Sola Scriptura si Biserica primara

de William Webster

Reforma a fost responsabilă de restaurarea principiului sola Scriptura în Biserică, principiu care fusese în vigoare în Biserică încă de la începutul epocii post-apostolice. Iniţial, învăţătura apostolilor s-a transmis pe cale orală dar, o dată cu încheierea perioadei apostolice, întreaga revelaţie specială care Dumnezeu dorea să fie păstrată pentru om a fost codificată în Scripturile scrise. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nici o parte a revelaţiei păstrate sub forma tradiţiei orale nu există independent de Scriptură. Pe de altă parte, în secolul al XVI-lea, Conciliul de la Trent a declarat că revelaţia lui Dumnezeu nu era cuprinsă numai în Scripturi. Parţial ea se regăsea în Scripturile scrise şi parţial în tradiţia orală şi, prin urmare, Scripturile nu erau suficiente sub aspectul conţinutului. Aceasta a fost părerea universală a teologilor romano-catolici, timp de secole după Conciliul de la Trent şi este şi astăzi părerea predominantă. Oricum, este interesant de observat că în cercurile romano-catolice există astăzi o dezbatere continuă printre teologi cu privire la natura Tradiţiei. Nu există o înţelegere clară legată de ce este Tradiţia în romano-catolicism. Unii sunt de acord cu Conciliul de la Trent, iar alţii nu. Însă perspectiva adoptată la Trent este în contradicţie şi respinge credinţa şi practica Bisericii din epoca patristică. Biserica primară a păstrat principiul sola Scriptura în sensul că a crezut că orice doctrină trebuie dovedită pe baza Scripturii, iar dacă nu putea fi adusă o asemenea dovadă, doctrina respectivă trebuia respinsă.

Încă de la începutul epocii post-apostolice, în scrierile celor pe care îi cunoaştem cu numele de părinţii Bisericii găsim un apel exclusiv la Scripturi pentru o învăţătură bună a doctrinei şi pentru apărarea acesteia împotriva ereziei. Scrierile părinţilor Bisericii emană efectiv spiritul Vechiului şi Noului Testament. Întâlnim acelaşi lucru şi în scrierile apologeţilor, precum Iustin Martirul şi Atenagora, de la începutul secolului al II-lea, spre mijlocul lui. În nici una din aceste scrieri nu există vreun apel la autoritatea Tradiţiei ca fiind un ansamblu de revelaţie separat şi independent. Spre mijlocul şi sfârşitul celui de-al II-lea secol, în scrierile lui Ireneu şi Tertulian întâlnim pentru prima oară conceptul de Tradiţie Apostolică, păstrată în Biserică în formă orală. Cuvântul ‚Tradiţie’ înseamnă simplu învăţătură. Dar la ce se referă aceşti părinţi atunci când spun că această Învăţătură sau Tradiţie Apostolică este păstrată pe cale orală? Ceea ce vroiau ei să spună era că episcopii Bisericii predică oral cuvântul şi că oricine este interesat să înveţe Tradiţia Apostolică adevărată putea să o facă prin simpla ascultare a învăţăturilor orale ale episcopilor oricăreia dintre bisericile ortodoxe din acele vremuri. Ireneu şi Tertulian declară emfatic faptul că întreaga învăţătură a episcopilor care a fost dată pe cale orală îşi avea rădăcina în Scriptură şi putea fi dovedită din Scripturi. Ambii părinţi ne prezintă conţinutul doctrinar efectiv al Tradiţiei Apostolice care era predicată în biserici şi fiecare doctrină porneşte de la Scriptură. În această Tradiţie Apostolică nu există nici o doctrină care să nu fie găsită în Scriptură şi în scrierile acestor părinţi nu există nici un apel la o Tradiţie de natură orală pentru a apăra ceea ce ei numesc Tradiţia Apostolică. Pentru Ireneu şi Tertulian, Tradiţia Apostolică este pur şi simplu Scriptura. Ireneu a fost cel care a afirmat că, iniţial, apostolii au predicat verbal şi învăţătura lor a fost ulterior consemnată în scris, în Scripturi şi, de atunci, acestea au devenit stâlpul şi temeiul credinţei noastre. Afirmaţia lui spune astfel: „Nu am învăţat de la nimeni alţii planul mântuirii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns până la noi; aceştia au proclamat-o la un moment dat în public şi, într-o epocă mai târzie, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, ca să fie temelia şi stâlpul credinţei noastre” (Alexander Roberts & W.H. Rambaugh Translators, Scrierile lui Ireneu, Împotriva ereziilor (Edinburgh: T & T Clark, 1874), 3.1.1). Tradiţia – când se referă la proclamarea orală, precum predicarea sau învăţarea – era văzută mai întâi drept prezentarea orală a adevărului scriptural sau drept codificarea adevărului biblic sub forma unei mărturisiri de credinţă.

