de Loraine Boettner
1. DEPOZIŢIA DOCTRINEI
În declaraţia de la Westminster doctrina neputinţei umane este formulată după cum urmează: „Omul, prin căderea lui în păcat, a pierdut orice capacitate a voinţei sale de a obţine vreun bun spiritual care să însoţească mântuirea; deci, prin firea lui, fiind potrivnic în întregime binelui şi mort în păcatele sale, omul nu poate, prin propria lui putere să se schimbe sau să se metamorfozeze.”
Pavel, Augustin şi Calvin au luat ca sursă a acestui adevăr faptul că toţi oamenii au păcătuit prin Adam şi că nimeni „nu se poate dezvinovăţi” (Romani 2:1). Pavel ne spune de multe ori că noi toţi suntem morţi în păcatele şi nelegiuirile noastre, înstrăinaţi de Dumnezeu şi fără ajutor. Scriindu-le creştinilor din Efes, el le-a spus: „aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Observăm aici cele cinci sublinieri făcute pe măsură ce scrie fiecare afirmaţie pentru a accentua adevărul.
2. RĂSPÂNDIREA ŞI CONSECINŢELE PĂCATULUI ORIGINAR
Doctrina neputinţei absolute, care afirmă că omul este mort în păcatele sale, nu susţine că toţi oamenii sunt în aceeaşi măsură de răi, nici că fiecare om atinge apogeul fărădelegii sau că oricăruia îi lipseşte virtutea pe de-a-ntregul, nici că natura umană este păcătoasă în sine sau că sufletul omului este pasiv, ori cu atât mai puţin că trupul este mort. Ceea vrea să spună este că omul odată cu căderea lui, rămâne sub blestemul păcatului, este condus de principii greşite, neputând să -L iubească pe Dumnezeu sau să facă un anumit lucru pentru a merita salvarea. Căderea lui este una extensivă, nu neapărat una intensivă.
În acest sens se afirmă că omul de la cădere „ este în totalitate afectat, neputincios, opunându-se binelui, fiind înclinat doar înspre rău”. El posedă o voinţă împotrivitoare lui Dumnezeu, păcătuind inconştient şi cu bunăvoinţă. Este un străin prin naşterea sa, şi un păcătos prin alegerea sa. Incapacitatea sub care se zbate nu este o imposibilitate în a-şi exercita voinţa, ci o incapacitate în a fi dornic de a profesa lucruri sfinte. Acest adevăr l-a determinat pe Luther să afirme că „ Libera voinţa este un termen lipsit de sens, a cărui putere de semnificaţie este pierdută. Iar o libertate pierdută, după cunoştinţele mele, nu mai reprezintă o libertate în nici un fel”. În ceea ce priveşte salvarea lui, omul decăzut nu are posibilitatea de a alege între bine şi rău, ci doar între un lucru mai mut sau mai puţin rău, ceea ce u reprezintă deloc liberul arbitru. Faptul că omul păcătos mai poate înfăptui unele acte bune din punct de vedere moral, nu dovedeşte că el ar putea face lucruri prin care să merite mântuirea, pentru că motivele sale pot fi în întregime greşite.
Omul este un operator independent, însă el nu poate produce (iniţia) dragostea lui Dumnezeu în inima lui. Voinţa lui este liberă în sensul că el nu este controlat de nici o altă forţă exterioară persoanei sale. După cum pasărea care are o aripă rănită este „liberă” să zboare dar nu mai poate să o facă, la fel şi omul are posibilitatea să vină la Dumnezeu dar nu are puterea necesară. Cum ar putea să-i pară lui rău pentru păcatul înfăptuit când el iubeşte ceea ce face? Cum să vină el la Dumnezeu, când el Îl urăşte pe Dumnezei? Aceasta este neputinţa sub care omul se zbate. Domnul Isus a spus: „ Şi judecata stă nu în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19), şi din nou: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă”! (Ioan 5:40). Falimentul omului îşi are sursa în special în voinţa lui perversă. El nu poate veni pentru că el nu doreşte. Există îndeajuns ajutor oferit – el ar trebui doar să dorească să-l accepte. Pavel ne spune: „Fiind că umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7).
Să presupunem că datorită abilităţii sale de a iubi, omul l-ar putea iubi şi pe Dumnezeu, ar fi la fel de înţelept ca şi cum am spune că din moment ce apa are proprietatea de a curge, ar putea să şi urce un deal; ori să susţinem că deoarece omul are puterea de a se arunca din vârful unei prăpastii, ar putea, în aceeaşi măsură, să o străbată dinspre baza ei spre vârf.
Omul păcătos nu vede absolut nimic plăcut în „Cel care este dragoste şi întruchiparea dreptăţii”. Îl poate admira pe Isus ca persoană, dar nu vrea să aibă nimic a face cu El ca Dumnezeu, împotrivindu-se influenţelor sfinte ale Duhului Sfânt cu toată putere sa. Păcatul, şi nicidecum, neprihănirea, a devenit elementul său natural astfel încât el nu simte nevoia de a fi salvat.
Natura păcătoasă a omului dă naştere la cea mai acută orbire, împietrire şi opoziţie în ceea ce priveşte lucrurile referitoare la Dumnezeu. Voinţa lui se află sub robia unei priceperi întunecate, care ia drept dulce ce este amar, şi amar ceea ce este dulce, binele drept rău, şi răul ca fiind bun. În ce priveşte relaţia lui cu Dumnezeu, omul doreşte doar ceea ce este rău, deşi o doreşte de la sine. Caracterul firesc şi sclavia,de fapt, coexistă.
Cu alte cuvinte, omul este atât de orbit din punct de vedere moral, încât el preferă şi alege răul în locul binelui în aceeaşi măsură în care o fac şi demonii. Când credinciosul este sfinţit pe deplin, el va atinge o stare în acre va prefera şi va alege binele, după cum o fac şi sfinţii îngeri. Ambele stări presupun o libertate şi o responsabilitate a agenţilor morali.
Totuşi, deşi păcătosul acţionează astfel, el nu este obligat să păcătuiască, ci o face independent, găsind plăcere în fărădelege. Mentalitatea şi preferinţele sale sunt astfel înclinate, iar el acţionează în mod conştient şi de bunăvoie, fiind o dorinţă spontană a inimii sale. Această înclinaţie naturală sau poftă pentru ceea ce este rău este caracteristică naturii decăzute şi imorale a omului, astfel încât, după cum spune Iov, omul „bea nelegiuirea ca apa” (Iov 15:16).
