Originea cuvântului
Cuvântul pentru Crăciun din engleza târzie este Cristes Maesse, Masa lui Hristos, prima dată descoperită în 1038, şi Cristes-messe, în 1131. În olandeză acesta este Kerst-misse, în latină Dies Natalis, de unde provine franţuzescul Noel, şi italienescul Il natale; în germană Weihnachtsfest, de la veghea sacră precedentă. Termenul Yule este de o origine disputată. Acesta nu este conectat cu nici un cuvânt care să însemne „roată”. Numele în anglo-saxonă era geol, ospăţ: geola, numele lumii (cf. cuvântului islandez iol o sărbătoare în decembrie).
Sărbătorirea timpurie
Crăciunul nu era printre festivalurile timpurii ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători; Origen privind probabil la imperialul discreditabil Natalitia, afirmă (in Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495) că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere; Arnobius (VII, 32 in P.L., V, 1264) încă mai poate ridiculiza „zilele de naştere” ale zeilor.
Alexandria. Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 d. Hr., Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28 lea an al lui Augustus. [Ideler (Chron., II, 397, n.) credea că ei făceau asta crezut că luna a noua, în care s-a născut Hristos, era a noua din propriul lor calendar.] Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Cu evidenţa lui Clement se poate menţiona lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L., IV, 963 sqq.), care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi soarele material a fost creat. Dar Lupi a arătat (Zaccaria, Dissertazioni ecc. del p. A.M. Lupi, Faenza, 1785, p. 219) că nu există nici o lună în an faţă de cară autorităţile respectate să nu le fi atribuit naşterii lui Hristos. Clement, totuşi, ne mai spune că basilidienii au sărbătorit Boboteaza, şi cu aceasta, probabil, Naşterea, pe 15 sau 11 Tybi (10 sau 6 ianuarie). În oricare caz această dublă comemorare a devenit populară, parţial pentru că apariţia păstorilor era considerată o manifestare a slavei lui Hristos, şi a fost adăugată la manifestările mai mare sărbătorite pe 6 ianuarie; parţial pentru că la manifestarea de la botez multe codice (de exemplu Codex Bezæ) acordă în mod greşit cuvintele Divine ca sou ei ho houios mou ho agapetos, ego semeron gegenneka se (Tu eşti Fiul meu preaiubit, aceasta este ziua când te-am născut) în loc de en soi eudokesa (în tine îmi găsesc plăcerea), citit în Luca 3:22. Abraham Ecchelensis (Labbe, II, 402) citează Constituţiile Bisericii Alexandriniene pentru o dies Nativitatis et Epiphaniæ în vremurile Niceane; Epifanius (Hær., li, ed. Dindorf, 1860, II, 483) citează o extraordinară ceremonie semi-gnostică la Alexandria în care, în noapte de 5-6 ianuarie, o cruce însemnată cu Korê era purtată în procesiunea din jurul unei cripte, spre psalmodierea „Astăzi în această oră Korê a dat naştere la cel Etern”; John Cassian înregistrează în „Confruntările” lui (X, 2 in P.L., XLIX, 820), scrise 418-427, că mănăstirile egiptene încă mai observă „obiceiul antic”; dar în 29 Choiak (25 decembrie) şi 1 ianuarie, 433, Paul din Emesa a predicat înaintea lui Cyril din Alexandria, şi predicile sale (see Mansi, IV, 293; appendix to Act. Conc. Eph.) arată că sărbătorirea din decembrie a fost atunci ferm stabilită acolo, şi calendarele dovedeau permanenţa sa. Sărbătoarea din decembrie prin urmare a ajuns în Egipt între 427 şi 433.
Cipru, Mesopotamia, Armenia, Asia Mică. În Cipru, la sfârşitul secolului al 4lea, Epifanius afirmă împotriva lui Alogi (Hær., li, 16, 24 in P. G., XLI, 919, 931) că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus (a cărui imnuri aparţin Bobotezei, nu Crăciunului) dovedeşte că Mesopotamia încă mai pune festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă; adică 6 ianuarie; Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie (Cf. Euthymius, “Pan. Dogm.”, 23 in P.G., CXXX, 1175; Niceph., “Hist. Eccl,”, XVIII, 53 in P.G., CXLVII, 440; Isaac, Catholicos of Armenia in eleventh or twelfth century, “Adv. Armenos”, I, xii, 5 in P.G., CXXII, 1193; Neale, “Holy Eastern Church”, Introd., p. 796). În Capodocia, În predicile lui Grigore din Nyssa de Sf. Basil (care a murit înainte de 1 ianuarie 379) şi cele două care au urmat, predicate în sărbătoarea Sf. Ştefan (P.G., XLVI, 788; cf, 701, 721), dovedesc faptul că în 25 decembrie din 380 se sărbătorea deja acolo, dacă nu cumva argumentele prea ingenioase ale lui Usener (Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Bonn, 1889, 247-250), avea să pună acele predici în 383. De asemenea, Asterius de Amaseia (secolul al 5lea) şi Amfilochius de Iconium (contemporan al lui Basil şi Grigore) arată că în eparhiile lor sărbătorile de Bobotează şi Naşterea erau separate (P.G., XL, 337 XXXIX, 36).
