Autoritatea Scripturii

de William Webster

Scriptura are autoritate, aşa cum atât romano-catolicii cât şi protestanţii evanghelici sunt de acord, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Scriptura nu este Cuvântul lui Dumnezeu doar pentru că aşa spune biserica. Autoritatea Scripturii derivă din natura ei intrinsecă fiind o comunicare din partea lui Dumnezeu către om—ea are autoritate independent de biserică. În acest capitol dorim să examinăm natura acestei autorităţi şi afirmaţia că Scriptura este inspirată de Dumnezeu deci este (autoritară) demnă de crezare.

Creştinii acceptă inspiraţia Scripturii pe baza faptului că Scriptura însăşi afirmă astfel. Acest lucru este foarte important deoarece dacă Scriptura nu şi-ar revendica ea însăşi inspiraţia divină atunci noi nu am avea dreptul să facem această afirmaţie. Oricum, in 2 Petru 1:20-21, apostolul scrie: ‘Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nici o profeţie din Scriptură nu se poate lămuri singură – deoarece nici o profeţie n-a venit prin voia vreunui om, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, călăuziţi de Duhul Sfânt.’ Petru afirmă fără echivoc că Scripturile profetice nu sunt o lucrare umană ci una divină, că autorii au scris sub controlul Duhului Sfânt, şi prin urmare că Scripturile au venit de la Dumnezeu.1

Cea mai completă afirmaţie despre inspiraţia divină a Scripturii, este totuşi cea din a doua epistolă a lui Pavel către Timotei (3:15-17):

Din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, care pot sa-ti dea intelepciunea care duce la mintuire, prin credinta in Hristos Isus.Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Pavel afirmă clar că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu. El se referă aici în mod specific la Vechiul Testament din moment ce canonul Noului Testament nu era complet în timpul când Pavel a scris, dar Noul Testament trebuie să fi fost luat deasemenea în considerare în această afirmaţie deoarece în 2 Petru 3:16, Petru numeşte scrierile lui Pavel (incluzând epistola către Timotei) Scriptură. Apostolii erau foarte încrezători să facă astfel de afirmaţii faţă de propriile lor scrieri, deoarece Isus le-a promis că Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul, şi îi va împuternici să scrie Scripturile Noului Testament (Ioan 16:13).

Cuvintele din 2 Timotei 3:15-17 sunt foarte importante. Cuvântul folosit pentru ‘inspirat’ înseamnă pur şi simplu ‘Dumnezeu – a suflat (a rostit)’. Chiar dacă oamenii au scris Vechiul şi Noul Testament, Dumnezeu este Cel care a lucrat prin ei pentru a scrie exact ce El a vrut. După propriile lor mărturii Scripturile nu sunt doar produsul omului ci autorul lor este Dumnezeu Însuşi. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu sunt strîns implicaţi în procesul de scriere ci, că Dumnezeu, lucrând prin intermediul personalităţilor scriitorilor, a controlat procesul de scriere şi indivizii implicaţi în acest proces, astfel încât produsul final a fost exact ceea ce Dumnezeu a vrut să spună. Aşadar, Scripturile sunt infailibile şi inerante deoarece ele sunt date de Dumnezeu şi sunt o expresie autoritară a voii şi adevărului Său.

În epistola sa către Timotei, Pavel îi spune tânărului său colaborator (asistent) despre rolul (funcţiile) Cuvântului lui Dumnezeu în lumina inspiraţiei divine a acestuia. Scripturile sunt ‘profitabile’ sau ‘de folos’2 ca să dea învăţătură (doctrină)—adică, ne învaţă ce trebuie să credem şi să practicăm referitor la Dumnezeu şi evlavie—şi ele sunt date deasemenea ca să condamne (mustre) şi să corecteze doctrina falsă. Cuvântul lui Dumnezeu ne verifică dacă suntem greşiţi şi ne arată cum să ne corectăm; şi acest întreg proces de învăţare, condamnare (mustrare) şi corectare ne instruieşte în neprihănire. Dacă ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu acesta ne învaţă adevărul şi ne arată cum sa trăim, şi astfel suntem ‘potriviţi (destoinic)’ pentru orice lucrare bună şi pentru a face voia lui Dumnezeu. Cuvântul pe care îl foloseşte Pavel pentru potrivit este artios, care înseamnă ‘complet’ (sau ‘perfect’). Deci Pavel susţine că Scripturile sunt suficiente ca să-l echipeze perfect pe creştin pentru a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu în domeniul credinţei şi în cel al principiilor morale, deoarece cu acest scop au fost date.

