de J. I. Packer
“Autoritatea” este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Atunci, cum reacţionaţi dvs. la aceste idei? Au ele vre-un loc în viziunea voastră despre viaţă ca fiind bună şi dulce? Dacă lucrurile stau aşa, atunci sunteţi neobişnuit. O tragedie a timpului nostru este că, având aceste asocieri, cuvântul „autoritate” a devenit aproape un cuvânt murdar în lumea din vest, în timp ce opoziţia faţă de autoritatea din şcoli, familii şi în general în societate este acceptată cu plăcere ca fiind ceva care este cel puţin ne-vătămătoare şi probabil mai degrabă excelentă.
Cum se face că mulţi oameni din ziua de azi tolerează expresiile de sfidare şi de dezordine în societate care în urmă cu un secol erau considerate intolerabile? De unde provine această toleranţă pasionată care a măcelărit atât de multe cămine, şcoli şi vieţi individuale? Ce se întâmplă aici? Ce se întâmplă cu noi?
CĂUTAREA LIBERTĂŢII
Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în faptul că „libertatea” este aproape un cuvânt magic azi. Din timpul celui de-al doilea Război Mondial, cei care au luptat cu dictatorii şi-au definit scopurile războiului lor în termenii a Patru Libertăţi – libertatea de dorinţă, libertatea de frică, libertatea vorbirii şi libertatea religioasă – libertatea într-o formă sau alta a fost o pasiune mondială, încurajată şi alimentată la fiecare nivel. Terapeuţii muncesc pentru a include libertatea de inhibiţii. Playboy poartă făclia pentru libertatea sexuală („dragostea liberă” aşa cum era numită odată, deşi există foarte puţină dragoste adevărată în sexul din Playboy). Politicienii aflaţi în campanie electorală promit libertatea de aceasta sau acel rău social. Naţiunile tinere caută libertatea de dominaţia vecinilor care au aere de stăpân. Artiştii urmăresc libertatea prin convenţii de formă şi stil care îi leagă pe predecesorii lor.
Dorinţa de libertatea de restricţii, din mâna moartă a trecutului, din presiunile ne-dorite, obligaţiile, sistemele şi ceea ce pentru mulţi oameni nu sunt forţele conducătoare ale vieţii. Libertatea – „a ieşi de sub” aşa cum spunem noi – a devenit obsesia omului modern. Şi libertatea este întotdeauna privită ca implicând respingerea autorităţii! Autoritatea este egalată cu limitele fixate, libertatea cu a da drumul la toate acestea. De aici, criza autorităţii marchează timpul nostru.
Acest fel de a concepe libertatea îşi are rădăcinile în filozofie: în visele desăvârşirii omului, în ideea lui Rousseau că civilizaţia te presează în afara formei, în fantezia educatorilor că în interiorul fiecărui mic demon este un mic înger care aşteaptă să iasă afară de îndată ce presiunile mecanice se slăbesc şi interesul este câştigat. Acesta este înrădăcinat şi în experienţă. Experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic au alimentat focurile revoltei. Cine se poate mira când rebelii sunt ostili faţă de ceea ce îi răneşte? Efectul este că toate formele de autoritate sunt văzute ca zidurile unei celule, care face căutarea libertăţii să fie simţită ca o Mare Evadare de o anumit lagăr de concentrare ideologic. Dispreţul ne-deghizat pentru restricţii şi direcţii, şi sfidarea agresivă care sfărâmă toate sistemele când nu este ocupată cu exploatarea lor, au devenit aproape convenţionale, şi oricine respectă autoritatea stă ca ceva ciudat. Omul modern ar putea pretinde că a ajuns la o vârstă, dar din acest punct de vedere el pare că a regresat la adolescenţă. (Desigur, adolescenţii sunt primii care insistă că ei sunt adulţi.) Cu siguranţă, revolta de azi împotriva autorităţii este un semn nu al maturităţii ci al contrariului. Ea este o formă de nebunie, nu de înţelepciune. Ea conduce doar la decadenţă şi la vieţi irosite.
Adevărul paradoxal şi totuşi inevitabil este acesta: nu există libertate despărţită de autoritatea externă. A spune „eu sunt propria mea autoritate, o lege pentru mine însumi” înseamnă a înrobi eul mie însumi, ceea ce, aşa cum a spus Seneca moralistul roman, este cea mai rea robie dintre toate. Doar în timp ce mă plec unei autorităţi care nu sunt eu însumi, sunt liber întotdeauna. Voi explica aceasta.
CE ESTE AUTORITATEA?
Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate. Cuvântul este folosit abstract pentru a desemna calitatea care comandă a cărei pretenţii autoritare au „autoritatea”, cât şi concret pentru a desemna sursa „autoritară” pentru astfel de pretenţii. Există diferite feluri şi surse de autoritate. Documentele şi autorii sunt „autorităţile” pentru cărturari, regulamentele şi deciziile din trecut sunt „autorităţile” pentru avocaţi, părinţii pentru copiii lor tineri, guvernatorii şi cei care aplică legea pentru noi toţi. În tărâmurile credinţei, adevărul are autoritate; în tărâmurile comportamentului, autoritatea aparţine legii morale.
Când creştinismul istoric primeşte Biblia ca o autoritate absolută pentru crez şi comportare, face aceasta pe baza faptului că de vreme ce Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii, ceea ce aşează el înaintea noastră în scris trebuie să aibă aceleaşi calităţi. Dezbaterea curentă cu privire la infailibilitate dacă ar trebui să tratăm toată învăţătura Bibliei ca fiind adevărată şi corectă este cu adevărat cu privire la cât de mult putem privi Scriptura ca o autoritate.
Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială aici. Autoritarismul este autoritatea coruptă care a germinat. Autoritarismul apare când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau a moralităţii. Nazismul, Comunismul şi cultul lui Jim Jones din Guyana sunt nişte exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. Ai autoritarism în stat când regimul foloseşte puterea într-un fel neprincipial pentru a se menţine pe sine. Îl ai în bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Îl ai în lucrarea academică de la liceu, universitate sau seminar unde ţi se cere să fi de acord mai degrabă cu profesorul tău decât să urmezi dovada adevărului tu însuţi. Îl ai în familie când părinţii îi direcţionează sau îi restricţionează pe copiii lor în mod iraţional. Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele unei autorităţi degenerate, adică autoritarismul. Faptul că astfel de experienţe lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale este trist dar nu este surprinzător.
Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa), şi nu am nimic de spus în favoarea ei. Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral este greşit a le face.
Când creştinii afirmă autoritatea Bibliei, aceasta însemnând că învăţătura biblică descoperă voia lui Dumnezeu şi este instrumentul domniei sale peste vieţile noastre, o parte din ceea ce ei pretind este că Scriptura aşează înaintea noastră natura faptică şi morală a lucrurilor. Legea lui Dumnezeu corespunde cu natura umană creată, astfel că în împlinirea cererilor sale ne împlinim pe noi înşine, şi evanghelia lui Hristos răspunde la nevoia umană actuală, la fel cum mănuşa se potriveşte cu mâna, astfel că toate răspunsurile noastre către Dumnezeu sunt pentru binele nostru şi nici o atingere a autoritarismului nu intră în exerciţiul autorităţii sale peste noi.
Noi vorbim despre autoritate pentru a alege care factori dintr-o situaţie ar trebui să determine atitudinile şi acţiunile noastre. Scopul unei astfel de discuţii este pentru a asigura faptul că se pot lua decizii corecte, la care s-a ajuns într-un mod potrivit. Oricând credităm ceva cu autoritate – un manual şcolar, o guvernare, un document sau orice – vrem să spunem că în propria lui sferă el este mai mult sau mai puţin decisiv ca un ghid a ceea ce trebuie să spunem sau să facem. Când Hristos cel înviat le-a spus ucenicilor săi: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18), o implicaţie a fost că toţi oamenii de pretutindeni ar trebui să recunoască domnia sa şi să trateze cuvintele sale ca având o forţă decisivă pentru vieţile lor. Astfel el a continuat: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, … Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (versetele 19, 20). Când creştinii dezbat dacă autoritatea lui Hristos se ataşează la ceea ce învaţă biserica sau la ceea ce cred creştinii individuali sau la ceea ce spune Biblia, ei nu sugerează că acestea trei nu coincid niciodată sau că două din ele nu au deloc autoritate. Ceea ce încearcă ei să decidă este care dintre cele trei este decisivă. De fapt autoritatea constă în oferirea unei direcţii decisive.
AUTORITATEA ÎN VIEŢILE OAMENILOR
În mod evident, principiile autorităţii vor avea efecte formative şi integratoare asupra comunităţilor şi a indivizilor care le îmbrăţişează. Impunând o metodă consistentă de luare a deciziei, ei risipesc hazardul şi astfel unesc viaţa cuiva. Cei care recunosc că sunt legaţi de ei sunt lăsaţi să simtă că încercând să îi observi faci ceea ce ar trebui să faci şi că aceasta face viaţa să fie cu sens şi care merită să fie trăită. Pentru creştini, principiile de autoritate ale ne-creştinilor adesea par a fi distrugător de greşite – principiul autorităţii Marxiste, de exemplu, care cere tuturor să lucreze având o temelie materialistă pentru societatea socializată care stă dincolo de revoluţie, sau principiul autorităţii al cultiştilor că liderul lor (Sun Moon sau Jim Jones sau oricine) trebuie să fie ascultat ca fiind reprezentantul infailibil al lui Dumnezeu, sau principiul autorităţii care prescrie felul de viaţă budist, hindus, sau islamic. Totuşi rămâne adevărat faptul că orice principiu al autorităţii fixat dă vieţii un scop şi o formă, o ţintă, un program şi o realizare cât un yard, care altfel nu l-ar fi avut. Doar principiul autorităţii creştine conduce spre sfârşitul principal al omului (glorificarea şi savurarea lui Dumnezeu, aşa cum îl afirmă Micul Catehism). Totuşi, ca şi drogurile care au efecte fatale pe termen lung, ca heroina şi cocaina, care te fac pe moment să te simţi mai inteligent, aşa orice principiu al autorităţii, oricât de îndoielnic ar fi, îi va face pe adepţii săi să se simtă mai inteligenţi în scurt timp – mai integraţi, mai intenţionaţi, mai în formă – decât s-ar simţi fără un astfel de principiu care ţine vieţile lor laolaltă. Cel care nu cunoaşte nici o obligaţie de a face ceva trăieşte viaţa cea mai tristă, fără scop, cea mai tulburată viaţă dintre toate.
