VOINTA LIBERA

de A. A. Hodge

Voinţa liberă este o chestiune de interes major. Nu afirm care sunt elementele esenţiale ale factorilor care aduc libertatea, şi nici nu este necesar acest lucru. Oamenii pot avea păreri deiferite despre acest lucru. Dar noi ştim că avem o conştiinţă, şi că o persoană nu este o simplă maşină—deoarece este dovedit faptul că o maşină nu poate avea o obligaţie, şi nu poată fi supusă comenzii; dar faptul că o persoană este supusă comenzii, supusă unor obligaţii de conştiinţă, este o chestiune de cunoştinţă universală. Acest lucru este foarte adevărat, mai mult decât orice alt adevăr al ştiinţei. Cele mai sigure lucruri din lume nu sunt lucrurile pe care le poţi demonstra. Tu spui, „Am demonstrat asta, şi ca urmare o cred a fi adevărată”. Faptul că trebuie să demonstrezi anumite lucruri arată că există îndoială, căci numai lucrurile îndoielnice au nevoie să fie demonstrate. Lucrurile pe care nu le poţi demonstra sunt adevărurile veşnice.

Cum demonstrezi un anumit lucru? Demonstrezi un lucru deducând necunoscutul din cunoscut, nesigurul din sigur, adresând particularităţi la legi generale—adică, demonstrezi printr-un mediator. Dar cum demonstrezi mediatorul? Acum, logica este un lucru grozav. Cum funcţionează logica? Bineînţeles, pas cu pas. Ştii că în logică nu poţi să separi verigile; dacă apuci unul dintre capetele lanţului, atunci continui să îl urmezi. Dar care este forţa lanţului? Ai un lanţ al logicii care atârnă, şi urci pe acest lanţ verigă cu verigă; dar ce susţine lanţul la celălalt capăt? Logica este ca o scară–prin intermediul ei urci pas cu pas. Dar cum o să demonstrezi că partea de jos este asigurată? Scara se sprijină pe pământ; dar pe ce se sprijine pământul? Demonstrezi una prin cealaltă; dar ce o demonstrează pe cealaltă? Trebuie să ai un punct de pornire, un fapt ultim, iar aceste principii ultime sunt cele mai sigure, deoarece dacă pământul nu este stabil atunci nici scara nu este stabilă; pământul trebuie să fie mai stabil decât scara. Lucrurile de la care porneşti, prin inermediul cărora aduci rezultate, sunt mai sigure decât celălalte lucruri care sunt demonstrate prin acestea. Noi doi ştim că suntem liberi. Noi doi ştim că suntem responsabili. Noi doi avem acea asigurare a cunoştinţei care este mai presus decât orice ştiinţă.

Această chestiune a voinţei libere subliniază totul. Dacă o aduci în discuţie, este infinit mai mult decât Calvinismul. Eu cred în Calvinism, şi spun că voinţa liberă stă înaintea Calvinismului. Totul dispare dacă voinţa liberă dispare; sistemul moral dispare dacă voinţa liberă dispare; nu poţi scăpa, decât prin materialism pe o parte sau prin panteism pe de altă parte. Ţine-te stâns, aşadar, de doctrina voinţei libere. Ce este ea? Eu spun clasei mele, dar nu ştiu dacă ar fi de ajuns ca să apun şi aici, „Eu am voinţa mea, dar voinţa mea nu este liberă; sinele meu este cel care este liber”. Este o diferenţă între a avea libertate a voinţei şi a fi liber în voie. Sunt conştient că voinţa mea este liberă. Dar sunt eu liber când voiesc? Aceasta am vrut să arăt. Conştiinţa îmi spune că sunt liber, aşadar sunt responsabil. Atunci am această libertate. Nu este o calitate abstractă, este o aptitudine abstactă; are un întreg înţeles, eul este cel care este liber; raţiunea este liberă, la fel de liberă ca şi conştiinţa. Eul este cel care este liber şi care are o voinţă; eul este cel care este liber şi care are un caracter.

