.

4. Dovada finală – Matei 1:22-23

Importanța și necesitatea nașterii din fecioară

1. Aceasta este necesară pentru veridicitatea înregistrărilor Evangheliei
Dacă Evangheliile sunt greșite cu privire la nașterea lui Isus, atunci tot ceea ce spun ele despre El poate fi îndoielnic.

2. Aceasta este necesar pentru lipsa de păcat a lui Isus
Ceea ce se naște din uniunea trupului fizic este și corupt trupește în mod moral, Ioan 3:6. Isus a fost ferit de „păcatul original” atunci când El a devenit om. Altfel El nu putea să fie Mântuitorul lumii.

3. Aceasta este necesar pentru a proteja pe Isus și Maria de alternativele de blasfemie, Matei 1:18-25; Luca 1:34

4. Aceasta este singura explicație teologică referitoare la personalitatea lui Isus
Isus era o persoană din toată eternitatea, El nu și-a dobândit personalitatea Sa prin nașterea umană.

VI. Divinitatea lui Hristos

Divinitate înseamnă a fi de aceiași esență sau substanță cu Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos înseamnă că Isus din Nazaret este Dumnezeu. Biblia ne învață faptul că Dumnezeu Isus a luat umanitatea, nu că un Isus uman a luat asupra sa vreun anumit fel de divinitate.

Biblia atestă divinitatea lui Hristos

Ioan 1:1 „Cuvântul era Dumnezeu”

Ioan 1:18 „Singurul Dumnezeu născut” Hristos nu este doar revelatorul lui Dumnezeu, ci El este și Dumnezeu revelat

Ioan 20:28 Toma a spus lui Isus, „Domnul meu și Dumnezeul meu”

Romani 9:5 „Din care este Hristos conform trupului, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”

Filipeni 2:6 „Existând în forma de Dumnezeu”

Tit 2:13 „Privind spre apariția glorioasă a marelui nostru Dumnezeu și Salvator Isus Hristos”

Evrei 1:8 „Dar despre Fiul spune, tronul tău, O Dumnezeule este din vecii vecilor”

1 Ioan 5:20 „Acesta este Dumnezeul adevărat”. Aceasta este o referire la Isus. Oricine se închină la Dumnezeu aparte de Isus practică idolatria.

Nume divine atribuite lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu

Matei 16:15-17
Matei 26:63-65
Luca 1:35

2. Domnul

Luca 2:11
Ioan 13:13
Romani 10:9
Filipeni 2:10-11

3. Cuvântul  logos

Psalmul 147:15
Isaia 55:11
Ioan 1:1-2

4. Cel Sfânt

Fapte 3:14

5. Alfa și Omega, Cel Dintâi și Cel de pe urmă

Apocalipsa 1:17-18; 2:8–Isaia 48:12
Apocalipsa 22:13, 16

6. Minunat Sfătuitor

Isaia 9:6/ Judecători 13:18

7. Dumnezeu măreț

Isaia 9:6; 10:20-21

8. Tată Veșnic

Isaia 9:6

Atribute divine atribuite lui Isus

1. Viața de auto-existență
Ioan 1:4 În El era viața
Ioan 14:6 Eu sunt calea, adevărul si viața

2. Eternitatea
Isaia 9:6
Mica 5:2
Ioan 8:35
1 Ioan 1:12
1 Ioan 5:11

3. Imuabilitatea / neschimbarea

Evrei 1:10-12
Evrei 13:8

4. Omniprezența

Matei 18:20
Matei 28:20

5. Omnisciența

Ioan 2:24-25// Ieremia 17:9-10
Ioan 6:64
Apocalipsa 2:22, 9, 13, 3:1, 8, 15

6. Omnipotența

Filipeni 3:20-21
Ioan 5:19

7. Caracterul incomprehensibil

Efeseni 3:19
Matei 11:27

8. Infinitatea

Efeseni 3:8
Coloseni 2:3

9. Sfințenia

Luca 1:35
Fapte 3:14

10. Adevăr

Ioan 14:6

11. Dragoste

1 Ioan 3:16
Efeseni 3:19
Romani 8:35-39
Ioan 13:1

12. Neprihănire

1 Ioan 2:11
2 Timotei 4:8

13. Credincioșie

Apocalipsa 3:14
Apocalipsa 19:11

14. Milă

Iacov 5:11
Iuda 21

Lucrări divine înfăptuite de Hristos

1. Creația

Ioan 1:3
Ioan 1:10
Coloseni 1:16

2. Păstrarea / Susținerea

Coloseni 1:17
Evrei 1:3

3. Porunca de istorie

Evrei 1:2
1 Corinteni 10:4, 9, 11
Apocalipsa 1:13, 20
Apocalipsa 5:5, 6:1, 5, 7, 9

