Inspiratia Bibliei

de A. A. Hodge (1823-1886)

Publicată iniţial în 1860, Principile Teologiei a lui A.A. Hodge este încă considerată o introducere importantă în teologia protestantă. Această ediţie electronică ( reproducerea needitată a capitolului patru din cartea lui Hodge ) a fost pusă la dispoziţie de Shane Rosenthal pentru Reformation Ink. Aparţine domeniului public şi poate fi copiată şi distribuită gratuit.

1. Care sunt presupoziţiile necesare, principiile şi subiectele, care trebuie acceptate înaintea posibilităţii inspiraţiei sau afirmării inspiraţiei oricărei cărţi?

Primul. Existenţa unui Dumnezeu personal care posedă atributele puterii, inteligenţei şi excelenţei morale în desăvârşire absolută.

Al doilea. În relaţie cu universul, EL este imanent şi transcendent. Deasupra tututor, acţionând liber asupra a toate din interior. Din interior, acţionând asupra întregului şi fiecărei părţi în exercitarea perfecţiunilor Sale şi potrivit cu legile şi modurile de acţiune pe care el le-a trasat creaturilor Sale, susţinându-le şi stăpânindu-le şi asupra acţiunilor lor.

Al treilea. Guvernarea Sa morală asupra omenirii şi celorlalte creaturi inteligente, prin care El le guvernează prin adevăr sau cauze adresate raţiunii şi voinţei lor, îi răsplăteşte şi pedepseşte potrivit caracterului lor moral şi acţiunilor lor şi îi educă benevol pentru destinul lor măreţ în comuniune cu El şi slujire.

Al patrulea. În loc să avanseze pe linia dezvoltării naturale de la o condiţie morală joasă la una înaltă, a căzut din starea şi relaţia orginală şi este acum într-o stare coruptă şi în vinovăţie, incapabil de regenerare fără intervenţie divină.

Al cincilea. Integritatea istorică a Scripturilor creştine, autenticitatea lor istorică, caracterul veritabil al câtorva cărţi.

Al şaselea. Adevărul creştinismul, în sensul intenţionat de relatarea sacră.

Toate aceste presupoziţii necesare, adevărul implicat în doctrina inspiraţie Scripturilor, se înscriu în una dintre următoarele două categorii:

(1.) Acelea care se bazează pe intuiţie şi a evidenţelor moral-spirituale ale adevărului divin, precum fiinţa şi atributele lui Dumnezeu, relaţia Sa cu lumea şi omenirea, precum mărturia conştiinţei şi a cunoştinţei morale a oamenilor ca păcătoşi condamnaţi de drept şi fără putere.
(2.) Acelea care se bazează pe fapte, depinzând de evidenţe istorice şi critice ale originii şi conţinutul cărţilor sfinte.

Dacă unul dintre aceste principii sau fapte sunt puse la îndoială, evidenţele care le substanţiază trebuie cercetate în resurse adecvate, de ex. Apologetică – argumentul teistic şi al teologiei naturale, evidenţele creştinismuli, originea istorică a Scripturilor, Canonul, critica şi exegeza textelor sacre.

DECLARAŢIA BISERICII A DOCTRINEI INSPIRAŢIEI

2. În ce sens şi cât de extins a susţinut Biserica inspiraţia Bibliei?

Scritorii sacri au fost atât de influenţaţi de Duhul Sfânt încât scrierile lor, ca şi întreg şi în fiecare parte componentă, sunt Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi – revelaţie autoritativă oferită nouă de Dumnezeu, aprobată de El şi prezentată ca regulă a crefinţei şi practicii, scririle ariginale având autoritate absolută atunci când sunt interpretate în conformitate cu intenţia originaşă şi, de aceea, sunt înveşmântate de autoritate divină absolută.

3. Ce înseamnă “inspiraţie plenară”?

Influenţa divină deplină şi suficinetă garantează finalitatea ei. Finalitatea ei în acest caz este infailibilitatea perfectă a Scripturilor în fiecare parte componentă, ca şi înregistrare a fapetlro şi doctrinei atât în gândire, cât şi în exprimare verbală. Deşi ele ne-au fost trnsmise prin minţile, inimile, imaginaţiile, conştiinţa şi voinţa oamnilor, ele sunt, fără îndoială, în cel mai sctrict sens, Cuvântul lui Dumnezeu.

4. Ce înseamnă expresia “ inspiraţie verbală ”, şi cum poate fi demonstrat că cuvintele Bibliei sunt inspirate?

Influenţa divină, sau orice altceva ar fi fost, ce a însoţit scriitorii sacrii în timp ce scriau, a extins expresia gândurilor lor în limbaj, cât şi în ideile în ele însele. Acesta fiind efectul prezent în copiile originale, limbajul exprimă gândirea lui Dumnezeu pentru a rtansmite acuarteţea infailibilă, astfel încât cuvintele cât şi ideile sunt revelaţia lui Dumnezeu pentru noi.

Că această influenţă s-a extins asupra cuvintelor, ne dăm seama din:

În primul rând, intenţia iniţială a inspiraţiei, care este, nu să protejeze infailibilitatea corectitudinii opiniilor scriitorilor inspiraţi ( Petru şi Pavel au fost de păreri diferite, Gal 2:11, şi câteodată, profetul nu ştia ce scrie), ci să protejeze infailibilitatea înregistrării adevărului. Dar o consemnare constă în limbaj.

În al doilea rând, oamenii gândesc în cuvinte, şi cu cât gândesc mai presic, cu atât mai exactă este exprimarea verbală. Infailibilitatea gândurilor nu poate fi păstrată sau ferită independent de o interpretare verbală infailibilă.

