Bibliologie

BIBLIOLOGIA – Doctrina despre Biblie

CE ÎNSEAMNĂ REVELAŢIA?
„Ceva ascuns care a fost făcut cunoscut”; literal „o dezvăluire; opusul descoperirii; destăinuirea unor cunoştinţe altfel necunoscute”. Revelaţia este un mijloc de a dobândi cunoştinţe, care este total opus metodelor umane obişnuite de observare, speculaţie, cercetare şi raţionament.

Mai întâi, să privim la câteva din modurile în care rasa umană a căutat cunoaşterea şi adevărul.

Filozofia, care spune: Cumpănirea lucrurilor, cugetarea şi raţionarea sunt Calea spre descoperirea adevărului şi a cunoaşterii. Întrebările referitoare la adevăr, cunoaştere şi realitate nu se schimbă niciodată, numai răspunsurile filozofice se schimbă. Ce este binele şi răul? De unde venim noi? Cine este Dumnezeu? Însă răspunsurile filozofice la întrebările legate de ADEVĂR se bazează pe două concluzii greşite care scot la iveală insuficienţa filozofiei:

Raţiunea noastră nu a fost afectată de cădere.Ieremia 10:14; Romani 1:21-24; este o realitate faptul că, cu cât speculăm şi filozofăm mai mult cu privire la Dumnezeu şi la creaţie, cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr. Această eroare nu ia în considerare faptul că, prin cădere, raţiunea umană a fost serios afectată – ajungând întunecată, pervertită şi nu tocmai vrednică de încredere.
Putem cunoaşte adevărul suprem în absenţa revelaţiei divine.1 Corinteni 1:19-20; Eclesiastul 8:17; filozofia nu poate furniza răspunsuri finale la nici o întrebare, dat fiind faptul că orice adevăr trebuie să se întemeieze în cele din urmă pe revelaţia autentică, divină, pe care filozoful o ignoră în căutarea lui după adevăr. Această eroare nu ia în considerare faptul că raţiunea păcătoasă şi speculaţia umană sunt insuficiente pentru a ne oferi răspunsuri demne de încredere la întrebările vitale ale vieţii.

Ştiinţa, care spune: descoperirile ştiinţifice şi nu revelaţia sunt singura modalitate validă de a cunoaşte realitatea şi adevărul suprem. Ştiinţa a devenit zeul acestei epoci şi lumea i se închină ca unui salvator şi mare binefăcător al ei. Respectul oamenilor de ştiinţă pentru adevăr este lăudabil, iar atunci când ei îşi pot demonstra concluziile pe baza faptelor, nu am nici o obiecţie; însă ştiinţa nu se limitează întotdeauna la fapte demonstrabile şi dovedite, căci termeni precum teorie, ipoteză, supoziţie, observaţie, problemă, experiment şi speculaţie sunt cuvinte folosite frecvent în domeniul ştiinţei. Prietenul lui Iov, Ţofar, a spus: „Îl poţi găsi pe Dumnezeu prin căutările tale?” (Iov 11:7). Descoperirea ştiinţifică trebuie criticată pentru presupunerea ei eronată că orice adevăr este măsurabil mecanic şi perceptibil prin intermediul simţurilor fizice.

Religia – şi prin religie mă refer la „descoperirea adevărului metafizic ce leagă fiinţele umane de realitatea divină, prin propriile noastre eforturi şi în propriii noştri termeni”. Toate religiile lumii, fără excepţie, se bazează pe descoperire, pe o căutare a realităţii ultime, o călătorie prin care găsim ceva. Religiile omului sunt încercări îngâmfate ale creaturilor căzute de a ticlui şi de a născoci mijloace prin care să poată dezveli natura ascunsă a lui Dumnezeu şi de a se raporta la El pentru propriile lor motivaţii şi scopuri. Vezi Matei 11:27 şi Luca 19:10. *Uită-te la toate marile religii ale lumii. Ce au toate în comun? Ce le lipseşte tuturor?