În Biblie citim: „dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, căci trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Ne este greu să înţelegem cum poate cineva să vadă acest pasaj din Scriptură şi totuşi să susţină doctrina capacităţii omeneşti. Omul, în starea lui naturală, nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, deci, cu atât mai puţin să intre în ea. O persoană fără prea multă cultură poate privi o operă de artă ca fiind un obiect al viziunii, însă nu are nici o apreciere a valorii sale. El poate să vadă figurile unei ecuaţii matematice complexe, însă pentru el, nimic nu are vreun sens. Caii şi vitele văd acelaşi apus frumos de soare sau vreun alt fenomen din natură pe care îl vede şi omul, însă animalele sunt indiferente la toată această frumuseţe artistică. La fel se întâmplă şi atunci când Evanghelia este prezentată unui om imoral. El poate să deţină cunoştinţe intelectuale asupra faptelor şi doctrinelor din Biblie, însă lui îi lipseşte orice discernământ spiritual al valorii lor, negăsind nici o plăcere în ele. Acelaşi Cristos este un om neînţeles şi fără farmec pentru unii, în timp ce pentru alţii, Isus este prinţul vieţii şi Salvatorul lumii, Dumnezeu în chip de om, pe care îţi este imposibil să nu Îl adori, iubeşti şi căruia să nu I te supui.
Oricum această neputinţă rezultă nu doar dintr-o natură morală pervertită, ci şi din ignoranţă. Pavel a scris galatenilor următoarele: „să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor” (Efeseni 4:32). De asemenea găsim scris: „Fiind că propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sânt pe calea pierzării, dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18).Când apostolul a scris „Lucruri pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, el a făcut referire, nu la gloriile cereşti după cum se presupune, ci la realităţile spirituale ale acestei vieţi care nu pot fi percepute de o minte coruptă, fapt evidenţiat clar de versetul următor: „nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Corinteni 2:9, 10). Cu o anumită ocazie Domnul Isus a spus „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Aici ne este spus lămurit că omul în natura sa păcătoasă, în nelegiuirea sa nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu în adevăratul sens la cuvântului, şi că Fiul este Suveran în a alege persoana care să-L cunoască pe Dumnezeu.
Aşadar omului nelegiuit îi lipseşte puterea discernământului spiritual. Raţiunea sau priceperea lui sunt orbite, iar preferinţele ţi sentimentele sunt pervertite. Şi din moment ce această stare este instinctivă (firească), fiind o situaţie a naturii umane, ea depăşeşte puterea voinţei de a o schimba. Mai mult, ea controlează atât emoţiile cât şi voinţa. Efectul naşterii spirituale este evident când ne uităm la trimiterea divină a lui Pavel, primită atunci când el s-a întors la Dumnezeu şi când a fost trimis la Neamuri „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18).
Domnul Isus a învăţat acelaşi adevăr, însă cu alte cuvinte atunci când le-a spus fariseilor „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:43, 44). Ei nu putea să înţeleagă, nici măcar să audă cuvintele Lui într-un mod clar. Pentru ei, cuvintele Lui erau doar nebunie, toţi acuzându -L pe Isus că este posedat de demoni (vs. 48,52). Doar ucenicii Lui au putut înţelege adevărul (vers. 31,32); fariseii erau copiii diavolului (vs. 42,44), şi robi ai păcatului (vs. 34), deşi ei se considerau ca fiind liberi (vs.33).
Cu o altă ocazie, Domnul Isus i-a învăţat spunându-le că pomul bun nu poate produce fruct rău, nici pomul rău nu poate produce fruct bun. Şi din moment ce în această comparaţie pomul bun şi cel rău reprezintă omul bun şi pe cel rău, ce ar putea să însemne altceva decât faptul că o parte îşi guvernează viaţa în conformitate cu anumite principii de bază, în timp ce cealaltă parte se ghidează după alt fel de standarde? Fructele acestor doi pomi sunt fapte, cuvinte, gânduri, care dacă sunt bune izvorăsc dintr-o natură bună, iar dacă sunt rele decurg dintr-o natură rea. Este imposibil, aşadar, ca una şi aceeaşi rădăcină să producă diferite feluri de roade. Prin urmare, negăm existenţa în om a unei puteri care poate acţiona în feluri diferite, având o bază logică, şi anume ca atât viciul cât şi virtutea nu pot izvorî din aceeaşi stare a înfăptuitorului. Credem că acţiunile umane care se relaţionează la Dumnezeu iau naştere fie dintr-o stare morală,care produce fapte bune, fie dintr-o stare morală care produce în mod inevitabil fapte nelegiuite.
„În Epistola către Efeseni, Pavel declară că înainte ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze, fiecare suflet era mort în greşelile şi-n păcatele lui. Acum, vom încuviinţa cu toţii, că a fi mort în păcat, constituie o dovadă clară că nu există nici aptitudine nici putere pentru ca să se poată îndeplini vreo acţiune spirituală. Dacă un om era mort, atât fizic cât şi firesc, putem garanta că nu se întrevedea nici o posibilitate ca acel om să fie capabil de înfăptui o acţiune fizică. Un cadavru nu poate acţiona în nici un fel, fiind numărat printre cei care şi-au luat rămas bun de la simţurile lui care îl ajutau la îndeplinirea acţiunii. Aşadar, dacă un om este mort spiritual, cu siguranţă că el va fi incapabil să îndeplinească o acţiune spirituală, şi astfel doctrina neputinţei morale a omului se bazează în continuare pe o puternică dovadă din Scriptură.”
„ Pe principiul că dintr-un lucru necurat nu poate ieşi un lucru curat (Iov 14 : 4), tot cei născut din femeie este nespus de rău şi fără prihană pentru a cărui natură doar nedreptatea reprezintă o atracţie (Iov 15 : 14).În consecinţă pentru a deveni păcătoşi, oamenii nu aşteaptă să atingă vârsta faptelor explicabile. Mai degrabă, ei sunt apostaţi încă din pântecel mamei lor, şi de îndată ce s-au născut merg la fel spunând minciuni(Psalmul 58:3), ba chiar mai mult ei sunt zămisliţi în păcat(Psalmul 51:5). Întocmirea gândurilor omului sunt rele din tinereţea lui (Geneza 8:21), şi din inima lor ies izvoarele vieţii (Proverbe 4 :23, 20: 11). Păcatele sunt expresia unei inimi fireşti, care nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17 :9).