Aşadar, astfel înţelegând această libertate a eului, nu a voinţei, ci a întregului suflet, ce este libertatea? Eu spun că este următorul lucru, în măsura în care ştiu ceva despre aceasta, că este doar eul auto-iniţiat, auto-direcţionat, şi asta e tot ce este. Permiteţi-mi să ilustrez. Să presupunem că eu pun pe masa ta, sau că vezi stând pe o masă, fără să interacţineze cu nimic, o bilă de ceva. Este un ghem de aţă. Acum să presupunem că vezi cum aţa se mişcă; ai spune în mod sigur, „Cineva o mişcă”. Este aţă; nimic nu este mai sigur decât faptul că ea nu se poate mişca de una singură; dacă se mişcă, ea se mişcă din cauza unei vieţi care interacţionează cu ea, şi tu stabileşti aceast lucru imediat. Te uiţi din nou, şi spui, „nu este un ghem de aţă; este un şoarece”. Acest lucru a început singur; nu putea să se mişte decât dacă avea viaţă din interior care este mişcare auto-iniţiată. Aşadar, are şoarecele voinţă proprie? Nu, pentru că şoarecele nu are raţiune şi conştiinţă; astfel eu îmi corectez definiţia. Şoarecele deţine acţiune auto-iniţiată, şoarecele deţine acţiune auto-aleasă; dar nu are raţiune şi conştiinţă. Eu spun că o acţiune auto-iniţiată şi auto-aleasă, împreună cu iluminarea raţiunii şi a conştiinţei, sunt cele care constituie voinţa liberă.

Stai într-o casă de vară; vezi ceva care pluteşte în aer. Ce este? Nu este nimic altceva decât un fir de praf. Aceasta nu este mişcare auto-direcţionată; este condusă de vânt. Să presupunem că te uiţi şi vezi că este o mişcare direcţionată din interior, că această plutire şi acestă oprire este auto-mişcată. De ce, acesta nu este condus de vânt; este condus de instinct, care nu este raţiune sau conştiinţă. Să presupunem că la mare, noi doi observăm un vas mare la o distanţă oarecare care este dus încoace şi încolo. Ne uităm la el; ne punem ochelarii, şi tu spui, „Nu are viaţă”, este mişcat de curent; şi tu spui că este un obiect abandonat care este purtat încoace şi-ncolo şi este dus de circumstanţe care-l controlează şi de cauze exterioare. Dar în locul acestui obiect care pluteşte în derivă, să presupunem că vedem un vapor cu aburi. Ies aburi, roţile se învârt, acţiunea pe care o vezi este controlată din interior; şi acolo ai acţiune auto-iniţiată–acţiunea vine din interiorul vasului. Bate un vânt puternic, şi valurile se sparg de vas; dar vezi splendida armură a vaporului care este echipat şi manevrat în totalitate; toate forţele sunt antrenate, şi este un om la cârmă; şi iată voinţa liberă în cea mai înaltă formă–forţă auto-iniţiată, forţă auto-direcţionată, sub conducerea raţiunii şi a conştiinţei: aceasta cred eu că este voinţa liberă.