În al treilea rând, scriitorii Noului Testament, în timp ce citau din Vechiul Testament ca şi argumentare, adesea îşi bazau argumentul pe înseşi cuvintele folosite, atribuind aşadar autoritate cuvintelor cât şi ideilor. – Matei 22:32 şi Exod 3:6,16; Matei 22:45 şi Psalmul 110:1; Galateni 3:16 şi Geneza 17:7.

5. Prin ce mijloace susţine Biserica a împlinit Dumnezeu rezultatele definite mai sus?

Docrina bisericească recunoaşte faptul că fiecare parte s Scripturii este, deopotrivă, produsul cooperării lui Dumnezeu şi a omului. Scriitorii umani au realizat fiecare parte prin exercitarea liberă şi naturală a aptitudinilor personale în împrejurări istorice. Dumnezeu a acţionat simultan în şi prin ei astfel încât întreg corpul Scripturii şi fiecare parte este Cuvântul Sau pentru noi, cu siguranţâ adevărat în intenţia originală şi absolut autoritativ.

Influenţa lui Dumnezeu include următoarele elemente:

Prima. Influenţa Sa PROVIDENŢIALĂ în producerea Scripturilor. Întreaga desfăşurare a mântuirii, în care revelaţia şi inspiraţia sunt funcţii speciale, a fost o înţelepciune specială direcţionând evoluţia unei istorii speciale providenţiale. Naturalul şi supranaturalul s-au întrepătruns continuu. Dar, aşa cum o cerea, naturalul a fost întotdeauna regula şi supranaturalul excepţia, totuşi cât de puţin supusă accidentului şi în mare măsură supusă unui plan raţional ca şi natura ei însăşi. Apoi Dumnezeu a creat providenţial omul potrivit pentru ocazia precisă, cu facultăţi, calităţi, educaţie şi experienţă condescendentă necesară pentru realizarea scrierii intenţionate. Moise, David, Isaia, Pavel sau Ioan, geniu şi caractrer, natură şi har, ţăran, filosof sau prinţ, omul şi odată cu el fiecare subtilitate îmtâmplătoare, a fost provedenţial pregătit pentru momentul potrivit, precondiţie necesară pentru lucrarea ce avea să fie împlinită.

A doua. REVELAŢIA adevărului ce nu putea fi altfel realizată. Orice nu poseda scriitorul sau nu putea avea în mod natural, din cunoştinţa pe care Dumnezeu a intenţionat-o, i-a fost revelată supranatural prin viziune sau limbaj. Această revelaţie a fost supranaturală, specifică primitorului şi garantată lui ca fiind de origine divină prin evidenţe clare. Această revelare directă se aplică nei mari părţi din Scripturile Sfinte, precum profeţiile evenimentelor viitoare, doctrinelor specifice creştinismului, promisiunilor şi ameninţărilot din cuvântul lui Dumnezeu etc., dar ea se aplică întegului conţinut al Scripturii.

A treia. INSPIRAŢIA.Scriitorii erau subiectele influenţei divine plenare numită inspiraţie, care a acţionat în şi prin înzestrările lor naturale în tot ce au scris, directionându-I în alegerea subiectului şi a întregului şir ideatic şi exprimare verbală, astfel încât fără interferenţa exerciţiului natural al înzestrărilor lor, ei au conceput liber şi spontan scrierea pe care Dumnezeu a intenţionat-o, care era înzestrată cu atributele infailibilităţii şi autorităţii aşa cum le-am definit mai sus.

De aceea , această inspiraţie diferă de revelaţie.
(1). Prin faptul că era o experineţă constantă a scriitorilor sacrii în tot ce au scris şi a afectat negreşit toate elementele scrierilor realizate de ei, îm timp ce, aşa cum am spus, revelaţia a fost supranatural garantată atunci când era nevoie.
(2). Prin faptul că revelaţia comunicată obiectiv minţii scriitorului, altfel necunoscută. În timp ce inspiraţia a fost influenţa divină strecurată subiectiv scriitorului sacru, necomunicând ceva, dar călăuzindu-I înzestrările în exerciţiul natural al scrierii înregistrării istoriei, doctrinei, profeţiei etc., pe care Dumnezeu a intenţionat să le transmită prin ei Bisericii Lui.

Diferă de iluminarea spirituală, în sensul că ilumnarea spirituală este un element esenţial în purificarea lucrării Duhului Sfânt comun tuturor creştinilo adevăraţi. Ea nu duce niciodată la descoperirea unui nou adevăr, ci numai la discernământul personal al frumuseţii spirituale şi puterii adevărului deja revelat în Scripturi.

Inspiraţia este influenţa specială a Duhului Sfânt specifică profeţilor şi apostolilor, ce-i însoţea în exerciţiul îndatoririi lor de învăţători. Mulţi dintre ei erau subiectul inspiraţiei,dar şi a iluminării spirituale. Unii, precum balaam, nefiind regeneraţi, au fost inspiraţi, deşi lipsit de iluminare spirituală.

DOVADA DOCTRINEI BISERICEŞTI A INSPIRAŢIEI

6. Din ce surse de evidenţă poate fi determinată natura şi extensia Inspiraţiei Scripturilor?

Prima. Din declaraţiile Scripturilor însele.
A doua. Din fenomenul examinării critice a Scripturii.