Ezechiel prezintă acelaşi adevăr într-un limbaj concret, oferindu-ne imaginea unui copil neajutorat care a fost lăsat să zacă în sângele lui, lăsat să moară, dar pe care Domnul L-a găsit şi de care a avut milă în harul Său ( C.16).
Această doctrină a păcatului originar susţine că omul păcătos are acelaşi fel şi măsură a libertăţii de a păcătui sub influenţa unei naturi nelegiuite pe care o are Diavolul şi demonii lui, sau aceea pe care o au sfinţii din glorii sau îngerii atunci când acţionează drept sub influenţa unei naturi sfinte. Dup cum sfinţii şi îngerii rămân neclintiţii în sfinţenia lor – ei având o natură care este în întregime înclinată spre neprihănire şi împotrivitoare păcatului – tot aşa natura oamenilor nelegiuiţi şi a demonilor este în aşa fel încât ei nu pot îndeplini nici măcar un singur lucru care să fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea vedem necesitatea ca Dumnezeu să schimbe în mod suveran caracterul acelei persoane o dată cu naşterea sa din nou.
Obiceiurile din Vechiul Testament, cel al tăierii împrejur şi al curăţirii mamei, au fost destinate să ne arate că omul vine păcătos în lumea aceasta, din moment ce natura umană este păcătoasă în chiar originile ei.
Pavel susţine acest adevăr într-un alt fel, posibil, chiar mai puternic, când citim în 2Corinteni 4:3,4: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sânt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, oamenii, fără intervenţiile Duhului lui Dumnezeu, sunt sub influenţa Celui Rău. Ei sunt făcuţi robi de către Satana , 2 Timotei 2:26. „Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el” (Luca 11:21,22). Dumnezeu îşi exersează acum dreptul de a elibera pe cine doreşte El, şi toţi creştinii nou-născuţi sunt păcătoşi răscumpăraţi din împărăţia păcatului.
Scriptura numeşte omul păcătos ca fiind un rob, un captiv al păcatului, care este incapabil să se salveze din robia şi din corupţia în care se găseşte. Lui îi este cu neputinţă să înţeleagă, cu atât mai puţin să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Iată cum am putea defini expresia „eliberarea din sclavie” – o stare în care cel aflat în cauză este liber să facă doar voia stăpânului său, care în acest caz este păcatul. La aceasta s-a referit Isus când a spus: „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34).
Fiind că avem de-a face cu o adâncime atât de mare a decadenţei omului, ar fi cu totul imposibil pentru el ca să se elibereze. Singura lui speranţă de a-şi îmbunătăţi viaţa stă numai în schimbarea stării sufletului lui, transformare găsită doar în puterea suverană înviorătoare a Duhului Sfânt care lucrează când, unde şi cum doreşte El. Nimeni nu s-ar putea schimba fără această schimbare interioară, la fel cum nu ai putea alimenta o vas care are o spărtură, fiind aşadar prejudiciat. Sau tot aşa cum un etiopian nu şi-ar putea schimba culoarea pielii, sau leopardul să renunţe la petele lui, tot astfel cel care este obişnuit să facă răul nu s-ar putea îndrepta. Această trecere de la moarte spirituală la viaţă spirituală o numim „naştere din nou”. Ei i se face referire în Biblie prin mai mulţi termeni: „renaştere”, „o trezire la viaţă”, „chemare din întuneric la lumină”, „o schimbare”, „o reînnoire”, „o înlocuire a unei inimi de piatră cu o inimă de carne”, etc., lucrare care aparţine în întregime Duhului Sfânt. Ca rezultat al acestei schimbări, omul vede adevărul desluşit şi îl acceptă bucuros. Instinctele lui şi impulsurile lui intime sunt în acord acum cu legea, supunere care devine nimic altceva decât expresia vădită a naturii sale. Se crede că reînnoirea este lucrarea aceleaşi puteri supranaturale cu care Dumnezeu L-a înviat pe Cristos din morţi (Efeseni 1:18-20). Omul nu deţine această putere a regenerării, şi până când această schimbare interioară are loc, el nu poate fi convins de adevărul Evangheliei, indiferent de mărturia exterioară prezentată lui. „Dacă nu-l ascultă pe Moise sau pe profeţi, cum vor asculta ei pe Unul înviat din morţi?”
3. Deficienţele virtuţilor omeneşti
Omul păcătos poate, din obişnuinţă, să-şi iubească familia şi poate fi un cetăţean respectabil. Poate chiar să doneze un milion de dolari pentru construirea unui spital, însă nu poate dărui un pahar de apă unui „ucenic” în Numele lui Isus. Dacă este beţiv, se poate opri să nu bea din scopuri utilitare, dar nu o poate face din dragoste pentru Dumnezeu. Toate calităţile şi faptele lui bune au un defect fatal prin faptul că motivaţiile din care izvorăsc nu sunt în a -L lăuda pe Dumnezeu – un defect atât de hotărâtor, încât orice fărâmă de bunătate este umbrită şi ascunsă. Nu contează atât binefacerile în sine, cât timp cel care le înfăptuieşte nu este în armonie cu Dumnezeu, astfel că nici o faptă de-a sa nu poate fi acceptată din punct de vedere spiritual. Privind chiar mai profund, faptele bune ale celor păcătoşi nu au o bază stabilă, pentru că natura lui este neschimbată, şi aşa cum o scroafă se va întoarce în mod sigur la bălăceala ei în mlaştină, la fel se va întoarce şi păcătosul, mai devreme sau mai târziu, la căile lui rele.
În domeniul eticii, faptul că moralitatea omului trebuie să preceadă moralitatea acţiunii este o regulă. Chiar dacă cineva ar putea vorbi în limbi omeneşti sau îngereşti, şi îi lipseşte acea esenţă interioară numită dragostea de Dumnezeu, este doar o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Chiar dacă şi-ar dărui toată averea pentru a hrăni pe cei nevoiaşi, sau dacă şi-ar da trupul să fie ars, şi n-ar avea dragostea, nu i-ar folosi la nimic. Fiecare dintre noi este de acord cu faptul că atunci când ne este făcut un serviciu ( indiferent din ce motive utilitare ar izvorî), însă persoana aceea ne este duşman, nu acordăm mulţumire şi aprobare acelui fapt. Afirmaţia pe care o găsim în Scriptură: „ Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”, îşi găseşte explicaţia în următorul fapt: credinţa este fundamentul celorlalte virtuţi, şi Dumnezeu nu acceptă nimic care nu îşi are sursa dintr-o inimă curată.