Biserica romano-catolică, aşa cum am arătat deja, învaţă că Scriptura singură nu este atotsuficientă — ci trebuie să fie completată de tradiţie care este la fel (egal) de inspirată. Dar, aşa cum vom vedea în continuare, apostolul Pavel nu a spus niciodată că tradiţia este inspirată, autoritară şi folositoare în aceeaşi măsură cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Scripturile nu sunt suficiente şi Dumnezeu a dat într-adevăr bisericii tradiţia ca o sursă separată de revelaţie, de ce nu este menţionată aceasta (tradiţia) niciodată în Scriptură? La urma urmei, în acest pasaj Pavel scrie despre Vechiul Testament, şi exista atunci, alături de Scriptură, o vastă tradiţie iudaică legată direct de Scriptură, la care el ar fi putut face referire, dar nu a făcut. Aşa că în timp ce ni se spune în termeni clari, fără echivoc, că Scriptura este inspirată, Cuvântul lui Dumnezeu păstrează tăcere totală despre inspiraţia tradiţiei.

A susţine, aşa cum face biserica romano-catolică, că 2 Timotei 3:15-17 spune că Scriptura este de folos dar nu suficientă ca normă de credinţă, înseamnă să deformezi semnificaţia acesteia pentru a susţine o tradiţie omenească. Acesta nu este un fenomen nou. Fariseii, conform cuvintelor lui Isus, răstălmăceau Scriptura pentru a o potrivi cu tradiţia lor iar Isus I-a condamnat pentru aceasta (Mat. 15:1-9). Dar în ambele cazuri rămâne valabilă afirmaţia clară a Bibliei – Scriptura este suficientă ‘ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire; pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună ’.

Faptul că Pavel nu foloseşte exact cuvântul ‘suficient’ în textul care tocmai a fost citat, nu invalidează în nici un fel afirmaţia noastră. Suficienţa Scripturii, şi deci ‘sola scriptura’, se subânţelege implicit în ceea ce spune el şi în restul mărturiilor biblice.

Adevărul conţinut în cuvântul ‘trinitate’ are exact aceeaşi temelie. Cuvântul ca atare nu se găseşte în Scriptură. Dar acesta este un termen convenit pentru a sumariza învăţătura din Vechiul şi Noul Testament despre natura lui Dumnezeu. Învăţătura pe care o cuprinde cuvântul se găseşte în Scriptură deci folosirea termenului este justificată. În aceeaşi manieră termenii ‘suficient’ sau ‘sola scriptura’ sumarizează învăţătura Scripturii despre ea însăşi. Anumite descrieri scripturale ale Cuvântului lui Dumnezeu, care vorbesc despre natura şi funcţia acestuia, ne duc inevitabil la această concluzie. Următoarele sunt câteva cuvinte care ne spun cum vede Dumnezeu Cuvântul Său:

curat—perfect—sigur—adevărat—etern—a existat din veşnicie—sfinţeşte—produce creştere spirituală—este inspirat de Dumnezeu—este autoritar—dă înţelepciune pentru mântuire—dă înţelepciune celor simpli—este viu şi lucrător—este un ghid—este un foc—un ciocan—o sămânţă—sabia Duhului—oferă cunoştinţă despre Dumnezeu—este o lampă pentru picioarele noastre—o lumină pe cărarea noastră—produce reverenţă faţă de Dumnezeu—vindecă—eliberează—iluminează—produce credinţă— regenerează— converteşte sufletul—convinge de păcat—reţine de la păcat—este o hrană spirituală—este infailibil— inerant—irevocabil—cercetează mintea şi inima—dă viaţă—învinge pe Satan—dovedeşte adevărul—respinge eroarea—este sfânt—echipează pentru orice lucrare bună—este Cuvântul Dumnezeului Cel Viu (Ps. 119:9-11, 38, 105, 130, 133, 160; Ps. 19:7-11; Ps. 111:7-8; Isa. 40:8; Efes. 5:26; 2 Tim. 3:15-17; Ier. 5:14, 23:29; Mat. 13:18-23; Efes. 6:17; Ps. 107:20; Titus 2:5; 1 Pet. 1:23, 2:2; Fapte 20:32; Ioan 8:32, 10:35, 17:17).

Este imposibil de găsit un argument mai convingător despre suficienţa Scripturii decât aceste descrieri. Despre tradiţie nu este folosit niciodată un asemenea limbaj în Scriptură. Nicăieri nu găsim asemenea cuvinte elogioase despre tradiţie. Ni se spune în termeni expliciţi că Scriptura este inspirată, dar niciodată nu se spune aşa ceva despre tradiţie. Din contra, când Noul Testament vorbeşte despre tradiţie ne avertizează cu privire la aceasta (Mat. 15:2-6; Marcu 7:3-13; Col. 2:8; 1 Pet. 1:18; Gal. 1:14). Când privim la învăţătura Scripturii despre ea însăşi şi despre tradiţie, este foarte clar că Scriptura este suficientă.

Afirmaţia că aceste credinţe au fost create de Pavel şi de alţi apostoli trebuie să fie respinsă. Este învăţătura expresă a Domnului Isus Cristos însuşi. Creştinismul este întemeiat pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Atitudinea Sa faţă de Scriptura este de importanţă capitală. Din moment ce El este Dumnezeu, atunci tot ceea ce El învaţă trebuie să fie adevărat şi să aibă autoritate.