Ierusalim. În 385, Silvia de Bordeaux (sau Etheria, cum se pare clar că ar trebui să fie numită) a fost profund impresionată de splendidele sărbători ale Copilăriei de la Ierusalim. Ele aveau în mod definit o altă coloratură a „Naşterii”; episcopul purcedea noaptea spre Betleem, întorcându-se la Ierusalim pentru ziua sărbătorilor. Prezentarea era celebrată la 40 de zile după aceia. Dar această calculare începe din 6 ianuarie, şi sărbătoarea ţinea din timpul octavei acelei date (Peregr. Sylv., ed. Geyer, pp. 75 sq.). Din nou (p. 101) ea menţionează ca festivaluri mari Paştele şi Boboteaza. În 385, prin urmare, 25 decembrie nu era observat în Ierusalim. Aceasta verifică aşa numita corespondenţă dintre Cyril de la Ierusalim (348-386) şi Papa Julius I (337-352), citat de John Nikiu (c. 900) pentru a converti Armenia la 25 decembrie (see P.L., VIII, 964 sqq.). Cyril declară că clericul său nu poate, în acest singur festival al Naşterii şi al Botezului, să facă o dublă procesiune la Betleem şi la Iordan. (Această ultimă practică este aici un anacronism.) El îi cere lui Julius să atribuie data adevărată a naşterii „din datele de recensământ aduse de Titus la Roma”; Julius numeşte 25 decembrie. Un alt document (Cotelier, Patr. Apost., I, 316, ed. 1724) îl face pe Julius să scrie către Juvenal din Ierusalim (c. 425-458), adăugând că Grigore Nazianzen la Constantinopole era criticat pentru „înjumătăţirea” festivalului. Dar Julius a murit în 352, şi prin 385 Cyril nu a făcut nici o schimbare; într-adevăr, Jerome, scriind despre 411 (in Ezech., P.L., XXV, 18), confirmă Palestina pentru ţinerea datei de naştere a lui Hristos (când El s-a ascuns) la sărbătoarea Manifestării. Cosmas Indicopleustes sugerează (P.G., LXXXVIII, 197) că şi în mijlocul secolului al 6lea Ierusalim era specific în combinarea a două comemorări, argumentând din Luca 3:23 că ziua botezului lui Hristos era aniversarea zilei Sale de naştere. Comemorarea, prin urmare, a lui David şi a apostolului Iacov pe 25 decembrie la Ierusalim justifică sărbătoarea suspendată. Usener, argumentând din „Laudatio S. Stephani” a lui Basil din Seleucia (c. 430. — P.G., LXXXV, 469), crede că Juvenal a încercat cel puţin să introducă această sărbătoare, dar că numele mai mare a lui Cyril a atras acel eveniment propriei sale perioade.
Antiohia. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius, Chrysostom a predicat o predică importantă. Anul era aproape 386, deşi Clinton oferă 387, şi Usener, printr-o lungă rearanjare a predicilor sfântului, (Religionsgeschichtl. Untersuch., pp. 227-240) 388. Dar între februarie 386, când Flavian l-a ordonat pe Chrysostom preot, şi decembrie este suficient timp pentru predicarea tuturor predicilor din discuţie (See Kellner, Heortologie, Freiburg, 1906, p. 97, n. 3). În vederea unei reacţii către anumite ritualuri şi festivaluri evreieşti, Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi pentru cel puţin 10 ani. În Apus, spun el, sărbătoarea era astfel ţinută, anothen; introducerea sa în Antiohia a căutat-o întotdeauna, conservativii s-au opus adesea. De data asta a avut succes; într-o biserică aglomerată el a apărat noul obicei. Aceasta nu era o noutate; de la Thrace la Cadiz această sărbătoare era observată – pe drept, din moment ce rapida sa difuziune miraculoasă i-a dovedit autenticitatea. În plus, Zaharia, care, în calitate de mare preot, a intrat în Templu în Ziua Ispăşirii, a primit astfel anunţul conceperii lui Ioan în septembrie; la şase luni mai târziu Hristos a fost conceput, adică în martie, şi născut prin urmare în decembrie.
În final, deşi niciodată la Roma, după autoritatea pe care o ştie că hârtiile de recensământ ale Sfintei Familii sunt încă acolo. [Acest apel la arhivele romane este atât de vechi pe cât este Iustin Martirul (Apol., I, 34, 35) şi Tertulian (Adv. Marc., IV, 7, 19). Julius, în falsurile Cyriline, se spune că a calculat data de la Josephus, pe aceleaşi presupuneri negarantate despre Zaharia aşa cum a făcut şi Chrysostom.] Roma, prin urmare, a observat 25 decembrie destul de mult pentru a permite lui Chrysostom să vorbească cel puţin în 388 ca mai sus (P.G., XLVIII, 752, XLIX, 351).