Un act moral trebuie judecat dup standardul dragostei pentru Dumnezeu, dragoste care este şi a fost, izvorul tuturor virtuţilor, şi care este revărsată prin har peste noi. Augustin nu a negat existenţa virtuţilor veridice, precum modestia, cinstea, generozitatea, care stabilesc o anumită conduită printre oameni, însă el a făcut o diferenţă evidentă între acestea şi roada Duhului ( credinţa, dragostea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu,etc.), care sunt singurele bune în adevăratul sens al cuvântului, şi care singure au valoare în faţa lui Dumnezeu.
Această distincţie este ilustrată din plin prin exemplul oferit de W.D. Smith. Acesta spune cam aşa:
Putem găsi multe lucruri bune (în esenţa lor), într-o bandă de piraţi. Deşi ei se împotrivesc puternic legilor conducerii, ei au propriile lor reguli şi legi, cărora se supun cu mare stricteţe. Putem întâlni în mijlocul lor curajul şi fidelitatea, cât şi multe alte lucruri care vor dovedi că ei sunt piraţi. Ei pot face de asemenea multe lucruri impuse de legile conducerii, dar pe care nu le înfăptuiesc pentru că cei din stăpânire o cer, ci datorită supunerii propriilor lor reguli. De exemplu, conducerea cere onestitate, ei practicând-o în mod strict între ei, în tranzacţiile lor şi în împărţirea prăzii. Totuşi în ce priveşte stăpânirea şi principiile generale, întreaga lor viaţă este axată pe cea mai cruntă necinste. Acum, se înţelege de la sine că, atâta timp cât ei continuă în rebeliunea lor, ei nu se pot recomanda conducerii ca simpli cetăţeni. Primul lor pas trebuie să fie cel de a renunţa la rebeliunea lor, să dovedească supunere faţă de autoritate şi să implore milă. Tot astfel, oamenii, în starea lor originară, sunt nişte rebeli împotriva lui Dumnezeu şi, deşi ei pot face multe lucruri cerute de legea lui Dumnezeu, lucruri care le vor face cinste ca oameni, totuşi nici unul din ele nu face referire la Dumnezeu sau la legea Lui. În schimb, respectul faţă de societate, respectul pentru opinia publică, egoismul, caracterul lor văzut în ochii lumii, sau multe alte motive fireşti şi ticăloase domnesc într-o manieră categorică, iar Dumnezeu, căruia îi datorează inima şi vieţile lor, este uitat; sau cu alte cuvinte, toate cerinţele Lui sunt respinse cu răutate, sfaturile Lui sunt privite cu dispreţ, iar inima, într-o rebeliune îndârjită, refuză să se supună. Acum, este clar faptul că atâta timp cât sufletul continuă să se complacă în această stare, omul este un rebel împotriva lui Dumnezeu, şi nu poate face nimic pentru a fi pe placul Lui. Primul pas este să renunţe la împotrivirea lui, să se pocăiască de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu şi să implore iertarea şi împăcarea prin Cel care a înfăptuit salvarea. Omul este refractar în a face acest lucru, până când o va face de bună voie. El găseşte plăcere în păcatele lui, şi va continua să le prefere, până când inima lui este schimbată.
Smith continuă,
Faptele bune ale nelegiuiţilor, indiscutabil că nu sunt păcătoase în ele însele, ci sunt aşa prin defectul lor. Lor le lipseşte baza care i-ar putea face neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu. În cazul piraţilor că acţiunile lor sunt o rebeliune împotriva guvernului. Atâta timp cât sunt piraţi, atât navigarea, repararea sau echiparea vaselor lor, şi până şi mâncatul sau băutul lor, toate sunt considerate nelegiuiri în ochii stăpânirii, din moment ce ei sunt doar expedienţi în a face posibil ca ei să-şi continue „cariera piraterească”, şi constituie părţi ale vieţii lor de rebeliune. Acelaşi lucru şi în ce-i priveşte pe păcătoşi. Cât timp inima lor este imorală, aceasta pângăreşte totul în ochii lui Dumnezeu, până şi cele mai obişnuite ocupaţii, pentru că, Dumnezeu ne spune clar: „privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat” (Proverbe 21:4).
Despre această neputinţă ne vorbeşte Scriptura când spune „Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8); „Tot ce nu vine din îndreptăţire este păcat” (Romani 14:23) şi „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11:6)! Aşadar, până şi virtuţile oamenilor păcătoşi nu sunt decât nişte flori smulse, care se ofilesc. Din această cauză, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Lui „ Şi pentru că acele virtuţi sunt de această natură, ele sunt doar temporare. Cel care le posedă se aseamănă cu omul a cărui sămânţă cade pe un pământ stâncos, care răsare îndată anunţând roadă, însă care a pălit atunci când soarele a răsărit, şi pentru că nu avea rădăcini s-a uscat.
De asemenea reiese faptul că mântuirea izvorăşte numai sau în mod absolut din HAR- şi că Dumnezeu are libertatea, în acord cu perfecţiunile infinite ale naturii Sale, să-i salveze pe toţi, pe câţiva, pe mulţi sau pe toţi oamenii, în conformitate aşadar cu voia Lui suverană. Mai concluzionăm că salvarea nu se bazează pe meritele nici unei fiinţe, ci că depinde de Dumnezeu, şi nu de oameni, care pot sau nu pot să fie făcuţi părtaşi ai vieţii eterne. Dumnezeu acţionează ca un suveran prin salvarea unora şi lăsarea altora în voia minţii lor nebune pentru a-şi plăti păcatele. Păcătoşii sunt comparaţi cu oameni morţi sau cu oase uscate lăsate în neputinţa lor. Toţi sunt la fel. Alegerea celor care sunt chemaţi la viaţa veşnică este la fel de suverană ca şi cum Domnul Isus ar trece printr-un cimitir şi ar porunci unora dintr-o parte, altora din alta să învie, unde motivul de a-i învia pe unii şi de a-i lăsa pe alţii în mormântul lor putând fi găsit doar în buna Lui plăcere, şi nu în persoanele moarte. De aici afirmaţia conform căreia noi suntem aleşi dinainte în conformitate cu voia Lui şi nu după înclinaţiile noastre proprii, astfel încât noi să ajungem să fim sfinţi, şi nu pentru că am fi fost sfinţi (Efeseni 1:4,5). „Cum toţi oamenii sunt la fel, nu ar fi meritat decât mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, dar darul Lui, Singurul Lui Fiu trimis sa moară în locul păcătoşilor ca singură cale de a-i salva, este cea mai minunată dovadă a unei favori nemeritate şi dragoste personală pe care a putut Universul să o vadă vreodată”.