4. Iertarea păcatelor

Marcu 2:5-12

5. Împărțirea vieții veșnice

Ioan 19:28

6. Clădirea Bisericii

Matei 16:18
Efeseni 4:7-16
Filipeni 1:2; 4:23

7. Răspunsul la rugăciune

Ioan 14:14

8. Învierea morților

Ioan 5:21
Ioan 5:28-29
Ioan 11:24-25

9. Judecarea lumii

Ioan 5:22
Fapte 10:42
Fapte 17:31
Matei 15:31-46
2 Corinteni 5:10

Închinarea divină este acordată lui Hristos

* Îngerii nu trebuie să primească adorare
Apocalipsa 22:8-9

* Apostolii au refuzat-o
Fapte 14:11-15

* Petru a refuzat a fi adorat
Fapte 10:25-26

* Hristos a poruncit să ne închinăm numai lui Dumnezeu
Matei 4:8-10

* Irod a fost judecat pentru acceptarea adorării
Fapte 12:21-23

1. Închinarea este dată lui Hristos

a. El a acceptat și a încurajat să ne închinăm lui

Matei 14:31-33
Matei 15:25-28
Matei 28:9-10
Matei 28:16-18
Ioan 9:35-39

b. El a cerut închinarea la Sine

Ioan 5:23

c. Se poruncește adorarea Lui

Evrei 1:6

d. Hristos este adorat de îngeri

Apocalipsa 5:8

e. Hristos va fi adorat eventual în mod universal

Filipeni 2:10-11

Pretenții divine făcute de Hristos cu referire la Sine

1. Hristos a pretins autoritate peste legi și instituțiile lui Dumnezeu

a. templul Matei 12:6

b. Sabatul Matei 12:8

c. legea lui Moise Matei 5:31

d. Biserica Matei 16:19

2. El a pretins a fi obiectul credinței salvatoare în mod egal cu Tatăl

Ioan 10:30
Ioan 14:1
Ioan 17:3
Matei 11:28
Matei 10:37
Ioan 3:36

Valori practice ale divinității lui Isus Hristos (Alva McClain)

1. Aceasta garantează autoritatea și infailibilitatea Sa ca revelator al lui Dumnezeu

Evrei 1:1-4, 8

2. Aceasta oferă o mare importanță și urgență Cuvintelor Sale

Evrei 2:1-3

3. Aceasta este temelia fermă a credinței creștine

Matei 16:15-18

4. Aceasta oferă asigurare puternică pentru toți cei ce se încred în El

Marcu 2:5-12
Ioan 14:1-9

VII. Umanitatea lui Hristos

Isus a fost uman perfect și absolut. El era în mod indiscutabil Dumnezeu și a devenit întrupat în carne umană, formă și natură. Umanitatea sa a fost absolut autentică

1. Biblia declară că Isus era un om

Matei 1:11 „Fiul lui David, Fiul lui Avraam”

Matei 20:28 „Fiul Omului…”

Marcu 6:3 „Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei…?”

Ioan 8:40 „un om care ți-a spus adevărul”

Fapte 2:22 „Isus… un om adeverit vouă de către Dumnezeu”

Romani 1:3 „sămânța lui David conform trupului”

Romani 5:15 „Harul lui Dumnezeu și darul prin har al unui singur om, Isus Hristos”

1 Corinteni 15:21 „Printr-un om a venit învierea morților”

1 Timotei 2:5 „Și un singur mijlocitor… omul Isus Hristos”

2. Isus a posedat elementele unei ființe umane

a. Trup

Matei 26:26, 28
Luca 24:39
Ioan 2:21

b. Suflet

Matei 26:33
Ioan 12:27

c. Spirit

Luca 23:45
Ioan 11:33

3. Isus a exercitat atributele și puterile unei ființe umane

a. Nașterea

Luca 2:5, 12

b. Creșterea și dezvoltarea

Luca 2:40

Creșterea nu sugerează imperfecțiunea. În fiecare stagiu El era pe atât de perfect pe cât trebuia să fie un om la acel stagiu.

c. Emoțiile

Marcu 3:5
Luca 22:44
Ioan 11:35
Ioan 13:23

d. Limitările umane

Matei 8:24 El a dormit
Luca 2:46
Luca 22:43
Evrei 5:8

6. Aparența umană

Matei 16:13-14
Ioan 4:9
Ioan 20:15

7. Suferința și moartea

Luca 22:44
Ioan 19:30, 34

Umanitatea lui Isus este o bază și un test al părtășiei cu alții. Întreaga Sa persoană ca Dumnezeul-om cu cele două naturi ale Sale este într-adevăr testul. A nega sau a diminua oricare dintre naturi înseamnă a arunca defăimare asupra persoanei Sale.

1 Ioan 4:2, 3

VIII. Persoana lui Hristos

Biblia învață în mod clar că Isus a fost atât uman cât și divin. El era Dumnezeu și om într-o singură persoană. El deținea o natură umană și una divină.

O „natură” este suma tuturor calităților esențiale ale unui lucru. Aceasta e ceea ce face pe cineva ceea ce este.

Isus în acel sens avea două naturi, două complexe de atribute, una divină și una umană.

Personalitatea nu este o parte esențială a unei naturi. O persoană este o natură cu ceva adăugat – subzistența independentă, individualitatea, conștiința de sine, determinarea de sine.

Un animal are o natură animală, dar acesta nu este o persoană.

Persoana lui Hristos drept Dumnezeul-om în cadrul teologiei a fost numită „Persoana Theantropică”. Uniunea dintre două naturi este numită „uniune hipostatică”.

Este cel mai bine să vorbim de Isus ca Dumnezeul-om mai degrabă decât de Dumnezeu și om, sau chiar Dumnezeu în om.