Prin filozofie, ştiinţă şi religie, fără revelaţia divină, putem numai să presupunem două lucruri referitoare la cunoaşterea şi adevărul suprem: 1. Există o Fiinţă Supremă şi 2. Ea are o natură creatoare şi o esenţă supranaturală. Adevărurile generale ale filozofiei, ştiinţei şi religiei pot fi înţelese pe deplin, în contextul corect, numai prin mărturia revelaţiei biblice. Prim mijloace umane noi nu putem să Îl găsim pe Dumnezeu sau să descoperim tot ce se poate cunoaşte despre El; însă Biblia ne învaţă că aceste mijloace naturale de descoperire ne lipsesc de orice scuză în ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Vezi Psalmi 97:6-7.

Cuvântul ebraic pentru revelaţie este ‚galah’, iar cel grecesc este ‚apokalupsis’. Ambele se referă la dezvăluirea sau destăinuirea a ceva sau cineva necunoscut anterior. Astfel, revelaţia este destăinuirea de Sine a lui Dumnezeu.

Există două tipuri de revelaţie:

Revelaţia biblică este specială şi personală; revelaţia specială sau personală se regăseşte în Deuteronom 4:7, 7:6, Ps. 147:19-20, Exod 3, Matei 11:27 şi Rom. 3:1-2. În al doilea rând, revelaţia este răscumpărătoare, aşa cum o înfăţişează Ioan 1:1-18 şi Rom. 3:21ff. De asemenea, este supranaturală, potrivit Isaia 48:6-7. În cele din urmă, este istorică, în Isaia 46:9-10. Găsim un exemplu în 2 Regi 19:35-36, unde armata lui Sanherib este nimicită. Orice carte de istorie ar descrie situaţia drept o catastrofă sau voia sorţii, însă Biblia o atribuie îngerului Domnului. Vezi Isaia 10:12-19.
Revelaţia generală constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei şi al conştiinţei noastre. Revelaţia generală sau naturală se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii. General vorbind, Dumnezeu ni S-a descoperit în mod obiectiv şi subiectiv: obiectiv, prin creaţie – Ps. 19 şi Rom. 1:18-23, iar subiectiv, prin conştiinţa noastră – Rom. 2:15. Care este scopul divin al revelaţiei generale sau naturale? Unul pregătitor! Vezi Fapte 17:22ff. Şi, de asemenea, de a aduce slavă lui Dumnezeu! Vezi Ps. 8:1-4.

Dumnezeu S-a revelat pe Sine cu precădere în Cuvântul Său, ca şi prin faptele Sale măreţe în creaţie şi prin conştiinţă. Această dezvăluire a Sa se numeşte revelaţie – dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu. Consemnarea scrisă a acestei revelaţii, sub călăuzirea Duhului Sfânt, poartă numele de Scripturi sau Sfânta Biblie, care este rezultatul inspiraţiei lui Dumnezeu. De aceea, scriitorul şi cititorul au nevoie de iluminare pentru a înţelege revelaţia inspirată din Scriptură. Revelaţia se referă la faptul că Dumnezeu dezvăluie fiinţelor umane adevărul; inspiraţia priveşte receptarea şi consemnarea corectă a acestui adevăr; iluminarea vizează înţelegerea revelaţiei de către destinatar. Revelaţia înseamnă că Dumnezeu dezvăluie Adevărul; inspiraţia înseamnă că Dumnezeu asigură receptarea, interpretarea, consemnarea şi citirea corectă a Adevărului; iluminarea este lumina dată de Dumnezeu, direct prin Duhul Sfânt, pentru a ne ajuta să înţelegem Adevărul.