Astfel sindromul anti-autoritate care este acum curent în Vest, conducând spre vieţi de hedonism hazardat în care sentimentele de plăcere şi de neplăcere sunt singura autoritate pe care eu o recunosc, este tragedia majorităţii oamenilor. Cu greu ai putea să mergi mai departe de pe calea pe care suntem destinaţi să o trăim.
Tragedia nu este doar personală. Ea atinge şi societatea. Istoria arată că multe dintre valori pe care noi le numim civilizaţie ca opuse sălbăticiei sunt biblice şi creştine în origine. Lumea nu le-a cunoscut până când a început să trăiască după principiul autorităţii creştine, şi fără acest principiu aceste valori este puţin probabil că ele vor supravieţui, cel puţin în Vestul decadent aşa cum îl cunoaştem. Iată două exemple.
Primul: noi am moştenit o credinţă în demnitatea femeii şi în datoria bărbaţilor de a onora şi de a proteja ceea ce Petru numeşte sexul slab (mai vulnerabil, rănit mai repede, mai sensibile) (1 Petru 3:7). Aceasta este găsită în învăţătura scripturală că ambele sexe poartă imaginea lui Dumnezeu şi împărtăşesc aceeaşi vocaţie ca reprezentanţi conducători ai acestei lumi (Geneza 1:26-30), dar aceasta este derivată mai direct, după cum se pare, din politeţea inepuizabilă, respectul şi bunăvoinţa faţă de femei arătată de Isus (conform lui Marcu 7:25 şi următoarele versete, 14:3 şi următoarele versete; Luca 7:11 şi următoarele versete, 36 şi următoarele versete, 8:43 şi următoarele versete, 10:38 şi următoarele versete, 13:10 şi următoarele versete, 23:27 şi următoarele versete; Ioan 4:7 şi următoarele versete, 8:2 şi următoarele versete, 11:20 şi următoarele versete, 20:11 şi următoarele versete; etc.) În lumea antică evreiască şi în cea păgână, ca în Islamul de azi, oricât de important era rolul femeii de a purta copii, a-i hrăni şi de a întemeia un cămin, se considera un lucru indiscutabil că ea era inferioară bărbatului ca fiinţă umană. Schimbând aceasta, creştinismul a făcut mai mult ca să ridice situaţia femeii decât orice altă mişcare din istorie. Când susţinătorii mişcării de emancipare a femeilor îi critică pe creştini din cauza îndoielilor lor cu privire la împlinirea de către femeie a rolurilor istorice de conducere în biserică şi afirmă că aceasta este pe placul lui Dumnezeu, în mod obişnuit ei uită că punctul de placare pentru propriile lor argumente, adică demnitatea egală a bărbatului şi a femeii, fiind în sine o înţelegere creştină care se aşteaptă să se ofilească atunci când autoritatea adevărului creştin este negată. Ar fi un mic câştig pentru femei să obţină reciprocitatea profesională cu bărbaţii dacă în acest timp bărbaţii greşesc gândind că înălţimea masculinităţii este să trateze femeile ca pe nişte obiecte de joacă, fiecare fiind un joc corect pentru bărbaţii jefuitori.
Scriptura cunoaşte bine lumea poftelor (conform Geneza 34, 35:22; 2 Samuel 11, 13) şi caută să ne înţarce din ea (Matei 5:27 şi următoarele versete; 1 Corinteni 6:9 şi următoarele versete; Galateni 5:19 şi următoarele versete; Coloseni 3:5; 1 Tesaloniceni 4:3 şi următoarele versete; etc.). Dar orice generaţie care devalorizează Scriptura se poate aştepta să se întoarcă la acel nivel. Într-adevăr, vedem aceasta deja întâmplându-se. Filozofia Playboy, împreună cu restul tiparului de declin pe care Pavel îl înfăţişează în Romani 1:21-32, Efeseni 4:18 şi următoarele versete şi Coloseni 3:5-8, este mai obişnuit şi mai acceptabil din punct de vedere social azi decât a fost de secole, şi se pare că acesta devine mai mult decât a fost.
Al doilea: noi am moştenit o credinţă în sanctitatea vieţii umane. Aceasta reflectă insistenţa biblică ca noi să îl onorăm pe Dumnezeu protejând şi păstrând viaţa pe care el ne-o dă nouă purtătorii imaginii sale, şi că îl dezonorăm dacă stingem acea viaţă (cu excepţia execuţiei legale şi în război, pe care Scriptura le vede ca şi cazuri speciale: conform Geneza 9:6; Exod 20:13 cu 21:12-17; Romani 13:4; Iosua 8:1-29; Judecători 15:14 şi următoarele versete; etc.). Prin contrast, păgânismul a considerat întotdeauna viaţa ca fiind ieftină. Filozofii păgâni, antici şi moderni, au sprijinit sinuciderea. Comunităţile păgâne, antice şi moderne, au lăsat în mod regulat copiii afară ca să moară. Romanilor le plăcea să vadă cum gladiatorii se ucid unul pe altul şi să vadă creştinii mestecaţi de lei. În mod tradiţional, văduvele din India erau arse pe rugii funerari ai soţilor lor. Alţi păgâni din secolul al douăzecilea în afara naziştilor, remarcabil în neagra Africă şi în Cambogia, au practicat genocidul. Argumentele actuale pentru avort la cerere şi eutanasia prin înţelegere arată că unii dintre noi deja s-au întors la păgânism în acest punct, şi cu adevărat nu există nici un motiv ca să ne aşteptăm ca viaţa să fie considerată sacră în continuare când Biblia nu mai este respectată. Argumentele pragmatice pentru uciderea fără zgomot a celor care nu pot fi de nici un folos pentru societate, aşa cum naziştii au ucis fără zgomot pe cei cu probleme mintale, sunt uneori evidenţi şi atrăgători, şi numai Scriptura a dat vreodată unei comunităţi de oriunde ar fi ea motive pentru a proteja pe cei slabi şi lipsiţi de ajutor. Luaţi Scriptura şi nu vom putea spune unde se va opri pragmatismul neo-păgân.
Devierea de azi de la autoritatea adevărului creştin – cu siguranţă din recunoaşterea vreunei autorităţi externe – a produs indivizi descompuşi şi zăpăciţi şi o societate dezordonată şi anarhică. Aceasta va continua să facă aşa, cu consecinţe casnice, politice şi economice care cu greu pot fi fericite. Poate fi oprit declinul? Din nefericire, un mare număr din bisericile noastre au pierdut contactul cu principiul autorităţii creştine încât chiar şi atunci când ei văd ce lucruri se întâmplă (pe care adesea nu le văd), nu pot face nimic pentru a opri stricăciunea. Dacă forţele credincioşiei biblice pot inversa secularizarea fermă a Vestului este un lucru pe care numai trecerea timpului îl va arăta. Singura certitudine este că despărţiţi de credincioşia biblică o astfel de inversare nu este posibilă. O biserică în care învăţătura biblică nu mai este autoritară deja merge cu lumea şi nu are nici o temelie pe care să i se împotrivească. Dacă direcţia de azi nu poate fi inversată, atunci perspectiva lumii de mâine este într-adevăr sumbră.
Aceasta este poziţia cu privire la autoritate. Acum trebuie să discutăm despre libertate.
CE ESTE LIBERTATEA?
Libertatea, aşa cum s-a spus, a devenit un cuvânt care se invocă. Calea omului modern este să trateze libertatea ca valoarea supremă în viaţă. Fiecare vrea mai multă libertate decât are, şi calea cea mai rapidă de a o obţine este de a revendica o formulă prin care libertatea ar putea să fie mărită. Celor din vest le place să se vadă că sunt „lumea liberă,” tot aşa cum şi Bertrand Russell s-a simţit bine să îşi anunţe anti-creştinismul său într-un eseu numit „Libera adorare a omului.” Dacă politicienii, avocaţii, educatorii şi asistenţii sociali ar fi întrebaţi în public ce urmăresc ei, ei ar răspunde cu siguranţă în termenii maximizării libertăţii personale. Mulţi salută toleranţa de azi ca o virtute socială deoarece ea dă libertate comportamentului deviat pe care erele mai puţin tolerante nu l-au tolerat. „Libertate, egalitate, fraternitate” a fost strigătul de război al Revoluţiei franceze, şi mărturia mişcărilor de eliberare, a literaturii, a cântecelor pop şi a retoricii politice din întreaga lume este că libertatea nu este cu mai puţină vehemenţă căutată azi decât a fost căutată în Franţa secolului al optsprezecelea.
Dar ce este libertatea? Sub ce circumstanţe suntem cu adevărat liberi? Întrebaţi această întrebare, şi faţada solidă a căutătorilor de libertate se va sparge dintr-odată. Nu există nici un acord pentru acest răspuns.
În esenţă există două căi de a concepere a libertăţii, şi deja am arătat-o pe prima. Este să vezi libertatea ca fiind seculară, externă şi din această lume. Este în mod esenţial o chestiune de zdrobire a legăturilor şi de abolire a restricţiilor şi a nedreptăţii. Ea caută libertatea de sau libertatea de a nu. Cei care cred astfel despre libertate au modalităţi diferite de a o urmări. Unele lovesc puternic. Acestea sunt revoluţionare, sociale, politice sau estetice, care în mod constant tind să răstoarne „sistemul.” Altele renunţă. Acestea sunt hipioţii, culturalii, cei care se ascund în comunităţi rurale şi ferme, îşi fac treburile lor şi nu le pasă de ceea ce face restul lumii. Totuşi alţii aruncă. În numele umanismului acea creştinătate care aruncă lucrurile care nu îi trebuie cu restrângerile sale presupuse a fi dezumanizate asupra comportamentului. Tot aşa sunt şi cei care caută libertăţile femeilor criticând rolul de conducere al bărbaţilor. Ideea comună tuturor acestor eforturi este că tu câştigi libertatea prin negarea unui alt lucru.
Rezultatele nu sunt impresionante. Revoluţiile se dovedesc a fi schimbul unei tiranii pentru alta. S-a descoperit că mişcarea hipiotă nu este un paşaport spre fericire. Cel care se numeşte „liber gânditor” îşi cheltuieşte tăria sa negând ceea ce părinţii săi sau o altă figură a autorităţii a încercat odată să îl înveţe, şi nu ajunge niciodată mai departe de aceasta. Femeile care denunţă conducerea masculină sfârşesc prin a fi masculine şi cu vocea puternică. Oare poate fi recunoscută vreuna din acestea ca fiind libertatea după care tânjim cu toţii în interior? Ideea că libertatea este ceea ce ai după ce ai renunţat la tot ceea ce te reprimă sau te constrânge, este o cale greşită care conduce nicăieri altundeva decât spre confuzie şi spre o amărăciune amăgitoare.