1. Persoana lui Isus este indivizibilă

a. Hristos vorbește despre Sine ca o persoană distinctă, individuală

Ioan 17:23 „Eu” în ei, singular, niciodată plural

b. El se distinge pe Sine de Tatăl

Ioan 8:18

c. El se distinge pe Sine de Duhul Sfânt

Ioan 16:7

d. El se distinge pe Sine de alți oameni

Ioan 8:23

e. El nu se distinge niciodată pe Sine ca o persoană Divină față de Sine ca o persoană umană

Ioan 8:58

 egoo eimi denotă existența personală fără origine. În preexistență Isus era o persoană, „Eu”, nu doar divinitate în abstract.

2. Atributele, faptele și puterile celor două naturi sunt atribuite unei singure persoane a lui Isus Hristos

Matei 8:24-26
Marcu 11:1-6, 12-13
Ioan 4:6-7
Luca 13:31-33
Ioan 11:35, 38, 43
Fapte 20:28
1 Corinteni 2:8

3. Scaunul personalității indivizibile este LOGOSUL, natura divină

Natura divină sau Logosul a fost „mai mare” decât natura umană. Isus este Dumnezeul-om, nu omul-Dumnezeu.

Uniunea celor două naturi în Hristos

1. Cele două naturi rămân distincte una față de alta deși unite într-o singură persoană

Romani 1:3-4
Romani 9:5

2. În această uniune natura umană posedă unele din puterile ce aparțin naturii divine din cadrul Dumnezeului-om fără a trece în natura divină

Luca 5:24
Ioan 2:19-21
Ioan 6:51

3. În această uniune natura divină este capabilă de anumite experiențe umane din Dumnezeul-om fără inter-penetrarea naturilor

Matei 24:36

4. Uniunea celor două naturi este permanentă și indisolubilă în mod etern.

Această uniune a început la concepere și este susținută permanent, chiar prin moartea fizică. Persoana Theantropică a început cu Duhul Sfânt care a afectat conceperea din fecioară. Uniunea hipostatică nu va fi niciodată „dizolvată”.

Evrei 7:24

5. Necesitatea uniunii celor două naturi în Hristos

a. Doar în acest fel El putea fi un mijlocitor între Dumnezeu și om

Iov 9:31-33 nevoia pentru un mijlocitor
Evrei 2:17, 18 răspunsul
1 Timotei 2:5

b. Necesară pentru ca Isus să fie un Rege etern pe tronul lui David

2 Samuel 7:26 // Luca 1:31-33

6. Relația celor două naturi față de conștiința de Sine și voința lui Hristos

Isus a avut un singur eu și o singură conștiință de sine în calitatea de persoană indivizibilă.

Isus era auto-conștient în mod veșnic ca Persoană din Dumnezeul triunic. Natura sa umană nu avea vreo existență separată înainte de uniunea sa cu divinul.

Isus a avut o singură conștiință de sine și un eu determinant de sine în persoana Sa, și aceasta își avea locul în Logosul. Natura sa umană, în timp ce era impersonală și neindividualizată, care includea un aspect rațional și de voință, era unit cu Logosul în Întrupare. După cum Dumnezeul-om Isus avea o singură, personală conștiință și voință. EL putea să spună „mi-e sete” Ioan 19:28 și „Eu și Tatăl una suntem” Ioan 10:30 cu un caracter final egal.

Isus a avut o singură direcție în deciziile morale – de a face voia Tatălui Său, Evrei 10:30

Conciliul de la Calcedon, anul 451 d. Hr., „Noi nici nu trebuie să divizăm persoana, nici să nu confundăm naturile”.

IX. Moartea lui Isus Hristos

Moartea lui Isus Hristos este inima Evangheliei, și este una din temele centrale ale Scripturii. „Crucea lui Hristos este centrul moral și universal al universului. Eternitatea trecută nu cunoștea nici un alt viitor, și o eternitate ce avea să vină nu va cunoaște nici un alt trecut” Sir Robert Anderson.

1. Faptul morții lui Hristos

a. În tipuri și simboluri

Sistemul sacrificial al Vechiului Testament Romani 3:21
Hainele de piele Geneza 3:21
Mielul lui Abel Geneza 4:4
Jertfa lui Isaac Geneza 22:8
Șarpele de aramă Numeri 21//Ioan 3:14-15
Mielul Pascal Exod 12//Ioan 1:29

b. În profețiile Vechiului Testament

Sămânța femeii Geneza 3:15
Cel care suferă din Psalmul 22
Robul care suferă Isaia 52:13-53:12
Mesia cel străpuns Daniel 9:24-26
Păstorul lovit Zaharia 13:7

c. În predicarea lui Ioan Botezătorul

Ioan 1:29

d. În însăși învățătura lui Hristos

Ioan 2:18-22
Ioan 3:14-15
Ioan 6:51-56
Matei 16:21
Marcu 8:32

e. În predicarea apostolilor

Fapte 2:23
Fapte 3:14-15
1 Corinteni 15:1-3

f. Comemorat în vremurile din urmă și în sferele eterne

Apocalipsa 5:8-10
Apocalipsa 21-22 „Mielul” apare de circa 5 ori

2. Necesitatea morții lui Hristos

Matei 16:21

a. Această necesitate a fost impusă de sine în mod voluntar

Ioan 10:14-18
Efeseni 5:2
Filipeni 2:8

3. Motive pentru moartea lui Isus

a. Pentru a-și împlini scopul Său etern

Ioan 12:27
1 Petru 1:19-20
Apocalipsa 13:8

b. Pentru a fi ascultător de voia lui Dumnezeu Tatăl

Matei 26:38-39
Matei 26:42-44
Evrei 10:5-7
Evrei 10:10

A fost Dumnezeu în vreo obligație de a-și trimite Fiul Său pe cruce?