Isus a învăţat clar că Scriptura este inspirată de Dumnezeu. El o consideră adevărată—infailibilă, inerantă, exactă din punct de vedere istoric, demnă de încredere pentru a trăi după ea, şi o normă de credinţă atotsuficientă. El putea spune de exemplu, când vorbea cu saducheii şi cu fariseii ‘N-aţi citit ce v-a spus Dumnezeu?’ şi apoi să citeze din Scriptură (Mat. 22:31-32). În Mat.4:4-10, Isus îi răspunde în mod repetat lui Satan folosind Vechiul Testament ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, spunând, ‘este scris.’ El a susţinut că nu va trece nici măcar o iotă sau o frintura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intimplat toate lucrurile. (Mat. 5:17) şi că Scripturile nu pot fi desfiinţate (Ioan 10:35). În rugăciunea către Tatăl Său în noaptea dinaintea crucificării, Isus a declarat ‘Cuvântul Tău este adevărul’ (Ioan 17:17). El a afirmat istoricitatea lui Adam (Mat. 19:4), a lui Cain şi Abel (Luca 11:51), a lui Noe (Luca 17:26), a lui Iona (Mat. 12:40), relatarea creaţiei (Marcu 10:6-9), şi realitatea cerului şi a iadului (Marcu 9:44-46).

Isus a folosit deasemenea Cuvântul lui Dumnezeu ca un standard ultim de autoritate atunci când a intrat în conflict cu oamenii. El i-a mustrat pe oameni cu Scriptura; a corectat conceptele şi învăţăturile lor false şi interpretările greşite ale Scripturii, folosind dovezi scripturale. Mat.22:23-33, de exemplu, descrie că Isus le-a spus saducheilor că ei greşeau foarte tare negând învierea, deoarece ei nu cunoşteau Scripturile nici puterea lui Dumnezeu. Apoi, pentru a-i corecta, El a citat un pasaj din cartea Geneza ca o declaraţie autoritară din partea lui Dumnezeu. Este foarte important faptul că Isus Cristos nu a apelat niciodată la tradiţie ca la un standard; din contră El a folosit Scriptura pentru a corecta erorile tradiţiei.

Deoarece Isus este Domn peste Biserică, Biserica trebuie nu doar să accepte învăţătura Lui din Scripturi, ci ea trebuie deasemenea să adopte aceeaşi atitudine faţă de Scripturi cu cea a lui Isus. Întreaga Lui viaţă era supusă autorităţii Scripturii. Citând pasaje din Vechiul Testament în timpul conflictului cu Satan în pustiu, Cristos a aplicat Scripturile la propria lui viaţă şi a demonstrat că El era sub autoritatea Scripturii. Victoria Lui a fost câştigată prin ascultare de Scripturi, căci El le-a folosit ca autoritate ultimă în orice domeniu al vieţii Sale. Altădată, vorbind despre relaţia Lui cu Tatăl Său, Isus a spus, ‘Eu Îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui’ (Ioan 8:55). De la început până la sfârşit viaţa şi lucrarea lui Cristos au fost guvernate de autoritatea Scripturii. Supunându-se autoritaţii lor, Cristos a mărturisit adevărul Scripturilor şi totodată a declarat inspiraţia lor, împlinind în viaţa, moartea şi învierea Lui profeţiile mesianice pe care acestea le conţin. El spune în mod repetat, ‘Dar toate aceste lucruri s-au intimplat ca sa se implineasca cele scrise.’ Împlinirea perfectă de către Cristos a Scripturilor Vechiului Testament poate fi văzută chiar şi printr-o examinare rapidă a unora dintre cele mai proeminente profeţii mesianice:

Geneza 12:3, 21:22, 49:10; Numeri 24:17–19; 2 Samuel 7:12–13; 1 Cronici 17:11–14—Aceste Scripturi ne spun arborele genealogic al lui Mesia. El va fi un descendent al lui Avraam, Isac şi Iacov din tribul lui Iuda, familia lui Isai şi descendent direct al regelui David.

Mica 5:2—Locul lui de naştere va fi Bethlehemul.
Isaia 7:14—El se va naşte dintr-o fecioară.
Daniel 9:24–27—Timpul lucrării publice a lui Mesia va fi după reîntoarcerea iudeilor din exilul babilonian şi înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70 A.D.
Isaia 9:6; Psalm 2:1–12—El va fi şi Dumnezeu şi om, Fiul lui Dumnezeu.
Isaia 35:5, 6—El va face minuni.
Psalm 41:9; Zaharia 11:11–13—Va fi trădat de un prieten pentru treizeci de monede de argint.
Zaharia 9:9—Va intra în Ierusalim călare pe un măgar şi va fi proclamat Mesia şi Rege.
Isaia 50:6, 52:14—Va fi bătut, biciuit şi torturat de evrei.
Isaia 53:7—El nu va deschide gura înaintea acuzatorilor.
Psalm 22:6–8—Va fi crucificat.
Isaia 53:8, 12—Va fi omorât.
Isaia 53:4—6 , 12—Va suferi şi va muri pentru păcatele lumii.
Isaia 49:6—El va fi sursa mântuirii pentru Neamuri.
Isaia 53:9—Va fi îngropat în mormântul unui om bogat.
Psalm 16:10—Va învia din morţi.

