O predică (Nr. 182)
Predicată dimineaţa de sabat, 7 martie 1858 de Pastorul C. H. Spurgeon La Music Hall, Royal Surrey Gardens.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” – Ioan 6:44.
„VENIREA la Hristos” este o frază foarte obişnuită în Sfânta Scriptură. Ea este folosită pentru a exprima acele acte ale sufletului unde, lăsând dintr-odată neprihănirea noastră personală şi păcatele noastre, ne repezim la Domnul Isus Hristos şi primim neprihănirea sa pentru a fi acoperirea noastră, şi sângele său pentru a fi ispăşirea noastră. Venirea la Hristos îmbrăţişează în ea pocăinţă, negarea de sine, şi credinţa în Domnul Isus Hristos, şi aceasta însumează în sine toate acele lucruri care sunt însoţitoare necesare ale acestor mari stări ale inimii, cum ar fi credinţa adevărului, seriozitatea în rugăciune către Dumnezeu, supunerea sufletului faţă de preceptele evangheliei lui Dumnezeu şi toate acele lucruri care însoţesc zorii mântuirii în suflet. Venirea la Hristos este exact lucrul esenţial pentru mântuirea păcătosului. Cel care nu vine la Hristos, poate să facă ce doreşte, sau să gândească ce vrea, totuşi el este „plin din fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.” Venirea la Hristos este primul efect al regenerării. Sufletul este înviorat doar după ce îşi descoperă starea sa pierdută, este îngrozit de aceasta, caută un refugiu şi crede în Hristos că el este cel potrivit, se repede la el şi se odihneşte în el. Unde nu există această venire la Hristos, este sigur că nu există nici o înviorare; unde nu există nici o înviorare, sufletul este mort în fărădelegi şi în păcate, şi fiind mort nu poate intra în împărăţia cerurilor. Acum avem înaintea noastră un anunţ senzaţional, unii spun că este foarte respingător. Venirea la Hristos, deşi este descrisă de unii oameni ca fiind cel mai uşor lucru din lume, este declarată în textul nostru ca fiind un lucru în totalitate imposibil pentru orice om, dacă Tatăl nu îl conduce la Hristos. Datoria noastră va fi să extindem această declaraţie. Nu ne îndoim că aceasta va fi întotdeauna ofensatoare pentru natura carnală, dar, cu toate acestea, ofensarea naturii umane este uneori primul pas spre a o aduce să se plece înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă aceasta este efectul unui proces dureros, putem uita durerea şi ne putem bucura de consecinţele glorioase.
Mai întâi de toate, mă voi strădui în această dimineaţă să observ neputinţa omului, în ce constă ea. În al doilea rând, atragerile Tatălui – ce sunt acestea, şi cum sunt ele exercitate asupra sufletului. Şi apoi voi termina prin observarea unei consolări plăcute care poate fi derivată din acest text care pare sterp şi teribil.
I. Mai întâi, NEPUTINŢA OMULUI. Textul spune, „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Unde este această neputinţă?
Mai întâi, ea nu se află în vre-un defect fizic. Dacă în venirea la Hristos, mişcarea trupului sau mersul pe picioare ar fi de vre-un ajutor, cu siguranţă omul are toată puterea fizică de a veni la Hristos în acest sens. Îmi amintesc că l-am auzit pe un Antinomian foarte prostuţ declarând că el nu credea că vre-un om are puterea de a merge la casa lui Dumnezeu dacă Tatăl nu îl conduce. Acum omul era simplu prostuţ, pentru că el trebuie să fi văzut că atâta vreme cât un om este viu şi are picioare, era ceva la fel de uşor pentru el să meargă la casa lui Dumnezeu ca şi la casa lui Satan. Dacă venirea la Hristos include rostirea unei rugăciuni, omul nu are nici un defect fizic în această privinţă, dacă el nu este mut, el poate spune o rugăciune la fel de uşor cum el poate rosti o blasfemie. Este la fel de uşor pentru un om să cânte unul dintre cântecele Sionului ca şi să cânte un cântec profan şi lasciv. Nu există nici o lipsă de putere fizică în venirea la Hristos. Tot ceea ce se poate dori cu privire la puterea trupească omul are cu siguranţă, şi orice parte din mântuire care constă în aceasta este în totalitate şi în întregime în puterea omului fără vre-un ajutor de la Duhul lui Dumnezeu. Din nou, această neputinţă nu stă în vre-o lipsă mintală. Eu pot crede că această Biblie este adevărată la fel de uşor precum pot crede despre oricare carte că este adevărată. În măsura în care credinţa în Hristos este un act al minţii, eu sunt la fel de capabil să cred în Hristos precum sunt în stare să cred în oricine altcineva. Fie ca afirmaţia sa să fie doar adevărată, dacă pentru mine ea este neîntemeiată, nu pot crede în ea. Pot crede afirmaţia pe care o face Hristos la fel de bine cum pot crede afirmaţia oricărei alte persoane. Nu există nici o deficienţă a facultăţii în minte: ea este la fel de capabilă să aprecieze ca un simplu act mintal vina păcatului, ca şi aprecierea vinei asasinării. Este la fel de posibil pentru mine să exersez ideea mintală de a-l căuta pe Dumnezeu, ca si exersarea gândului de ambiţie. Eu am toată puterea şi tăria mintală de care am nevoie, în aceeaşi măsură în care puterea mintală este necesară pentru mântuire. Ba mai mult, nu există nici un om atât de ignorant încât să pledeze pentru o lipsă de intelect ca o scuză pentru a respinge evanghelia. Atunci efectul nu constă nici în trup, sau în ceea ce suntem obligaţi să numim, teologic vorbind, mintea. Nu există nici o lipsă sau o deficienţă acolo, deşi stricarea minţii, corupţia sau ruina ei, este în cele din urmă esenţa reală a neputinţei omului.