Constantinopole. În 379 sau 380 Grigore Nazianzen s-a făcut pe sine exarchos al noului festival, adică iniţiatorul ei, în Constantinopole, unde, încă de la moartea lui Valens, ortodoxia renăştea. Cele trei Omilii ale sale (see Hom. xxxviii in P.G., XXXVI) sunt predicate în zile succesive (Usener, op. cit., p. 253) în capela privată numită Anastasia. La exilul săi în 381, festivalul a dispărut.
Totuşi, conform cu John de Nikiu, Honorius, când el era prezent la o vizită, a aranjat împreună cu Arcadius pentru observarea festivalului la data romană. Kellner pune vizita în 395; Baumstark (Oriens Chr., 1902, 441-446), între 389 şi 402. Ultimul se bazează pe o scrisoare a lui Iacov din Edessa, citată de George din Beeltân, afirmând că Crăciunul a fost adus la Constantinopole de Arcadius şi Chrysostom din Italia, unde, „conform istoriilor”, aceasta a fost ţinută din vremurile apostolice. Episcopatul lui Chrysostom a durat din 398 până în 402; sărbătoarea trebuie să fi fost dar introdusă între aceste date de Chrysostom episcop, ca la Antiohia de Chrysostom preot. Dar Lübeck (Hist. Jahrbuch., XXVIII, I, 1907, pp. 109-118) dovedeşte evidenţa lui Baumstark drept invalidă. Mult mai important, dar din greu mai bine acreditat este disputa lui Erbes (Zeitschrift f. Kirchengesch., XXVI, 1905, 20-31) că sărbătoarea a fost adusă de Constantin devreme în 330-35.
Roma. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalian (P. L., XIII, 675; it can be seen as a whole in J. Strzygowski, Kalenderbilder des Chron. von Jahre 354, Berlin, 1888), compilat în 354, care conţine trei intrări importante. În calendarul civil, la 25 decembrie se găseşte „VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudeæ”. Pe „VIII kal. mart” (22 februarie) este dea asemenea menţionat Înscăunarea Sf. Petru. Intrarea semnificativă este „Chr. Cæsare et Paulo sat. XIII. hoc. cons. Dns. ihs. XPC natus est VIII Kal. ian. d. ven. luna XV”, adică în timpul consulului (Augustus) Cezar şi Paulus Domnul Nostru Isus Hristos s-a născut în a opta dinaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a paisprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea. Pactul, aici XIII, este în mod normal XI; anul este A.U.C. 754, o dată sugerată pentru prima dată la două secole mai târziu; în nici un an dintre 751 şi 754 nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În plus data oferită pentru moartea lui Hristos (duobus Geminis coss., i.e. A.D. 29) îl face ca El să fie doar de 28 de ani, şi un sfert de ani de viaţă. Aparte de aceasta, aceste intrări într-o listă a consulului sunt interpolări manifestate. Oare nu sunt cele două intrări în „Depositio Martyrum” prin urmare? Dacă era ziua naşterii lui Hristos în trup doar găsită acolo, aceasta putea să stea ca începutul anului de natales a martirilor spirituali; dar 22 februarie este acolo ieşit din loc. aici, ca şi în consularul fasti, festivalurile populare au fost mai târziu introduse de dragul convenienţei. Doar calendarul civil nu a fost adăugat, acesta era nefolositor după abandonarea festivalurilor păgâne. Deci, chiar dacă „Depositio Martyrum” datează, pe cât e de posibil, din 336, nu este clar că calendarul conţine evidenţa mai timpurie decât însăşi Filocalus, adică 354, decât dacă sărbătoarea pre-existentă populară trebuie să fie atribuită drept posibilă în această recunoaştere oficială. Dacă era manuscrisul Chalki din Hipolit autentic, evidenţa sărbătorii din decembrie ar fi existat din c. 205. Pasajul relevant [care există în acest manuscris fără de paranteze şi care este întotdeauna citat înainte de George Syncellus (c. 1000)] spune:
He gar prote parousia tou kyriou hemon he ensarkos [en he gegennetai] en Bethleem, egeneto [pro okto kalandon ianouarion hemera tetradi] Basileuontos Augoustou [tessarakoston kai deuteron etos, apo de Adam] pentakischiliosto kai pentakosiosto etei epathen de triakosto trito [pro okto kalandon aprilion, hemera paraskeun, oktokaidekato etei Tiberiou Kaisaros, hypateuontos Hrouphou kai Hroubellionos. — (Comm. In Dan., iv, 23; Brotke; 19)
„Căci prima venirea a Domnului Nostru în trup [în care el a fost născut], în Betleem, a avut loc [25 decembrie, a patra zi] în domnia lui Augustus [al patruzeci şi doilea an, şi] în anul 5500 [de la Adam]. Şi El a suferit în cel de-al treizeci şi treilea an al Său [25 martie, parasceva, în anul al optsprezecelea al lui Tiberius Cezar, în timpul consulului Rufus şi Rubellio].”