1. Părerea necesității ipotetice

Aceasta spune că Dumnezeu putea să fi folosit alte mijloace pentru a salva pe oameni fără ispășire sau vreo satisfacere penală. Dar Dumnezeu a voit metoda de ispășire deoarece au loc mai multe avantaje și harul este mult mai mult arătat. În această părere nu există nimic în natura lui Dumnezeu care să silească ispășirea prin sânge.

2. Părerea necesității de consecvență absolută

John Murray, Redemption Accomplished and Applied, p. 9 șu.

Această părere susține faptul că odată ce Dumnezeu în har a făcut decizia de a-i salva pe indivizi, era necesar să realizeze aceasta prin moartea propriului Său Fiu datorită perfecțiunii propriei Sale naturi. Satisfacerea printr-un sacrificiu de înlocuire a fost singura cale. Dumnezeu nu era sub obligația de a-i salva pe păcătoși, dar prin consecință a fost obligat să-l trimită pe Isus la cruce atunci când și-a propus în har să-i salveze pe cei ce cred.

Dumnezeu s-a decis să salveze – harul pur; după aceea, doar moartea lui Isus putea realiza mântuirea pentru noi.

Evrei 2:10, 17

c. Pentru a împlini profeția

Matei 26:54
Luca 24:44-46

d. Pentru a-și împărtăși viața Sa veșnică cu oamenii

Ioan 3:14-15
Ioan 12:20-24

2. Natura morții lui Hristos

a. Moartea aduce ideea de separare

Exista în fond două feluri de moarte, fizică și spirituală; ambele înseamnă separare și ambele sunt rezultatul păcatului.

Isus a experimentat ambele feluri de moarte. El a fost „făcut păcat” 2 Corinteni 5:21

b. Isus a fost separat de Dumnezeu

Matei 27:46

(1) Aceasta nu era o separare a două persoane din Dumnezeire. Isus nu a fost scos din Trinitate. Dumnezeirea este o singură esență indivizibilă care subzistă în trei persoane. Acesta este un aranjament etern necesar și nu poate fi schimbat.

(2) Aceasta nu era o separare a naturilor divină și umană a lui Isus. Persoana lui Isus este indivizibilă. O astfel de separare ar diviza persoana lui Hristos și ar pune capăt valorii suferințelor Sale. Divinul are nevoie de uman ca să facă posibile suferințele; umanul are nevoie de divin ca să facă suferințele personale și de folos.

(3) Aceasta nu era o separare filială. Tatăl nu l-a urât pe Isus, sau să-i întoarcă spatele în vreun fel filial. Dumnezeu l-a iubit pe Isus pe cruce, Ioan 10:17. Uniunea Logosului și a naturii umane ar fi prevenit orice abandonare filială de către Tatăl.

(4) Separarea era una juridică sau spirituală. Dumnezeu ca Judecător și-a întors fața de la Isus. El a fost „făcut păcat” din punct de vedere juridic și vina pe care a purtat-o în acel mod l-a determinat pe Dumnezeu Judecătorul cel Neprihănit să-L părăsească. Inclus în această părăsire a fost și intimitatea și comuniunea care în mod normal a decurs între Tatăl și Fiul bazat pe sfințenia lor reciproca etică.

c. Duhul și sufletul lui Isus au fost separate de trupul Său

Matei 27:50

Sângele literal al lui Isus care s-a scurs a fost un reprezentativ sau simbolic al ascultării Sale perfecte. Sângele are întotdeauna de a face cu aspectele juridice, legale ale ispășirii. Acesta are de a face cu vine.

3. Înțelesul morții lui Hristos – ispășirea

a. Înțelesul ispășirii

Ispășirea provine de la cuvântul evreiesc kipper. În mod probabil acest provine de la cuvântul acadian care înseamnă a șterge. În cadrul teologiei kipper înseamnă în fond a înlătura sau a compensa.

Levitic 17:11

b. Fundamentele ispășirii lui Hristos

(1) O satisfacere penală a sfințeniei lui Dumnezeu

Romani 3:25-26

Există o diferență între o satisfacere pecuniară și una penală.

În cadrul satisfacerii pecuniare accentul este pe datorie și lucruri; adică, ceea ce este plătit este cantitatea precisă sau lucrul datorat precis, nimic altceva. Eliberarea nu este o chestiune de har, ci de drept. Aceasta preia unele din caracteristicile unui schimb comercial.

În satisfacerea penală accentul este pe crimă și persoane. Aceasta accentuează felul de plată, de cine, etc. Suferința suplinitoare este admisibilă la discreția judecătorului, și eliberarea este o chestiune de har precum și de drept deoarece judecătorul supune voluntar spre aranjarea pedepsei, sau o acceptă.