A doua cale spre libertate este distinctiv creştină. Este evanghelică, personală şi pozitivă. Ea defineşte libertatea în mod convingător, adică, în termeni care toţi ar trebui să îi recunoască ca exprimând ceea ce trebuie să însemne. Aceşti termeni nu au legătură cu alţii externi, care se modifică de la o vârstă la alta şi de la o persoană la alta, ci au legătură cu realităţile neschimbătoare ale vieţii interioare. Această definiţie începe cu libertatea de şi libertatea de a nu – în acest caz, libertatea de vina şi puterea păcatului, şi libertatea de a nu fi stăpânit de tiranica voie proprie – dar se centrează pe libertatea pentru: libertatea pentru Dumnezeu şi evlavie, libertatea de a iubi şi de a-l sluji pe Creator şi pe semenii săi, libertatea pentru bucurie, speranţă şi mulţumire pe care Dumnezeu le dă păcătoşilor care cred în Hristos. Esenţa libertăţii (astfel sună declaraţia) stă în aceste calităţi interioare ale inimii, despre care oamenii seculari moderni nu cunosc nimic.
Această cale vede libertatea ca o stare internă a tuturor celor care împlinesc potenţialul naturii lor create închinându-se şi servindu-l pe Dumnezeu Mântuitorul lor din toată inima. Libertatea lor nu este libertatea de a nu face rău, ci cea de a face ce este corect; nu de a încălca legea morală, ci de a o ţine; nu de a-l uita pe Dumnezeu, ci de a se alipi de el în orice moment, în orice efort şi relaţie; nu de a abuza şi de a-i exploata pe alţii, ci de a-şi da viaţa pentru aproapele (conform Ioan 15:12 şi următoarele versete; 1 Ioan 3:16). Libertatea pentru o astfel de slujire gratuită şi care se dăruieşte pe sine este dincolo de capacitatea, sau chiar şi de înţelegere, pentru natura omului căzut. La prima vedere puţini o pot recunoaşte ca pe o libertate. Deşi ea este cu adevărat felul de viaţă pentru care noi am fost făcuţi, ea neagă atât de mult stilul de viaţă atras de sine pe care noi toţi îl alegem instinctiv, încât el pare a fi anti-uman şi ne sperie. De fapt, singura cale prin care cineva ajunge să o cunoască este ca şi cu darul lui Hristos cel înviat, care îi susţine pe ucenicii săi pocăiţi în renunţarea lor la sine şi împarte viaţa sa nouă în timp ce noi renunţăm la viaţa noastră.
Un aspect al acestei libertăţi este integritatea, acea simplitate şi puritate a inimii care, aşa cum a analizat-o Kierkegaard, constă în a dori un lucru, adică voia şi gloria lui Dumnezeu, astfel că motivele persoanei sunt eliberate de infecţia atenţiei faţă de sine. Un al doilea aspect este naturaleţea. Spre deosebire de fariseii apăsaţi de reguli, pe care Isus i-a înfăţişat ca trăind (ca să spun aşa) după numere, persoana liberă în Hristos investeşte un curaj creativ şi ingeniozitate în sarcina de a fi pe placul lui Dumnezeu, de a-l lăuda şi de a face bine aproapelui. Unde preocuparea fariseilor este să evite să facă rău, persoana liberă caută să facă ce este cel mai bine în orice situaţie, astfel că el este vioi şi uneori este o companie care iţi ia răsuflarea. Un aspect final este mulţumirea, roada darului lui Dumnezeu a unei bucurii interioare care creşte toate plăcerile vieţii, stă în el indiferent de prezenţa ei sau lipsa ei în circumstanţele exterioare, şi îi permit să accepte fără amărăciune cele mai acute forme de suferinţă şi de durere. Pe scurt, această persoană este liberă pentru sfinţenie, omenie şi fericire – o libertate care cu siguranţă îşi merită numele.
De unde vine această libertate? Isus Hristos, omul perfect liber pe care l-a văzut istoria, este sursa sa cât şi modelul ei. El însuşi a spus: „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36; pentru o dezvoltare biblică a gândului vezi Romani 6:1-7:6 şi Galateni 4:21-6:10). Schimbul care vine din această promisiune merită a fi notat. Isus a spus: „Dacă păziţi învăţătura mea … adevărul vă va face liberi.” Auditoriul său evreiesc a protestat (cu o imaginaţie patetică, în ce priveşte ocupaţia Romană), „Noi … nu am fost niciodată sclavii nimănui.” Protestul lor a arătat că ei se gândeau despre libertate în termeni pur externi a căror insuficienţă o putem observa. Dar Isus a răspuns că el vorbea despre adevărata libertate, libertate în comparaţie cu care simpla ne-înrobire externă nu este libertate deloc. Adevărata libertate este libertatea faţă de păcat, care aduce cu sine înfierea lui Dumnezeu şi siguranţa veşnică. Isus le-a spus că doar cei pe care el însuşi i-a eliberat, în timp ce ei i s-au încredinţat lui, sunt liberi în acest sens deplin.
Isus nu a spus, şi nici eu, că libertatea de presiunile externe nu este vrednică pentru a fi căutată sau nu ar trebui să fie căutată de cei pentru care libertatea adevărată a devenit o realitate. Aceasta este o chestiune diferită. Ceea ce vreau să spun, este că în timp ce plăcerea libertăţii exterioare nu garantează libertatea inimii, libertatea pe care o dă Hristos poate fi savurată – slavă lui Dumnezeu! – oricare ar fi presiunile exterioare.
LIBERTATE, AUTORITATE, SCRIPTURA
Trebuie să fie clar faptul că al doilea punct de vedere despre libertate este cel mai profund dintre cele două, şi de vreme ce această libertate este legată de mântuirea personală, folosul social şi lauda la adresa lui Dumnezeu împreună, ar trebui să vrem să vedem picioarele tuturor pe acest drum. Dar acest drum ia forma acceptării autorităţii – autoritatea lui Dumnezeu Creatorul, care a proiectat şi susţine natura noastră umană şi numai el poate să ne spună ce este cel mai bine să facem cu ea; autoritatea lui Isus Hristos, Dumnezeu încarnat, înviat, Fiul lui Dumnezeu care domneşte şi căruia i s-a dat toată autoritatea, care eliberează şi îi păstrează liberi pe cei care continuă să stea în cuvântul său; autoritatea Sfintei Scripturi, care, aşa cum vom vedea, nu este doar un martor al domniei universale a lui Hristos ci de fapt este instrumentul ei în ceea ce îi priveşte pe oameni; şi autoritatea Duhului Sfânt, care deschide şi aplică Scriptura în inimile noastre pentru ca noi să desluşim voia lui Hristos şi să putem să o facem.
Am văzut mai devreme că acceptarea unui principiul al autorităţii extern este condiţia preliminară a ordinii, integrării şi a scopului stabil în viaţa cuiva. Ceea ce spun acum este că singurul principiu al autorităţii care împarte aceste binecuvântări într-un fel care aduce satisfacţia finală şi mântuirea este autoritatea divină personală a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2:5), mijlocită de Duhul Sfânt în şi prin Biblie. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca celui căruia „a-i sluji înseamnă să fi liber” („în a cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). Acesta este adevărul pe care trebuie să îl confruntăm. Nu putem avea libertatea pe care o vrem până când nu o primim în termenii lui Dumnezeu, adică, renunţând la independenţa noastră răzvrătită şi lăsându-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu pentru noi. Adevărata libertate este găsită numai sub autoritate – autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, autoritate care ajunge la noi prin Cuvânt scris al lui Dumnezeu.
Odată ce societatea noastră a ştiut aceasta foarte bine, dar de un secol Biblia a fost atât de mult într-o eclipsă, chiar şi în biserici, încât formula ar putea să îi lovească pe unii ca un roman sau pe alţii ca ceva incredibil, din cauza punct de vedere înalt a Scripturii pe care ea o implică. Totuşi, departe de a fi un roman, acel punct de vedere înalt este creştinismul autentic, şi departe de a fi incredibil ea are o pretenţie puternică asupra acceptării noastre aşa cum are orice adevăr creştin. Următoarea mea sarcină este să arăt aceasta.
2. AUTORITATEA ŞI SCRIPTURA
Principiul autorităţii este construit în creştinism. Aceasta este aşa deoarece creştinismul este o religie descoperită. El pretinde că Dumnezeu a acţionat pentru a-şi face cunoscută mintea şi voia sa, şi de aceea, revelaţia sa are autoritate pentru vieţile noastre. Religia biblică este marcată de certitudine cu privire la credinţe şi obligaţii. Sfiala şi nehotărârea convingerii care crede despre sine că devine smerenie nu are nici un loc sau garanţie în Scriptură, unde smerenia începe cu luarea cuvântului lui Dumnezeu despre lucruri. Prin toată Biblia slujitorii lui Dumnezeu apar ca oameni care cunosc ce Dumnezeu le-a spus şi trăiesc pe baza acelei cunoaşteri. Aceasta este adevărat cu privire la patriarhi, profeţi, psalmişti, apostoli, alte lumini mai mici şi în mod suprem cu privire la însuşi Domnul Isus Hristos.
SIGURANŢĂ ŞI AUTORITATE
Să ne concentrăm pentru un moment asupra lui Hristos. El era Fiul lui Dumnezeu întrupat şi nu a avut voinţa sa proprie. Era natura sa, cât şi obligaţia şi plăcerea sa, ca să facă voia Tatălui său în toate. El a spus: „Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu … totdeauna fac ce-i este plăcut.” (Ioan 8:28,29; conform 4:34, 5:30, 6:38, 8:26, 12:49,50, 14:31, 17:4). Isus ştia că autoritatea sa ca agent Mesianic al Tatălui său depindea de rămânerea sa supus faţă de Tatăl în acest fel (el l-a lăudat pe centurionul roman pentru că a văzut aceasta, Matei 8:10 şi următoarele versete).