Interpolarea este sigură, şi admisă de Funk, Bonwetscht, etc. Numele consulilor [care ar trebui să fie Fufius şi Rubellius] sunt greşite; Hristos trăieşte 33 de ani; în autenticul Hippolytus, 31; data minuţioasă este irelevantă în această discuţie cu milenariştii Severieni; este incredibil că Hippolytus să fi cunoscute aceste detalii când contemporanii săi (Clement, Tertulian, etc.) sunt, când tratează subiectul, ignoranţi sau tăcuţi; sau ar trebui, după ce le-a publicat, să fi rămas necitate (Kellner, op. cit. p. 104, are o scuză pe această pagină).
Sf. Ambrozie (de virg., iii, 1 in P. L., XVI, 219) păstrează predica lui Papa Liberius I la Sf. Petru, când, de Natalis Christi, sora lui Ambrozie, Marcelina, a luat voalul. Papa a domnit din mai 352 până în 366 cu excepţia anilor săi de exil, 355-357. Dacă Marcelina a devenit o călugăriţă numai după vârsta canonică de 25, şi dacă Ambrozie s-a născut doar în 340, probabil că evenimentul a avut loc după 357. Deşi predica e plină de referinţe adecvate Bobotezei (nunta din Cana, înmulţirea pâinilor, etc.), acestea se datorează (Kellner, op. cit., p. 109) secvenţei de gândire şi nu fixează predica pe 6 ianuarie, o sărbătoarea cunoscută în Roma până mult mai târziu. Usener, într-adevăr, argumentează (p. 272) că Liberius a predicat-o în acea zi în 353, instituind sărbătoarea Naşterii în decembrie al aceluiaşi an; dar Filocalus justifică presupunerea noastră că dacă aceasta a precedat pontificatul său cu ceva timp, deşi alungarea lui Duchesne a acesteia spre 243 (Bull. crit., 1890, 3, pp. 41 sqq.) nu poate spune prea multe. În Apus Conciliul de la Saragosa (380) încă mai ignoră 25 decembrie (see can. xxi, 2), Papa Siricius, scriind în 385 (P. L., XII, 1134) lui Himerius în Spania, distinge sărbătorile Naşterii şi ale Apariţiei; dar dacă se referă la folosirea romană sau spaniolă nu este clar. Ammianus Marcellinus (XXI, ii) şi Zonaras (Ann., XIII, 11) datează o vizită a lui Iulian Apostatul la o biserica la Vienne din Gaul de Bobotează şi respectiv Naşterea. Dacă nu erau două vizite, Vienne în 361 d. Hr. combinate cu sărbătorile, deşi în ce zi este încă îndoielnic. Prin vremea lui Jerome şi Augustin, sărbătoarea din decembrie este stabilită, deşi ultimul (Epp., II, liv, 12, in P.L., XXXIII, 200) o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al 4lea fiecare calendar Apusean atribuie aceasta zilei de 25 decembrie. La Roma, deci, Naşterea era sărbătorită pe 25 decembrie înainte de 354; în Răsărit, la Constantinopole, nu înainte de 379, decât cu Erbes, şi împotriva lui Grigore, noi o recunoaştem acolo din 330. De aici, aproape în mod universal s-a concluzionat faptul că noua dată la care s-a ajuns în Răsărit din Roma prin Bosfor în timpul marii treziri anti-Ariane, şi prin intermediul campaniilor ortodoxe. De Santi (L’Orig. delle Fest. Nat., in Civiltæ Cattolica, 1907), urmându-l pe Erbes, argumentează că Roma a preluat Boboteaza Răsăriteană, acum cu o coloratură a Naşterii, şi, cu un număr crescut de Biserici Răsăritene, au puso pe 25 decembrie; mai târziu, atât Răsăritul cât şi Apusul şi-au divizat sărbătorile lor, lăsând Boboteaza pe 7 ianuarie, şi Naşterea pe 25 decembrie, respectiv, şi prin a pune Crăciunul pe 25 decembrie şi Boboteaza pe 6 ianuarie. Ipoteza mai timpurie încă mai pare preferabilă.