Un echivalent legal deplin de pedeapsă este acceptat mai degrabă decât suferința exactă. Aceasta recunoaște faptul că suferințele lui Isus au fost diferite de ale noastre dar ele au fost contrapartida legală față de datoria infinită pe care o datoram noi. Vezi Boetner, Studies in Theology, pp. 295-97; A. A. Hodge, The Atonement, p. 34 șu.

Sfințenie este atributul fundamental moral al lui Dumnezeu. Sfințenia este afirmarea de sine a purității lui Dumnezeu, consistența de Sine eternă. Sfințenia este susținerea de sine, dragostea este comunicarea de sine. Auto-susținerea trebuie să preceadă comunicarea de sine. Valoare precede darul. Dumnezeu trebuie să aibă ceva de dat.

Sfințenia condiționează dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este dragoste sfântă. Sfințenia face suferința necesară; dragostea o face voluntară și voită, Romani 3:26//Ioan 3:16.

Păcatul este o contrazicere a sfințeniei lui Dumnezeu și creează vină. Sfințenia lui Dumnezeu include sfânta Sa voință și dorință. Orice contrazice ființa și legea lui Dumnezeu creează o pasivitate spre pedeapsă, adică vină. Din moment ce Dumnezeu este o ființă sfântă morală infinită, vina este în domeniul moral și etic precum și în domeniul legal și juridic. Vina cere pedeapsă. Păcatul este pedepsit deoarece e vrednic de pedeapsă.

Romani 1:32
Evrei 2:2
2 Tesaloniceni 1:6
Deuteronom 21:22

Isus a devenit o înlocuire voluntară pentru păcătoși și a suferit în locul lor pedeapsa păcatului.

Isaia 53:4-6, 8-9, 11-12
2 Corinteni 5:21
Galateni 3:13

Sfințenia ofensată creează patru domenii de nevoie, și acestea sunt împlinite de cele patru categorii ale ispășirii lui Hristos:

1. Vina – împlinită prin compensarea sacrificială, Evrei 9:26; 10:12.

2. Robia – împlinită prin răscumpărare, Matei 20:28; Efeseni 1:7, Tit 2:14; 1 Petru 1:18-19; Romani 3:24; Evrei 9:15; 1 Timotei 2:6.

3. Mânia – împlinită prin împăcare, 1 Ioan 2:22.

4. Dușmănia – împlinită prin reconciliere, Isaia 59:2; Romani 5:10; Coloseni 1:21, 2 Corinteni 5:18-19.

Eficacitatea ispășirii lui Hristos

Prin eficacitatea ispășirii lui Hristos se înțelege ceea ce permite și determină ca sângele Său să producă efectele intenționate în mod divin. Ce posedă sângele lui Hristos sau reprezintă care să-i permită acestuia să satisfacă cerințele sfinte ale lui Dumnezeu în domeniile vinei, robiei, mâniei, și dușmăniei? Ce factor unificator există care poată să cuprindă cele patru categorii?

Răspunsul este ascultarea lui Hristos.

Există 2 aspecte ale ascultării lui Hristos:

a. Ascultarea activă a lui Hristos – ascultarea perceptivă

(1) Hristos a împlinit cerințele pozitive ale legii lui Dumnezeu

(2) Răsplătirea ascultării lui Hristos este creditată către credincios

(3) Pe această bază credinciosul este acceptat ca neprihănit și restaurat în favoare cu Dumnezeu

b. Ascultarea pasivă a lui Hristos – ascultarea penală

Aceasta nu înseamnă că El a fost făcut victimă în mod involuntar prin a fi forțat să asculte. Nu era faptul că El a fost supus către ceva anume. Aceasta se referă la faptul că El a cedat față de moartea crucii care era un rezultat al cedării lui față de suferință în tot cadrul vieții Sale.

(1) Isus a plătit pedeapsa pentru legea încălcată a lui Dumnezeu

(2) Plata pentru pedeapsa legii lui Dumnezeu de sfințenie este creditată credinciosului

(3) În această bază credinciosul este iertat și pardonat

Isaia 53
Ioan 6:38
Romani 5:19

X. Învierea lui Isus Hristos

A. Importanța învierii lui Isus Hristos

1. Aceasta este crucială pentru Evanghelie

1 Corinteni 15:1-4

2. Acesta este imperativă pentru credința salvatoare

Romani 10:9

3. Aceasta a fost subiectul predicării apostolilor

Fapte 2:24-32
Fapte 13:30
Fapte 17:18
Fapte 26:3

4. Aceasta era calificarea unui apostol

Fapte 1:21-22

R.A. Torrey a spus că învierea lui Isus Hristos din morți a fost:

Piatra de căpătâi a doctrinei creștine
Gibraltar-ul evidenței creștine
Waterloo al infidelității

B. Mărturia biblică a învierii lui Hristos

1. Profețiile

Psalmul 16:10
Fapte 2:25-31
Iona 1:17
Matei 12:40

2. Revendicarea lui Isus

Matei 16:21
Matei 17:23
Ioan 11:25

3. Atestată de toți autorii Noului Testament

Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov și Iuda

C. Natura învierii lui Isus Hristos

1. A fost miraculoasă

Învierea lui Hristos a fost cea mai mare demonstrație singură a puterii lui Dumnezeu din tot timpul.