A existat un singur om în istorie care a fost evreu; descendent direct al regelui David; născut în Bethlehem înainte de anul 70 A.D.; a pretins că este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia; a făcut minuni; a intrat în Ierusalim călare pe un măgar şi a fost proclamat Rege; a fost trădat de un prieten pentru treizeci de arginţi; a fost biciuit, bătut, scuipat şi torturat de evrei; a suportat suferinţele în tăcere; a suferit moartea prin crucificare; a murit pentru păcatele lumii; a fost îngropat în mormântul unui om bogat şi trei zile mai târziu a înviat. Numele lui este Isus Cristos.

Scripturile canonice ale căror profeţii au fost împlinite astfel în Cristos, sunt revelaţia inspirată a lui Dumnezeu faţă de om. Aceasta este mărturia Bibliei faţă de ea însăşi şi mărturia Domnului Isus Cristos. De aceea ele sunt autoritatea în tot ceea ce priveşte credinţa.

* * *

Dată fiind autoritatea Scripturilor canonice, este esenţial de stabilit ce documente trebuie să fie incluse în acest canon. Aici deasemenea există o importantă neînţelegere între biserica romano-catolică şi biserica protestantă, deoarece Roma include apocrifele în canonul Vechiului Testament. Termenul apocrife descrie un grup de patrusprezece sau cincisprezece documente, scrise în perioada cuprinsă între secolul doi B.C. şi timpul lui Cristos. Biserica romano-catolică a inclus douăsprezece dintre aceste documente în canonul Vechiului Testament. Scrierile incluse de Roma în canon sunt—Înţelepciunea lui Solomon, Ecleziastul, Tobit, Judith, I şi II Macabei, Baruch, Scrisoarea lui Ieremia, Completare la Estera, Rugăciunea lui Azarie, Susanna, şi Bel şi Dragonul. Biserica romano-catolică trebuie să susţină noţiunea de inspiraţie directă a apocrifelor deoarece, aşa cum vom vedea mai departe, unele dintre doctrinele ei specifice, inclusiv existenţa purgatoriului, se agaţă de interpretări ale textelor care se regăsesc doar în apocrife. Dacă se poate demonstra că aceste cărţi nu au fost acceptate de biserica primară ca parte legitimă a canonului Scripturii, atunci legitimitatea acestor doctrine specifice bisericii romano-catolice este distrusă.

Primul Conciliu în istoria Bisericii din Vest care a definit în mod oficial limitele canonului Scripturii a fost conciliul bisericii romano-catolice de la Trent, care s-a reunit pe la mijlocul secolului al şaisprezecelea după începutul Reformei. Acesta a inclus scrierile apocrife Baruch, Judith, Tobit, Înţelepciunea, Eclesiastul, Bel şi dragonul, Completare la cartea Estera, şi I şi II Macabei în canonul Scripturii. În sprijinul acestui punct de vedere, Trent-ul a evidenţiat Conciliul din provincia Nord Africană Hippo din anul 393 A.D. şi cel de la Cartagena din anul 397 AD. Se susţine că sub conducerea lui Augustin, ‘Biserica’ a stabilit în mod oficial conţinutul canonului incluzând apocrifele. Dar se ignoră faptul că a existat un canon fundamentat şi recunoscut în Biserică cu mult înainte de a avea loc aceste Concilii din secolul al patrulea. Origen (185-254 A.D.), de exemplu, a afirmat că ‘pentru a formula, susţine doctrine nimeni nu trebuie să folosească cărţi care nu sunt incluse în Scripturile canonice’.3 Deoarece aceste Concilii erau regionale, ele nu puteau vorbi în numele Bisericii ca întreg. În plus, ar trebui să observăm că girul pe care aceste Concilii l-au dat apocrifelor nu a fost cel pe care îl pretinde biserica romano-catolică.

Este foarte clar că, canonul Vechiului Testament evreiesc folosit de evreii din Palestina în timpul lui Cristos nu includea apocrifele. Toate dovezile arată că acest canon evreiesc era alcătuit din aceleaşi treizeci şi nouă de cărţi care există în Bibliile protestante contemporane. Isus a spus că Scripturile cuprind ‘Legea lui Moise, Prorocii şi Psalmii’ (Luca 24:44), care era o sumarizare uzuală a listei tradiţionale de cărţi şi nu includea apocrifele. Isus şi autorii Noului Testament nu au citat niciodată din apocrife, chiar dacă au citat din belşug din marea majoritate a cărţilor canonice ale Vechiului Testament.