Ireneu şi Tertulian au avut discuţii contradictorii cu gnosticii, care au fost cei dintâi care au sugerat şi au învăţat pe alţii că deţineau o tradiţie apostolică orală independentă de Scriptură. Aceşti părinţi din perioada de început au respins o asemenea noţiune şi au apelat numai la Scriptură pentru proclamarea şi apărarea doctrinei. Istoricul bisericii, Ellen Flessman-Van Leer, afirmă acest fapt:

„Pentru Tertulian, Scriptura este singurul mijloc pe baza căruia el respinge sau validează o doctrină în ce priveşte conţinutul acesteia… Pentru Ireneu, doctrina bisericii cu siguranţă nu este niciodată pur tradiţională; din contră, ideea că ar putea exista ceva adevărat, transmis exclusiv viva voce (oral), este o orientare a gândirii gnostice… Dacă Ireneu doreşte să dovedească adevărul unei doctrine în ce priveşte conţinutul acesteia, el recurge la Scriptură, pentru că în ea este accesibilă în mod obiectiv învăţătura apostolilor. Dovezile provenite din tradiţie şi Scriptură slujesc unuia şi aceluiaşi scop: identificarea învăţăturii bisericii ca fiind învăţătura apostolică originală. Cea dintâi stabileşte că învăţătura bisericii este învăţătura apostolică, iar cea de-a doua arată ce este această învăţătură apostolică” (Ellen Flessman-van Leer, Tradiţia şi Scriptura în Biserica primară (Van Gorcum, 1953, pp. 184, 133, 144).

Biblia a fost autoritatea finală pentru părinţii din epoca patristică. Ea era suficientă sub aspectul conţinutului şi arbitrul final în toate problemele de adevăr doctrinar, după cum a subliniat JND Kelly:

„Cel mai clar semn al prestigiului de care se bucură (Scriptura) este faptul că aproape întregul efort teologic al părinţilor, fie că scopurile lor erau polemice sau constructive, era îndreptat spre ceea ce cuprindea expunerea Bibliei. În plus, pretutindeni era de la sine înţeles că orice doctrină trebuia să aibă mai întâi o baza scripturală pentru a putea fi acceptată” (Doctrine creştine timpurii (San Francisco: Harper & Row, 1978), pp. 42, 46).

Heiko Oberman face următoarele comentarii cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în Biserica primară:

„Pentru Biserica primară, Scriptura şi Tradiţia nu se excludeau reciproc sub nici o formă: kerygma (mesajul Evangheliei), Scriptura şi Tradiţia coincideau pe deplin. Biserica predica kerygma care se găsea integral în formă scrisă, în cărţile canonice. Tradiţia nu era înţeleasă ca o adăugire la kerygma conţinută în Scriptură, ci drept o transmitere a aceleiaşi kerygma într-o formă vie: cu alte cuvinte, totul se găsea în Scriptură şi, în acelaşi timp, totul era cuprins în tradiţia vie” (Recolta teologiei medievale (Cambridge: Harvard University, 1963), p. 366).