Efeseni 1:19-20
Filipeni 3:10

2. Aceasta a fost trupească

Luca 24:39, 46
Ioan 19:38-42
1 Corinteni 15:4-7

D. Necesitatea învierii lui Hristos

1. A fost necesară pentru a valida moartea Sa pentru păcat

2. Pentru a permite mijlocirea Sa din prezent

3. Pentru a permite a doua Sa venire

E. Rezultatele învierii Sale

I. Pentru viața creștină

1. Noi avem asigurarea învierii tuturor persoanelor

a. a unora spre mântuire

b. a altora spre pierzare – acordată în învierea lui Isus Hristos

2. Acesta este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema morții, 1 Corinteni 15:12-58

3. Noi am fost înviați cu El, Romani 6:4, Coloseni 3:1, și am fost puși cu El în locurile cerești, Efeseni 2:6

4.Hristos a devenit viața noastră, Filipeni 1:21; Coloseni 3:4; Ioan 11:25-26, de aici noi trăim pentru El, Coloseni 3:1; 2 Corinteni 5:15

5. Creștinul a intrat în noua creație Romani 6:4-5; 2 Corinteni 4:6, 5:17 prin renașterea sa prin Hristosul cel înviat, 1 Petru 1:3

II. Pentru universul moral

1. Învierea ne dă asigurarea că noi trăim într-o lume guvernată de cinstea absolută

2. Noi trăim într-o lume în care, cel puțin, binele va triumfa

3. Mormântul gol arată triumful neprihănirii

La prima privire, crucea proclamă triumful răului și al nelegiuirii. Dar în înviere Dumnezeu răspunde spre slava serviciului lui Hristos. Moartea a avut drept asupra Lui, prin păcat. Acum că El a murit odată pentru totdeauna pentru păcat, moarta nu mai are nici un drept. Dreptul este acum de partea lui Hristos și a poporului Său.

XI. Înălțarea lui Hristos

A. Faptul Înălțării

1. Aceasta a fost anticipată

Ioan 7:33
Ioan 8:21
Ioan 14:28-29
Ioan 16:5

2. Aceasta este raportată

Marcu 16:19-20
Luca 24:50-51
Fapte 1:9

3. Aceasta este autentificată

Fapte 7:55-56
Fapte 9:3-5
Apocalipsa 1:13-18
Apocalipsa 4:1
Apocalipsa 5:6

Apocalipsa 19:11-16

B. Natura Înălțării

1. Trupească Fapte 1:9-11

2. Vizibilă Fapte 1:9-11

C. Rezultatele Înălțării

1. Aceasta a confirmat realitatea lui Hristos

Matei 26:63-64

2. Aceasta oferă credincioșilor un avocat înaintea lui Dumnezeu

Evrei 7:25
Evrei 9:24

3. Aceasta dă credincioșilor acces la Dumnezeu

Evrei 4:14-16

4. Aceasta garantează o slujire mai largă pentru credincioși

Ioan 14:12

5. Aceasta garantează o intrare în ceruri pentru credincioși

Evrei 6:19, 20

XII. Hristos – Profet, Preot și Rege

A. Hristos ca profet

1. Desemnarea

Deut 18:15
Fapte 3:22-24

2. Maniera lui Hristos ca profet

Era o chestiune ocazională

Era nesistematică

Era pe deplin ilustrată

Matei 24:40-41
Luca 15:4, 8

Se folosea de întrebări

Matei 22

Era autoritară

Marcu 1:22

3. Materialul lui Hristos ca profet

a. Predica de pe munte Matei 5-7

b. Mesajul de pe Muntele Măslinilor Joia în Săptămâna Mare, Matei 24-25

c. Ultimul discurs pentru ucenicii Săi, Ioan 13-16

B. Hristos ca preot

1. Ca preot Aaronic

a. ales de Dumnezeu

b. calificat pentru lucrarea Sa

Hristos a fost ales, întrupat, și testat să fie calificat în persoana Sa pentru a fi un preot slujitor.

Levitic 21
Evrei 5:1-7

B. Ca preot Melhisedechian

Geneza 14:18-20
Evrei 7:1-3

a. aceasta era o preoție regală

b. nu avea legătură cu strămoșii

c. era fără de timp

d. era superioară față de preoția Aaronică

C. Hristos ca rege

În Israel un rege avea puteri legislative, executive, juridice, economice și politice.

1. Domnia lui Hristos a fost promisă

Isaia 9:7

2. Aceasta a fost prezisă

Luca 1:32-33

3. A fost propusă

Matei 2:22; 27:11; Ioan 12:13

4. A fost respinsă

Matei 8:34; 11:20-30; 13:53-58

5. A fost realizată

Matei 25:31
Apocalipsa 19:15; 20

XIII: Lucrările de după înălțare ale lui Isus Hristos

Deși Isus Hristos s-a înălțat la Ceruri, Biblia ne descoperă faptul că El continuă să lucreze în dreptul nostru. Pavel ne spune că Hristos a fost pus în locul cel mai înalt, Efeseni 1:20-23; Filipeni 2:9-11.