4. Căderea omului
Căderea rasei umane în starea de păcat şi mizerie este baza sau fundamentul sistemului de răscumpărare care ne este făcut de cunoscut în Biblie, este baza sistemului pe care noi îl învăţăm. Se pare că doar calviniştii au luat doctrina căderii prea în serios. Totuşi Biblia, de la început până la sfârşitul ei, declară că omul este ruinat – pierdut în totalitate – el fiind într-o stare de vinovăţie şi decadenţă din care lui îi este imposibil să se salveze, şi că Dumnezeu ar fi putut în dreptatea Lui, să-l lase în starea aceea. În Vechiul Testament, relatarea căderii omului se găseşte în trei capitole ale cărţii Geneza, iar în Noul Testament sunt făcute referiri directe la ea în Romani 5:12-21, 1 Corinteni 15:22, 2 Corinteni 11:3, 1 Timotei 2:13,14, etc., deşi Noul Testament pune accent nu pe faptul istoric că omul a căzut, ci pe faptul etic şi anume că el este căzut. Scriitorii Noului Testament l-au interpretat în mod literal şi şi-au bazat teologia pe el. pentru Pavel, Adam a existat la fel de real ca şi Cristos, iar căderea în aceeaşi măsură ca şi răscumpărarea. Se poate susţine că apostolii au greşit, dar că acesta a fost punctul lor de vedere, nu putem nega.
Dr. A. A. Hodge ne-a oferit o prezentare foarte bună a doctrinei căderii, pe care o vom cita în cele ce urmează:
„ Pentru că nu a putut fi oferită, în natura cazului, o verificare corectă a fiecărei persoane odată cu venirea ei în existenţă sub forma unui copil nedezvoltat, Dumnezeu, ca şi creator al rasei şi urmărindu-i binele, a testat întreaga omenire prin persoana lui Adam, pus în cele mai favorabile condiţii, el fiind reprezentantul şi înlocuitorul personal al fiecăruia dintre descendenţii lui naturali. A făcut un pact cu el cu privire la ocupaţiile şi viaţa lui; spre exemplu, i-a dăruit lui, şi în numele tuturor celor pe care îi reprezintă, o promisiune a vieţii eterne, condiţionată de o supunere totală. Supunerea era un test specific pentru o perioadă de timp limitată, perioadă de probă care trebuia încheiată, în mod necesar, fie prin răsplătirea ca şi consecinţă a ascultării, sau moartea ca şi urmare a neascultării. Răsplata promisă era viaţa veşnică, un har ce includea de departe mai mult decât i-a fost încredinţat lui Adam la început când a fost creat, asigurarea care ar fi ridicat rasa umană într-o condiţie a unei sfinţenii irevocabile şi a unei fericiri eterne. Pedeapsa care ameninţa şi urma era moartea: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Natura morţii ameninţătoare poate fi determinată doar dintr-o cercetare a tot ce a fost implicat în blestemul care a fost pus. Ştim că a inclus retragerea bunătăţii divine şi a comunicării spirituale de care viaţa omului depindea. De aici înstrăinarea şi blestemul lui Dumnezeu, starea de vinovăţie şi decădere a naturii, încălcările reale consecutive, necazurile vieţii, desfrâul trupesc, chinurile iadului”.
Consecinţele păcatului lui Adam sunt toate cuprinse în termenul moarte, în cel mai larg sens al său. Pavel ne scrie cea mai sumară afirmaţie : „plata păcatului este moartea”. Întreaga semnificaţie a morţii care-l ameninţa pe Adam poate fi pricepută doar prin luarea în ansamblu a tuturor consecinţelor rele care s-au năpustit de-atunci asupra omului. Mai întâi, a fost moartea spirituală sau separarea eternă de Dumnezeu , după acea moartea fizică ori moartea trupului care este doar una din primele urmări relativ neimportante a marii pedepse. Adam nu a murit din punct de vedere fizic decât după 930 de ani după cădere, însă a murit spiritual chiar din momentul în care a păcătuit. A murit întocmai ca peştele pe care îl scoţi din apă, sau asemeni unei plante care se ofileşte odată ce este scoasă din pământ.
În general, noi avem o anumită idee referitoare la căderea lui Adam…Adam nu a fost tentat în mod direct de Satan….Eva a fost ispitită de Satan, şi Eva a păcătuit, fiind înşelată. Cât despre Adam, avem o dovadă inspirată care dovedeşte că Adam nu a fost înşelat (1 Timotei 2:14). El nu a fost prins în cursă de Satan, dimpotrivă, ceea ce a făcut, a făcut de bunăvoie, intenţionat. Şi în deplină cunoştinţă a ceea ce a înfăptuit, şi cu o realizare perfectă a consecinţelor grave care erau implicate, el a ales în mod voit să-şi urmeze soţia în actul ei de neascultare. Acea alegere intenţionată a păcatului a fost cea care a constituit caracterul său hidos. Dacă ar fi fost atacat de către Satan şi forţat să reziste unei puteri supraomeneşti, atunci am fi putut încerca să-l scuzăm pentru căderea sa. Dar când, a văzut în mod clar şi a fost perfect conştient de groaznica natură a faptei lui, el şi-a folosit libera alegere pentru a răspunde cererilor unei creaturi care -L sfida pe Creator, nu putem să găsim nici o scuză pentru căderea lui. În realitate, fapta lui a fost deliberată, o rebeliune sfidătoare, prin ea, omul alegând în mod deschis, să nu –I mai fie supus lui Dumnezeu, ci lui Satan.