Faptul că părinţii credeau ferm în principiul sola Scriptura reiese clar din scrierile lui Cyril din Ierusalim, episcopul Ierusalimului de la jumătatea secolului al IV-lea. El este autorul lucrării cu numele „Cuvântări catihetice”. Această lucrare cuprinde o serie extinsă de cuvântări ţinute pentru catehumeni, expunând doctrinele de bază ale credinţei. Ea reprezintă o explicare completă a credinţei Bisericii din vremea lui, iar învăţătura lui este pe deplin întemeiată pe Scriptură. De fapt, nu există nici măcar un singur apel, pe parcursul întregilor Cuvântări, la o Tradiţie Apostolică independentă de Scriptură. În termeni lipsiţi de echivoc, el afirmă că, dacă le-ar prezenta acestor catehumeni vreo învăţătură care nu putea fi validată de Scriptură, trebuia ca ei să o respingă. Acest fapt ne spune că autoritatea lui de episcop era condiţionată de conformitatea învăţăturilor sale cu Scripturile scrise. Urmează câteva dintre afirmaţiile sale din „Cuvântări” cu privire la autoritatea finală a Scripturii:

„Să păstraţi întotdeauna în minte pecetea aceasta care, pe scurt, a fost atinsă în capitolele lucrării şi care, cu îngăduinţa Domnului, va fi explicată potrivit puterii noastre, pe baza unor dovezi din Scriptură. În ce priveşte Misterele divine şi sacre ale credinţei, nu se cuvine să rostim nici o remarcă întâmplătoare fără suportul Sfintelor Scripturi, nici să nu ne lăsăm traşi deoparte de simple probabilităţi sau de artificiile argumentelor. Să nu mă credeţi pentru că eu vă spun aceste lucruri, dacă nu primiţi de la Duhul Sfânt dovada celor prezentate: căci această mântuire, care este prin credinţă, nu stă în raţiuni ingenioase, ci în dovada Sfintelor Scripturi” (O bibliotecă a părinţilor Sfintei Biserici Catolice (Oxford: Parker, 1845), Cuvântările catihetice ale sfântului Cyril 4.17).

„Ci luaţi şi păstraţi ca nişte învăţăcei şi trăiţi numai acea credinţă care vă este dată de către Biserică şi este întemeiată pe întreaga Scriptură. Nu toţi pot să citească Scriptura, unii nefiind învăţaţi, în vreme ce alţii sunt prea ocupaţi, fiind împiedicaţi să o cunoască; de aceea, pentru ca sufletul să nu piară din lipsă de învăţătură, Articolele, care sunt puţine, cuprind întreaga doctrină a Credinţei… Acum, dedicaţi-vă învăţării Credinţei, prin ascultarea cuvintelor şi aşteptaţi la vremea potrivită dovada din Scripturile Divine a fiecăreia dintre părţile ei. Căci Articolele Credinţei nu au fost formulate după buna plăcere a oamenilor, ci lucrurile cele mai importante, alese din toată Scriptura, formează învăţătura unică a Credinţei. Şi, după cum sămânţa de muştar dintr-un bob mic dă naştere la multe ramuri, la fel şi această Credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins la sânul ei întreaga cunoaştere a evlaviei conţinute deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament. Priviţi, deci, fraţilor şi păstraţi tradiţiile pe care le primiţi acum şi scrieţi-le pe tăbliţa inimilor voastre” (Ibid., Cuvântări 5.12).

