Termenul „versiune” este folosit atunci când se descrie modalitatea în care s-a transmis un text, şi se referă la limbile folosite pentru scrierea acelui text descoperit. Limbajul original este din punct de vedere tehnic şi el o versiune, deşi termenul acesta nu este folosit în mod normal în acest fel. Excluzând posibilitatea ca Evanghelia după Matei să fi circulat scrisă şi în limba aramaică şi în limba greacă (acest lucru este atestat de manuscrisele existente în limba ebraică ce sunt cunoscute sub denumirea de tradiţia Shem-Tob), întregul Nou Testament a fost scris numai în limba greacă în original. Totuşi, deşi limba greacă era destul de bine înţeleasă de majoritatea oamenilor din lume, nu toată lumea citea greaca, şi foarte curând a devenit deopotrivă util şi necesar ca Noul Testament (şi întreaga Biblie) să fie tradusă în alte limbi. Acestea sunt „versiunile timpurii.”
Se pare că versiunile timpurii au apărut spre sfârşitul secolului al II-lea, anul 180. La acea vreme, era o nevoie destul de mare ca cei care vorbeau limba latină, siriană şi coptă, să primească o traducere a Bibliei în limba lor. Aceste traduceri au fost făcute direct din Noul Testament Grecesc, şi de aceea ele sunt folositoare în cazul studierii variaţiilor din textul Noului Testament. Alte versiuni cum ar fi: în limba armeană, georgiană, etiopiană, gotică, şi în „vechea Bisericească” limbă slavonă, deşi au apărut ele sunt şi ele folositoare pentru a fi studiate până la un anumit punct. Dar să nu uităm că scopul general pentru a studia un manuscris, un text, sau o versiune, este să încercăm să desluşim care a fost felul original de interpretare a acestuia. De aceea, versiunile care sunt foarte îndepărtate de limbajul original, sunt puţin folositoare pentru acest scop, deşi ele ne pot spune multe lucruri despre oamenii care trăiau în acel teritoriu la vremea aceea când acea limbă / dialect era vorbit.
Versiunile latine
Înaintea standardizării unui text provenit din latină, traducerile în latină sunt atribuite limbii latina veche sau Itala. Tertulian, unul din părinţii Bisericii a menţionat diverse citate în latina anului 200, şi aceste citate sunt cele mai timpurii texte în latină din Noul Testament care există astăzi. Se pare că Tertulian citea fluent şi greaca şi latina şi a tradus din greacă direct în latină în timp ce scria. Prima utilizare a traducerilor latine existente ale Noului Testament apar către mijlocul secolului al III-lea, când ceea ce a fost citat trebuie să fi avut o sursă latină.
Manuscrisele în latina veche
Manuscrisele în latina veche sunt însemnate cu litere mici arabice (a, b, c, …) şi cu numere, la fel cum manuscrisele în greacă scrise cu majuscule sunt însemnate cu numere şi litere mari. Folosirea literelor mici este derutantă, de vreme ce unor manuscrise diferite din Noul Testament li s-ar putea asocia aceeaşi literă. De aceea, voi folosi şi literele şi cifrele (de exemplu d5) atunci când mă voi referi la un manuscris în latina veche.
Cele mai timpurii manuscrise pe care le avem în limba latină sunt din secolul IV. Ele sunt:
Etichetele cuprinsului:
a3 evangheliile (cu lacune — întreruperi)
h12 părţi din Evanghelia după Matei
k1 părţi din Evanghelia după Matei şi Marcu
După acestea, urmează o serie de manuscrise din secolul V. Dintre manuscrisele de mai sus, k1 (care este notat uzual IV/V) este considerat a fi cel mai important deoarece în general, se crede că acest manuscris a fost copiat dintr-un manuscris grecesc mai timpuriu (exemplar) şi de aceea, el ne oferă o traducere în latină a unui text grecesc mai vechi care, este probabil remarcabil pentru secolului II. Manuscrisul k1, ar trebui notat deoarece este unicul care arată finalul scurt al capitolului 16 din Evanghelia după Marcu – fiind o alternativă pentru pasajul numit în mod uzual sfârşitul „lung”: 16:9-20.