CE ÎNSEAMNĂ INSPIRAŢIA?
Să privim mai îndeaproape la termenul „INSPIRAŢIE”. Cuvintele „inspiraţie” şi „a inspira” nu apar în limbile originale ale Bibliei, ebraica sau greaca, însă traducerile principale pe care le folosim astăzi întrebuinţează aceşti termeni în două pasaje diferite: Iov 32:8 şi 2 Timotei 3:16. În ebraică şi în greacă, aceste două cuvinte, traduse în Bibliile noastre prin „inspiraţie”, înseamnă literal „respiraţie”, astfel încât expresia „inspiraţia lui Dumnezeu” se poate traduce ca „respiraţia lui Dumnezeu” sau „respirat de Dumnezeu”.

În acest caz, se ridică o întrebare bună, şi anume, „ce înseamnă ‚respirat de Dumnezeu’”? Ei bine, potrivit acestei expresii, Cuvântul lui Dumnezeu a venit direct din gura Lui. Isus a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Noi avem nevoie de Scripturile respirate de Dumnezeu ca să putem trăi. Ele ne susţin şi ne inspiră să trăim viaţa la cel mai înalt nivel. Fără Cuvântul lui Dumnezeu, nu este viaţă în noi.

Faptul că Sfintele Scripturi sunt respiraţia lui Dumnezeu mai înseamnă că ele au venit din adâncul fiinţei lui Dumnezeu, din inima Sa. Ele au venit dinăuntrul Său. De obicei, o astfel de imagine sporeşte semnificaţia cuvintelor. Atunci când spunem că ceva a fost scris „din inimă”, ne referim la faptul că este personal şi plin de semnificaţie. Biblia este o carte personală, scrisă pentru a da sens vieţilor noastre. Dumnezeu a inspirat-o pentru a împărtăşi copiilor Săi gândurile Sale adânci, simţămintele şi inima Sa.

În cele din urmă, faptul că Biblia este respiraţia lui Dumnezeu înseamnă că ea este preţioasă. Fiecare respiraţie a noastră este preţioasă şi de valoare. Dacă nu crezi asta, afundă-ţi capul într-o vană plină cu apă şi stai aşa o vreme. Îl vei scoate curând pentru respira aer proaspăt. Cuvântul lui Dumnezeu este ca acea respiraţie a aerului proaspăt şi noi trebuie să îl dorim, să îl preţuim şi să îl căutăm ca să trăim.

Astfel, inspiraţia este acea influenţă divină a Duhului Sfânt asupra scriitorilor Scripturii, care a făcut ca scrierile lor să fie infailibile la nivelul fiecărui cuvânt, pentru că ele au consemnat chiar cuvintele lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a folosit personalitatea scriitorilor, ca şi abilităţile lor, pentru a consemna Cuvântul Său. Acesta este motivul pentru care individualitatea fiecărui scriitor se observă limpede în Scripturi. Duhul Sfânt a atins inimile scriitorilor într-un mod dinamic, în armonie cu personalităţile acestora. El a îngăduit ca temperamentul, stilul, educaţia şi cultura specifică fiecăruia să răzbată din Biblie.

CE ÎNSEAMNĂ ILUMINAREA?
Acum, să privim mai îndeaproape termenul „ILUMINARE”. Isus Însuşi ne-a învăţat că Duhul Sfânt ne revelează tot adevărul. El a spus că Duhul Sfânt ne va învăţa toate lucrurile. Scripturile, fiind revelaţia lui Dumnezeu şi inspirate de El, trebuie interpretate corespunzător şi într-o manieră respectuoasă. Singura modalitate în care putem face acest lucru este prin iluminarea adusă direct de la Dumnezeu Însuşi, prin cel de-al treilea membru al trinităţii, Duhul Sfânt. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne iluminează înţelegerea, aşa încât să putem interpreta şi aplica revelaţia inspirată care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.

ŞTIAI CĂ…?