Observaţi că Cyril afirmă aici că aceşti catehumeni primesc tradiţia şi îi îndeamnă să respecte aceste tradiţii pe care le primesc. De unde este derivată această tradiţie? Evident că din Scriptură. Învăţătura sau tradiţia sau revelaţia lui Dumnezeu care a fost încredinţată apostolilor şi transmisă apoi Bisericii este acum accesibilă NUMAI prin Scriptură. Este semnificativ faptul că Cyril din Ierusalim, care comunică acestor catehumeni întreaga credinţă, nu a apelat nici măcar o dată la o tradiţie orală pentru a-şi susţine învăţăturile. Întreaga credinţă este întemeiată pe Scriptură şi numai pe aceasta. Acest principiu este enunţat, de asemenea, şi de Grigore de Nissa:
„Cei mai mulţi oameni încă fluctuează în ce priveşte opiniile lor referitoare la aceasta şi ele sunt greşite, după cum şi ei sunt mulţi. Cât despre voi, dacă filozofia neamurilor, care dezbate metodic toate aceste lucruri, ar fi cu adevărat potrivită pentru o demonstraţie, ar fi inutil, desigur, să adăugăm acestor speculaţii o discuţie despre suflet dar în vreme ce aceasta din urmă a mers, în ce priveşte subiectul sufletului, atât de departe în direcţia consecinţelor presupuse cât a dorit gânditorul, nouă nu ne este îngăduită o asemenea abatere, adică aceea de a afirma ceea ce dorim; noi facem din Sfintele Scripturi regula şi măsura fiecărei doctrine (dogme); în mod obligatoriu, noi ne aţintim ochii spre Scriptură şi suntem de acord numai cu ceea ce poate fi armonizat cu intenţia acelor scrieri” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Second Series: Volumul V, Lucrări filozofice, Despre suflet şi înviere, p. 439).

Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea între anii 370-379 d.Cr., depune mărturie în favoarea credinţei lui în natura atotsuficientă a Scripturilor, prin aceste cuvinte luate dintr-o scrisoare adresată de el unei văduve:

„Bucurându-te de consolarea Sfintelor Scripturi, aşa cum o faci, nu ai nevoie nici de asistenţa mea, nici de a altcuiva pentru a te ajuta să îţi înţelegi datoria. Ai sfatul şi călăuzirea atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt pentru a te conduce spre ceea ce este corect” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Seria a doua: volumul VIII, Vasile: Scrisori şi selecţii, Scrisoarea CCLXXXIII, p. 312).

Aceşti părinţi sunt reprezentativi pentru ansamblul părinţilor Bisericii. Ciprian, Origen, Hipolit, Atanasius, Firmilian, Augustin sunt numai câţiva dintre părinţii care pot fi citaţi drept susţinători ai principiului sola Scriptura, pe lângă Tertulian, Ireneu, Cyril şi Grigore de Nissa. Biserica primară a funcţionat pe baza principiului sola Scriptura şi acesta a fost principiul istoric pe care reformatorii au căutat să îl restaureze în Biserică.

Folosirea extinsă a Scripturii de către părinţii Bisericii primare, încă de la început, se observă din următoarele fapte:

Ireneu l-a cunoscut pe Policarp, care fusese un ucenic al apostolului Ioan. El a trăit între anii 130 – 202 d.Cr. şi a citat din 24 din cele 27 de cărţi al Noului Testament. Numai din Noul Testament el citează de peste 1800 de ori.
Clement din Alexandria a trăit între anii 150 – 215 d.Cr. El citează toate cărţile Noului Testament, cu excepţia lui Filimon, Iacov şi 2 Petru. Citează de 2400 de ori din Noul Testament.
Tertulian a trăit între 160 – 220 d.Cr. şi a citat din Noul Testament de peste 7200 de ori.
Origen a trăit între 185 – 254 d.Cr. şi a fost succesorul lui Clement din Alexandria la şcoala catihetică din acest oraş. El citează din Noul Testament de aproape 1800 de ori.

Până la sfârşitul celui de-al III-lea secol, practic întregul Nou Testament putea fi reconstituit pe baza scrierilor părinţilor Bisericii. Norman Geisler şi William Nix rezumă poziţia versetelor Noului Testament în Biserica primară prin aceste cuvinte: „Pe scurt, primii o sută de ani de existenţă a celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament arată că, practic, fiecare dintre ele a fost citată drept plină de autoritate şi recunoscută ca fiind canonică de către oameni care erau, la rândul lor, cei mai tineri contemporani ai epocii apostolice” (Norman Geisler şi William Nix, O introducere generală a Bibliei (Chicago: Moody, 1980), p. 190).