Daţi-mi voie să vă arăt unde se află cu adevărat această neputinţă a omului. Ea se află adânc în natura sa. Prin cădere şi prin păcatul nostru, natura omului a devenit atât de alterată, depravată şi coruptă, încât este imposibil pentru el să vină la Hristos fără asistenţa lui Dumnezeu Duhul Sfânt. În încercarea de a arăta felul în care natura omului contribuie în el pentru a-l face incapabil să vină la Hristos, permiteţi-mi să folosesc această figură. Tu vezi o oaie; cât de bucuroasă se hrăneşte din ierburi! Nu ai cunoscut niciodată oftatul unei oi după un hoit; ea nu ar putea trăi din hrana leului. Acum, adu-mi un lup; şi întreabă-mă dacă un lup nu poate mânca iarbă, dacă el nu poate fi la fel de supus şi de domestic ca şi oaia. Eu răspund, nu; pentru că natura sa este contrară faţă de aceasta. Tu spui, „Ei bine, el are urechi şi picioare; nu poate el auzi vocea păstorului, şi să îl urmeze oriunde el în călăuzeşte?” Eu răspund, cu siguranţă; nu există nici o cauză fizică de ce el nu poate să facă aceasta, dar natura sa interzice aceasta, şi de aceea spun că el nu poate face aceasta. Nu poate fi el îmblânzit? Poate fi înlăturată cruzimea sa? Probabil că el poate să fie subjugat astfel încât el să pară că este îmblânzit; dar întotdeauna va fi o deosebire marcantă între el şi oaie, pentru că există o deosebire în natură. Acum, motivul pentru care un om nu poate veni la Hristos, nu este pentru că el nu poate veni, datorită trupului său sau datorită puterii minţii sale, ci pentru că natura sa este atât de coruptă încât el nu are nici voinţa şi nici puterea de a veni la Hristos decât dacă este atras de Duhul. Dar lăsaţi-mă să vă dau o ilustraţie mai bună. Tu vezi o mamă cu un bebeluş în braţele ei. Tu îi pui un cuţit în mâna ei, şi îi spui să îl înjunghie în inimă pe acel bebeluş. Ea răspunde foarte adevărat, „Nu pot.” Acum, în ce priveşte puterea sa trupească, ea poate, dacă doreşte; acolo este cuţitul, şi acolo este copilul. Copilul nu poate rezista, şi ea are suficientă putere în mâna ei ca să îl împlânte pe loc în inima lui. Dar ea este corectă când spune că nu poate să facă aceasta. Ca un simplu act al minţii, este destul de posibil că ea s-ar putea gândi la un asemenea lucru precum uciderea copilului, şi totuşi ea spune că nu poate să se gândească la un asemenea lucru; şi ea nu spune ceva fals, pentru că natura ei ca şi mamă îi interzice să facă un asemenea lucru faţă de care sufletul ei este revoltat. Pur şi simplu pentru că ea este părintele copilului, ea simte că nu poate să îl omoare. La fel este şi cu un păcătos. Venirea la Hristos este atât de neplăcută pentru natura umană, încât deşi în ceea ce priveşte puterile fizice şi mintale, (şi acestea sunt o sferă îngustă în mântuire) oamenii ar putea veni dacă ar dori: este strict corect să spunem că ei nu pot şi nu vor decât numai dacă Tatăl care l-a trimis pe Hristos îi atrage. Să intrăm puţin mai adânc în subiect şi să încercăm să arătăm unde este această neputinţă a omului, în detalii mai amănunţite.