Termenul ‚Biblie’ vine de la cuvântul grecesc pentru „plantă de papirus” (biblos), întrucât frunzele acelei plante erau folosite drept hârtie.
Bibliile antice erau uneori scrise pe pergament, făcut din piele de oaie sau de capră. A fost nevoie de o turmă întreagă de oi pentru pielea necesară unui Nou Testament din secolul al IV-lea. Însă, cu ajutorul apei şi a unei perii, cuvintele puteau fi şterse de pe pergament, iar acesta putea fi refolosit.
Înainte de inventarea tiparului (1455), transmiterea Bibliei a depins de mulţi scribi şi călugări anonimi, care au copiat cu răbdare, manual, manuscrisele biblice. Erau necesare săptămâni sau chiar luni întregi pentru copierea unei cărţi precum Isaia. Astăzi dispunem de aproximativ 2.300 de manuscrise biblice copiate între anii 300-1500 d.Hr.
Biblia romano-catolică este mai voluminoasă decât cea protestantă, iar Vechiul Testament romano-catolic este mai voluminos decât Biblia ebraică (aceasta cuprinde numai cărţile Vechiului Testament). Biblia romano-catolică are dimensiuni mai mari pentru că include Apocrifele Vechiului Testament : Cartea jubileelor, 1 Enoh, Istoria medievală a iudeilor scrisă de Iosif Ben Gurion, Clement Etiopianul şi Cartea Etiopiană a legământului.
Costul unei Biblii în anii 1300 putea ajunge cu uşurinţă la venitul pe un an de zile.
Un asistent de la Universitatea din Paris a împărţit Biblia pe capitole la începutul anilor 1200. Împărţirea nu s-a finalizat până în 1551.
Primul Nou Testament în limba engleză, tradus de William Tyndale, a trebuit să fie tipărit în afara Angliei şi introdus în ţară pe furiş.
Biserica medievală nu s-a opus traducerii Bibliei în sine; existau Biblii traduse în majoritatea limbilor europene încă de la începutul anilor 1500. Însă Biserica s-a opus lucrărilor lui Tyndale şi John Wycliffe, pentru că aceştia erau susţinătorii unor păreri „radicale”.
Traducerea lui Tyndale a introdus multe cuvinte noi în limba engleză, precum îndelungă răbdare, împăciuitor, ţap ispăşitor şi chiar cuvântul frumos.
Când a fost publicată versiunea King James, în 1611, Biblia de la Geneva era, de departe, cea mai răspândită Biblie englezească. Traducerea de la Geneva, nu versiunea King James, a fost folosită de William Shakespeare şi de primii puritani americani.

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI

Autoritatea pentru Adevăr

LIBERTATE ŞI AUTORITATE – de J. I. Packer. “Autoritatea” este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Atunci, cum reacţionaţi dvs. la aceste idei? (courtesy of The Highway Ministry, www.the-highway.com)

Autoritatea Scripturii – de William Webster. Scriptura are autoritate, aşa cum atât romano-catolicii cât şi protestanţii evanghelici sunt de acord, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Scriptura nu este Cuvântul lui Dumnezeu doar pentru că aşa spune biserica. Autoritatea Scripturii derivă din natura ei intrinsecă fiind o comunicare din partea lui Dumnezeu către om—ea are autoritate independent de biserică. (courtesy of The Highway Ministry, www.the-highway.com)

Originea şi autoritatea Bibliei – de J. L. Dagg, D.D. Pentru că suntem fiinţe raţionale, dorinţa de a cunoaşte este una firească. În copilărie, pentru că fiecare obiect nou ne trezeşte interesul, ne întrebăm cine l-a creat; şi odată cu trecerea anilor, suntem însoţiţi de aceeaşi curiozitate, care ne încurajează să căutăm izvoarele înţelepciunii mereu accesibile. Oamenii neînţelepţi pot privi cu indiferenţă lucrările lui Dumnezeu şi pot ignora realizările iscusinţei umane, fără a examina originea lor;însă oamenii chibzuiţi nu pot reacţiona lipsiţi de aversiune faţă de primele principii ale naturii lor.