Faptul că el era în voia Tatălui său a fost pentru el o sursă de tărie enormă, aşa cum a devenit evident în ultima sa săptămână din viaţa sa pământească. Într-o zi el a mers călare în Ierusalim ca un rege care urmează să fie încoronat, în fruntea unei mulţimi voioase. În ziua următoare, a mers singur prin templu ca un uragan, distrugând bazarul din Curtea Neamurilor, lovind pe cei care aveau staule, răsturnând mesele schimbătorilor de bani şi uimind spectatorii prin furia cu care el a denunţat rutina afacerilor pe care a sfărâmat-o astfel. Autorităţile s-au ghemuit. Două mari demonstraţii în două zile! Pentru ce? Şi ce mai urmează? În ziua următoare, „pe când Se plimba Isus prin Templu, au venit la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii, şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?”” (Marcu 11:28) Isus a răspuns că autoritatea sa, ca şi cea a botezului lui Ioan, era de la Dumnezeu. El făcea voia Tatălui său şi ştia, aşa cum a arătat din nou după două zile în Gheţimani („Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu … facă-se voia Ta … aşa trebuie să se întâmple,” Matei 26:39, 42, 54). Voia Tatălui său era semnul constant al vieţii sale.
Isus a fost divin. Noi nu suntem. Deci se poate aştepta ca urmaşii săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut el. În Noul Testament nu este aşa, orice ar fi adevărat despre unii creştini din ziua de azi. „Cunoaşte” este un cuvânt cheie în Noul Testament, „noi cunoaştem” este un refren al Noului Testament. Aceşti scriitori pretind că creştinii îl cunosc pe Dumnezeu, lucrarea sa, voia sa şi căile sale, deoarece au primit revelaţie de la el. Ei ne spun că revelaţia de sine a lui Dumnezeu a luat forma acţiunii şi a instrucţiunii. Ei spun că Dumnezeu a vorbit în şi prin ceea ce a spus Isus (Evrei 1:1,2 cu 2:3). El a făcut de cunoscut apostolilor şi profeţilor secretul planului său veşnic (Efeseni 1:9,10, 3:3-11; conform Romani 16:25,26; 1 Corinteni 2:6-11). Predicatorii apostolici transmit mesajul său „nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Noi am primit aceasta ca o „doctrină sănătoasă” (2 Timotei 4:3; Tit 1:9, 2:1), „adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10, 12, 13, etc.), „cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:13, etc.) şi astfel câştigăm cunoştinţa sigură şi categorică a minţii lui Dumnezeu. Teologia modernă va opune autorităţii lui Hristos pe cea a Scripturii, dar în Noul Testament închinarea faţă de domnia lui Hristos şi credinţa doctrinei învăţate de Dumnezeu se atrag reciproc.
CREDINŢA ŞI ASCULTAREA
Şi credinţa trebuie să ducă la ascultare. Creştinii au avut probleme în mod constant pentru că au sfidat autorităţile umane şi înţelegerile provocatoare. Petru nu s-a oprit din evanghelizare atunci când i s-a spus aceasta (Fapte 4:19, 20, 5:27 şi următoarele versete) şi ca un rezultat el a fost băgat şi scos de la închisoare. Creştinii au riscat persecuţia în zilele timpurii refuzând formalităţile religiei statului Roman, tot aşa cum mai târziu creştinii africani au fost condamnaţi la martiraj prin respingerea ritualurilor tribale. Athanasius s-a condamnat pe sine la exil stând împotriva lumii Ariene. Luther şi-a primejduit viaţa sa refuzând să retracteze la Worms. Creştinii de azi se fac pe sine ne-populari opunându-se realităţilor sociale cum ar fi comerţul pornografic şi conforturilor sociale ca avortul la cerere. Acestea sunt exemple ale noncomformismului costisitor pe care creştinii l-au practicat în decursul vremurilor.
De ce se comportă ei atât de neîndemânatic? Deoarece, stând sub autoritatea lui Dumnezeu, ei sunt siguri că revelaţia sa le cere lor să acţioneze aşa indiferent de care ar fi costul personal. Luther a spus la Worms, „Conştiinţa mea este captivă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur; aici stau eu, nu pot să fac altceva; Dumnezeu să mă ajute; Amin.” Privilegiul de a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu cu certitudine şi precizie duce cu el responsabilitatea de a asculta cu aceeaşi precizie de adevăr. Creştinismul nu este un fotoliu al credinţei, ci o chemare la acţiune.
PROBLEMA AUTORITĂŢII
Dar aici se ridică o dificultate: care versiune a adevărului revelat trebuie să fie acceptată? Imaginaţi-vă nedumerirea creştinilor galateni în ziua când au citit pentru prima dată propoziţiile usturătoare adresate lor de către Pavel în care acesta se referă la unii care „voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Galateni 1:7). „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Galateni 5:12). Imaginaţi-vă cum creştinii coloseni au sughiţat când au auzit prima oară cuvintele lui Pavel (pe care nu l-au întâlnit niciodată) doborând învăţătorul care se desfăta în „smerenie falsă şi în închinarea la îngeri” şi care era lăudat „cu noţiuni deşarte” (Coloseni 2:18). În fiecare caz Pavel zdrobea oameni respectaţi a căror învăţătură despre credinţă şi datorie au fost tratate până atunci ca fiind adevărate. Pe cine să urmeze ei? Pe Pavel sau pe cărturarii lor locali?
Această problemă este şi cu noi. De exemplu, Romano Catolicii spun că creştinii ar trebui să îl trateze pe Papă ca pe pastorul şef al întregii creştinătăţi şi că declaraţiile sale oficiale ex cathedra, împreună cu cele ale consiliilor sunt infailibile. Ei spun că creştinii ar trebui să de roage la Maria şi să vadă eucaristul ca fiind într-un sens sacrificiul bisericii pentru păcatele ei. Protestanţii nu sunt de acord cu aceasta. Radicalii neagă dumnezeirea personală a lui Isus, faptul că el a purtat în mod obiectiv păcatele, învierea sa în trup şi revenirea sa. Şi Protestanţii şi Catolicii nu sunt de acord cu aceasta. Ce ar trebui să facă creştinul simplu când îi găseşte pe tovarăşii săi de credinţă că ei nu se înţeleg cu privire la adevăr şi la voia lui Dumnezeu, unii spunându-i un lucru, iar alţii altceva? Ce procedură ar trebui să urmeze el pentru a determina propria sa credinţă şi comportamentul său?
1. Biserica privită ca o autoritate. Creştinul ar putea trata părerea generală a bisericii ca fiind decisivă, făcând din tradiţia şi convingerea clerică ghidul său autoritar faţă de voia autoritară a lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce bisericile Romano Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană, împreună cu unii Anglicani ne spun că ar trebui să facem. Implicaţiile acestei reguli de procedură vor varia pentru indivizi potrivit cu ceea ce înţeleg ei prin „biserică” (biserica Romană, biserica timpurie, propria lor denominaţie sau alta), dar principiul este clar. Trebuie să te apropii de Biblie ca un produs al bisericii şi să identifici cauza principală a învăţăturii bisericii cu credinţa biblică. Ar trebui să studiezi Scriptura prin lumina acelei învăţături şi să faci Scriptura să se potrivească în ea. Unde biserica nu s-a pronunţat, poţi specula în mod liber. Dar ar trebui să iei ca de la Dumnezeu toată învăţătura pe care ea o dă. Ceea ce spune biserica, Dumnezeu spune. De aceea, primul pas al Duhului Sfânt în a ne învăţa este să ne facă supuşi sub autoritatea bisericii.
2. Individul ca autoritate. Creştinul ar putea trata propriile sale idei ca fiind decisive, oricare ar fi dezacordul implicat cu Biblia sau cu biserica istorică. Cu privire la acest punct de vedere, Scriptura şi învăţătura bisericii sunt resurse materiale esenţiale care ne ajută să ne decidem. Amândouă ar trebui să fie cunoscute. Dar nici una din ele nu are nevoie să fie aprobată, căci nici una nu este infailibilă şi amândouă includ şi grâu şi pleavă. Teologiile găsite în Scriptură şi în istoria creştină încercări ne-egale de a verbaliza o conştiinţă religioasă în termenii oferiţi de diferite culturi, şi fiecare este o amestecătură de fapte şi fantezii, intuiţii şi greşeli. Sarcina noastră este să alegem ceea ce pare a fi valabil care durează şi să exprimăm aceasta în termeni contemporani. Principiul este că ceea ce spune duhul nostru – adică raţiunea noastră, conştiinţa şi imaginaţia noastră – Dumnezeu spune. Lucrarea Duhului Sfânt este să ne sensibilizeze duhul nostru pentru a discerne şi a expune aceasta în acest fel.
3. Biblia ca şi autoritate. Creştinul ar putea trata Sfânta Scriptură ca fiind decisivă, potrivit maximei Mărturisirii de la Westminster: „Judecătorul suprem prin care pot fi hotărâte toate controversele religioase şi toate decretele consiliilor, opiniile scriitorilor antici, doctrinele oamenilor, şi duhuri individuale, care trebuie examinate, şi în a cărui sentinţă trebuie să rămânem nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind Scriptura” (I, x). Unul care adoptă această linie se depărtează de la al doilea punct de vedere primind Biblia ca instrucţiunea autoritară a lui Dumnezeu pentru toate timpurile şi de primul punct de vedere supunând învăţătura bisericii şi interpretările judecăţii Bibliei în sine ca un întreg care interpretează. El se va uita la Duhul Sfânt care a dat Scriptura pentru a autentifica conţinutul ei pentru poporul lui Dumnezeu ca adevăr al lui Dumnezeu, şi să le arate cum se aplică ea la vieţile lor (conform 1 Ioan 2:20-27). Ţinta sa constantă va fi ca Scriptura să judece şi să corecteze toate ideile umane, inclusiv pe cea a lui. El va preţui moştenirea doctrinară şi descriptivă a bisericii dar nu îi va da ultimul cuvânt. Inima sa este un ecou al cuvintelor care iţi iau respiraţia ale lui Augustin către Dumnezeu: „Ceea ce spune Scriptura ta, tu spui.” El vede rolul de învăţător al Duhului Sfânt primul şi cel mai de frunte de a fi păstrat în minte deprins cu Scriptura, manualul şcolar divin.
Pentru a ilustra cum ar putea funcţiona aceste alternative, să ne imaginăm o dezbatere despre avortul la cerere. Un aderent al primei căi (îl numim tradiţionalist sau un cleric) se va opune practicii deoarece biserica a interzis-o din totdeauna. Un aderent al celei de-a treia căi (îl numim biblicist sau evanghelic) se va opune practicii deoarece Scriptura interzice uciderea oamenilor şi nu va vedea fetusul ca altceva mai puţin decât o persoană care se îndreaptă spre o viaţă viabilă. Aderentul celei de-a doua căi (îl numim subiectivist sau relativist) ar putea să îndepărteze punctul de vedere biblic despre fetus ca fiind interziceri ne-ştiinţifice bazate pe ea fiind neîntemeiate şi improprii, şi ar putea apăra avortul la cerere ca o compătimire a femeilor, îndemnând ca bebeluşii ne-doriţi sunt un lucru rău şi că tehnologia medicală modernă face operaţia destul de sigură.