DECLARAŢIILE SCRIPTURILOR CA ŞI EVIDENŢE ALE PROPRIILOR LOR INSPIRAŢII

7. Cum poate fi demonstrată inspiraţia Scripturilor din propriile afirmaţii?

Raţionăm circular atunci când declarăm adevărul inspiraţiei Scripturilor pe baza propriilor lor declaraţii. Ne punem această întrebare atunci când deja credem în credibilitatea lor ca şi consemnări istorice, faptului că scriitorii erau martori ai faptelor, adevărul creştinismului şi divinitatea lui Cristos. Orice spune Cristos despre Vechiul Testament şi orice promite El apostolilor, orice afirmă ei cu putere atunci când influenţa divină acţionează în şi prin ei sau prin infailibilitatea şi autoritatea scrierilor lor, trebuie să fie adevărat. În special atunci când pretenţiile lor erau aprobate de Dzmnezeu acre lucra prin ei semne şi minuni şi daruri ale Duhului Sfânt. Este evident că dacă pretenţiile lor la inspiraţie şi infailibilitate şi autoritate sunt negate, ele sunt, în consecinţă, mult discutate cu fanatism şi obscenă denaturare şi valabilitatea afirmaţiilor lor asupra acestor puncte este negată. Atunci când inspiraţia plenară este negată, întreaga credinţă creştină este ignorată.

8. Cum poate inspiraţia apostolilor fi imparţial judecată de faptul că ei au făcut minuni?

Miracolul este un semn divin (saymeion) oferindu-i persoanei căreia îi este delegată puterea statutul de agent delegat divin, Matei 16:1,4; Fapte 14:3; Evrei 2:4. Această mărturie divină nu doar încurajează, ci transmite credinţă absolut obligatoriu. Atunci când are loc un semn, Dumnezeu ne porunceşte să credem. Dar El nu ne porunceşte să credem necondiţionat altceva decât adevărul pur infailibil transmis.

9. Cum poate fi demonstrat că darul inspiraţiei a fost promis apostolilor?

Matei 10:19; Luca 12:12; Ioan 14:26; 15:26,27; 16:13; Matei 28:19,20; Ioan 13:20.

10. În ce moduri au pretins ei că posedă Duhul?

Ei au pretins

În primul rând. Că au Duhul în plinătate potrivit promisiunii lui Cristos. Fapte 2:33; 4:8; 13:2-4; 15:28; 21:11; 1 Tes. 4:8

În al doilea rând. Că au vorbit ca şi profeţi ai lui Dumnezeu. 1 Cor.4:1; 9:17; 2 Cor. 4:19; 1 Tes. 4:8

În al treilea rând. Că au vorbit cu autoritate plenară. 1 Cor. 2:13; 1 Tes. 2:13; 1 Ioan 4:6; Gal.1:8,9; 2 Cor. 13:2,3,4. Ei îşi plasează scrierile lor pe acelaşi nivel de autoritate cu Scripturile Vechiului Testament — 2 Pet. 3:16;1 Tes. 5:27; Col. 4:16; Apoc.2:7.—Dr. Hodge.

11. Cum au fost pretenţia lor confirmată?

În primul rând. Prin vieţile lor sfinte, simple, temperate şi totuşi eroice.

În al doilea rând. Prin sfinţenia doctrinei pe care au învăţat-o şi puterea ei spirituală, aşa cum au fost atestate efectele ei asupra comunităţilor şi indivizilor.

În al treilea rând. Prin miracolele pe care le-au făcut. Evrei 2:4; Fapte 14:3; Marcu 16:20.

În al patrulea rând. Toate aceste mărturii ne sunt acreditate nu doar prin propriile lor scrieri, ci şi prin mărturia unanimă a primilor creştini, contemporani lor şi succesorilor lor direcţi.

12. Evidenţe prin care scriitorii Vechiului Testament au pretins că sunt inspiraţi.

Prima. Moise a pretins că a scris cel puţin o parte din Pentateuh prin poruncă divină. Deuteronom 31: 19-22; 34:10; Num 16:28,29; David a pretins şi el. – 2 Sam.23:2

A doua. Ca un fapt caracteristic, scriitorii Vechiului Testament nu au vorbit în numele lor, ci ş-au prefaţat mesajele cu “Aşa vorbeşte Domnul“, “Gura Domnului a vorbit“, Ier 9:12; 13:13; 30:4; Isa. 8:l; 33:10; Mic. 4:4; Amos 3:1; Deut. 18:21,22; 1 Împăraţi 21:28; 1 Cron. 17:3.–Dr. Hodge.

13. Cum a fost confirmată pretenţia lor?

În primul rând. Pretenţia lor a fost confirmată contemporanilor lor prin minunile pe care ei le-au făcut pentru împlinirea prezicerilor lor (Num. 16:28,29), prin sfinţenia veiţii lor, perfecţiunea morală şi spirituală a doctrinei lor şi adaptarea practică a sistemului religios pe care ei l-au făcut cunoscut nevoilor urgente ale oamenilor.

În al doilea rând. Pretenţia lor ne-a fost confirmată în principal nouă prin —
(1) Remarcabila implinire, în veacurile ce-au urmat, a multora dintre profetiilor lor.
(2) Relaţia evidentă între religia simbolică pe care ei au proclamat-o în faptele şi doctrinele creştinismului, oferind o potrivire divină a tipului spre antitip.
(3) Aprobarea lui Cristos şi a apostolilor Lui.

14. Ce expresii ale Noului Testament introduc citate din Vechiul Testament şi cum dovedesc aceste forme de exprimare inspiraţia Scripturilor antice?