Originea datei
Evangheliile. Referitor la data naşterii lui Hristos Evangheliile nu oferă nici un ajutor; pe datele lor se bazează argumentele contradictorii. Recensământul ar fi fost imposibil iarna; o întreagă populaţie nu putea fi pusă atunci în mişcare. Din nou, iarna trebuie să fi fost aceasta; atunci doar munca la câmp fusese suspendată. Dar Roma nu era aşa de politicoasă. Autorităţile difereau mai mult în privinţa faptului dacă păstorii puteau sau voiau să-şi ţină turmele expuse în timpul nopţilor din sezonul ploios.
Serviciul de la templu al lui Zaharia. Argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt neserioase, deşi calculele antichităţii (vezi mai sus) au fost reînviate într-o formă şi mai complicată, de exemplu, de către Friedlieb (Leben J. Christi des Erlösers, Münster, 1887, p. 312). Cele 24 de clase de preoţi evrei, se spune, slujeau în fiecare săptămână la Templu; Zaharia era în clasa a opta, Abia. Templul fusese distrus 9 ab, anul 70 d. Hr.; tradiţia rabinică de mai târziu spune că clasa 1, Jojarib, slujea atunci. Din aceste date de neîncredere, asumând că Hristos s-a născut A.U.C. 749, şi că niciodată în 70 de ani turbulenţi succesiunea de săptămâni nu a eşuat, este calculat că clasa a opta slujea 2-9 octombrie, A.U.C. 748, când conceperea lui Hristos cade în martie, şi naşterea presupusă în decembrie. Kellner (op. cit., pp. 106, 107) arată cât de disperată este calcularea săptămânii lui Zaharia din oricare punct dinainte sau după ea.
Analogia festivalurilor Vechiului Testament. Se pare posibil, o analogie a relaţiei Paştelui Evreiesc şi a Cinzecimea la Paşte şi la Săptămâna Rusaliilor, pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, aşa cum a făcut, de exemplu, Lightfoot (Horæ Hebr, et Talm., II, 32), argumentând din profeţia Vechiului Testament, de exemplu, Zaharia 14:16 şu; combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu profeţia lui Daniel de trei ani şi jumătate de slujire (9:27), el pune naşterea în Tisri, adică în septembrie. Pe atât de nedorit este şi de a conecta 25 decembrie cu sărbătoarea Răsăriteană (decembrie) a Dedicării (Jos. Ant. Jud., XII, vii, 6).
Natalis Invicti. Bine-ştiuta sărbătoare solară, totuşi, de Natalis Invicti, sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra responsabilităţii pentru data noastră din decembrie. Pentru istora cultului solar, poziţia sa în Imperiul Roman, şi sincretismul cu Mitharism, vezi Cumont’s epoch-making “Textes et Monuments” etc., I, ii, 4, 6, p. 355. Mommsen (Corpus Inscriptionum Latinarum, 12, p. 338), a colectat evidenţa pentru sărbătoare, care şi-a atins culmea de popularitate sub Aurelian în 274. Filippo del Torre în 1700 a văzut pentru prima dată importanţa sa; aceasta este marcată, se spune, fără adăugirea Calendarului Filocalus. Ar fi imposibil aici chiar să trasăm istoria simbolismului solar şi a limbajului aşa cum este aplicat faţă de Dumnezeu, Mesia, şi Hristos în lucrările canonice evreieşti şi creştine, patristice sau devoţionale. Oficiile imnurilor şi ale Crăciunului abundă în instanţe; textele sunt bine aranjate de Cumont (op. cit., addit. Note C, p. 355).
Apropierile cele mai timpurii ale naşterilor lui Hristos şi soarele este în Cypr., “De pasch. Comp.”, xix, “O quam præclare providentia ut illo die quo natus est Sol . . . nasceretur Christus.” – „O, ce minunat a acţionat Providenţa ca în acea zi în care s-a născut Soarele. . . Hristos să se nască”. În secolul al 4lea, Chrysostom, “del Solst. Et Æquin.” (II, p. 118, ed. 1588), spune: “Sed et dominus noster nascitur mense decembris . . . VIII Kal. Ian. . . . Sed et Invicti Natalem appelant. Quis utique tam invictus nisi dominus noster? . . . Vel quod dicant Solis esse natalem, ipse est Sol iustitiæ.” – „Dar Domnul nostru, de asemenea, este născut în luna lui decembrie . . . a opta dinaintea calendelor din ianuarie [25 decembrie] . . ., Dar ei o numesc ‚Naşterea Necuceritului’. Care într-adevăr este aşa de necucerit ca Domnul Nostru . . .? Sau, dacă spun ei că e data de naştere a Soarelui, El este Soarele Dreptăţii.” Deja Tertulian (Apol., 16; cf. Ad. Nat., I, 13; Orig. c. Cels., VIII, 67, etc) a afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin (Tract xxxiv, in Joan. In P. L., XXXV, 1652) denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol. Papa Leo I (Serm. xxxvii in nat. dom., VII, 4; xxii, II, 6 in P. L., LIV, 218 and 198) combate în mod amar supravieţuirile solare – creştinii, aflaţi pe treptele bisericii Apostolilor, se întorc să adore soarele ce răsare. Închinarea la soare are trăsături lăsate prin testament pentru închinarea populară modernă din Armenia, unde creştinii s-au conformat temporar şi extern cultului soarelui material (Cumont, op. cit., p. 356).