Noi trebuie să alegem între aceste metode alternative de a determina voia lui Dumnezeu. Ele nu sunt compatibile, chiar şi atunci când în anumite puncte toate trei au convingeri care coincid. Prima şi a treia, care amândouă privesc Scriptura ca un adevăr descoperit care rămâne, sunt mai apropiate una de cealaltă decât oricare faţă de a doua, care tratează gândul biblic ca un produs trecător cultural. Totuşi prăpastia dintre acestea două este mare, aşa cum o arată tensiunea istorică dintre Romano Catolicism şi Protestantism. Indivizii oscilează inconsecvent între cele trei alternative, dar fiecare în sine le exclude pe celelalte două.
Atunci care metodă este corectă? Care este autentic creştină? Care se potriveşte cu învăţătura şi scopul lui Hristos şi a apostolilor săi? Pe care le-ar aproba Isus şi Pavel şi Ioan şi Petru, dacă ar fi cu noi azi ca să ne îndrume? Cred că răspunsul este simplu.
PUNCTUL DE VEDERE AL LUI HRISTOS DESPRE AUTORITATE
Să îl luăm mai întâi pe Isus. Nu există nici un motiv bun pentru a ne îndoi de autenticitatea a ceea ce spun evangheliile despre el. Ele au fost scrise cu o credinţă bună şi cu mare grijă de persoane bine informate (conform Luca 1:1-4; Ioan 19:35, 21:24). Ele au fost compuse într-un timp în care Isus încă era în memoria oamenilor şi afirmaţiile incorecte despre el puteau fi ţintuite. Ele au fost acceptate peste tot, de îndată ce au fost cunoscute, deşi creştinii timpurii nu erau creduli şi au descoperit evanghelii false cu îndemânare. Consensul de veacuri a fost că acestea patru portrete ale lui Isus au un inel al adevărului. În timp ce este uşor să crezi că o figură copleşitoare şi ne-convenţională ca cea a lui Isus, cu conştiinţa sa de sine şi pretenţiile sale divine, va fi amintită – şi într-adevăr se va dovedi a fi de neuitat – nu este plauzibil ca el să fi fost inventat. Cu siguranţă că nici chiar Shakespeare, care l-a creat pe Lear, Hamlet şi Falstaff, nu ar fi putut să îl inventeze pe Isus Hristos! Anumiţi cărturari se îndoiesc de faptele şi detaliile evangheliei, şi oricine care reflectează la probabilităţile acestui caz vor vedea curând că astfel de îndoieli paradoxale nu ar trebui să cântărească greu pentru oamenii deschişi. Putem fi încrezători că atunci când citim evangheliile îl întâlnim pe Isus cel real. Din ele noi învăţăm următoarele adevăruri.
1. Autoritatea lui Isus. Isus a pretins o autoritate personală absolută în toată învăţătura sa: „S-a zis … dar Eu vă spun” (Matei 5:21 şi următoarele 4 versete) „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:29) „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:31) El a spus că destinul nostru depinde de alegerea noastră după ce am auzit cuvintele lui dacă ţinem seama de el sau nu (Matei 7:24-27; Luca 6:47-49). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc . . . De aceea lucrurile, pe cari le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:48-50).
2. Autoritatea Vechiului Testament. Isus a învăţat autoritatea divină absolută a Scripturilor evreieşti. 200 de referinţe din evanghelii se combină pentru a face foarte clar acest punct de vedere cu privire la Vechiul Testament. El a văzut cărţile ca având şi autori umani şi un autor divin, astfel că, de exemplu, poruncile pe care Moise le prezintă ca şi cuvântul lui Dumnezeu sunt într-adevăr aşa (Marcu 7:8-13) şi un comentariu expozitiv la Geneza 2:24 poate fi citat ca ceea ce „Creatorul … a spus” (Matei 19:5). Ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, dezvăluind adevărul său, scopul şi poruncile sale, Scriptura are o autoritate care rămâne (Ioan 10:35; Matei 5:18-20).
Este extraordinar să vedem cum Isus, în timp ce a pus autoritatea sa personală împotriva interpreţilor rabini mai timpurii (aceasta este ceea ce făcea el când el a pus în contrast ce „s-a spus” cu ce „vă spun Eu”), întotdeauna s-a plecat şi i-a învăţat pe alţii să se plece astfel în faţa Scripturii. El a dat cheia întregii sale slujiri când a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17), adică, a fost în întregime supus lor în ceea ce ele se aplicau la el. Din Scriptură el a rezolvat întrebări de doctrină (învierea, Marcu 12:24-27; stabilitatea intenţionată a căsătoriei, Matei 19:5,6) şi de etică (corectitudinea lăsării nevoii să încalce restricţiile sabatului, Matei 12:2-8; greşirea cazuisticii corbanului ca o sustragere de la obligaţiile poruncii a cincia, Marcu 11:15-17). Prin ea el a desluşit chemarea sa personală de a fi Slujitorul-Mesia care va domni prin calea morţii şi a învierii (Matei 26:53-56; Marcu 12:10, 11, 14:21; Luca 18:31 şi următoarele versete, 22:37, 24:25 şi următoarele versete, 44 şi următoarele versete; conform Matei 4:4, 7,10). Învierea sa a fost justificarea sa, pecetea de aprobare a Tatălui pusă în mod public pe ceea ce Fiul a spus sau a făcut – inclusiv şi pe ceea ce el a spus despre Scriptură şi plecarea sa la Ierusalim pentru a muri în ascultare faţă de Scriptură. Cu siguranţă este semnificativ faptul că în ziua învierii el a fost găsit cu două grupuri de ucenici explicându-le cum a fost împlinită Scriptura în moartea sa şi în învierea sa pentru a domni (Luca 24:25 şi următoarele versete, 46).
3. Autoritatea Noului Testament. Isus a acordat propria sa autoritate apostolilor pentru a merge în numele său ca martori şi reprezentanţi ai săi. În numirea lor ca mesageri, Isus le-a promis Duhul ca să îi facă în stare să îşi împlinească misiunea lor (Marcu 13:11; Luca 24:47 şi următoarele versete; Ioan 14:25, 26, 15:26, 27, 16:7-15, 20:21-23; Fapte 1:8), şi s-a rugat pentru poporul său, prezent şi viitor, în doar două categorii: prima, apostolii; a doua, „cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Astfel el a arătat că mărturia apostolilor va fi şi norma şi mijlocul credinţei tuturor celorlalţi creştini până la sfârşitul timpului.
AUTORITATEA APOSTOLICĂ
Restul din Noul Testament este aşa cum ne-am aştepta în lumina acestor adevăruri. Pe de o parte, apostolii sunt conştienţi de rolul lor ca reprezentanţi însărcinaţi ai lui Hristos şi de guvernanţi ai lui Dumnezeu şi autoritatea divină a învăţăturii lor. Aceasta este în special clară în Pavel şi Ioan, care s-au adresat amândoi la situaţii în care autoritatea lor a fost provocată. În 1 Corinteni 2:12, 13 Pavel pretinde şi iluminarea interioară şi inspiraţia verbală pentru mesajul său. În 1 Corinteni 14:37, 38 şi 2 Tesaloniceni 3:6-12 el insistă asupra faptului că directivele sale trebuie să fie luate ca porunci de la Domnul pe care el îl reprezintă. În Galateni 1:8, 9 el blestemă grav pe oricine aduce un mesaj diferit de cel al său.
Ioan afirmă calm în alb şi negru că „Noi [martorii apostolici] însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” (1 Ioan 4:6) Amândouă pretenţiile de autoritate pot fi făcute cu greutate. Apostolii nu sunt mai puţin siguri decât au fost profeţii Vechiului Testament că mesajul lor era de la Dumnezeu.
Dar, pe de altă parte, cu un accent egal ei pretind că Scripturile evreieşti sunt instrucţiuni divine pentru creştini, care profetic îl proclamă pe Hristos, evanghelia şi realităţile uceniciei faţă de biserică. „Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:15-17) Pavel declară ceea ce el numeşte „scrierile profetice” sau „oracolele lui Dumnezeu”. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră [a creştinilor], pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4; conform 1 Corinteni 10:11). Pasajele din Vechiul Testament sunt citate ca discursul lui Dumnezeu în Fapte (4:25; 28:25) şi Evrei (3:7, 10:15), şi frazele lui Pavel „Scriptura îi spune lui Faraon” (Romani 9:17) şi „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea, … a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună” (Galateni 3:8) arată cât de complet a egalat el însuşi Scriptura cu vorbirea lui Dumnezeu – am putea spune chiar, predica lui Dumnezeu. Faptul că Scripturile evreieşti au planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos ca subiect principal al lor este recunoscut peste tot. În Evrei, dumnezeirea, umanitatea şi mijlocirea lui Hristos sunt temele doctrinare, şi fiecare punct până la începutul capitolului 13 este făcut prin explicarea şi aplicarea Vechiului Testament. Punctul de vedere Nou Testamental despre cel Vechi este consecvent şi clar.
Astfel Scripturile evreieşti au fost ţinute ca fiind mărturia autoritară dată de Dumnezeu lui Hristos, aşa cum a fost şi predicarea apostolică. În ambele cazuri autoritatea nu a fost văzută ca umană, autoritatea relativă de ne-egalat a intuiţiei şi a expertizei, ci ca divină, absoluta autoritate oraculară a lui Dumnezeu spunând adevărul despre lucrarea şi voia sa, şi despre închinarea şi ascultarea pe care noi i-o datorăm. Nu tot ceea ce a fost spus fie de Vechiul Testament fie de apostoli este în mod egal important, dar totul a fost o parte din regula credinţei şi a vieţii de vreme ce a venit de la Dumnezeu.
De vreme ce Scriptura evreiască şi predicarea apostolică erau la egalitate, a fost ceva natural şi important că Petru, aducându-le aminte cititorilor săi că Scriptura Vechiului Testament a venit prin „oameni … care au fost conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21), ar trebui să pună pe hârtie predicile lui Pavel (adică scrisorile lui) cu „celelalte Scripturi” (3:16) şi îi avertizează pe cititorii săi să ia seama la amândouă şi să nu mânuiască greşit nici una din ele. Aici principiul autorităţii creştine devine în cele din urmă explicit: Vechiul Testament citit împreună cu prezentarea apostolică a lui Hristos sau, invers, prezentarea apostolică a lui Hristos unită cu Vechiul Testament este regula credinţei pentru ucenicii lui Isus. Acum Dumnezeu învaţă, mustră, corectează şi instruieşte în şi prin ceea ce este scris în cele două Testamente laolaltă.