“Duhul Sfânt a spus” Evrei 3:7. “Duhul Sfânt arăta că“, Evrei 9:8. “zice Dumnezeu”, Fapte 2:17 şi Isaia 44:3; 1 Cor.9:9,10 şi Deut. 25:4. “Căci ce zice Scriptura”, Romani 4:3,Gal.4:30. “Este scris”, Luca 18:31, 21:22; Ioan 2:17; 20:31. “Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David”, Fapte 4:25 şi Psalm. 2:1-2. “l hotărăşte din nou o zi: „Astăzi” -zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus”, Evrei4:7, Ps.95:7 “Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul”Matei 22:43 şi Ps. 110:1.

Deci, aceste scrieri vechi-testamentare sunt ceea ce Dumnezeu a scpus, ce Dumnzeu a spus prin Davis, etc., şi sunt citate ca baze autoritative ale argumentelor lor conclusiv; de aceea, ele trebuie să fie inspirate.

15.Cum poate fi dovedită inspiraţia Vechiului testament prin declaraţiile exprese ale Noului Testament?

Luca 1:70; Evrei 1:1; 2 Tim.3:16; 1 pet 1:10-12; 2 Pet. 1:21.

16. Care este argumentul subiectului discutat, extras din felul în care Cristos şi apostolii au argumentat potrivit Vechiului Testament ca autoritate finală_

Cristos a citat frecvent din Vechiul Testament, Matei 21:13, 22:43. El a declarat că Vechiul Testament nu poate fi răstălmăcit, Ioan 7:23; 10:35; că întreaga lege trebuie îmălinită, Matei 5:18, şi că toate lucrurile privitoare la el sunt prezise în “Moise, proroci şi Psalmi”Luca 24:44. Apostolii au citat în mod curent din Vechiul Testament în acelaşi fel “ Pentru ca să se împlinească ce fusese scris” este una dintre formulele lor caracteristice, Matei 1:22; 2:15,17,23; Ioan 12:38; 15:25;etc. Ei toţi au făcut apel la cuvintele Scripturii ca autoritate finală. Aceasta demonstrează, cu certitudine, infailibilitate.

FENOMENUL SCRIPTURII CONSIDERAT EVIDENŢĂ A NATURII ŞI EXTINDERII INSPIRAŢIEI

17.Ce evidenţe aduce fenomenul Scripturii naturii şi extinderii cauzelor umane care au concurat la producerea lor?

Fiecare parte a Scripturii poartă evidenţele originii umane. Scriitorii tuturor cărţilor erau oameni şi procesul compunerii a fost în mod caractristic uman. Caracteristicile personale ale gândirii şi simţiriiacestor scriitori s-a imprimat asupra activităţii lor literare şi au dat o caracteristică aparte scrierilor lor, în acelaşi fel în care se caracterizează orice scriere umană. Ei au scris din impulsuri omeneşti, cu ocazii speciale, cu scop precis. Fiecare a privit subiectele din punctul lui de vedere. Şi-au adunat materialele din diferite surse – experienţa personală şi observaţie, documente vechi şi mărturii contemporane. Şi-au aranjat materialul în funcţie de scopul lor precis şi au tras concluzii din principiile şi faptele în conformitate cu cât de mult sau de puţin raţionau logic în minţile lor. Şi-au manifestat emoţiile şi imaginaţiile spontan şi le-au lăsat să curgă alături de raţiune în compoziţiile lor. Limitele cunoştinţelor personaleşi a stării mentale generale, defectelor de mentalitate şi stil sunt evidente în scrierile lor ca şi, de altfel, alte caracteristici personale. Au folosit limbajul şi expresiile în conformitate cu clasa socială şi specificul naţional. Au adoptat folosirea de termeni distincţi întâlnite la poporul lor, fără să se angajeze în ideile filozofice ale limbilor de origine. Schemele mentale şi metodele erau cele ale naţiunii şi generaţiilor lor. În mare parte, erau orientali, de aceea scrierilor lor abundă în metafore şi simboluri; şi deşi erau demni de încredere în relatări , ei n-au atacat precizia enumerării, a narării cronologice sau circumstanţiale, care caracterizează statisticile naţiunilor vestice moderne. Asemeni literaţilor din orice timp, ei au descris ordinea şi faptele naturale în ordinea apariţiei şi nu în rlaţie cu vreo lege sau cauză abstractă.

Unele dintre acest fapte, afirmă unii gânditori neglijenţi, erau inconsistente cu o călăuzire divină. Dar este evident, după reflecţie, că dacă Dumnezeu se revelează prin ele, ele trebuie să se încadreze exprimărilor lingvistice şi cognitive . Şi dacă El le-a inspirat oamenilor revelaţia Sa în scris, El trebuie să-i folosească într-un mod consistent cu natura lor raţională şi spontană. Şi este evident că toate distincţiile între diferitele grade de perfecţiune în cunoaşterea umană, eleganţă în stil şi exprimare, sunt nule în lumina relaţiilor obişnuite între om şi Dumnezeu. El s-ar fi putut revela printr-un ţăran la fel de bine ca printr-un filozof, cu atât mai bine cu cât caracteristicile ţăranului au fost providenţial preajustate pentru un scop precis.

18. Ce evidenţă oferă Fenomenul Scripturii naturii şi extinderii influenţei divine exercitate în producerea lor?

Prima. Fiecare parte a scripturii oferă evidenţe spirituale şi morale ale originii sale divine. Aceasta înseamnă, bineînţeles, mai multă evidenţe în unele părţi decât altele. Aceste sunt adevăruri transcendente relevate, moralitate perfectă, dezvăluirea perfecţiunilor absolute a lui Dumnezeu Tatăl, o prevedere a evenimentelor viitoare, o căutare a inimii şi o încercare a secretelor sufletului uman, o lumină pentru raţiune şi o autoritate ce care leagă conştiinţa, o strângere practică a tuturor izvoarelor experienţei umane, toate acceste putând avea doar origine divină. Acestea sunt caracteristicile unei părţi conssiderabile din Scripturi şi doar a Scripturilor în întreaga literatură, şi împreună cu mărturia însoţitoare a Duhului Sfânt, ele sunt evidenţe practice pe care se fundamentează credinţa majorităţii credincioşilor.