În calitatea de Cap al Trupului Său:

1. El a format trupul – prin a trimite Duhul Fapte 1:5; 2:33; 1 Corinteni 12:13

2. Lui îi pasă de trupul Său

a. El îl sfințește, Efeseni 5:26

b. În hrănește sau îl aduce la maturitate, Efeseni 5:29

c. Îl păstrează, Efeseni 5:29

3. El dă daturi trupului, Efeseni 4:7-13

Apostoli
Profeți
Evangheliști
Pastori
Învățători

4. Domnul Isus își împuternicește trupul, Ioan 15:1-10

5. El face mijlocire pentru noi, Evrei 7:25

6. El pregătește un loc pentru noi, Ioan 14:1-3

XIV. A doua venire a lui Isus Hristos

Există două stagii ale venirii Domnului, Răpirea și Revelația sau Parusia.

Răpirea Bisericii, 1 Tesaloniceni 4:13-18; 1 Corinteni 15:52

A. Evenimentele care au loc la răpire

1. Revenirea lui Isus
2. O înviere
3. O răpire
4. O reuniune
5. O reasigurare

B. Timpul răpirii

1. Anterior necazului

2. În mijlocul necazului

3. Înaintea „necazului lui Iacov”

4. După necaz

A doua venire a lui Isus Hristos, Apocalipsa 19:11-16; Matei 24

A. Evenimentele care vor avea loc la a doua venire

1. Hristos se va revela pe sine ca Rege al regilor și Domn al domnilor

2. Toți dușmanii lui Israel vor fi distruși

3. „Rămășița” va fi salvată

4. Se va inaugura Împărăția Milenială

B. Timpul celei de-a doua veniri

1. Oricând, amilenism

2. După mileniu, posmilenism (nu 1000 de ani literali)

3. Înainte de Mileniu

Ce ne învață Biblia

1. Apocalipsa 3:10 „Nu știe ceasul”

2. 1 Tesaloniceni 1:9-10

3. 1 Tesaloniceni 5:9

4. Apocalipsa 6-18 Se pare că Biserica „lipsește”

Se pare că Răpirea Bisericii va avea loc înaintea „Marelui Necaz”, și deci înainte de Mileniu.

Au existat multe perioade în istoria Bisericii care pot fi caracterizate ca perioade de „necaz”, dar nici una nu a corespuns cu descrierea găsită în Apocalipsa.

Nu există nici un motiv pentru Biserică să fie în lume în timp ce lumea este pedepsită pentru păcatele ei. Biserica este „Mireasa” și Isus Hristos nu va permite ca Mireasa Sa să „sufere” alături de lumea nemântuită.

Interpretarea lui Apocalipsa joacă un rol important în ajungerea la concluzia corectă. Dacă s-ar aplica o metodă alegorică la toată Apocalipsa sau doar la anumite porțiuni, atunci ea poate însemna orice și în cele din urmă nimic.

XV. Împărăția milenială a lui Isus Hristos

Odată cu sosirea Regelui, Apocalipsa 19:11-16, inaugurarea Împărăției Sale este iminentă.

Sosirea Regelui este exact cum a descris-o El: personală, vizibilă, glorioasă, puternică, și cu cetele de îngeri, Matei 24:25-30; 25:31.

Apocalipsa 20:2-7 declară de 6 ori perioada de „o mie de ani”

Satan este legat pentru o mie de ani, 20:2

Națiunile nu vor fi înșelate pentru o mie de ani, 20:3

Sfinții martirizați vor domni cu Hristos pentru o mie de ani, 20:4

Restul celor morți nu vor mai învia decât după ce se termină cei o mie de ani, 20:5

Toți cei care au parte la prima înviere vor fi preoți ai lui Dumnezeu și vor domni cu Hristos o mie de ani, 20:6

Satan va fi dezlegat după cei o mie de ani, 20:7

„Fiara” va fi înfrântă, Apocalipsa 19:20, și legată pentru 1.000 de ani, Apocalipsa 20:1-3

De ce va fi legat satan?

A. Dacă va exista vreodată o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, o domnie caracterizată de absența totală a războiului, a bolii și a morții ar trebui să fie evident faptul că într-o astfel de împărăție nu poate exista loc pentru șarpele cel vechi, marele înșelător al neamurilor.

1. satan a pricinuit boala asupra oamenilor, Iov 2:7

2. satan a pricinuit moartea, Evrei 2:14

3. satan are controlul asupra lumii demonice, Matei 12:22-26

B. Petițiile din rugăciunea Domnului vor fi răspunse, „Vie împărăția Ta”, și „ne scapă de cel rău”, Matei 6:10, 13

1. Împlinirea va fi pe deplin nu în parte

2. Națiunile vor fi eliberate de satan pentru 1000 de ani

C. Legarea va constitui o demonstrare concluzivă a responsabilității personale a omului pentru propria sa depravare

1. Satan este originatorul a mult rău din cadrul omenirii decăzute, dar el nu poate fi acuzat cu tot acesta.

2. Alibiul din Eden, „șarpele m-a amăgit”, va fi anihilat (vezi Matei 7:21-23)

Aspecte ale Împărăției Mileniale

1. Aspectul spiritual

Acesta este aspectul fundamental

Ioan 3:3
Ezechiel 36:24-28
Isaia 12:1-6
Zaharia 9:9

Nu trebuie să cădem în dualismul Platonic și să înlocuim gândul de „intangibil” cu „spiritual”. O binecuvântare spirituală în gândirea biblică poate fi uneori tangibilă în totalitate sau materială (cf. trupul spiritual glorificat al sfinților, 1 Corinteni 15:44). Astfel o împărăție spirituală poate să fie în același timp pământească și literală.