Acum, a doua chestiune este influenţa caracterului asupra voinţei. Mulţi cred că voinţa liberă este o chestiune simplă. Eu cred că este cea mai mare taină al lumii. Omul are un caracter fixat care determină totul într-o anumită manieră, şi totuşi omul este liber; în timp ce, spui că un om pentru a fi liber trebuie să fie neinfluenţat în mod perfect. Să presupunem că aduc acum înaintea ta ca ilustraţie un copil. Nu are trecut, nici istorie. El poate să facă ce doreşte, bineînţeles; şi dacă îi spun, „Vrei să faci asta?” el răspunde, „Voi face.”. Copilul face ceea ce altcineva vrea ca el să facă. Acum, să luă un bărbat cu educaţie şi cu caracter, un om de principii, un om cu convingeri, un om cu scop, un om cu obiceiuri fixate, şi nu vei putea să-l obligi să facă cutare şi cutare lucru. Ceea ce face el este determinat deja de caracterul uman, obiceiuri care au fost cristalizate în caracter. Copilul nu este format–el poate face orice; dar caracterul bărbatului este fixat, şi el nu poate face ceea ce este împotriva conştiinţei lui şi nu poate face ceea ce este nepotrivit în mintea sau imaginea lui. Nu este sigur ce va face copilul, dar este foarte sigur ce va face bărbatul. Acum, te întreb, care este mai liber? Copilul sau bărbatul? Copilul este liber, sau tatăl este liber care poate să stea în picioare în cele mai grele vremuri, determinat din interior de forţele caracterului său şi de obiceiurile bune din viaţa sa? Ia un om–ia un tată şi compară-l cu Dumnezeu: presupune că acest tată este un om de un mare caracter, cum ar fi Generalul Grant, şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, neclintit ca o stâncă. Şi totuşi, la urma urmei, şi cea mai puternică fiinţă umană poate fi ispitită, poate fi învinsă de seducţie. Dar când îţi îndrepţi privirea spre Iehova, al cărui caracter nu este nesigur, al cărui caracter este veşnic, care nu poate face ceea ce este nechibzuit şi care nu poate face ceea ce este greşit, care este mai liber? Este Iehova mai liber decât bărbatul? Este bărbatul mai liber decât copilul? Aşadar, eu susţin că un om este liber doar în raport cu convingerile lui, doar în raport cu capabilitatea sa de a-şi determina acţiunile din experienţă, doar din stabilitatea şi cristalizarea caracterului său. Un om este liber în raport cu direcţia şi dezvoltarea caracterului său. Un caracter sfânt este cea mai înaltă formă de libertate.

Eu cred că un caracter păcătos îl lasă pe om responsabil; căci păcătosul este la fel de liber ca şi cel sfânt, diavolul este la fel de liber ca şi Gavril. Acum, ce este libertatea? Este o acţiune auto-iniţiată şi auto-direcţionată sub legea raţiunii şi a conştiinţei. Dar şi diavolul are toate acestea, la fel de mult ca şi Gavril; omul păcătos are toate acestea, la fel de mult ca şi cel sfânt. Diferenţa se află aici. Am puterea voinţei după cum prefer eu, dar nu am puterea de a crea un caracter sfânt pentru mine. Dacă am un caracter sfânt, caracterul meu coincide cu vederile mele, judecata mea, raţiunea mea, conştiinţa mea, şi afecţiunile mele spontane; toate merg în aceeaşi direcţie. Dar dacă sunt un păcătos nu am nici o inimă care să mă îndrepte spre bine. Raţiunea îmi spune să merg într-o direcţie, conştiinţa îmi spune să merg în aceeaşi direcţie, afecţiunile şi dispoziţiile îmi spun să merg în altă direcţie; şi astfel păcătosul, în acord cu limbajul Bibliei, deşi cu adevărat liber şi responsabil din punct de vedere moral, este supus stricăciunii; impulsurile inimii lui sunt în direcţia greşită.

Aplică acest lucru celor patru stări ale omului. Există numai patru stări, şi au existat doar două fiinţe umane care le-au experimentat pe toate cele patru–adică, Adam şi Eva. Există starea inocenţei, starea păcatului, starea harului, şi starea slavei.

Acum, ştim ce înseamnă să fim păcătoşi; dar putem noi înceta să fim păcătoşi, şi putem asculta noi de legea sfinţeniei? Noi ştim ce înseamnă să fim creştini prin har divin. Cum a fost cu Adam? Adam a fost creat, conform Bibliei, cu o natură perfect sfântă, fără păcat; şi totuşi a fost capabil să păcătuiască, şi a fost capabil să facă binele. Tu nu ai avut această experienţă. Nimeni înafară de Adam nu a avut şi nu va putea avea niciodată această experienţă.