Să nu fi fost căderea una îngrozitoare? Cu cât descoperim mai mult din natura umană pe măsură ce se manifestă împrejurul nostru, cu atât mai uşor ne este să acceptăm doctrina păcatului originar. Luaţi lumea ca un întreg plin cu criminali, hoţi, beţivi, războaie, familii dezbinate, şi crime de tot felul. Sutele de forme ingenioase pe care crima şi viciul le-au luat în mâinile celor care le practică în mod regulat sunt toate simboluri ale unei istorii îngrozitoare. Azi, cât şi în secolele trecute, o mare parte din natura umană trăieşte şi moare în întunecimea păgânismului, fiind îndepărtată în totalitate de Dumnezeu. Modernismul şi refuzul de orice fel sunt răspândite până şi în biserică. Până şi aşa numita presă religioasă este puternic atinsă de necredinţă. Observaţi tendinţa generală de a omite rugăciunea sau studierea Bibliei, ori propagarea lucrurilor spirituale. Nu fuge omul oare şi acum, precum Adam, de prezenţa lui Dumnezeu, nedorind să aibă părtăşie cu El, manifestând ostilitate în inima lui faţă de Creator? Cu siguranţă că natura omului este păcătoasă în mod radical. Relatările din ziare ale evenimentelor, chiar şi pe pământul binecuvântat al Americii, arată că omul este păcătos, departe de Dumnezeu, condus de principii profane. Singura explicaţie adecvată a toate acestea este că pedeapsa cu moartea, care –l ameninţa pe om înainte ca el să păcătuiască, rămâne acum asupra rasei umane.
Noi trăim într-o lume păcătoasă, o lume care se strică şi merge din râu în mai râu, o lume cufundată în nelegiuire şi blasfemie. Efectele căderii sunt de o aşa natură încât voia omului este îndreptată doar înspre păcate şi nebunie. Însă Dumnezeu nu permite ca rasa omenească să devină pe atât de coruptă pe cât ar fi în natura ei. El exercită influenţe
Care ţin în frâu, chemând oamenii la a se iubi între ei, la a fi oneşti, filantropici, şi la a se îngriji şi de bunăstarea semenului său. Dacă Dumnezeu nu ar exercita aceste influenţe, oamenii ar deveni din ce în ce mai răi, nerespectând înţelegerile şi barierele sociale, până când s-ar atinge culmea nelegiuirilor, iar Pământul ar deveni atât de stricat încât cel ales nu ar mai putea trăi în el.
5. Principiul reprezentativ
Nouă ne este foarte uşor să înţelegem cum o persoană poate acţiona prin intermediul unui reprezentativ. Oamenii unui stat acţionează în şi prin reprezentanţii lor în corpurile legislatoare. Dacă o ţară are în fruntea ei un preşedinte sau un rege înţelept, tot poporul va beneficia de situaţia bună din ţară, în schimb dacă are un conducător nechibzuit, toţi vor avea de suferit. În mare parte părinţii sunt reprezentanţii copiilor lor, în mare parte ei hotărându-le destinul. Dacă părinţii sunt înţelepţi, cinstiţi, chibzuiţi, copiii vor culege binecuvântări pe urmele lor, dar dacă ei sunt indolenţi şi imorali, copiii suferă. În multe feluri, bunăstarea individuală este condiţionată de faptele altora, deci acest principiu reprezentativ face parte din viaţa umană. De aici avem doctrina din Scriptură conform căreia Adam a fost luat în mod „oficial” reprezentant al neamului său – deci avem aplicarea unui principiu care ne priveşte pe noi toţi.
Dr. Charles Hodge a tratat acest subiect cu multă abilitate, în secţiunea care urmează:
Acest principiu reprezentativ se găseşte răspândit în întreaga Scriptură. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii sale nu este deloc un fapt izolat. Este doar o ilustrare a principiului general care caracterizează poruncile lui Dumnezeu instituite încă de la începutul lumii. Dumnezeu S-a descris lui Moise ca Unul care „pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam..” (Exod 34:6,7). Blestemul rostit supra Canaanului cade şi asupra posterităţii. Pentru că Esau îşi vinde dreptul de întâi născut, el va anula posibilitatea ca descendenţii lui să aibă parte de făgăduinţă. Copiii lui Moab şi Amon au fost excluşi pentru totdeauna din poporul Domnului datorită faptului că înaintaşii lor s-au opus trecerii israeliţilor atunci când au ieşit din Egipt. În cazul lui Datan şi Abiram, cât şi al lui Acan, soţiile şi fiii lor au pierit pentru păcatele părinţilor lor. Dumnezeu i-a spus lui Eli că „niciodată fărădelegea casei lui nu va fi ispăşită nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare”. Lui David i s-a spus: „Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul”. Lui Ghehazi i s-a spus: „Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna”. Păcatul lui Ieroboam şi a oamenilor din generaţia lui au determinat soarta a zece triburi. Imprecaţia iudeilor când au cerut răstignirea lui Cristos, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, încă mai apasă greu asupra poporului răspândit a lui Israel…Acest principiu străbate ca un fir roşu întreaga Scriptură. Când Dumnezeu a încheiat legământ cu Avraam nu a făcut-o doar pentru el ci şi pentru cei care vor urma după el. Ei erau legaţi prin toate promisiunile legământului. Ei au primit şi binecuvântările şi ameninţările, şi în multe cazuri pedeapsa neascultării a venit asupra celor care nu comiseseră păcatul. Copiii au avut de suferit în aceeaşi măsură cu părinţii lor în judecăţile trimise, fie foamete, ciumă sau războiul care venea peste popor datorită păcatelor lor.
Evreii din zilele noastre sunt şi azi sub pedeapsa păcatelor părinţilor lor datorită faptului că L-au respins pe Acela despre care Moise şi profeţii au vorbit. Întreg planul de răscumpărare este bazat pe acest principiu. Cristos este reprezentantul poporului Său, şi astfel păcatele lor sunt atribuite Lui, iar neprihănirea Lui se revarsă asupra lor… Nici un om care crede Scriptura nu poate să nu recunoască faptul că vede peste tot caracterul reprezentativ al părinţilor, şi că legile lui Dumnezeu au fost fundamentate încă de la început pe principiul conform căruia copiii suportă pedeapsa păcatelor părinţilor lor. Acesta este unul din motivele pentru care păgânii resping originea divină a Scripturii. Însă păgânismul nu aduce nici o schimbare. Istoria este la fel de înţesată de doctrine precum este şi Scriptura. Pedepsirea criminalului implică şi familia în ruşinea şi mizeria lui. Cel care risipeşte şi beţivul aduc sărăcie şi nenorocire apropiaţilor lor. Nu există în momentul de faţă, naţiune pe acest pământ a cărui bunăstare sau condiţie mizeră să nu fi fost determinată de caracterul şi comportamentul înaintaşilor lor…Ideea trecerii vinei sau a pedepsei locţiitoare stă la baza tuturor jertfelor răscumpărătoare pe parcursul Vechiului Testament, şi a măreţei răscumpărări după noua lege. A purta păcatul, în limbajul Scripturii, înseamnă a purta pedeapsa păcatului. Victima purta păcatul celui care o jertfea. Se puneau mâini asupra capului animalului jertfit simbolizând transferul vinei. Animalul trebuia să fie fără cusur sau fără pată pentru a-l învrednici că sângele lui era vărsat nu pentru propriile deficienţe ci pentru păcatele unui om. Toate acestea erau simbolic, urmăreau un numit tipar…Aceasta este ceea ce ne învaţă Scriptura de spre Răscumpărarea lui Isus…El a purtat păcatele noastre, El a fost făcut păcat pentru noi, El a suferit pedeapsa legii în locul nostru. Toate acestea pornesc de la faptul că păcatele unui om pot fi, având o anumită bază, atribuite altei persoane.