Codex a3 este interesant prin faptul că evangheliile sunt ordonate în „ordinea vestică” şi anume: Matei, Ioan, Luca, Marcu. Mai multe manuscrise vestice urmează ordinea aceasta.
Latina Vulgata
În timp ce limba latină s-a schimbat, în acelaşi timp, multe manuscrise în latina veche (dintre care 50 au mai supravieţuit până azi) au devenit mai diferite unul faţă de altul, provocându-l pe Ieronim (secolul IV) să afirme că aproape există la fel de multe traduceri câte manuscrise există! Datorită acestei diversităţi şi a schimbării limbii, s-a considerat importantă existenţa unui text standard „obişnuit” (vulgate) al Bibliei în latină pe care să îl poată citi toată lumea. Ieronim a comparat şi a revizuit traducerile Noului Testament din latina veche, completându-i textul său latin în anul 383. El însuşi a tradus majoritatea Vechiului Testament, traducând direct din ebraică [Atunci el a descoperit că anumite cărţi nu erau în limba ebraică în zilele lui – cărţi care au devenit cunoscute sub denumirea de cărţile ne-canonice ale Vechiului Testament sau „Apocrife”.]
Latina Vulgata, aşa cum a devenit ea cunoscută, a fost revizuită de mai multe ori, şi azi există multe (>8000!) manuscrise ale Vulgatei. În cele din urmă, recunoaşterea singurului standard oferit de textul Vulgatei a devenit o necesitate, iar în secolul 14 latina veche a dispărut. Cea mai veche Biblie latină completă care a supravieţuit este un manuscris (numit „A”, din secolul VIII). Latina Vulgata a devenit foarte repede Biblia oficială a Bisericii Catolice, şi într-adevăr, traducerile făcute în alte limbi (inclusiv în engleză) au fost făcute mai degrabă din limba latină decât din ebraică sau greacă! Vom vorbi mai multe despre aceasta când vom ajunge la versiunile în engleză.
Versiunile siriene
Biblia nu a fost printre primele lucrări creştine traduse în limba siriană, ci o armonie a evangheliilor numită Diatessaron care a fost alcătuită de un om pe nume Tatian pe la sfârşitul secolului II (al doilea!). Diatessaron a fost scrisă iniţial în greacă sau în siriană; nu se cunoaşte acest lucru. Ceea ce se cunoaşte este că această armonie a devenit foarte populară în această regiune şi a fost foarte răspândită în limba siriană în secolele care au urmat.
În plus faţă de manuscrisele Diatessaron, suntem în posesia câtorva manuscrise în limba siriană veche. De fapt, limba siriană veche a supravieţuit doar în două manuscrise incomplete ale evangheliilor. Primele traduceri în siriană a evangheliilor au fost făcute probabil în anul 300 d.Hr. Cele două manuscrise sunt datate spre sfârşitul secolului IV. Nici un alt manuscris din restul Noului Testament în limba siriană veche nu a mai supravieţuit, deşi scrisorile lui Pavel şi Faptele Apostolilor au fost traduse cu siguranţă.
Peshitta siriană
Tradiţional, o nouă traducere „simplă” în limba siriană a fost făcută în al 2-lea sfert al secolului V. La mijlocul secolului, textul pare a fi ajuns în forma sa finală, care a devenit recunoscută de ambele grupări din biserica siriană despărţită. Termenul „peshitta” (sau „peshitto”) înseamnă „simplu” şi este un contrast pentru una din formele cele mai greu de citit, Harklean siriană.
Alte versiuni siriene
Următoarea versiune care s-a dezvoltat a fost tradusă în anul 507 d.Hr. Această Philoxeniană a fost făcută şi a circulat din motive doctrinale. Thomas din Harkel a revizuit acest text în anul 616 prin compararea unor manuscrise greceşti diferite. Ceea ce ne-a fost transmis de el este cunoscut sub numele Harklean. Interpretarea sa a textului din greacă a fost făcută cu mai multă grijă şi este mai directă în comparaţie cu Peshitta, dar aceasta a făcut ca textul să fie mai dificil de citit. Textul lui Harkel a fost tradus aproape în întregime din ceea ce noi numim un text grecesc bizantin.