Ar trebui văzută aici şi o premeditată şi legitimă „botezare” a sărbătorii păgâne nu mai mult decât transferarea datei ce trebuie presupuse. „Naşterea pe munte” a lui Mithra şi a lui Hristos în „grotă” nu au nimic în comun: adoratorii păstori ai lui Mithra (Cumont, op. cit., I, ii, 4, p. 304 sqq.) sunt mai degrabă împrumutaţi din surse creştine decât vice versa.
Alte teorii de origine păgână. Originea Crăciunului nu ar trebui să se caute în Saturnalia (1-23 decembrie) şi nici în naşterea sfântă din timpul nopţii la Eleusis (see J.E. Harrison, Prolegom., p. 549) cu probabila sa legătură prin Frigia cu eretici Naaseni, sau chiar cu ceremonia alexandriniană citată mai sus; şi nici în riturile analoge faţă de cultul de la mijlocul iernii al lui Delfi al legănatului Dionysus, cu revocarea din mare spre o nouă naştere (Harrison, op. cit., 402 sqq.).
Teoria astronomică. Duchesne (Les origines du culte chrétien, Paris, 1902, 262 sqq.) avansează teoria „astronomică” că, dat fiind 25 martie ca zi de moarte a lui Hristos [din punct de vedere istoric imposibil, dar o tradiţie veche pe cât Tertulian (Adv. Jud., 8)], instinctul popular, cerând un număr exact de ani în viaţa divină, ar pune conceperea lui în aceiaşi dată, naşterea Sa 25 decembrie. Această teorie este cel mai bine susţinută de faptul că anumiţi Montanişti (Sozomen, Hist. Eccl., VII, 18) au ţinut Paştele pe 6 aprilie; atât 25 decembrie şi 6 ianuarie sunt astfel explicate în mod simultan. Socoteala, în plus, este în întregime în păstrarea argumentelor bazate pe număr şi astronomie şi „convenienţă”, pe atunci aşa de populare. Din nefericire, nu există nici o evidenţă contemporană pentru celebrarea în secolul al 4lea a concepţiei lui Hristos pe 25 martie.
Concluzie. Scriitorul prezent este înclinat să gândească că, dacă ar fi originea festivalului din Răsărit sau Apus, şi deşi abundenţa festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în mod indefinit alegerea datei din decembrie, acelaşi instinct care a pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi sărbătoarea creştină.
Liturghia şi obiceiul
Calendarul. Fixarea acestei date i-a fixat şi pe cele ale Circumciderii şi ale Prezentării; despre Aşteptare şi, probabil, Anunţare B.V.M.; şi de Naştere şi Concepere a Botezului (cf. Thurston in Amer. Eccl. Rev., December, 1898). Până în secolul 10 Crăciunul era socotit, în domeniul papal, ca începutul anului eclesiastic, aşa cum încă mai este în Bule; Boniface VIII (1294-1303) a restaurat temporar această folosire, la care germanii ţin cel mai mult.
Populara facere-fericită. Codexul Theod., II, 8, 27 (cf. XV, 5,5) interzice, în 425, jocurile de circ pe 25 decembrie; deşi până la Codexul Just., III, 12, 6 (529) se impune încetarea muncii. Al Doilea Conciliu de la Tours (can. xi, xvii) proclamă în 566 sau 567, sanctitatea celor „doisprezece zile” de la Crăciun la Bobotează, şi datoria de postul Apariţiei; acela al lui Agde (506), în canoanele 63-64, ordonează o comuniune universală, şi ce a lui Braga (563) interzice postul de Crăciun. Popularele face-fericit, totuşi, au crescut aşa de mult încât „Legea Regelui Cnut”, fabricată c. 1110, a ordonat o abţinere de la Crăciun la Bobotează.
Cele trei Mase. Sacramentariile Galeziene şi cele Gregoriene oferă trei Mase în acest festival, şi acestea, cu o martirologie specială şi sublimă, şi dispensare, dacă este necesar, de la abstinenţă, încă ne mai marchează folosirea noastră. Deşi Roma oferă trei Mase la Naştere doar, Ildefonsus, un episcop spaniol, în 845, face aluzie la o triplă masă la Naştere, Paşte, Rusalii şi Transfigurare (P.L., CVI, 888). Aceste Mase, la miezul nopţii, apus, şi în moarte, erau în mod mistic conectate cu dispensaţiile autohtone iudaice şi creştine, sau (as by St. Thomas, Summa Theologica III:83:2) de tripla „naştere” a lui Hristos: în Eternitate, în Timp şi în Suflet. Culorile liturgice variau: negru, alb, roşu, sau (de exemplu la Narbonne) roşu, alb, violet erau folosite (Durand, Rat. Div. Off., VI, 13). Gloria se cânta numai la prima Masă a zilei.