Istoricul iudeu din primul secol, Iosefus, ne spune despre canon că acesta consta în douăzeci şi două de cărţi şi nu includea apocrifele.4 Diferenţa dintre cele treizeci şi nouă de cărţi din Biblia protestantă şi cele douăzeci şi două de cărţi originale poate fi explicată prin faptul că unele cărţi care în canonul evreiesc erau grupate, mai târziu au fost separate. De exemplu, cei doisprezece profeţi mici se crede că formau la început o singură carte. Iosefus respinge categoric ideea că apocrifele sunt inspirate cu adevărat. Lucrarea din primul secol a iudeului Philo, pare să sprijine afirmaţia lui Josefus, deoarece chiar dacă el a scris foarte mult despre Vechiul Testament nu a citat niciodată din apocrife. Chiar biserica romano-catolică afirmă faptul că apocrifele nu au fost acceptate de iudei, că nu au făcut parte din canonul evreiesc, şi recunoaşte că biserica protestantă urmează canonul evreiesc. New Catholic Encyclopedia afirmă:

În ce priveşte Vechiul Testament, oricum, Protestanţii urmează canonul evreiesc; ei au numai cărţile Vechiului Testament care sunt în Biblia Evreilor.5

Unii învăţaţi au sugerat că Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament evreiesc, include apocrifele în canon şi de aceea există două canoane: unul Palestinian care nu include apocrifele; şi o versiune Alexandrină (greacă) care include apocrifele. Acest argument se bazează pe faptul că cele mai timpurii copii ale Septuagintei pe care le avem, care au fost produse de creştinii din secolul al patrulea, includ apocrifele. Dar este foarte probabil că cu şase sute de ani înainte atunci când a fost creată Septuaginta, aceasta nu cuprindea apocrifele. Să observăm, de exemplu, că Athanasius (c. 296-373), care a fost călugăr de Alexandria (oraşul unde a fost produsă Septuaginta) nu consideră apocrifele ca parte canonului Vechiului. Să adăugăm la acesta faptul că, Ciril din Ierusalim, scriind în secolul al patrulea, a catalogat cărţile Vechiului Testament care erau canonice şi care, a spus el, au fost traduse de traducătorii Septuagintei, şi nici el nu a inclus scrierile apocrife.6

Prima listă a cărţilor canonului Vechiului Testament care ne parvine de la un scriitor creştin este cea a lui Melito de Sardis. Lista lui este păstrată în scrierile lui Eusebius, istoricul Bisericii.7 Melito ne spune că a mers în Palestina pentru a stabili numărul exact al carţilor pe care le cuprindea canonul evreiesc, şi dă numele cărţilor şi numărul lor de douăzeci şi două—o reafirmare a numărului indicat de Iosefus. Origen8 deasemenea numeşte în lista lui cu privire la canonul evreiesc douăzeci şi două de cărţi. Epifanie,9 Vasile cel Mare,10 Grigore de Nazian11 şi Hilary de Poitiers12 toţi sunt de acord cu Iosefus şi Origen, şi omit scrierile apocrife.

După ce enumeră cele douăzeci şi două de cărţi ale Vechiului Testament şi cele douăzeci şi şapte de cărţi autorizate ale canonului Noului Testament, Athanasius scrie: ‘Acestea sunt izvoarele mântuirii, pentru ca cei însetaţi să poată fi satisfăcuţi cu cuvintele vii pe care ele le conţin. Numai în acestea este proclamată doctrina Dumnezeirii.13 El afirmă explicit că doar Scripturile canonice au fost folosite pentru determinarea doctrinelor în timp ce numai şi pentru citirea cărţilor apocrife se dădeau sancţiuni ecleziastice şi nu erau considerate parte a canonului.14 Această diferenţiere este dezvoltată de Rufinus la începutul secolului al cincilea.15 El este un martor important al naturii exacte a canonului Scripturii deoarece a trăit la Roma şi a scris comentariile despre Scriptură la doar cîţiva ani după Conciliile care au avut loc la Hippo şi la Cartagena sub conducerea lui Augustin. Rufinus a pretins că lista pe care el a dat-o este aceea pe care părinţii au transmis-o (lăsat moştenire) bisericii, şi că doar aceste cărţi sunt folosite pentru a confirma doctrina şi pentru a susţine credinţa. El împarte scrierile care circulau în Biserica din zilele lui în trei mari categorii. Prima categorie, este formată din canonul Scripturilor inspirate a Vechiului şi Noului Testament pe care el le enumeră. A doua categorie, sunt ceea ce el numeşte scrieri ‘ecleziastice’ care erau citite în Biserică dar nu reprezentau o autoritate în ce priveşte definirea doctrinelor. El menţionează în mod specific în această categorie apocrifele Vechiului Testament. Există şi cea de a treia categorie a scrierilor pe care el le desemnează ca ‘apocrife’, prin care el înţelege scrierile eretice care nu erau citite în Biserică.