Identitatea Cuvântului lui Dumnezeu

Sola Scriptura şi Biserica primară – de William Webster. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. (courtesy of www.christiantruth.com)

Ce vrem să spunem prin Sola Scriptura? – de Dr. W. Robert Godfrey. Ca şi Protestanţi noi susţinem că numai Scriptura singură este autoritatea noastră. Oponenţii noştri Romani susţin că prin sine Scriptura este insuficientă ca autoritate a poporului lui Dumnezeu, şi că tradiţia şi autoritatea bisericii trebuie adăugate la Scriptură. (courtesy of The Highway Ministry, www.the-highway.com)

Responsabilitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu

SUFICIENŢA SCRIPTURII FĂRĂ SUPORTUL ÎNVĂŢĂTURILOR NESCRISE – de Thomas Manton. Decretul lui Dumnezeu constă atât în obţinerea finalităţilor, cât şi în mijloacele folosite, căci toate scopurile sale sunt îndeplinite prin metode adecvate. „…căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13), căci fără credinţă şi sfinţenie nici un om nu – L va vedea pe Dumnezeu sau va putea scăpa de condamnare. (courtesy of Sola Scriptura Ministry at www.mbrem.com)

Tradiționalismul – Tradiționalismul şi Sola Scriptura; Traditionalismul Evangelic – de John M. Frame. Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă astăzi teologia evanghelică şi reformată este tendinţa spre tradiţionalism. Doresc să prezint în această lucrare câţiva paşi care să ne conducă la analizarea acestui pericol şi care să prescrie antidotul său, doctrina reformată despre Sola Scriptura. (courtesy of IIIM Magazine Online – www.thirdmill.org, Volume 1, Number 13, May 24 to May 30, 1999)

Surprins de ce? O apărare a Sola Scriptura – de Jake Magee. Acest articol este o examinare a unor felurite argumente Romano Catolice împotriva doctrinei Sola Scriptura aşa cum este ea găsită în cartea „Surprins de adevăr”.

Revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu

Revelaţia generală – de Dr. King Counts. Berkhof – “Dacă Dumnezeu nu s-a revelat pe Sine Însuşi, omul nu poate sa-l cunoască deloc şi toate religiile sunt imposibile.”

Revelaţia specială – by Dr. King Counts. Revelaţia specială oferă conţinutul necesar mântuirii.

Inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu

Inspiraţia şi Autoritatea Scripturii – de Herman Ridderbos. Când vorbim despre autoritatea Scripturii, trebuie să facem încă de la început o distincţie clară între această autoritate propriu-zisă şi doctrina noastră despre Scriptură, supremaţia ei, infailibilitatea şi toate calificările şi conceptele privind Biblia, rezultate în urma reflecţiilor şi discuţiilor cu bază teologică de-a lungul anilor.

Inspiraţia Bibliei – de A. A. Hodge (1823-1886). Care sunt presupoziţiile necesare, principiile şi subiectele, care trebuie acceptate înaintea posibilităţii inspiraţiei sau afirmării inspiraţiei oricărei cărţi?

Autoritatea şi inspiraţia Scripturii – de Benjamin B. Warfield (1851-1921) Creştinismul este numit adesea religia cărţii. Mai corect ar fi să spunem că este religia care are o carte. Apostolii şi profeţii i-au pus bazele, oamenii care au trăit vieţi sfinte au construit deasupra, însă Isus Cristos este piatra din capul unghiului. El este singura temelie, El unicul lui cap şi doar El are autoritate în Biserica Sa.

Scriptura inspirată de Dumnezeu – Înţelegerea lui “Theopneustos” – de B. B. Warfield. Fraza „Oferită prin inspiraţia lui Dumnezeu,” sau „Inspirată de Dumnezeu,” apare, aşa cum se ştie bine, numai o dată în Noul Testament….

Evidenţa Manuscriselor pentru Cuvântul lui Dumnezeu

Versiunile Antice. Termenul „versiune” este folosit atunci când se descrie modalitatea în care s-a transmis un text, şi se referă la limbile folosite pentru scrierea acelui text descoperit. Limbajul original este din punct de vedere tehnic şi el o versiune, deşi termenul acesta nu este folosit în mod normal în acest fel.