2. Aspectul etic

Isaia 40:3-4
Isaia 32:5
Isaia 42:3

Acesta implică o reajustare a valorilor morale, un obiectiv mondial al standardului de drept, și o apreciere clară a adevăratei moralități.

3. Aspectul social

Mica 4:4
Isaia 65:21-22
Isaia 61:4

Dreptatea socială completă va fi restaurată. Războiul va fi abolit, justețea economică va fi realizată, locurile pustii vor fi reînnoite.

4. Aspectul fizic

Isaia 4:5-6
Ezechiel 34:26
Amos 9:13
Isaia 11:6-8
Isaia 33:24; 35:5-6
Psalmul 91:10-12

Unele din binecuvântările fizice sunt un climat benefic, fertilitate în agricultură și rodnicie, schimbări în lumea animală, eliminarea bolii și a deformării, și libertate față de pericolele ordinare ale vieții.

5. Aspectul politic

Isaia 2:4
Psalmul 48:1-2

Va exista o autoritate internațională – însăși Regele. Va exista o capitală politică internațională – Ierusalimul. Disputele dintre națiuni vor fi încheiate cu dreptate.

6. Aspectul eclesiastic

Zaharia 6:12-13
Isaia 56:7
Ezechiel 40-48
Isaia 61:6
Zaharia 5:1-4
Zaharia 14:17-19

Va fi un rege-preot, un centru internațional de închinare în templul milenar complet cu o preoție, diferite festivaluri de pelerinaj și sacrificii animale, și primatul religios al națiunii Israelului.

Organizarea Împărăției Mileniale

A. Regele și Soția Sa – Biserica

Isaia 32:1
Apocalipsa 3:21

B. Sfinții Vechiului Testament și Martirii din Necazul cel mare

Isaia 32:1
Geneza 13:15//Fapte 7:5
Ezechiel 37:24-25; 34:23-24; Ieremia 30:9; Osea 3:5
Hagai 2:23
Maleahi 3:16-17

C. Israelul cel viu, „Rămășița”

Isaia 60:3
Isaia 60:5-6
Isaia 60:10
Isaia 61:5-6

D. Neamurile vii, „Națiunile mântuite”

Matei 25:34

XVI. Chestiuni contemporane în Hristologie

Millard Erickson în cartea sa The Word Became Flesh [Cuvântul a devenit Trup, n. tr.] enumeră câteva din chestiunile contemporane din Hristologie:

1. Hristologia de liberare

„Hristologia de liberare” este mai mult o mișcare decât o teologie. Teologie de liberare este predominantă în America Latină, dar poate fi găsită și în Africa, Asia (India și Filipine), Statele Unite, și „teologia politică Europeană nu este un verișor prea distant” (Roger S. Haight, An Alternative Vision: An Interpretation of Liberation Theology Mahwah, NJ: Paulist, 1985, p. 15).

Teologia de liberare a apărut ca un efort de a relata învățăturile credinței creștine către viețile celor săraci și oprimați.

3. Hristologia neagră

Fenomenul cunoscut drept teologia neagră are multe aspecte diferite. Aceasta are mai multe varietăți și nuanțe decât majoritatea tipurilor de teologie de liberare.

Punctul de început al teologiei negre este experiența neagră.

Liberarea din opresiune
„O dimensiune majoră (dacă nu chiar și întreagă) a activității lui Dumnezeu în lume este eliberarea celor oprimați. Teologia apare dintr-o astfel de experiență a unor astfel de oameni, în acest caz al comunității de negri. Scopul teologiei este de a informa și de a-i inspira pe aceștia să se ridice și să se elibereze pe ei înșiși.

Construirea de poduri (teologia balanței)

Mesia cel Negru

4. Hristologia feministă

Această Hristologiei împărtășește multe caracteristici ale teologiei Americano-Latine și a teologiei negre.

În fond pentru toți teologii feminiști punctul de început este experiența umană. Începutul nu este cu Dumnezeu și transcendentul. „Autoritatea spirituală a bisericii-femeie se bazează pe experiența harului uimitor al lui Dumnezeu și a prezenței eliberatoare în mijlocul străduințelor noastre pentru justețe, libertate și întregirea tuturor. Aceasta nu se bazează doar pe experiența femeilor ci și pe experiența femeilor care se luptă pentru eliberarea din opresiunea patriarhală”.

Respingerea Hristolatriei

Isus ca gând valoros nu ca unicul divin

Isus ca un Campion al femeilor

Isus ca un feminist

5. Hristologia funcțională

Hristologiștii funcționali precum și mulți alți cercetători ai Noului Testament, folosesc tehnici de criticism de formă și criticism de stilizare pentru a încerca să izoleze cuvintele lui Isus față de interpretările introduse de comunitatea bisericii timpurii și de scriitorii Evangheliei.

6. Hristologia Universalistă

7. Hristologia de Proces

8. Hristologia Postmodernă

9. Hristologia Mitologică

10. Hristologia Narativă