Opinia lui Rufinus este confirmată de Ieronim. Acesta a exclus apocrifele din traducerea lui în latină a Vechiului Testament deoarece aceasta nu era inclusă în canonul evreiesc. El a susţinut deasemenea că scrierile apocrife erau folositoare pentru edificare şi pentru a fi citite în Biserică dar nu erau demne de încredere pentru stabilirea sau confirmarea doctrinei, şi a confirmat că Biserica din zilele lui nu a acordat statutul de canonice scrierilor apocrife deoarece nu erau considerate ca fiind inspirate de Dumnezeu. Comentând despre scrierile cunoscute sub denumirea de Înţelepciunea lui Solomon şi Eclesiastul, Ieronim trage următoarea concluzie:

Aşa cum Biserica citeşte cărţile Judith, Tobit, şi cărţile Macabei, dar nu le admite printre Scripturile canonice, la fel pot fi citite aceste două volume, pentru edificarea oamenilor, dar nu pentru a da autoritate doctrinelor Bisericii . . . Spun aceasta pentru a vă arăta cât de greu este de înţeles cartea Daniel, care la Evrei nu conţine nici istoria Susannei, nici imnul celor trei tineri, nici legendele lui Bel şi a dragonului.16

În mod asemănător, Grigore cel Mare a afirmat aceeaşi opinie în ce priveşte cartea 1 Macabei:

Cu referinţă la care particularele noi nu reacţionam cu iregularitate, din carţile care nu sunt Canonice, insă care aduc o edificare a Bisericii, noi aducem aceasta mărturie. Astfel Eleazar în bătălie a lovit şi a doborât un elefant, dar a căzut sub fiara pe care el a ucis-o (1 Macc. 6.46)17

Toţi părinţii importanţi din biserica greacă au călcat pe urmele lui Athanasius, Epifanie şi Ciril din Ierusalim, neacceptând apocrifele ca parte a canonului. De exemplu, Anastasius, patriarhul Antiohiei (560 A.D.) şi cel al Bizanţului (580 A.D.) credeau amândoi, la fel ca Ioan din Damasc, care a scris două secole mai târziu, că canonul Vechiului Testament consta în douăzeci şi două de cărţi.

Rufinus, Ieronim, Anastasius, Leontius, Grigore cel Mare, şi Ioan din Damasc toţi au scris după ce au avut loc conciliile regionale de la Cartagena şi Hippo sub conducerea lui Augustin. De aceea, a spune că aceste concilii au stabilit canonul Scripturii, nu corespunde adevărului. Ioan Cosin, în lucrarea lui The Scholastical History of the Canon, citează cincizeci şi doi de scriitori ecleziastici importanţi din secolul opt până în secolul şaisprezece care au afirmat punctul de vedere al lui Ieronim. Cardinalul Cajetan, marele oponent al lui Luther în secolul al şaisprezecelea, în cartea sa Commentary on all the Authentic Historical Books of the Old Testament care i-a fost dedicată papei Clement VII, a sprijinit absolut învăţătura lui Ieronim care separa apocrifele de canonul evreiesc. Analiza lui Cajetan ne ajută să înţelegem sensul cuvântului ‘canon’ aşa cum a fost folosit de Augustin şi de Conciliul de la Cartagena:

Aici încheiem comentariile noastre despre cărţile istorice ale Vechiului Testament, deoarece restul cărţilor (adică, Judith, Tobit, şi cărţile Macabei) sunt socotite de Sfântul Ieronim în afara cărţilor canonice, şi sunt plasate printre apocrife, alături de Înţelepciunea şi Eclesiastul, aşa cum se poate vedea clar în Prologus Galeatus. Să nu te zăpăceşti, ca un şcolar începător, dacă vei găsi undeva, fie în conciliile sacre fie la scriitorii sacri, că aceste cărţi sunt considerate canonice. Scrierile conciliilor cât şi cele ale scriitorilor trebuie să fie supuse corecţiei lui Ieronim. Deci, conform acestui raţionament, în scrisoarea către episcopii Chromatius şi Heliodorus, aceste cărţi (şi orice altă carte ca acestea din canonul Bibliei) nu sunt canonice, adică, nu au natura unei norme de credinţă. Totuşi, ele pot fi numite canonice, adică, au natura unei norme care edifică credinţa, fiind primite şi autorizate în canonul Bibliei cu acest scop. Cu ajorul acestei distinctii se poate vedea clar o cale în cele spuse de Augustin, şi în cele scrise în conciliul regional de la Cartagena.18

Cuvântul ‘canon’, are aşadar două sensuri—unul mai larg şi unul mai restrâns. Cărţile care au fost considerate inspirate şi având autoritate pentru stabilirea doctrinei au un statut proto-canonic. Apocrifele sau cărţile ecleziastice, pe de altă parte, chiar dacă nu au autoritate pentru definirea doctrinei sunt totuşi valoroase în ce priveşte edificarea şi au un statut secundar sau deutero-canonical. În acest fel înţelege în general Biserica ceea ce a spus Augustin şi Conciliul de la Cartagena.