B.F. Wescott ajunge la o concluzie similară: „Cu excepţia Epistolei către Evrei, cele două Epistole mai scurte ale lui Ioan, a doua Epistolă a sfântului Petru, Epistolele sfântului Iacov şi Iuda şi Apocalipsa, toate celelalte cărţi ale Noului Testament sunt recunoscute ca fiind apostolice şi pline de autoritate în cadrul Bisericii, încă de la finalul secolului al II-lea. Mărturia marilor părinţi care reprezintă Biserica variază în ce priveşte aceste cărţi controversate, dar canonul cărţilor recunoscute este stabilit prin acordul lor comun. Astfel, mărturia pe care se întemeiază el nu vine numai de la câţiva, ci din partea multora, şi încă de la cei mai diferiţi în ce priveşte poziţia şi caracterul. Canonul apare, deci, nu ca o părere particulară, ci ca un fapt neîndoielnic, nu ca o descoperire târzie, ci ca o tradiţie originală” (B.F. Westcott, O analiză generală a istoriei canonului Noului Testament (Cambridge: Macmillan, 1889), pp. 337-338).

Este adevărat că Biserica primară avea conceptul de Tradiţie care se referea la obiceiurile şi practicile ecleziastice şi că se credea deseori că astfel de practici fuseseră efectiv transmise de apostoli, chiar dacă nu puteau fi neapărat validate de Scripturi. Însă aceste practici nu implicau doctrinele credinţei şi deseori erau contrare în diferite segmente ale Bisericii. Un exemplu în acest sens găsim la începutul secolului al II-lea, în controversa legată de momentul când trebuie sărbătorit Paştele. Anumite biserici din răsărit îl sărbătoreau într-o zi, în vreme ce apusul îl sărbătorea în altă zi, dar şi unii şi alţii pretindeau că practica lor fusese transmisă direct de la apostoli. Situaţia dus la un conflict cu episcopul Romei, care pretindea ca părinţii răsăriteni să se supună practicilor apusene. Ei au refuzat acest lucru, crezând cu tărie că ei aderau la Tradiţia Apostolică. Care dintre ei avea dreptate? Nu există nici o modalitate de a lămuri care practică era într-adevăr de origine apostolică, dacă era vreuna din ele. Oricum, este interesant de observat că unul dintre susţinătorii punctului de vedere răsăritean era Policarp, un ucenic al apostolului Ioan. Există şi alte exemple legate de astfel de pretenţii în istoria Bisericii. Simplul fapt că un părinte al Bisericii pretinde că o practică anumită este de origine apostolică nu înseamnă neapărat că aşa este, ci numai că persoana respectivă a crezut aşa; nu există vreo cale de a verifica dacă, într-adevăr, acea practică era o tradiţie provenită de la apostoli. În Biserica primară se întâlnesc numeroase practici care erau considerate ca fiind de origine apostolică; acestea sunt enumerate de Vasile cel Mare, însă nimeni nu le mai practică astăzi în Biserică. Este evident, deci, că astfel de apeluri la Tradiţia Apostolică orală sunt lipsite de însemnătate.