Originea istorică a acestei triple Mase este probabil după cum urmează (cf. Thurston, in Amer. Eccl. Rev., January, 1899; Grisar, Anal. Rom., I, 595; Geschichte Roms . . . im Mittelalter I, 607, 397; Civ. Catt., 21 September, 1895, etc.): Prima Masă, sărbătorită la Oratorium Præsepis in St. Mary Major – o biserică probabil imediat asimilată de biserica din Betleem – şi a treia, la St. Petru, reproduce în Roma dublul Oficiu de Crăciun menţionat de Etheria (vezi mai sus) la Betleem şi Ierusalim. A doua Masă era celebrată de papă în „capelă regală” a oficialilor Curţii Bizantine din Palestina, adică biserica St. Anastasia, original numită, ca biserica de la Constantinopole, Anastasis, şi clădită ca ea pentru a reproduce biserica Anastasis din Ierusalim – şi ca ea, în final, în abandonarea numelui „Anastasis” pentru cel al martirului St. Anastasia. A doua Masă ar fi prin urmare un compliment papal pentru biserica imperială la festivalul ei patronal. Cele trei staţii sunt astfel socotite, căci prin 1143 (cf. Ord. Romani in P. L., LXXVIII, 1032) papa a abandonat distanta Sf. Petru şi a rostit a treia Masă de la marele altar de la St. Mary Major. La această a treia Masă Leo III a inaugurat, în 800, prin încoronarea de către Charlemagne, Sfântul Imperiu Roman. Ziua a devenit una favorită pentru ceremoniile de la curte, şi în ea, de exemplu, William de Normandia a fost încoronat la Westminster.
Prezentările dramatice. Istoria dedicării a Oratorium Præsepis în biserica liberiană, a osemintelor de acolo şi a imitărilor lor, nu aparţin acestei discuţii [cf. CRIB; RELICS. The data are well set out by Bonaccorsi (Il Natale, Rome, 1903, ch. iv)], dar practica de oferirea de expresii dramatice, sau cel puţin spectaculare a incidentelor Naşterii a dat naştere devreme la mai multe sau mai puţine mistere liturgice. Ordinarea lui Rouen şi a lui Reims, de exemplu, punea officium pastorum imediat după Te Deum şi înaintea Masei (cf. Ducange, Gloss. med. et inf. Lat., s.v. Pastores); Biserica de mai târziu a sarbatorit al doilea mister „profetic” după Tierce, în care Virgil şi Sibyl s-au unit cu profeţii Vechiului Testament în a-l onora pe Hristos. (For Virgil and Nativity play and prophecy see authorities in Comparetti, “Virgil in Middles Ages”, p. 310 sqq.) „A-l de-iroda pe Irod”, adică de a interpreta exagerat, date din violenţa lui Irod în aceste piese.
Ieslea scenei naşterii. Sf. Francis de Assisi în 1223 a originat ieslea de azi prin a laiciza obiceiul de atunci eclesiastici, de aici extra-liturgic şi popular. Prezenţa unui bou şi măgar se datorează unei interpretări greşite a lui Isaia 1:3 şi Habacuc 3:2 (versiunea „Itala”), deşi ele apar în unica „Naştere” din secolul al 4lea descoperită în catacombele din Sf. Sebastian în 1877. Măgarul pe care a mers Balaam în misterul Reims a câştigat sărbătoare titlului Festum Asinorum (Ducange, op. cit., s.v. Festum).
Imnurile şi colindele. Degenerarea acestor piese în parte ocazionau răspândirea noelelor, pastorali, şi colindelor, la care s-au acordat, uneori, o poziţie cvasi-liturgică. Prudentius, în secolul 4, este primul (şi singurul din acel secol) de a produce un imn Naşterii, căci „Vox clara” (imn pentru Laude în Apariţie) şi „Christe Redemptor” (Vesperali şi Utrenii de Crăciun) nu pot fi atribuite lui Ambrozie. „A solis ortu” este cu certitudine, totuşi, de Sedulius (secolul 5). Germanul Weihnachtslieder datat din secolele 11 şi 12, cele mai timpurii noele din al 11lea, cele mai timpuri colinde din al 13lea. Faimoasa „Stabat Mater Speciosa” este atribuită lui Jacopone da Todi (1230-1306); „Adeste Fideles” este, cel mai timpuriu, din secolul 17. Aceste aere populare esenţiale, şi chiar cuvinte, totuşi, au existat cu mult înainte ca ele să fie puse în scris.