A doua. Dar o altă caracteristică a Scripturilor, în legătură cu cea anterioară, dovedeşte incontestabil originea divină a întregului şi a fiecărei părţi. Scripturile sacre sunt un organism, un întreg compus din mai multe părţi, părrţile diferite în alcătuire, formă şi structură, asemeni membrelor trupului uman, totuşi fiecare ajustându-se unul celuilalt în întreg, prin cele mai complicate şi delicate relaţii mediate de un scop comun. Scriptura este înregistrarea şi interpretarea răscumpărării. Răscumpărarea este lucrarea pregătită şi lucrată de Dumnezeu printr-o succesiune de fapte petrecute de-a lungul secolelor. Providenţa spranaturală a curs într-un sistem de intervenţii divine, însoţite şi interpretate de un ordin supranatural de profeţi. Fiecare scriitor a avut ocaziile, temele şi audienţa lui speciale şi temporare. Şi fiecre a contribuit la construirea acestui organism comun, pe măsură ce istoria providenţială s-a desfăşurat, evanghelia a împlinit legea, antetipul a replicat tipului împlinind profeţia, istoria a fost interpretată de doctrină şi doctrina a oferit legii viaţă şi datorie. Cu cât mai detaliat studiezi conţinutul fiecărei cărţi, cu atât mai exacte şi variate vor fi descoperite articulaţiile sistemului general şi structura ordonată a întregului. Aceasta este cea mai posibilă evidenţă a scopului, care în cazul nostru este dovada influenţei divine ce cuprinde întregul şi care se extinde în fiecare parte, timp de şaisprezece secole, în şaizeci şi şase de scrieri distincte, prin intermediul a aproximativ patruzeci de agenţi umani. De aceea, influenţa divină a genezei fiecărei părţi din Scriptură este pe atât de evident şi clar determinată pe cât este ordinea veche a cerurilor şi ământului.

19. Care sunt obiecţiile aduse acestei doctrine extrase din maniera lejeră folosită de scriitorii Noului testament în citarea Veciului Testament şi cum se poate răspunde acestor obiecţii?

În majoritatea cazurilor, scriitorii Noului Testament au citat din Vechiul Testament cu acurateţe verbală perfectă. Câteodată, ei citau din versiunea Septuangitei, care se potrivea celei evreieşti, câteodată ei înlouiau cu o nouă versiune şi câteodată erau de acord cu Septuaginta, unde era diferită faţă de versiunea ebraică. În anumite cazuri, care sunt relativ puţine, citatele lor din Vechiul Testament erau foarte libere şi într-o adaptare aparentă a sensului literar.

Interpreţii raţionalişti au argumentat din această ultimă categorie de citate că este imposibil ca atât scriitorul Vechiului Testament cât şi cel al Noului Testament să fi fost subiectul inspiraţiei plenare, spun ei, dacă „ispissima verba” era infailibilă în primă instanţă, atunci un scriitori infailibil le-ar fi transmis neschimbate. Dar, cu siguranţă, dacă un autor uman ar fi citat liber, schimbând expresia şi oferind o nouă direcţie gândirii sale astfel încât să se adapteze clar scopului prezent, Duhul Sfânt poate să-şi schimbe în acelaşi fel libertatea. Acelaşi Spirit care a transmis infailibilitate scriitorilor Vechiului Testament în scrierea doar a adevărului pur, aşa încât să se potrivească scopului Său, a transmis infailiblitate scriitorilor Noului Testament în folosirea vechilor materiale, astfel încât în timp ce ei extrăgeau un nou sens, învăţau adevărul , numai adevărul intenţionat de gândul lui Dumnezeu încă de la început şi au învăţat cu autoritate divină.- – Vezi “ Manual de hermeneutică “ a lui Fairbain, partea a 3-a. Fiecare caz de asemenea citat trebuie examinate in detaliu, aşa cum Dr. fairbain a făcut.

20. Ce obiecţie se aduce Inspiraţiei Plenare din aşa zisele Discrepanţedin Textul Biblic? Cum poate fi dat un răspuns acestei obiecţii?

Se obiectează că textele sacre conţin numeroase afirmaţii inconsistente cu alte afirmaţii făcute în unele părţi ale Scripturii sau cu unele fapte istorice clare sau cu ştiinţa.

Este evident că asemenea fapte, chiar dacă cineva ar putea dovedi existenţa lor, nu vor invalida faptul că Scripturile sunt într-un grad mai mare sau mai mic produsul inspiraţiei divine, în contrast cu dovezile abundente menţionate anterior. Forţa acestei obiecţii depinde esenţialmente de numărul şi felul discrepanţelor dovedite că ar exista, şi nu va afecta inspiraţia,ci natura, gradul şi extinderea ei.

Existenţa efectivă a unor asemenea “discrepanţe”, evident, poate fi determinată numai printr-o examinare atentă a fiecărui caz în parte. Această examinare ţine de Criticismul Biblic şi Exegeză. Următoarele consideraţii sunt bine argumentate şi suficiente pentru a stăvili toate temerile legate de acest subiect.