Scriptura ne spune „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5:19). „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5.12). „Printr-o singură greşeală a venit o osândă” (Romani 5:18). Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: dacă păcatul trebuie să intre, să vină atunci prin intermediul unui om, astfel ca şi neprihănirea să fie adusă tot de un om.
Adam nu a fost doar tatăl, ci şi reprezentantul a întregii rase omeneşti. Iar dacă noi înţelegem pe deplin apropierea relaţiilor dintre el şi ei, am pricepe pe deplin şi dreptatea transmiterii păcatului lui asupra lor. Păcatul lui Adam este atribuit descendenţilor săi tot astfel cum neprihănirea lui Cristos este atribuită celor care cred în El. Desigur că, urmaşii lui Adam nu sunt mai vinovaţi de păcatul lui decât cei răscumpăraţi de Cristos merită neprihănirea Lui.
Suferinţa şi moartea sunt declarate ca fiind consecinţe a păcatului, şi motivul pentru care toţi more este pentru că toţi au păcătuit. Acum noi ştim că mulţi mor fiind copii, înainte ca ei să fi comis păcate, ei înşişi. Şi am concluziona atunci că fie Dumnezeu este nedrept prin pedepsirea celor inocenţi, fie că acei copii sunt într-un anumit fel fiinţe vinovate. Dacă sunt vinovaţi, cum au păcătuit ei? Este imposibil să o explicăm fără altă supoziţie şi anume că ei au păcătuit în Adam (1 Corinteni 15:22; Romani 5:12,18) şi că ei nu au putut păcătui în alt fel decât prin reprezentantul lor.
Dar chiar dacă noi nu suntem în mod personal vinovaţi de păcatul lui Adam, totuşi suntem pasibili de a fi pedepsiţi. „Vina păcatului public al lui Adam” cum spune Dr. A.A. Hodge, printr-un act judiciar al lui Dumnezeu, este o responsabilitate a fiecăruia dintre descendenţii lui din momentul în care omul există, şi aşadar, precedent oricărui act pe care îl va face. De aici, toţi oamenii iau fiinţă fiind lipsiţi de toate influenţele Duhului Sfânt de care viaţa lor morală şi spirituală depinde … şi cu un antecedent înspre păcat care triumfă în naturile lor, tendinţă care este în ea însăşi de natura păcatului, meritând a fi pedepsită. Începând cu căderea în păcat, natura umană îşi păstrează facultăţile mentale constituţionale proprii, conştiinţa şi libera voinţă, de aici omul continuă să fie un agent moral responsabil. Totuşi el este mort spiritual, şi în totalitate împotrivitor şi incapabil de a îndeplini vreuna dintre aceste datorii care reies în urma relaţiei cu Dumnezeu, neputând să schimbe în nici un fel înclinarea lui păcătoasă sau tendinţele sale morale înnăscute, sau să fie dispus unei astfel de schimbări, ori să coopereze cu Duhul Sfânt care poate efectua transformarea.
Despre acest rezultat general, Dr. R.L.Dabny, renumitul teolog al bisericii prezbiteriene sudice,spune:
Explicarea prezentată de doctrina învinovăţirii este cerută de toţi cu excepţia Pelagianilor şi Socinienilor, omul fiind mort spiritual şi făcând parte dintr-o rasă condamnată. Vezi Efeseni 2:1-5 sau alte pasaje. Evident, omul se află sub povara unei pedepse dintr-o anumită cauză, încă de la începutul vieţii sale. Dovadă ne este şi depravarea copiilor, cât şi moştenirea greutăţilor şi morţii. Acum, fie omul a fost judecat şi a căzut prin Adam, fie a fost condamnat fără judecată. Fie este sub blestem(care rămâne asupra lui de la începutul existenţei sale) din cauza lui Adam, sau chiar fără vină. Judecătorul, cel mai onorabil înaintea lui Dumnezeu, o doctrină care deşi se constituie un mister profund, Îl prezintă pe El ca oferind omului o eliberare rezonabilă şi favorabilă, fie îl determină pe Dumnezeu să-l condamne nejudecat, chiar înainte de exista.
6. Bunătatea şi severitatea lui Dumnezeu
Supravieţuirea la cădere şi extinderea ei este un lucru umilitor. Dovedeşte omului că orice pretenţie a lui de a fi bun este nefondată, arătându-i că singura lui speranţă este harul suveran a Dumnezeului Atotputernic. „Priceperea restaurată prin îndurare” de care Arminian vorbeşte nu este dovedită prin fapte. Scripturile, istoria şi practica creştină nu justifică o astfel de viziune a condiţiei morale, naturale a omului susţinută de învăţătura sistemului arminian. Dimpotrivă, orice învăţătură a acestuia ne oferă o imagine a unei decadenţe îngrozitoare şi a unei înclinaţii universale în spre rău, care poate fi învinsă numai prin intervenţia harului divin. Sistemul calvinist vorbeşte despre o alunecare mult mai adâncă în păcat şi de o manifestare de departe mai glorioasă a harului răscumpărător. Aceste adâncimi îl conduc pe creştin la disperare, îl îndeamnă să se lase necondiţionat în braţele lui Dumnezeu şi să primească harul nemeritat, singurul lucru care îl poate salva.