Felicitările şi prezentările. Obiceiurile păgâne care se centrau pe calendele din ianuarie gravitau Crăciunul. Tiele (Yule şi Crăciun, Londra 1899) a colectat mult exemplare interesante. Strenæ (eacute; trennes) din 1 ianuarie roman (bitterly condemned by Tertullian, de Idol., xiv and x, and by Maximus of Turin, Hom. ciii, de Kal. gentil., in P. L., LVII, 492, etc.) supravieţuiesc ca daruri de crăciun, felicitări, cutii.
Butucul yule. Focurile calende erau un scandal chiar şi pentru Roma şi Sf. Boniface a obţinut de la Papa Zaharia abolirea lor. Dar probabil că butucul Yule în multele sale forme era în original aprins doar la vederea sezonului rece. Doar în 1577 acesta a devenit o ceremonie publică în Anglia; popularitatea sa, totuşi, a crescut imens, în special în Provence; în Tuscany, Crăciunul este numit simplu ceppo (bloc, butuc – Bonaccorsi, op. cit., p. 145, n. 2). În plus, acesta a devenit conectat cu alte folosinţe; în Anglia, un locuitor avea dreptul să se hrănească pe cheltuiala stăpânului său atât ca o roată, adică rotund, de lemn, dată lui, ar arde, stăpânul îi dădea unui arendaş o grămadă de lemne la naşterea unui copil; kindsfuss era un dar oferit copiilor la naşterea unei surori sau a unui frate, şi chiar la ferma de animale aceia a lui Hristos, fratele universal mic (Tiele, op. cit., p. 95 sqq.).
Verdeţuri. Gervase de Tilbury (secolul 13) spune că în Anglia grânele sunt expuse în noaptea de Crăciun pentru a dobândi fertilitate de la roua care cade ca răspuns la „Rorate Cæli”; tradiţia că pomii şi florile înfloresc noapte este prima dată citat dintr-un geograf arab din secolul 10, şi extins în Anglia. Într-o epică franceză din secolul 13, lumânările sunt văzute pe pomii înfloriţi. În Anglia toiagul lui Iosif din Arimatea a fost cel care a înflorit la Glastonbury şi în altă parte; când 3 septembrie a devenit 14 septembrie în 1752, 2000 de oameni au privit să vadă dacă spinul Quainton (cratagus præcox) ar înflori în Crăciunul de Stil Nou; şi pentru că nu a făcut-o, ei au refuzat să ţină festivalul Noului Stil. Din acest crez practicile calende a decoraţiilor cu verdeţuri (interzise de Arhiepiscopul Martin of Braga, c. 575, P. L., LXXIII – vâscul era lăsat de Druizi) au dezvoltat pomul de Crăciun, prima dat menţionată în mod definit în 1605 la Strasburg, şi introdus în Franţa şi Anglia doar în 1840, de Prinţesa Helena of Mecklenburg şi Prince Consort respectiv.
Vizitatorul misterios. Doar cu mare atenţie ar trebui ca misteriosului binefăcător din noaptea de Crăciun – Knecht Ruprecht, Pelzmärtel pe un cal de lemn, St. Martin pe un încărcător alb, Sf. Nicolae şi echivalentul său „reformat” Părintele Crăciun – să fie atribuiţi cu păşirea unui sfânt în papuci lui Woden, care, împreună cu soţia sa Berchta, au coborât în nopţile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe un cal alb pentru a binecuvânta pământul şi pe oameni. Focurile şi roţile strălucitoare i-au luminat pe dealuri, casele erau împodobite, procesele suspendate şi festivalurile celebrate (cf. Bonaccorse, op. cit., p. 151). Knecht Ruprecht, la oricare dată (prima dată găsit într-un mister din 1669 şi condamnat în 1689 ca un diavol) era doar un slujitor al Sfântului Copil.
Ritualuri necatolice. Dar fără îndoială că autenticul nuclei creştin a atras acumulările păgâne. Pentru calende tăcute; extraordinarul şi obscenul Modranicht; tortul în onoarea „placentei” Mariei, condamnat (692) la Conciliul Trullan, canonul 79; Tabulæ Fortunæ (hrană şi băutură oferită pentru a se obţine sporire, şi condamnat în 743) see Tiele, op. cit., ch. viii, ix – Datele lui Tiele sunt probabil de o mai mare valoare decât deducţiile sale –şi Ducange (op. cit., s. vv. Cervula and Kalendæ).
În Anglia, Crăciunul a fost interzis de Actul Parlamentului în 1644; ziua trebuia să fie un post şi o zi marcată; magazinele au fost constrânse să fie deschise; plăcintele de prune şi plăcintele mărunţite erau condamnate drept păgâne. Conservativii au rezistat; la Canterbury s-a vărsat sânge; dar după Sectanţii Restaurării au continuat să numească Yuletide „Fooltide” [fluxul Yule în fluxul proştilor, într-o traducere liberă, n. tr.].