Prima. Biserica n-a susţinut niciodată infailibilitaea verbală a traducerilor, nici acurateţea perfectă a copiilor Scripturilor ebraice şi greceşti pe care le avem acum. Aceste copii conţin multe “discrepanţe” evidente rezultate din transcieri repetate. Avem mărturia unanimă a erudiţilor creştini, că în timp ce aceste variaţii stânjenesc interpretarea în multe detalii, ele nu atrag după sine pierderea nici nu micşorează vreun fapt esenţial sau doctrină a creştinismului. Şi este mai convingător să ştii că crezând criticismul, prin descoperirea şi confruntarea copiilor maivechi şi mai exacte, ajută Biserica să elaboreze un text mai exact al Scripturilor originale de care s-a bucurat vreodată de la apostoli încoace.

A doua. Biserica a atribuit infailibilitate absolută numai manuscriselor originale ale Scripturilor, aşa cum au fost ele scrise de autorii lor inspiraţi. Chiar şi accestea nu aveau pretenţii ale unei cunoaşteri infinite, ci doar infailibilitate absolută cu privire la chestiunile asupra cărora se pronunţa. O ”discrepanţă” în sensul intenţionat de noul criticism şi pe care Biserica o neagă este forma afirmaţiilor textelor originaleebraice sau greceşti astfel concepute încât să fie adevărate în contradicţie ireconciliabilă cu alte afirmaţii existente în alte părţi ale textului original al Scripturilor sau cu alt element cert al cunoaşterii umane. O ”discrepanţă” de acest fel trebuie demonstrat că există, altfel inspiratia verbala plenară a doctrinei Bisericii rămâne neschimbată.

A treia. Fără îndoială, în lumina a toate câte Scriptura le afirmă despre natura sau extinderea influenţei divine ce controlează geneza lor şi autoritatea lor asupra conştiinţei umane saiu vieţii ca glas a lui Dumnezeu, existenţa unor asemenea ”discrepanţe” definite anterior este o improbabilitate brutală. Cei care afirmă existenţa uneia sau a mai multe trebuie să le demostreze şi să demonstreze comunităţii arbitrilor că toate elementele definişiei de mai sus se întâlnesc în fiecare caz, fără posibilitate de tăgadă. Povara unei asemnea dovezi le aparşine.

A patra. Dar observaţi că este o sarcină dificişă pentru ca ei s-o împlinească, fără indoială una dintre cele mai grele. Pentru a-şi demostra argumentul împotriva numeroaselor prtezumpţii, ei trebuie să demonstreze în repetare rânduri în fiecare caz decalrat de dicrepanţă următoarele(1.) Afirmaţia despre care se susţine cu certitudine că este o discrepanţă apare în copiile originale veritabile care o conţin. (2.) Interpretarea pe care ei o dau afirmaţiei, atunci când apare discrepanţa, este singura posibilă, singura care putea apărea. Dificultatea acesteia poate fi simţită atunci când estimăm obscuritatea naraţiilor vechi, fără cronologie, fragmentare, cu un fundal şi împrejurări de o întunecime de neelucidat. Această condiţie a lucrurilor produce confuzie interpretului şi împiedică apologetul să demonstreze armonia narativă, cu aceeaşi forţă cu care zădărniceşte eforturile ingenioase ale criticului raţionalist care încearcă să demonstreze “discrepanţa”. Aceasta are el de ăcut, altfel presupoziţia rămâne ca şi când n-ar fi existat. (3.) El trebuie de asemenea să demonstreze că faptele istorice sau ştiinţifice sau afirmaţiile Scripturii, în care afirmaţia pusă sub semnul întrebării pare să fie inconsistentă, sunt fapte reale sau părţi reale ale textului canonic al Scripturii şi că sensul descoperit sub care ele sunt inconsistente cu afirmaţia pusă sub semnul întrebării este singurul sens raţional. (4.) Când veridicitatea faptelor opuse sau a afirmaţiilor este precizată şi adevărata lor interpretare este stabilită, trebuie arătat, în concluzie, că ele apar inconsistente, nu pentru că reconcilierea lor este imposibilă la nivelul de cunoştinte actual, ci pentru că ele sunt, în ele însele, esenţialmente de ireconciliat.

A cincea. În cele din urmă, pentru scopul urmărit, amintesc faptul că nici o ‘discrepanţă’, aşa cum este definită mai sus, n-a fost dovedită că există, în accepţiunea comunităţii erudiţilor credincioşi. Există dificultăţi în interpretare şi aparente afirmaţii ireconciliabile, dar nici o ‘discrepanţă’ n-a fost dovedită. Avansul cunoasşterii va îndepărt anumite dificultăţi şi va descoperi altele. Numai cunoaşterea perfectă le va îndepărta pe toate.

21. Explicaţi semnificaţia pasajelor din 1 Cor.7:6,12,30, Romani 3:5 şi 6:19, Galateni 3:15 şi arătaţi consistenţa exactă cu inspiraţia plenară a întregii Biblii.

“Vorbesc ca un om”, este o frază întâlnită frecvent la apostolul Pavel şi sensul ei este determinat de context; era opinia sa evreiască, nu a sa personală. În Romani 6:9 ea înseamnă “într-un fel adaptat înţelegerii umane” şi în Galateni 3:15 ea semnifică “Folosesc această ilustraţiei din lumea afacerilor”, etc.

“Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă”—1 Cor.7:6 face referire la versetul 2. Căsătoria este îmtotdeauna permisă, dar în unele circumstanţe nepotrivită.

“Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul.””Celorlalţi le zic eu, nu Domnul.”—1 Cor 7:10 şi 12. Se face referire la ceea ce Domnul, adică Cristos, a învăţat atunci când era în persoană pe pământ. Distincţia se făcea între ceea ce Cristos a învăţat în timp ce era pe pământ şi ceea ce Pavel învăţa. Deoarece Pavel atribuia cuvintelor sale autoritate egală cu cuvântul lui Cristos, înseamnă că Pavel pretinde o inspiraţie egală cu cea a lui Cristos în infailibilitate şi autoritate.

“Şi eu cred că am Duhul lui Dumnezeu.”– 1 Cor. 7:40. “ Cred (dokw) că am” este numai în greacă o expesie urbană pentru “am” ( vezi Gal.2:6, 1 Cor. 12:22).Pavel nu avea nici o îndoială că este mădular al Duhului Sfânt. Hodge, “ Comentariu pe Întâi Corinteni “.

AFIRMAŢII INCOMPLETE DE DOCTRINĂ

22.Precizaţi ce intenţionează scriitorii teologici prin termeni ca “conducere”, ”înălţare”, “direcţionare” şi “sugestie”.

Anumiţi scriitori pe acest subiect confundă distincţia dintre inspiraţie şi revelaţie şi folosesc cel din urmă cuvânt pentru a exprima influenţa divină asupra scriitorilor sacri, în primul rând, pentru cunoaşterea adevărului, în al doilea rând, în scriere, pentru a distinge între diferitele grade de inspiraţie pentru a-şi ajusta teoria faptelor. Deoarece, în primul rând, unele conţinuturi ale Scripturii nu pot fi cunoascute fără ajutor supranatural, pe când multe altele nu pot fi înţelese; în al doilea rând, scriitori diferiţi şi-au exercitat facultăţile naturale şi au imprimat distincţiile particulare ale gândirii, simţirii şi manierei, scrierilor lor.

Prin “inspiraţia conducerii”, aceşti scriitori au intenţionat ceea ce am discutat mai înaite despre inspiraţie.

Prin “inspiraţia direcţiei”, ei înţeleg influenţa divină care a înălţat facultăţile naturale la un nivel energetic de neatins altfel.

Prin “inspiraţia direcţiei”, ei înţeleg influenţa divină care a călăuzit scriitorii în selectarea şi aranjarea materialului lor.

Prin “inspiraţia sugestiei”, ei înţeleg influenţa divină care le-a sugerat minţilor lor adevăruri noi, altfel de neatins.

23.Ce obiecţii pot fi aduse acestor distincţii?

Prima. Aceste distincţii derivă dintr-o greşeală anterioară de a distinge între revelaţia frecventă şi inspiraţia constantă, fenomen prezent în Scriptură; prima furnizează material altfel de neatins, cealaltă călăuzind scriitorul în fiecare moment, (1) în protejarea adevărului infailibil pe care el l-a scris şi (2) în selectarea distribuiri materialului.

A doua. Este jignitor să distingi între grade de inspiraţie, ca şi cum anumite porţiuni din Scriptură ar fi în anumită măsură Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce adevărul este agal şi absolut în întreg.

DOCTRINE FALSE ALE INSPIRAŢIEI

24.Ce principii duc în mod necesar la negarea superinspiraţiei?

Toate principiile filosofice sau tendinţele de gândire care exclud disstincţia dintre natural şi supranatural duc, în mod necesar, la negarea inspiraţiei în sensul susţinut de Biserică. Acestea sunt, de exemplu, toate principiile panteiste, materialiste şi naturaliste şi bineînţeles principiile raţionaliste în toate formele lor.

25. În ce forme diferite a fost susţinută doscrina inspiraţie parţiale a Scripturii?

Prima.S-a afirmat că anumite cărţi sunt obiectul inspiraţie plenare, în timp ce altele au fost produse prin providenţă naturală şi asistenţa binevoitoare a lui Dumnezeu. S.T. Coleridge admite inspiraţia plenară a “legi şi prorocilor, din care nu vor trece o iotă sau o frântură de slovă”, în timp ce neagă această pentru restul canonului.

A doua. Mulţii au admis că elementele morale şi spirituale ale Scripturii şi doctrinele lor, câtă vreme se relaţionează la natura şi scopurile lui Dumnezeu altfel necunoscute, sunt podusele inspiraţiei, dar neagă elementele lor istorice sau biogarfice şi toate aluziile la fapte sau legi ştiinţifice.

A treia. Alţii afirmă că inspiraţia le-a controlat gândurile scriitorilor, dar neagă extinderea ei la exprimarea verbală.

Într-unul sau în toate felurile, diferiţi oameni au afirmat că Scripturile sunt “parţial” inspirate. Toţi neagă că ele “SUNT cuvintele lui Dumnezeu”, aşa cum arată Scripturile însele şi toate Bisericile istorice şi admit că ele “conţin Cuvântul lui Dumnezeu.”