În scrierile sale Augustin enumeră apocrifele ca parte a canonului general.19 Totuşi el afirmă clar că acestea nu au fost acceptate de iudei în canonul Vechiului Testament şi este clar din afirmaţiile pe care el le-a făcut cu alte ocazii că Augustin se referea la sensul mai larg al cuvântului ‘canon’ aşa cum s-a descris mai sus:

În acelaşi timp au avut loc şi lucrurile scrise în cartea Judith, despre care, într-adevăr, se spune că nu a fost acceptată de iudei în canonul Scripturilor. . . O confirmare a datelor lor o găsim nu numai în Sfintele Scripturi care sunt numite canonice, ci şi în alte scrieri, printre care sunt şi cărţile Macabei. Acestea sunt considerate canonice, nu de către iudei, ci de către Biserică, pe baza suferinţelor extreme şi uimitoare ale unor martiri.20

Iudeii nu au scrierea numită Macabei, dar au legea şi profeţii, despre care Domnul mărturiseşte că sunt martorii săi. Dar această scriere este primită nu fară folos de biserică, dacă este citită şi ascultată în linişte, mai ales de dragul istoriei Macabei, care au suferit aşa de mult din partea persecutorilor de dragul legii lui Dumnezeu.21

Evident, Augustin a crezut că biserica consideră apocrifele canonice în sensul larg al termenului, adică aceste scrieri ne dau un exemplu bun şi inspiraţie pentru a persevera în credinţă.

Citatele de mai sus demonstrează clar că conciliile de la Hippo şi Cartagena nu au stabilit canonul Scripturilor, deoarece deciziile lor legate de Vechiul Testament nu au fost sprijinite la început de biserică şi nici nu au fost acceptate de aceasta mai târziu. Până la Reformă cea mai clară mărturie despre autoritatea în biserică confirmă opinia lui Ieronim, şi aceasta a prevalat până la conciliul de la Trent. Până la mijlocul secolului al şaisprezecelea biserica romano-catolică nu a acceptat apocrifele ca parte a canonului Vechiului Testament. Că această aprobare nu a avut loc la Hippo sau Cartagena este afirmat în următoarele comentarii din New Catholic Encyclopedia:

Sfântul Ieronim face deosebire între cărţile canonice şi cele ecleziastice. Cele ecleziastice pe care le avea în vedere circulau prin Biserică ca lecturi spirituale bune dar nu erau recunoscute ca Scripturi autoritare . . . Situaţia a rămas neclară în secolele următoare . . . Conform doctrinei catolice, cel mai elementar criteriu al canonului biblic este decizia infailibilă a Bisericii. Această decizie nu a fost luată decât târziu în istoria Bisericii, la conciliul de la Trent . . . Conciliul de la Trent a rezolvat definitiv problema canonului Vechiului Testament. Că acest lucru nu a fost făcut mai demult este evident din incertitudinea care a persistat până la Trent?22

Există o sursă autoritară romano-catolică care afirmă faptul că biserica romano-catolică nu a stabilit canonul Vechiului Testament decât în secolul al şaisprezecelea. Cuvântul incertitudine folosit în Encyclopedia legat de punctul de vedere al Bisericii asupra apocrifelor până la conciliul de la Trent, este oricum greşit. Nu este nici un dubiu sau incertitudine că apocrifele nu au fost considerate parte a canonului Vechiului Testament. Dar este totuşi onest să spunem cu precizie când a fost stabilit cu adevărat şi sigur canonul Vechiului Testament de către biserica romano-catolică.

Analiza noastră a arătat că marea majoritate a evidenţelor istorice exclud apocrifele din categoria scripturilor canonice. Este interesant de observat că numai doi părinţi ai bisericii primare, care sunt consideraţi învăţaţi biblici, Ieronim şi Origen (amândoi au petrecut timp în zona Palestinei şi erau deci familiarizaţi cu canonul evreiesc), au respins apocrifele. Şi biserica a adoptat aproape în unanimitate acest punct de vedere. Cuplat cu aceste evidenţe istorice este şi faptul că aceste scrieri au serioase probleme interne adică sunt caracterizate de erezie, inconsistenţă şi inadvertenţe istorice care invalidează statutul lor de Scripturi.