Dacă ai citi al nouălea capitol al Mărturisirii Credinţei, pe tema „Libertăţii Voinţei”, vei găsi cea mai minunată tratare pe care ai văzut-o vreodată.

Eşti familiarizat cu faptul că teologii scapă întotdeauna din dificultăţi mari prin folosirea cuvântului „taină”, şi că taina tainelor este originea păcatului. Marea taină este una teologică. Cum este posibil ca un Dumnezeu de o sfinţenie infinită, de o compasiune infinită, de o cunoaştere infinită, de o putere infinită, să permită vreodată păcatului să existe? De ce, păcatul este chiar ceea ce urăşte. Aceasta este o taină absolut insolubilă. Cum a început păcatul? De ce l-a permis Dumnezeu? Dacă suntem liberi, dacă suntem creaţi de Dumnezeu, şi dacă nu există nimic care să nu fi fost creat de Dumnezeu înafară de însuşi Dumnezeu, cum a venit păcatul? Aceasta este o taină insolubilă. Sf. Augustin a încercat să o explice, şi cred că sugestia lui este probabil cea mai aproape de ea posibil. Este că păcatul în originea sa nu este o entitate pozitivă, ci este un defect.

Luaţi în considerare următoarea ilustraţie: Să presupunem că ai o vioară care a fost dezacordată: o atârni pe perete, iar după un an te întorci şi o iei jos, şi vioara este acordată. Tu ştii că vioara trebuie să fi fost acordată; nu putea să se acordeze spontan.Dar să presupunem că vioara ta este perfect acordată când o atârni pe perete, şi pleci, iar când te întorci afli că este dezacordată. Nu înseamnă că cineva a făcut asta. Nu spui că cineva a făcut-o, ci spui că s-a dezacordat. Acum, în cazul lui Adam nu am nici o îndoială că păcatul a început aşa–nu ca păcat, ci a început să existe prin neatenţie, a început să ia fiinţă printr-un defect în dragoste, printr-un defect în credinţă; a fost o omisiune şi a fost astfel printr-o fisură în lăută, printr-o crăpătură aici şi una acolo, cu o lipsă de armonie. Şi cu această lipsă de armonie a venit groaznica disonanţă care a trimis lumea într-o nebunie, şi a făcut o separare între Dumnezeu şi om. Adam a păcătuit, şi apoi a intrat în condiţia cu care suntem toţi familiari, cu o voinţă de a păcătui, şi cu o putere numai de a păcătui. Iar apoi, prin cruce, suntem ridicaţi la o condiţie de har, în care avem putere să ascultăm; iar puterea devine din ce în ce mai tare, şi dispoziţia şi dorinţa de a păcătui slăbesc tot mai mult. Aceasta este înaintea noastră. Mulţumesc lui Dumnezeu că vom ajunge măcar la starea de natură umană perfectă în Cristos Isus, când caracterul, amplificat şi regenerat, va ajunge la frumuseţea sa deplină cristalizată; şi apoi vom lua parte la natura divină, şi vom avea o libertate perfectă a voinţei, la fel de liberi ca Adam, şi totuşi cu siguranţă ca a lui Dumnezeu.

Despre Autor

A. A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Seminarul Princeton din anul 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin să fie producerea unei impresii vitalizante–dându-le studenţilor „teologie, expunere, demonstraţie, ortodoxism, învăţătură, dar dându-le toate acestea calde”. „El a învăţat cunoştinţa lui Dumnezeu”, a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu învăţătura unui cercetător şi cu entuziasmul unui creştin iubitor”. Aceste calităţi nu numai că i-au aglomerat sălile de curs, ci au condus adesea la apeluri pentru lecţii în public.