În ciuda noutăţii Noului Testament, principiul că Cuvântul scris al lui Dumnezeu trebuie să modeleze credinţa şi viaţa era vechi. Baza religiei Vechiului Testament era că Dumnezeu a vorbit în limba umană şi a făcut ca învăţătura sa să fie înregistrată pentru permanenţă şi că felul în care îi putem fi pe plac este să mergem după carte. Toată învăţătura şi slujirea lui Isus a presupus aceasta. Atunci ce urmează? Ar trebui să spunem că el a fondat creştinismul pe o eroare? Sau mai degrabă nu ar trebui să spunem că prin sprijinirea acestui locatar evreu el a arătat că acesta era adevărat?
Aici ajungem la un punct crucial pentru credinţa noastră. Până acum am apelat la Biblie doar ca o sursă istorică bună, din care putem învăţa cu certitudine ceea ce au crezut fondatorii creştinismului. Dar dacă Isus a fost Dumnezeu întrupat şi a vorbit cu o autoritate divină personală şi dacă prin trimiterea Duhului cu adevărat el i-a făcut în stare pe apostoli să vorbească cuvântul lui Dumnezeu cu o consecvenţă totală, aceasta înseamnă că amândouă Testamente (pe care darul Duhului le-a produs tot atât cât el le-a cunoscut şi le-a autentificat) trebuie să fie primite ca „chiar cuvintele lui Dumnezeu” şi ca „Insuflate de Dumnezeu şi … folositoare … pentru ca omul lui Dumnezeu să fie echipat în întregime” (Romani 3:2; 2 Timotei 3:16, 17). Doar în timp ce căutăm să credem şi să facem ceea ce spun cele două Testamente, luate împreună, atunci avem tot dreptul să ne numim ucenicii lui Isus. „De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46) Scriptura vine la noi, ca să spun aşa, din mâna lui Isus, şi autoritatea sa şi a lui sunt atât de împletite încât sunt una.
Închinarea la Domnul viu atrage după sine supunerea minţii şi a inimii faţă de Cuvântul scris. Ucenicii individuali şi bisericile colective stau sub autoritatea Scripturii deoarece ele stau sub domnia lui Hristos, care stăpâneşte prin Scriptură. Aceasta nu este bibliolatrie ci creştinism în forma sa cea mai autentică.
AUTORITATEA BIBLICĂ
Deci noi învăţăm de la Hristos să învăţăm din Scriptură ca şi Cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Putem enunţa teologia acestei lecţii după cum urmează.
1. Creatorul comunică. Dumnezeu ne-a făcut după chipul său, raţionali şi sensibili, pentru ca el şi noi să putem trăi în părtăşie. Pentru acest scop, el ni se face cunoscut. El intră în comunicare cu o perspectivă a comuniunii. Întotdeauna el a făcut ca lucrările creaţiei şi chibzuinţei sale să medieze un sens al realităţii, neprihănirii şi gloriei sale către toţi cei care sunt vii în lumea sa, oricât de puţin ar întâmpina ei aceasta. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;” (Romani 1:20; conform 1:32; 2:14, 15; Fapte 14:16,17; Psalmul 19:1 şi următoarele versete). Mai mult, Dumnezeu vorbeşte în cuvinte, folosind darul limbajului său pentru a ne spune despre sine. Citim că acea revelaţie verbală a început în Eden înainte ca omul să cadă (Geneza 2:16, 17) şi că tot ceea ce Dumnezeu a făcut de cunoscut pentru mântuire a fost descoperit verbal către şi prin patriarhi, profeţi, apostoli şi prin Isus Hristos, după care el a fost întrupat în Biblie (Romani 15:4; Galateni 3:8; Efeseni 3:4 şi următoarele versete; Evrei 2:3; 1 Petru 1:10 şi următoarele versete).
2. Dumnezeu descoperă mântuirea. Formula generală este că Dumnezeu se descoperă pe sine pentru ca omul să poată să îl cunoască. Formula specifică este că Dumnezeu se descoperă pe sine ca Mântuitor pentru ca păcătoşii să îl poată cunoaşte pe el în mod mântuitor. Aici sunt legate patru trăsături ale activităţii divine:
Prima şi cea mai importantă este dezvăluirea de sine istorică a lui Dumnezeu prin fapte răscumpărătoare prefaţate şi urmate de cuvinte explicatorii, o secvenţă de fapte care a început cu patriarhii şi exodul şi a ajuns în punctul culminant în misiunea Mesianică, moartea ispăşitoare şi învierea triumfătoare a lui Isus, ca şi cântecul lui Zaharia: Dumnezeu „ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David” (Luca 1:69). Vestea bună a acestor fapte este evanghelia.
A doua şi distinctă faţă de aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a inspira înregistrări expozitive, sărbătoreşti şi aplicative ale cuvintelor şi faptelor sale, pentru ca toţi să cunoască ceea ce el a făcut şi va face, şi care va fi răspunsul lor. Colecţia acestor înregistrări este Biblia.
A treia trăsătură în lucrarea revelatoare a lui Dumnezeu este acţiunea sa providenţială de a face pe fiecare individ să observe ce Sfânta Scriptură a făcut public şi permanent disponibil. El face aceasta prin mesagerii săi care răspândesc veştile bune. Numele generic pentru această activitate, care include toate formele de instrucţie şi este destinată pentru a implica tot poporul lui Dumnezeu, este predicarea.
A patra şi următoarea după a treia este oferirea înţelegerii astfel ca cei care au fost instruiţi să creadă mesajul şi să se încredinţeze pe ei înşişi Mântuitorului care este subiectul ei. Această iluminare interioară este numită revelaţie în Matei 11:27, 16:17 şi în Galateni 1:16, dar numele ei obişnuit este iluminare, potrivit reprezentării lui 2 Corinteni 4:6 şi Efeseni 1:17-21.
Toate cele patru moduri ale acţiunii divine – dezvăluirea răscumpărătoare în istorie, revelaţia didactică în Scriptură, revelaţia transmisă prin predicarea şi învăţarea din biserică, şi revelaţia iluminatoare în inima ascultătorului – sunt necesare dacă vrem să îl cunoaştem pe Dumnezeu ca mântuitor prin Hristos. Primele două moduri au încetat în primul secol d.Hr., dar a treia şi a patra continuă. A patra este necesară deoarece, mesajul Bibliei se autentifică pe sine ca adevăr al lui Dumnezeu prin lumina şi puterea care curg din el, oamenii căzuţi sunt insensibili şi cu adevărat rezistenţi faţă de el, astfel că fără iluminarea evangheliei ele vor fi considerate îndoielnice, devalorizate şi în final ignorate (Luca 14:15-24; 2 Corinteni 4:3 şi următoarele versete). Dumnezeu trebuie să ne facă în stare să vedem ceea ce el a descoperit lumii în Isus Hristos, sau noi vom rămâne orbi faţă de ele.
3. Duhul lui Dumnezeu învaţă prin Scripturi. Duhul lui Hristos care locuieşte în creştini nu îi conduce niciodată spre îndoială, critică, a merge dincolo sau a nu fi la înălţimea învăţăturii Bibliei. Duhurile care fac aceasta nu sunt Duhul lui Hristos (1 Ioan 4:1-6). Mai degrabă, Duhul ne face să apreciem autoritatea divină a Scripturii, pentru ca noi să acceptăm relatarea ei cu privire la realităţile spirituale şi să trăim aşa cum ne cheamă ea. Aşa cum Duhul a dat Cuvântul pregătind scriitorii săi umani şi conducând biserica să recunoască acele cărţi ale lor ca şi canon pentru credinţă şi comportament, aşa el devine acum interpretul autoritar al Scripturii deoarece el ne arată cum învăţătura biblică are legătură cu viaţa noastră. Pentru a fi siguri, ceea ce cărţile Bibliei au însemnat ca mesaje primilor lor cititori poate fi colectat din comentarii. Dar ceea ce înseamnă pentru vieţile noastre azi este ceva care noi învăţăm numai când Duhul agită conştiinţa noastră insensibilă. Duhul nu ne îndepărtează de Cuvântul scris, şi nici de Cuvântul viu. În schimb, el ne păstrează într-o supunere constantă, conştientă şi mulţumitoare faţă de amândouă. El îşi exercită autoritatea sa în mod precis făcând reală pentru noi autoritatea lui Hristos şi a Scripturii mai precis, autoritatea lui Hristos prin Scriptură. Aceasta înseamnă să fi condus de Duhul.
4. Scriptura încurajează etica. Unii se tem că întreaga acceptare a autorităţii biblice va rezulta într-un stil de viaţă legalist. Rădăcina fricii lor pare a fi crezul că legea lui Dumnezeu din Scriptură este într-adevăr un cod mecanic şi impersonal de lucruri care să le faci şi lucruri care să nu le faci, cu alte cuvinte, că punctul de vedere al fariseilor despre lege era esenţial corect. Dar comentariile arzătoare ale lui Isus faţă de farisei arată că acest punct de vedere este greşit. Adevărul este că învăţătura morală a Scripturii se concentrează asupra bunătăţii creative pe care a trăit-o Hristos. Aceasta ne cere nu doar să stăm în limitele unor porunci şi interziceri specifice ci să stăm între acele limite astfel ca să putem face cel mai bun lucru din fiecare situaţie şi relaţie pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele celorlalţi. Păstrarea legii trebuie să fie dragostea în acţiune. Acesta este un adevăr încrustat în falsa schemă a „situaţiei etice”, care refuză să accepte legea aşezată în Scriptură ca fiind învăţătura lui Dumnezeu. Creativitatea etică întotdeauna întreabă ce este cel mai bine să facem şi este o dimensiune a sfinţeniei lui Hristos la care suntem chemaţi, şi cei care cred cel mai tare în autoritatea Scripturii ar trebui să manifeste mai mult din această calitate decât oricine altcineva.