Ceea ce noi am considerat este foarte important. Biserica protestantă este acuzată încontinuu de faptul că susţine dogme care au apărut foarte târziu în istoria bisericii. Învăţătura reformatorilor despre sola scriptura, a fost necunoscută, susţine biserica romano-catolică, înainte de secolul al şaisprezecelea. Dar aşa cum recunoaşte New Catholic Encyclopedia, adevărul este că biserica romano-catolică a fost cea care a introdus dogme care au apărut foarte târziu în istoria bisericii, deoarece decizia în legătură cu canonul a fost luată la mijlocul secolului al şaisprezecelea! Aşa cum am văzut, este o decizie contrară mărturiei iudeilor despre canonul Scripturii, contrară mărturiei patristice generale a bisericii şi contrară consensului general al bisericii până la Reformă. Ce drept are orice conciliu sau individ să schimbe canonul primit de iudei, cărora, conform Noului Testament, le-au fost încredinţate profeţiile lui Dumnezeu?

Notes

Aceeaşi precizare este făcută şi în Evrei 1:1, unde scriitorul spune, `Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi în multe rânduri şi în multe feluri …` Dumnezeu a vorbit în Vechiul Testament către şi prin profeţi, prin predicarea şi prin scrierile lor.
Cuvântul grec este ophelimos, care înseamnă profitabil sau folositor.
Origen, Commentary in Mat.hew. 28. Cited by B. F. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament (New York: Macmillan, 1889), p. 510.
William Whiston, Trans., Josefus (Grand Rapids, Kregel, 1960), Against Apion 1.8, p. 609.
New Catholic Encyclopedia, vol. II, `Canon, Biblical’ (Washington D.C.: Catholic University, 1967), p. 29.
Philip Schaff and Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, vol. VII, Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures IV.33–36 (Grand Rapids: Eerdmans, 1955), pp. 26–28.
Philip Schaff and Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. I, Eusebius, Church History IV.26.13–14 (Grand Rapids: Eerdmans, 1952), p. 206.
Philip Schaff and Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. I, Eusebius, Church History VI. 25.1–2 (Grand Rapids: Eerdmans, 1952), p. 272.
The Panarion of Epiphanius, Book I, Section I.6,1. Nag Hammadi Studies, Martin Krause, James Robinson, Frederick Wisse, ed., (Leiden: Brill, 1987).
Philocalia, c. 3, Paris edition 1618, p. 63. Cited by Ioan Cosin, A Scholastical History of the Canon of the Holy Scriptura, vol. III (Oxford: Parker, 1849), p. 83.
Citat de Ioan Cosin, A Scholastical History of the Canon of the Holy Scriptura, vol. III (Oxford: Parker, 1849), p. 85.
Citat de Ioan Cosin, A Scholastical History of the Canon of the Holy Scriptura, vol. III (Oxford: Parker, 1849), pp. 62-63.
Philip Schaff şi Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. VI, St. Athanasius, Letter 39.6 (Grand Rapids: Eerdmans, 1953), p. 552.
Ibid., Letter 39.7, p. 552.
Philip Schaff şi Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. III, Rufinus, A Commentary on the Apostles’ Creed 36–38 (Grand Rapids: Eerdmans, 1953), pp. 557–58.
Philip Schaff şi Henry Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. VI, St. Jerome, Prefaces to Jerome’s Works, Proverbs, Ecclesiastes and the Song of Songs, Daniel (Grand Rapids: Eerdmans, 1954), pp. 492–93.
Library of the Fathers of the Holy Catholic Church, Gregory the Great, Morals on the Book of Job, vol. II, Parts III and IV, Book XIX. 34 (Oxford: Parker, 1845), p. 424.
Luat din comentariile lui asupra capitolului final din Estera, citat în A Disputation on Holy Scriptura by William Whitaker (Cambridge: Parker Society 1849), p. 48. (Vezi şi Ioan Cosin, A Scholastical History of the Canon of the Holy Scriptura; vol. III, ch. XVII, pp. 257–258 and B. F. Westcott, A General Survey of the Canon of the New Testament, p. 475).
Philip Schaff, Nicene and Post-Nicene Fathers, vol. II, St. Augustin’s The City of Dumnezeu and On Christian Doctrine II.8.12 (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), pp. 538–39.
Philip Schaff, Nicene and Post-Nicene Fathers, vol. II, St Augustin’s City of Dumnezeu and Christian Doctrine, The City of Dumnezeu XVIII.26,36 (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), pp. 374, 382.
Contra Epistolam Gaudentii Donatistae; ch. 23. Citat de William Henry Green, General Introduction to the Old Testament; The Canon (London: Murray, 1899), p. 172.
New Catholic Encyclopedia, vol. I (Washington D.C.: Catholic University, 1967), p. 390.

Author: William A. Webster este un om de afaceri, locuieşte împreună cu soţia şi copiii în Battle Ground, Washington. El este deasemenea autorul cărţilor The Christian Following Christ as Lord şi Salvation, The Bible, and Roman Catholicism, şi este unul din fondatorii lucrării Christian Resources, Inc., o lucrare care distribuie casete audio şi cărţi, menită să înveţe şi să evanghelizeze. Website-ul lui poate fi vizitat la: www.christiantruth.com