Versiunile copte
Copta este aproape unică printre limbile scrise, deoarece aceasta foloseşte caractere greceşti (cu adăugări) în scrierea unei limbi egiptene. De fapt, copta a fost denumită „egipteană cotidiană”. La sfârşitul secolului al III-lea, era destul de răspândită o tradiţie a Noului Testament în coptă. Manuscrisele copte există în şapte dialecte diferite, în timp ce două dintre aceste dialecte Sahidic şi Bohairic sunt considerate a fi dialecte „principale” folosite cu scopul traducerii Noului Testament. Copta Sahidic este un dialect mai vechi şi i se atribuie denumirea de copta „clasică”; copta Bohairic a fost un dialect răspândit mai mult în Biserica coptă şi a fost limbajul folosit în delta Nilului Superior. Arhiva Duke Papyrus are fotografii puţine a unor manuscrise în coptă. Alegeţi acest link pentru a vedea unul dintre manuscrise. Fără a ne surprinde (de vreme ce Alexandria este în Egipt), manuscrisele copte păstrează adesea un tip de scriere alexandrin în traducerea din greacă.
Versiunile armene, georgiene şi etiopiene
Versiunea armeană este tradusă probabil din siriană mai degrabă decât din greacă (sfârşitul secolului IV). Traducerile georgiene s-au dezvoltat în decursul anilor în timp ce Georgia a fost evanghelizată prin Armenia. De aceea, şi versiunea georgiană este bazată pe siriană, deşi mai târziu a fost făcută o revizie făcându-se referire la textele greceşti care erau comune atunci. Biserica etiopiană, care a acceptat şi 1 Enoh (puteţi să vă amintiţi de aceasta), a tradus evangheliile ei din greacă sau siriană – nu se ştie. Faptele Apostolilor şi scrisorile universale au fost traduse direct din greacă. Limba sursă folosită pentru traducerea Apocalipsei este necunoscută. Aceasta creează într-un fel o controversă în ceea ce priveşte versiunea etiopiană. Tradiţia afirmă că o Biblie întreagă în etiopiană a fost tradusă în anul 678 d.Hr.
Versiunile gotice şi vechea slavonă Bisericească
Versiunile gotice au fost traduse direct dintr-o formă timpurie a textului grec bizantin, probabil în anul 341. Totuşi, numai nouă manuscrise au supravieţuit, conţinând evangheliile, o parte din scrisorile lui Pavel, şi un fragment din Neemia.
Versiunea în vechea slavonă Bisericească este un produs al bisericii secolului IX. Biserica rusă Ortodoxă pretinde că traducerea ei a fost dată prin inspiraţie divină. Se cunoaşte că sursa traducerii a fost textul grec bizantin.
Citatele patristice
În plus faţă de versiunile timpurii, citatele unor pasaje biblice spuse de primii creştini sunt şi ele folosite uneori pentru a ajuta la reconstituirea textului grecesc original. De exemplu, Eusebiu (secolul IV) citează capitolul 28 din Evanghelia după Matei de mai multe ori, şi de fiecare dată Isus spune: „botezându-i în numele meu” în locul formulei din trei părţi. Aceasta este important deoarece Eusebiu a fost un credincios puternic în doctrina Trinităţii; interpretarea obişnuită a acestui pasaj ar sprijini aceasta. De vreme ce citatele din Eusebiu sunt mai vechi faţă de orice manuscris grecesc existent a lui Matei 28:19, este foarte posibil ca citatele sale să reprezinte textul original. Desigur, citatele patristice nu ar trebuie să fie folosite pentru a contrazice un text stabilit fără a cântări dovada.
Transmiterea în greacă
Desigur, cea mai naturală transmitere a Noului Testament a avut loc prin copierea directă a textului din greacă. Aceste copii au fost făcute din generaţie în generaţie şi au fost împărţite în mai multe „tipuri de text” sau clase interesante.