26. Definiţi doctrina inspiraţiei îndurătoare.

Coleridge, în carte sa ”Confesiunile unui spirit curios”, Scrisoarea a7-a, susţine că Scripturile, cu excepţia Legii şi a Prorocilor, a fost realizată de scriitorii lor asistaţi de “cel mai înalt grad al harului şi comuniunii cu Duhul pe care Biserica, în orice circumstanţă şi pentru fiecare membru regenerat al Bisericii lui Cristos, îl nădăjduieşte şi se roagă pentru el. ” Aceasta este doctrina lui Maurice (“Eseuri teologice, ” p.339) şi a Lui Morell (“Filosofia religiei,” p.186) şi a Quakerilor. Aceştia acceptă o revelaţi suprnaturală obiectivă, care este conţinuă în Scripturi, ce sunt de mare folos şi în acest sens standardul autoritativ al credinţei şi practicii; nici o aşa-zisă relevaţie inconsistentă cu Scripturile nu poate fi adevărată şi ele sunt arbitri în toate conversaţiile dintre creştini. Fără îndoială, ei cred că Scripturile sunt “o regulă secundară, subordonată Duhului din care îşi extrag perfecţiunea,” pe care Duhul le iluminează fiecărui om care vine în lume şi îi reveleazăprin sau fără Scripturi, dacă sunt necunoscute, întreaga cunoaştere a lui Dumnezeu şi tot ce este nevoie pentru mântuire şi călăuzire, cu condiţia transmiterii unei ascultări constante acelei lumini care i-a fost comunicată lui şi tuturor oamenilor. “Apologia lui Barclay, Teze teologice,” Presupoziţiile 1.,2., şi 3.

DECLARAŢII AUTORITATIVE.

ROMANO-CATOLICE. ”Decretele Conciliului de la Trent.” Sessiunea 4. “ Pe care evanghelie…Domnul nostru Isus Cristos, a proclamat-o cu gura sa, şi apoi a poruncit apostolilor s-o predice fiecărei făpturi…se vede clar că acest adevăr şi ordine sunt conţinute în aceste cărţi scrise şi în tradiţiile nescrise, pe care apostolii le-au primit din gura lui Cristos însuşi su de la apostolii înşişi, Duhul Sfânt le-a poruncit, au venit spre noi, ne-au fost transmise din mână în mână: Sinodul urmând exemplul Părinţilor ortodocşi, au primit şi venerat cu egală preţuire a pietăţii şi reverenţei, toate cărţile ale Vechiului şi Noului Testament—percepându-L pe Dumnezeu ca autor al amândurora—cât şi tradiţiile orale, celor ale credinţei cât şi celor morale, aşa cum au fost ele dictate, fie de propria gură a lui Cristos sau de Duhul Sfânt şi păstrate de Biserica Catolică printr-o succesiune continuă.

“Decretele Dogmatice ale Conciliului de la Vatican,” 1870, Sesiunea 3., Capitorul 2. “În plus, această revelaţie supranaturală, potrivit credinţei universale a Bisericii, declarată de Sfântul Sinod de la Trent, este conţinută de cărţile scrise şi tradiţiile nescrise care ne-au fost transmise, primite de la apostoli din gura lui Cristos sau de la apostoli înşisi, prin porunca Duhului Sfânt, ne-au fost transmise din mână în mână. Şi aceste cărţi ale Vechiului şi Noului Testament trebuie primite ca sacre şi canonice în integritatea lor, cu toate părţile lor enumerate în decretul acestui Conciliu şi care sunt conţinute în ediţia veche a Vulgtei. Pe acestea Biserica le consideră sacre şi canonice, nu pentru că au fost alcătuite prin ingeniozitate umană, ele fiinf apoi aprobate de autoritatea ei, nici pentru că ele conţin revelaţie fără amestecul erorii, ci pentru cp fiind inspirate de Duhul Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi astfel au fost transmise însăşi Bisericii.”

LUTERANE. — “Formula Concordia Epitome.” 1.”Noi credem, mărturisim şi învăţăm că singura normă şi regulă, potrivit dogmelor şi învăţaţilor care le-au estimat şi judecat, nu sunt altceva decât scrierile profetice şi apostolice ale Vechiului şi Noului Testament, aşa cum este scris în Ps.119:105 şi Gal. 1:8”

REFORMATE. – “A doua mărturisire helvetică,” Capitolul 1. În ce priveşte Sfânta Scriptură “ Noi credem şi mărturism că Scripturile canonice ale sfinţilor profeţi şi apostoli din fiecare testament sunt adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu şi că ele posedă suficientă autoritate în ele însele şi nu de la oameni. Pentru că Însuşi Dumnezeu a vorbit părinţilor, profeţilor şi apostolilor şi continuă să ne vorbească nouă prin Sfintele Scripturi.”

“Confesiunea belgiană, ” Articolul 3. “Mărturisim că acest cuvânt al lui Dumnezeu nu ne-a fost transmis prin voia omului, ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit mişcaţi de Duhul Sfânt, aşa cum a spus apostolul Petru. Şi, după aceea, Dumnezeu, din grijă pentru noi şi mântuirea noastră, a poruncit alujitorilor săi, profeţilor şi apostolilor, să consemneze cuvântul în scris, şi El însuşi a scris cu degetul Său pe cele două table ale legii. De aceea, noi numim asemena scrieri Scripturile sfinte şi dumnezeieşti.”

“Confesiunea de credinţă Westminster,” Capitolul 1. “De aceea, Domnul a binevoit, cu diverse ocazii şi în felurite moduri, să se reveleze pe Sine şi să-şi proclame voia Bisericii, pentru o mai bună păstrare şi propagare a adevărului şi pentru o mai sigură fundamentare şi mângâiere a Bisericii împotriva corupţiei cărnii şi răutăţii lui Satan şi a lumii, a poruncit scrierea acestui întreg. ” “Autoritatea Sfintei Scripturi, care trebuiesc crezute şi ascultate, nu depind de mărturia vreunui om sau a bisericii, ci doar de Dumnezeu, autorul (care este adevărul însuşi), şi, de aceea, trebuie primite pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. ”

Acest articol a fost pus la dispoziţie de REFORMATION INK (www.markers.com/ink). Pentru corespondenţă adresaţi-va lui Shane Rosenthal la ReformationInk@mac.com.