5. Scriptura controlează conştiinţele creştine. Conştiinţele care nu sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt creştine. „Numai Dumnezeu este Domnul conştiinţei şi a lăsat-o liberă de doctrinele şi poruncile oamenilor, care sunt, în orice lucru, contrare Cuvântului său” spun Mărturisirea Westminster (XX, ii) – Cineva se gândeşte din nou la afirmaţia lui Luther de la Worms: „Conştiinţa mea este prizoniera Cuvântului lui Dumnezeu: a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur.” Dacă conformarea cu cererile clerice, guvernamentale, matrimoniale sau părinteşti implică acţiuni contrare Scripturii, Dumnezeu poate fi slujit numai prin ne-conformarea la acel punct. Aceasta ar putea să nu fim în pas cu alţii şi să se dovedească a fi costisitoare pentru noi, dar nimic mai puţin nu îl va mulţumi pe Dumnezeu. Invers, când aflăm că Scriptura cere de la noi scopuri şi standarde care nu sunt calea lumii (să mergi a doua milă, să întorci celălalt obraz, iubirea duşmanilor tăi) nu ne putem scuza reflectând că nimeni altcineva nu se poartă astfel. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,” a scris Pavel, „ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2) „Să testaţi şi să acceptaţi” este un cuvânt grec, care semnifică discernământul unei conştiinţe consacrate care aplică generalităţile Cuvântului lui Dumnezeu specificului dintr-o viaţă personală.
SCRIPTURA ŞI LIBERTATEA
Am văzut mai devreme că libertatea adevărată se găseşte numai în autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce căutăm acum este ceea ce puţini au găsit sub autoritatea Scripturii, prin care autoritatea lui Dumnezeu este mijlocită oamenilor şi Hristos prin Duhul Său domneşte în viaţa oamenilor săi. Autoritatea biblică este explicată adesea în opoziţie faţă de vederile moi faţă de adevăr. Totuşi, nu foarte des, ea este prezentată ca fiind principiul eliberator, integrator şi întăritor ce este ea cu adevărat. Ideea comună este că o încredere incompetentă în Biblie conduce la inhibări mărginite şi la restricţii paralizante cu privire la ceea ce ai putea crede sau face. Adevărul este că o astfel de încredere produce o trăire eliberată – o trăire care este liberă de incertitudine, îndoială şi disperare care de altfel poate fi găsită peste tot. Omul care se încrede în Biblie ştie ce a făcut Dumnezeu, ce face şi ce va face el, ce porunceşte el şi ce promite el. Cu colosenii, cel care crede Biblia înţelege „harul lui Dumnezeu în tot adevărul său” (Coloseni 1:6), pentru că Hristos al Scripturii a devenit Mântuitorul lui, stăpânul şi prietenul său. De vreme ce Scriptura străluceşte ca o lampă pentru picioarele sale şi ca o lumină pe cărarea sa (Psalmul 119:105), el poate să-şi aleagă calea sa prin capcanele lumii noastre întunecate spiritual fără să se poticnească şi să călătorească prin viaţă aşa cum era titlul unui faimos tratat vechi, adică cu „siguranţă, certitudine şi mulţumire.”
Astfel este libertatea (şi biruinţa) găsită sub autoritatea Bibliei. Astfel este forma de bază şi stilul vieţii în care plinătatea puterii lui Dumnezeu devine cunoscută. Şi cine poate face aceasta fără ea? Există puţine aspecte ale mesajului creştin cu care biserica şi lumea trebuie să fie urgent confruntată ca adevăr – adevărul anterior care este stabilizator şi care îmbogăţeşte – al întregii autorităţi vrednice de încredere şi divină a Cuvântului scris al lui Dumnezeu.
3. AUTORITATE ŞI INFAILIBILITATE
S-a terminat argumentul nostru? Nu chiar. Mai rămâne o chestiune în discuţie.
MODA ÎN ERUDIŢIE
Am spus la început că în regatul credinţei, autoritatea aparţine adevărului şi numai adevărului. Mă ţin de aceasta. Nu pot înţelege – într-un sens respectuos – ideea întâlnită uneori, că Dumnezeu ne vorbeşte adevărul său în şi prin afirmaţii false ale scriitorilor biblici, tot aşa cum nu pot înţelege sensul moral al laudei lui Plato faţă de minciuna folositoare. În consecinţă, am chibzuit cu privire la autoritatea Scripturii presupunând că ea conţine adevărul învăţat de la Dumnezeu în toate privinţele.
Dar la aceasta multe sprâncene sceptice se ridică. În ultima sută de ani printre Protestanţi cele mai multe cărţi publicate despre Biblie, majoritatea învăţătorilor în majoritatea seminarelor şi majoritatea clerului din majoritatea bisericilor au spus că studiul ştiinţific al lumii despre Scriptură (numit „critic” deoarece el îşi evaluează în mod conştient datele) a făcut imposibilă credinţa în tot ceea ce spune Biblia. Efectul cumulativ al teoriilor critice despre paternitatea literară, care priveşte unele cărţi din ambele Testamente ca fiind falsificate şi ca o înşelătorie; a teoriilor critice despre compunere, care vede chestiunea istorică în ambele Testamente ca o entuziastă invenţie a zilelor din urmă; şi al pretenţiilor critice că Scriptura este o „carte de şoc” cu contradicţii ireconciliabile: a produs o atmosferă în care cei mai mulţi oameni par să fie convinşi, despre aceasta nu doar necredincioşi ci şi din instituţia academică Protestantă, că persoanele sensibile trebuie să trateze onestitatea Bibliei ca un mit explodat.
Pentru a completa imaginea ar trebui să adăugăm că în timp ce în mod oficial Romano Catolicismul susţinea în întregime infailibilitatea biblică până la al doilea Consiliu de la Vatican, cărturarii săi au înghiţit de recent o mare măsură din scepticismul Protestant aşa că se pare că crezul mai vechi va avea doar o poziţie minoritară şi în Catolicism.
Cum ar trebui să fie privită această stare de lucruri? Ofer următoarele comentarii.
În primul rând, ar trebui să recunoaştem ingeniozitatea teoriilor critice şi abilitatea exponenţilor săi. A gândi mai târziu despre acestea, aşa cum au făcut unii, ca şi când ei ar fi cretini şi escroci, cărora le lipseşte capacitatea şi integritatea academică aşa cum le lipsesc câteva elemente de ortodoxie creştină, este o greşeală. De fapt ei au fost oameni de o distincţie rară, şi ascendenţa curentă a punctului lor de vedere este o mărturie a îndemânării lor convingătoare cu care ei au explicat-o.
În al doilea rând, ar trebui să înţelegem că azi calea critică este o convenţie acceptată a erudiţiei biblice profesionale. Sociologi ai cunoaşterii disting între teorii şi paradigme, definindu-le pe ultimele ca forma presupusă de referinţă în care teoriile sunt formate. În timp ce infailibilitatea era odată o paradigmă pentru cărturarii creştini în toate câmpurile, imperfecţia biblică este paradigma acceptată azi.
L-am auzit odată pe un profesor universitar de teologie englez spunând într-o conferinţă colegilor săi că studiile Noului Testament sunt până acum sănătoase, pentru că tot ce este susţinut de cineva este provocat de altcineva. Academicienii moderni, ca anticii atenieni, le place să disece noi teorii, şi este de înţeles (dacă regretabil) că un tehnician biblic ar trebui să trateze o sere crescândă de opinii critice ca un semn bun. De asemenea, mulţi teologi de azi par să simtă că datorează aceasta colegilor lor ne-creştini în alte discipline că s-au îndoit cât de mult au putut de creştinismul lor şi astfel au scăpat de suspiciunea de a fi intoleranţi – o politică exaltată care pare atât de ridicolă pe cât este şi gratuită. (Academicienii Marxişti se comportă aşa?) Dar faptul rămâne că scepticismul biblic este la modă ca o paradigmă a cărturarilor. El este privit ca o virtute academică. Scrisorile de acreditare de savant devin suspecte dacă nu le recunoşti, şi mulţi profesori fac un punct din a le băga pe gâtul studenţilor pentru a-i elibera de ceea ce este privit ca o credulitate naivă şi de îngustime a minţii. Ca şi oricare alte lucruri admise, acesta nu este uşor de a fi provocat. Cel care ameninţă o vacă sfântă găseşte mari mulţimi care îl ameninţă şi este făcut să se simtă ca un om ciudat.
În al treilea rând, ar trebui să observăm că scepticismul biblic, chiar şi în doze mici, are efecte care ajung mai departe decât carierele academice văd uneori în turnurile lor de fildeş. În principiu, aceasta marchează abandonarea axiomei care spune că ceea ce spune Scriptura, Dumnezeu spune. Odată ce se întâmplă aceasta – adică renunţi la punctul de vedere Nou Testamental al inspiraţiei biblice – nu există nici o limită pentru cât de departe vei ajunge în respingerea sau relativizarea afirmaţiilor biblice, decât atât cât va merge voinţa ta arbitrară. Confuzia curentă din Protestantism este în mare parte datorată felului în care învăţătorii ei au admirat acest lucru, producând tot atâtea teologii sub-biblice diferite câţi gânditori au existat ca să le inventeze.
În al patrulea rând, ar trebui să realizăm că această întreagă dezvoltare a studiului biblic, oricât de strălucitoare ar fi în detaliu, este inutilă. Critica biblică dezvoltată în Germania a avut integrată în ea scepticismul din start în forma negării lui Kant că Dumnezeu comunică verbal cu oamenii (o negare care loveşte în pretenţia principală şi în mesajul Bibliei), plus presupunerea raţională din secolul al optsprezecelea că minunile nu se întâmplă. În mod natural, scepticismul prezent în premizele sale provine din concluziile sale. Dar azi, ca şi în trecut, un cărturar biblic responsabil există cu întregul adevăr al Scripturii ca premiză a sa de bază. Acesta continuă să sfârşească în mod convingător (aşa judec eu) când interacţionează cu opinii critice. Aceasta are de a face cu fenomenul Scripturii, incluzând discrepanţele aparente, cel puţin la fel de plauzibile aşa cum face un cărturar sceptic. Lucrările de referinţă şi resursă care îl produce stau ca o comparaţie cu orice lucrare scrisă dintr-un punct de vedere rival. (Priviţi la seria de comentarii New International, la The New Bible Dictionary şi The New International Dictionary of New Testament dacă vreţi să verificaţi aceasta.) În timp ce erudiţia celor care cred în Biblie se menţine pe sine, pretenţia că Sfânta Scriptură nu poate să mai fie privită mai departe ca fiind demnă de crezare este un simplu nonsens.
AFIRMAREA INFAILIBILITĂŢII
Se ridică încă un punct. El se referă la cuvântul infailibilitate, pe care Protestanţii şi Romano Catolicii l-au folosit de mai bine de un veac pentru a indica calitatea întregii onestităţi pe care cei care cred în Biblie o atribuie Cuvântului scris. Cei care se păstrează liberi să nu creadă detaliile a ceea ce Biblia ne spune nu recunosc în mod natural credinţa în infailibilitate. Totuşi, alţii care pretind că se lipesc de tot ceea ce învăţătorii Scripturii obiectează faţă de cuvânt şi evită cu grijă aceasta când îşi exprimă credinţa lor în Biblie, ca şi când ei nu se gândesc că ea se potriveşte cu adevărurile. Aceasta este greu de înţeles.