Biserica Romano-Catolică afirmă că deţine o Tradiţie Apostolică orală care este independentă de Scriptură şi care este obligatorie pentru oameni. Pentru a justifica o asemenea pretenţie, ea face apel la declaraţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:15, unde Pavel spune că a transmis acestei biserici tradiţii şi învăţături deopotrivă verbal şi în scris. Pe baza învăţăturii lui Pavel din acest pasaj, Roma afirmă că propovăduirea principiului sola Scriptura este falsă, din moment ce Pavel le-a transmis învăţături tesalonicenilor şi în scris, şi verbal. Ce este interesant în legătură cu acest apel este faptul că apologeţii romano-catolici nu aduc argumente cu privire la acele doctrine la care se referă Pavel şi pe care ei pretind că le deţin şi că sunt obligatorii pentru oameni. În toate scrierile apologeţilor, din vremea Reformei până astăzi, nici unul nu a putut să enumere doctrinele cuprinse în această presupusă Tradiţie Apostolică orală. De la Francis De Sales până la scrierile lui Karl Keating şi Robert Sungenis întâlnim această absenţă bătătoare la ochi. Sungenis este editorul unei lucrări lansate recent în apărarea învăţăturii romano-catolice despre Tradiţie, intitulată „Nu numai prin Scriptură”. Ea este prezentată zgomotos drept o respingere definitivă a învăţăturii protestante despre sola Scriptura. Numărul paginilor ei este de 627. Însă nici măcar o dată în toate cele 627 de pagini nici un autor nu defineşte conţinutul doctrinar al acestei Tradiţii Apostolice care este obligatorie pentru toţi oamenii. Ni se pune numai că ea există, că Biserica Romano-Catolică o deţine şi că, prin urmare, noi suntem obligaţi să ne supunem acestei biserici – singura care deţine plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, provenind de la apostoli. Însă ei nu ne pot spune ce este această Tradiţie. Şi motivul este acela că ea nu există. Dacă ar fi fost atât de importantă, de ce nu a menţionat-o Cyril din Ierusalim în „Cuvântările catihetice”? Provoc pe oricine să enumere doctrinele la care se referă Pavel în 2 Tesaloniceni 2:15, pe care spune că le-a încredinţat verbal tesalonicenilor.

Autoritatea romano-catolică în materie de Tradiţie, Yves Congar, face această observaţie interesantă cu privire la natura revelaţiei din dispensaţia vechi-testamentală:

„Revelaţia este o dezvăluire a misterului Său, pe care Dumnezeu o face oamenilor… o dezvăluire prin semne create, pentru care Dumnezeu Se pune chezaş, ca ele să nu ne inducă în eroare, chiar dacă ele nu sunt desăvârşite. Aceste semne sunt evenimente, realităţi, acţiuni şi cuvinte. Dar, în cele din urmă, cel puţin în ce priveşte vechiul legământ, evenimentele şi acţiunile ne sunt cunoscute prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ele: scrierile Scripturii celei sacre” (Yves Congar, Tradiţie şi tradiţii (New York: Macmillan, 1966), p. 238).

Yves Congar admite prompt principiul sola Scriptura cu privire la Vechiul Testament. Singura revelaţie pe care o posedăm despre acea dispensaţie este Scriptura scrisă, deşi profeţii au predicat şi au învăţat oral încă de la început. Protestanţii spun simplu că acelaşi principiu se aplică şi dispensaţiei Noului Testament. Pentru a-l parafraza pe Congar: revelaţia lui Dumnezeu în dispensaţia nou-testamentală ne este cunoscută numai prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ea: scrierile Scripturii celei sacre. Singura revelaţie specială pe care o posedă astăzi omul de la Dumnezeu şi care a fost încredinţată apostolilor sunt Scripturile scrise ale Noului Testament. Aceasta era credinţa şi practica Bisericii din perioada patristică şi principiul la care au aderat reformatorii, căutând să îl restaureze în Biserică după ce coruperea doctrinară intrase pe uşa Tradiţiei. Învăţătura referitoare la un ansamblu separat de revelaţie apostolică, cunoscut sub numele de Tradiţie, a cărei natură este orală, şi-a avut originea nu în Biserica creştină, ci în gnosticism. Aceasta era o încercare a gnosticilor de a-şi impune autoritatea afirmând că Scripturile nu erau suficiente. Ei au afirmat că posedau plinătatea revelaţiei apostolice, pentru că ei nu aveau numai revelaţia scrisă a apostolilor din Scripturi, dar şi tradiţia lor orală şi cheia pentru interpretarea şi înţelegerea acelei revelaţii. După cum părinţii Bisericii au respins această învăţătură şi pretenţie, bazându-se exclusiv pe Scripturile scrise şi apelând numai la ele, la fel trebuie să facem şi noi.