Despre Manuscrisele Biblice Existente. În trecut, învăţaţii nu au putut să dateze, într-un mod precis, vechile manuscrise şi de aceea s-au bazat pe calitatea (autoritatea) textelor transmise anonim, multe dintre ele fiind scrise relativ recent. Începând cu jumătatea secolului XVII, s-a depus multă muncă asiduă în datarea manuscriselor antice (a documentelor scrise de mână). (courtesy of www.westminster.edu)

Păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu

Formarea canonului Noului Testament – de B. B Warfield. Pentru a înţelege corect formarea canonului Noului Testament, este necesar să începem să ne focalizăm minţile asupra unui fapt evident, atunci când atenţia ne este atrasă. Aceasta este faptul că Biserica creştină n-a cerut pentru ea însăşi constituirea idei de “canon” – sau dacă vrem să ne exprimăm mai uzual, de “ carte(biblie)” – adică o colecţie de cărşi date de Dumnezeu ca şi regulă autoritativă de credinţă şi practică. Ea a moştenit această idee de la biserica evreiască, împreună cu Scripturile evreieşti sau “ canonul Vechiului Testament”. (courtesy of CART at www.crta.org)

CUM S-A FORMAT CANONUL – de Roy W. Hoover. Cum s-a decis biserica care cărţi aparţineau de Noul Testament? Când a fost luată această decizie? Răspunsurile la aceste întrebări constituie unul dintre cele mai dezvăluitoare aspecte deşi foarte puţin cunoscut din cadrul istoriei creştine. (courtesy of www.jesusseminar.com)

Procesul timpuriu al canonului Noului Testament – de James White. Conceptul tradiţional Protestant al Scripturi este dificil de a fi obţinut din conceptul de canon, atât de apropiate sunt cele două în legătură cu gândirea Protestantă. Pentru Reformaţi şi cei care-şi urmează căile lor, Biblia ca o unitatea alcătuieşte singura bază de autoritate – Sola Scriptura a fost strigătul Reformei. Şi Calvin a adăugat corect, Scriptura tota la acea frază. Cu toate acestea ambele crezuri presupun un grup din Scriptură la care apelul se poate face pentru autoritate. Dar pe ce bază spune Biserica „aceasta este Scriptură şi aceasta nu este”? De ce protestanţii au doar 66 de cărţi în canonul lor, în timp ce Romano-Catolicii au mai multe, şi anumite grupări mai mici (în principal în tradiţiile „Monofisite”) au şi mai puţine? (courtesy of www.aomin.org)

Canonul Bibliei – Biserica timpurie nu avea acordul răspândit asupra cărţilor Noului Testament până la finalul celui de-al 4lea secol (Conciliul de la Hippo în 392, al 3 lea Conciliu de la Cartagina în 397, şi al 6 lea Conciliu de la Cartagina în 419), şi chiar atunci acesta nu era un acord doar în Vestul Mediteranean, anume, canonul nu a fost în final stabilit printr-un conciliu ecumenic până în 1546. Faptul este că canonul Bibliei nu era un subiect care îi diviza pe creştini destul de mult ca ei să decidă materia până la apariţia Protestantismului în 1546.

Probleme cu referinţă la Traducerea Bibliei în limba Engleză

Doctrina Cuvântului Scris

Doctrina Cuvântului – de Samuel Waldron. Revelația presupune și implică cele trei principii (principia = pluralul lui principium) ale teologiei: (1) Dumnezeul care vorbește; (2) Omul care este imaginea sa; (3) Cuvântul vorbit de el. Prin urmare, revelația este ceea ce Dumnezeu îi spune omului. Fiecare dintre aceste principii sunt legături vitale în lanțul revelației. Fiecare este necesar dacă omul vrea să aibă vreo cunoștință despre Dumnezeu. (courtesy of Reformed Baptist Seminary – audio, video and mp3 format of this course is available at www.sg-audiotreasures.org)