Adevărul este că aceşti oameni s-au speriat. Lor le este frică de anumite atitudini mintale şi de poziţiile cu care ei simt că acum cuvântul infailibil este legat în mod inseparabil şi care în viziunea lor tinde să întunece mesajul principal al Bibliei şi fac ceva împotriva celei mai bune erudiţii biblice. Specific, ei aud pretenţia infailibilităţii ca provocându-i pe toţi cei care vin să găsească greşeli în Scriptură dacă pot – ceea ce, aşa cred ei, este o deviere nepotrivită a interesului de la marile probleme ale evangheliei la micile amănunte ale armoniei Bibliei, şi de la a crede proclamaţia la apologetica raţionalistă. De asemenea, ei aud pretenţia infailibilităţii ca implicând faptul că Biblia poate fi dovedită ca adevărată prin investigaţia seculară, şi ca o centrare a atenţiei asupra întrebărilor cu privire la corectitudinea sa ştiinţifică şi istorică. Ei cred că pretenţia aceasta conduce la un fel de interpretare care trece cu vederea lărgimea prăpăstiei culturale dintre timpurile Biblice şi cele ale noastre, şi întinderea la care criteriul nostru despre adevăr şi acurateţe eşuează să fie aplicat la materialul biblic. Deoarece ei doresc să se separe de astfel de tendinţe, ei înclină să nu vorbească despre infailibilitate.
Îi compătimesc. Totuşi mă întreb dacă ei au ales cel mai înţelept şi mai roditor curs al acţiunii. Spun aceasta ca unul care în decursul anilor s-a mutat în direcţia opusă. Odată am evitat şi eu cuvântul infailibilitate atât de mult cât am putut deoarece cuvântul are o formă negativă şi îmi place să sun pozitiv. Dar am descoperit că în prezent am nevoie de cuvânt. Moneda verbală, aşa cum ştim, poate fi devalorizată. Orice cuvânt ar putea avea ceva din înţelesul său uzat, şi aceasta s-a întâmplat cu toţi termenii mei preferaţi pentru a afirma crezul meu în Biblie. Îi aud pe unii declarând că Scriptura este inspirată şi apoi la următoarea respiraţie spunând că din când în când te conduce greşit. Îi aud numind-o infailibilă şi autoritară, şi aflu că ei vor să spună doar despre impactul ei asupra noastră şi despre angajamentul spre care ne conduce aceasta că ne va păstra în harul lui Dumnezeu, nu că ar fi în totalitate ceva adevărat.
Aceasta nu este suficient pentru mine. Eu vreau să păzesc înţelesul evanghelic istoric a acestor trei cuvinte şi să fac clară intenţia mea, ca un ucenic al lui Isus Hristos, să primesc ca de la Tatăl şi Fiul toată acea Scriptură, care atunci când este interpretată aşa cum trebuie, se dovedeşte a fi confirmată. Deci în cele din urmă afirm infailibilitatea. Cred că acesta este un lucru clarificator, de vreme ce el arată ceea ce vreau să spun când numesc Scriptura inspirată, infailibilă şi autoritară. Într-o eră a deprecierii lingvistice şi a limbajului dublu ne datorăm acest fel de cinste unul altuia.
Cei care afirmă infailibilitatea trebuie să ştie două puncte dacă vrea ca să evite neînţelegerile. Primul este negativ, al doilea este pozitiv.
Primul, afirmarea infailibilităţii nu poartă sarcina exegezei. Exegeza înseamnă să scoţi din fiecare pasaj înţelesul şi mesajul care a fost exprimat de scriitor primilor cititori ai săi. Sarcina exegetică este să citeşti totul dintr-un text în timp ce ai grijă să nu citeşti ceva care nu este în el. Interpretarea biblică cuprinde exegeza, urmată de o sinteză de descoperiri într-un cadru biblic al referinţei, urmată de o aplicaţie pentru direcţionarea credinţei şi a vieţii astăzi. Mai mult, aceasta trebuie să se facă în toate privinţele într-un fel care poate fi justificat din date biblice şi este liber de prejudiciile importate din gândul lumii despre cultura de azi. Credinţa în infailibilitate vor afecta rigoarea cu care cineva sintetizează şi aplică, dar în exegeză întrebarea nu este una cu privire la adevăr, ci doar una cu privire la înţeles, şi afirmarea infailibilităţii nu este o scurtătură pentru a determina ceea ce înseamnă textele. Putem face aceasta doar prin studierea curgerii gândului de care aparţine fiecare text. În aceasta cei care susţin infailibilitatea şi cei care nu o susţin sunt exact pe aceeaşi poziţie.
A doua, afirmarea infailibilităţii are efect direct asupra metodei noastre teologice. Ceea ce vreau să spun este că în formularea teologiei mele nu voi nega în mod conştient, nu voi neglija şi nu voi relativiza arbitrar nimic din ceea ce găsesc în învăţătura scriitorilor Bibliei, şi nici nu voi rezolva nici o problemă a armoniei Bibliei, faptic sau teologic, presupunând că scriitorii nu au fost consecvenţi cu ei înşişi sau unul cu celălalt. În schimb, voi încerca să armonizez şi să integrez tot ceea ce este învăţat (fără rămăşiţe), să o iau ca de la Dumnezeu (oricât de puţin mi-ar plăcea aceasta), şi să caut în mod activ să trăiesc după ea (oricare ar fi schimbarea pe care ea o cere în crezurile mele prezente şi în tiparele de comportament). Aceasta este ceea ce cere de la noi acceptarea Bibliei ca dată în întregime de Dumnezeu şi fiind în întregime adevărată.
URMA LIBERTATĂŢII
În Boston, Massachusetts, există o Urmă a Libertăţii oficiale, un tur de site-uri cheie conectate cu Războiul de Independenţă. Creştinismul cunoaşte o altă urmă a libertăţii, pe care următoarele pagini au încercat să o sublinieze. Urma libertăţii de la Boston sărbătoreşte câştigarea independenţei politice prin lupta cu englezii. Urma libertăţii creştine are de a face cu predarea independenţei personale ca unul care încetează să mai lupte cu Dumnezeu. Ceea ce am vrut să subliniez este că libertatea pentru care am fost creaţi este savurată numai sub autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, şi singurul fel prin care intrăm sub acea autoritate şi stăm sub ea este prin supunerea în credinţă şi ascultare faţă de ceea ce este în Biblie. Calea spre adevărata libertate personală sub Dumnezeu este recunoaşterea autorităţii Bibliei şi a Hristosului ei. Evanghelia ne găseşte rebeli, vinovaţi, pierduţi şi fără speranţă, şi ne conduce spre mântuire la picioarele lui Hristos, care ne învaţă să trăim după Scriptură.
Importanţa recunoaşterii infailibilităţii biblice ca un adevăr al credinţei este că, pe de o parte, el ne aminteşte că toată Scriptura este o instrucţiune într-un fel sau în altul de la Dumnezeul adevărului, şi, pe de cealaltă parte, ne încredinţează în consistenţa credinţei, a primirii şi ascultării de tot ceea ce ea dovedeşte că spune. Cu cât inima şi mintea sunt mai mult controlate de Scriptură, cu atât mai deplină va fi libertatea noastră şi mai mare bucuria noastră. Omul liber al lui Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte despre Dumnezeu. El observă standardele şi restrângerile învăţate de la Dumnezeu în viaţa şi în relaţiile sale. El se încrede în promisiunile lui Dumnezeu, şi în puterea certitudinilor Bibliei îşi trăieşte zilele sale în pace şi în speranţă. Omul modern are nevoie să audă mai mult despre acest mesaj al libertăţii de la biserică. Biserica are nevoie să înveţe din nou cât de bază faţă de acel mesaj este adevărul infailibilităţii Scripturii, de care depinde plinătatea autorităţii biblice.
Am ajuns într-un loc în istoria culturii noastre unde relaţiile stabile bazate pe respect, bunăvoinţă, fidelitate şi slujire se rup şi înstrăinarea devine o banalitate. Soţi şi soţii, părinţi şi copii, studenţi şi instructorii lor, patroni şi salariaţii lor, sunt înstrăinaţi unul de altul în singurătate şi ostilitate. O nouă caracteristică neplăcută a acesteia erodează relaţiile şi este justificată în numele libertăţii, însemnând abandonarea restricţiilor şi a restrângerilor. De fapt, ideea că libertatea necesită independenţa sau o relaţie oponentă faţă de alţi oameni este un semn a cât de departe s-a îndepărtat societatea noastră faţă de anterioara înţelegere a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat uman şi (egal important) evlavios. Atitudinile noastre negative în relaţii şi insistenţa noastră în a face ceea ce dorim, urmărind plăcerea personală indiferent de cine este rănit, arată că nu suntem liberi deloc. Suntem înstrăinaţi nu doar faţă de oameni ci şi faţă de Dumnezeu şi suntem în sclavie faţă de aspra perversiune a naturii pe care Biblia o numeşte păcat.
„Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului,” scrie Pavel creştinilor romani, „eraţi slobozi faţă de neprihănire. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de cari acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu,” (aceasta este ceea ce înseamnă să devii un creştin; când iţi pui încrederea în Isus Hristos tu devii sclavul lui Dumnezeu prin pocăinţă şi eşti eliberat de dominaţia păcatului prin regenerare) „aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:20-23)
Adevărata libertate – libertatea faţă de păcat, libertatea pentru Dumnezeu şi neprihănire – este găsită unde Isus Hristos este Domn într-o părtăşie personală vie. Sub autoritatea unei Biblii pe deplin crezute Hristos este cunoscut pe deplin şi această libertate dată de Dumnezeu este savurată cel mai mult. De aceea, dacă avem pe inimă reînnoirea spirituală pentru societate, pentru biserici şi pentru propriile noastre vieţi, trebuie să accentuăm întreaga onestitate – adică, infailibilitatea – Sfintei Scripturi ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu inspirat şi eliberator.
Autorul: Dr. James I Packer, fost Profesor de Teologie la Colegiul Regent, Vancouver, B.C. din 1979, rămâne un editor senior pentru Christianity Today (Creştinismul azi) şi un profesor ocupat. El citeşte considerabil, scrie vast, şi este un autor remarcabil a numeroase titluri de best-seller-uri.