Putem vedea mila lui Dumnezeu dar şi severitatea Lui atât în domeniile spirituale cât şi cele fizice. Viaţa este plină de greutăţi, şi oricât de neplăcută ar fi uneori noi trebuie să-i facem faţă şi să o acceptăm. De-a lungul Scripturii, şi în mod special în cuvintele lui Cristos chinurile celor nelegiuiţi sunt descrise într-o asemenea măsură încât să ne arate că ele sunt nespus de groaznice. Ajunge să privim de exemplu în Evanghelia după Matei: 5:29,30; 7:19; 10:28; 11:21-24; 13:30, 41,42,49, 50; 18:8,9,34; 21:41; 22:14; 24:51; 25:12, 30,41; 26:24.Cu siguranţă că o asemenea doctrină care a fost atât de mult subliniată de Domnul Isus, nu poate fi trecută cu vederea, oricât de neplăcută ar fi.
În viaţa următoare, cei răi, cu orice restricţie ridicată, se vor cufunda în păcatele lor, blestemându-L pe Dumnezeu, şi chinuindu-se din ce în ce mai tare pe măsură ce se vor cufunda în groapa nemărginită. Pedeapsa eternă este pedeapsa d a păcătui la nesfârşit. Însă, în dreptatea sa, Dumnezeu îi pedepseşte pe cei răi, dar îi şi răsplăteşte pe cei neprihăniţi. O mare parte din indiferenţa cu care mulţi creştini privesc creştinismul se datorează eşecului conducătorilor creştini în a accentua aceste învăţături pe care Cristos le-a subliniat atât de mult.
Pe plan fizic, putem vedea severitatea lui Dumnezeu în războaie, foamete, inundaţii, dezastre, boli, suferinţe, moarte şi tot felul de nedreptăţi care se abat atât asupra celor drepţi, cât şi celor păcătoşi. Toate acestea există într-o lume care se află în întregime sub controlul unui Dumnezeu care este infinit în perfecţiunea Sa.
„Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu!” (Romani 11:22).Naturalismul nu dă dreptate nici uneia dintre ele. Arminianismul ridică în slăvi pe prima, dar o neglijează pe a doua. Calvinismul este singurul care este de acord cu amândouă. Singurul care face de cunoscut faptele care privesc dragostea infinită a lui Dumnezeu care L-a determinat să ofere poporului Său răscumpărarea, chiar cu preţul trimiterii singurului Său Fiu preaiubit ca să moară pe cruce, dar şi abisul care există între omul păcătos şi Dumnezeul Sfânt. Este adevărat că „Dumnezeu este dragoste”, dar alături de această afirmaţie ar trebui pusă cea care spune că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Oricare sistem ar omite sau ar subevalua vreunul dintre aceste două adevăruri ar fi un sistem incomplet, oricât de plauzibil ar părea el omului.
Această doctrină a incapacităţii omului este cumplită, aspră, ameninţătoare. Dar trebuie să ne aducem aminte că noi nu avem libertatea de a dezvolta un nou sistem pe placul nostru. Trebuie sa luăm lucrurile aşa cum sunt. Bineînţeles că asemenea manifestări ale omenirii sunt, în general, supărătoare pentru cei nelegiuiţi, mulţi încercând să găsească un sistem de doctrine mai accesibil minţii tuturor. Starea omului decăzut este aceea că el ascultă cu cea mai mare plăcere oricare teorie care l-ar face independent câtuşi de puţin de Dumnezeu; el doreşte să fie stăpân pe soarta lui şi domn peste sufletul său. Condiţia pierdută, ruinată şi fără de speranţă a păcătosului trebuie mereu pusă înaintea lui, pentru că până nu o va percepe cu adevărat, el nu va cere niciodată ajutor acolo de unde trebuie. Bietul om! Cu trupul şi sufletul plin de păcat, nu doar că nu are putere, dar şi fără înclinarea de a se apropia de Dumnezeu, şi ce este şi mai groaznic, el este încă un rebel, un rival arogant, blasfemator a Marelui Iehova.
Această doctrină a imoralităţii exhaustive (totale), sau a păcatului originar, a fost tratată pentru a face de cunoscut baza doctrinei predestinării. O parte a imaginii rămâne necunoscută, dar întregirea ei stă în gloria lui Dumnezeu manifestată în mântuire. Fiecare din acest adevăr trebuie studiat ca atare pentru ca să poată fi apreciat într-un mod adecvat.
7. Dovezi din Scriptură
1 Corinteni 2:14
„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”.
Geneza 2:17
„…dar din pomul cunoştinţei, binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.
Romani 5:12
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”.
2 Corinteni 1:9
„ Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii”.
Efeseni 2:1-3
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”.
Efeseni 2:12
„aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.
Ieremia 13:23
„Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?”
Psalmul 51:5
„Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”.
Ioan 3:3
„Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.
Romani 3:10-12
„..după cum este scris: Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”.
Iov 14:4
„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul”.
1 Corinteni 1:18
„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sânt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”.
Faptele Apostolilor 13:41
„Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare, pe care n-o veţi crede nicidecum, dacă v-ar istorisi-o cineva”.
Proverbe 30:12
„Este un neam de oameni care se crede curat, şi totuşi nu este spălat de întinăciunea lui”.
Ioan 5:21
„În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşaşi Fiul dă viaţă cui vrea”.
Ioan 6:53
„Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”.
Ioan 8:19
„Ei I-au zis deci: Unde este Tatăl Tău? Isus a răspuns: Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe tatăl Meu”.
Matei 11:25
„Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor”.
2 Corinteni 5:17
„Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus:iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.
Ioan 14:16,17
„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi”.
Ioan 3:19
„Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”.
Despre Autor
Dr. Boettner s-a născut într-o fermă din partea de nord-vest a statului Missouri. A absolvit mai târziu Seminarul Teologic Princeton, unde a studiat teologia sistematică sub povăţuirea Dr. C.W. Hodge. Anterior, absolvise la Colegiul Tarkio, Missouri şi a urmat un scurt curs în agricultură la Universitatea din Missouri. În 1933 a primit titlul de Doctor în subiectul Divinităţii, iar în 1957 a fost numit Doctor în Literatură. A predat studii biblice timp de opt ani la Colegiul Pikeville, Kentucky. A fost rezident în Washington D.C. timp de unsprezece ani şi în Los Angeles, trei ani. S-a stabilit apoi în Rock Port, Missouri. Celelalte cărţi ale lui mai cuprind: catolicismul roman, studii de teologie, nemurirea şi perioada de o mie de ani.