1. Mai întâi, aceasta se află în încăpăţânarea voinţei umane. „Oh!” a spus Arminianul, „oamenii ar putea să fie mântuiţi dacă ar dori.” Noi răspundem, „Dragă domnule, noi toţi credem aceasta; dar tocmai faptul dacă vor este dificultatea. Noi susţinem că nici un om nu va veni la Hristos dacă nu este atras; ba mai mult, nu noi susţinem aceasta, ci Hristos însuşi declară aceasta – „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” şi câtă vreme „nu vreţi să veniţi” stă înregistrat în Sfânta Scriptură, noi nu vom fi convinşi să credem într-o doctrină a libertăţii voinţei umane.” Este ciudat că oamenii, atunci când vorbesc despre liberul arbitru, vorbesc despre lucruri pe care ei nu le înţeleg deloc. „Acum,” spune unul, „eu cred că oamenii pot fi mântuiţi dacă ei doresc aceasta.” Dragă domnule, nu aceasta este problema. Întrebarea este, s-au găsit vreodată oameni care în mod natural să se supună de bună voie termenilor umilitori ai evangheliei lui Hristos? Noi declarăm, bazându-ne pe autoritatea Scripturală, că voinţa umană este atât de fixată în greşeală, atât de depravată şi atât de înclinată spre tot ce este rău, şi atât de aversă faţă de orice este bun, încât fără influenţa atotputernică, supranaturală şi irezistibilă a Duhului Sfânt, nici o voinţă umană nu va fi vre-odată constrânsă spre Hristos. Tu răspunzi, că oamenii sunt binevoitori uneori, fără ajutorul Duhului Sfânt. Eu răspund – ai întâlnit vre-odată o persoană care era aşa? Douăzeci şi sute, ba mai mult, mii de creştini cu care am vorbit, care aveau păreri diferite, tineri şi bătrâni, dar n-am avut niciodată şansa de a întâlni unul care putea să afirme că el a venit la Hristos de la el însuşi, fără a fi atras. Mărturisirea universală a tuturor credincioşilor adevăraţi este aceasta – „Ştiu că dacă Hristos nu m-ar fi căutat când eram un străin pribegind faţă de stâna lui Dumnezeu, până în această oră aş fi rătăcit departe de el, la o distanţă faţă de el şi aş fi iubit destul de mult această distanţă.” Cu un consimţământ comun, toţi credincioşii afirmă adevărul, că oamenii nu vor veni la Hristos până când Tatăl care l-a trimis pe Hristos nu îi atrage.
2. Din nou, nu doar voinţa este încăpăţânată, ci înţelegerea este întunecată. Cu privire la aceasta avem dovezi Scripturale abundente. Acum nu fac doar nişte afirmaţii simple, ci afirm doctrinele învăţate autoritar în Sfintele Scripturi, şi ştiu din conştiinţa fiecărui creştin – că înţelegerea omului este atât de întunecată, încât el nu poate înţelege prin nici o modalitate lucrurile lui Dumnezeu până când înţelegerea sa nu a fost deschisă. Omul este prin natură orb în interior. Crucea lui Hristos, atât de plină de slavă şi strălucind atrăgător, nu îl atrage niciodată, deoarece el este orb şi nu poate vedea frumuseţile ei. Vorbeşte cu el despre minunile creaţiei, arată-i curcubeul multicolor care cuprinde cerul, lasă-l să privească gloriile unui peisaj, el poate foarte bine să vadă toate aceste lucruri; dar vorbeşte cu el despre minunile legământului harului, vorbeşte cu el despre siguranţa celui care crede în Hristos, spune-i frumuseţile persoanei Răscumpărătorului, el este aproape surd la toată descrierea ta; este adevărat, tu eşti ca unul care cântă o melodie bună; dar el acordă atenţie la aceasta, el este surd, el nu înţelege. Sau, ca să ne întoarcem la versetul special marcat aici, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) şi deoarece el este un om natural, nu este în puterea sa să distingă lucrurile lui Dumnezeu. „Ei bine,” spune cineva, „cred că am ajuns la o părere foarte tolerată în teologie; cred că înţeleg aproape fiecare punct.” Este adevărat, că poţi înţelege aceasta în litera ei; dar în spiritul ei, în primirea din aceasta de către suflet, şi în înţelegerea reală a acesteia, este imposibil pentru tine să ajungi la ea, afară de faptul că ai fost atras de Duhul. Pentru că atâta vreme cât Scriptura rămâne adevărată, că omul carnal nu poate primi lucrurile spirituale, trebuie să fie un lucru adevărat faptul că tu nu le-ai primit, doar dacă ai fost reînnoit şi ai fost făcut un om spiritual în Hristos Isus. Atunci, voinţa şi înţelegerea, sunt două uşi mari, amândouă sunt blocate împotriva venirii noastre la Hristos, şi până când acestea nu sunt deschise prin influenţele suave ale Duhului Divin, ele trebuie să fie închise pentru totdeauna pentru venirea la Hristos.
3. Din nou, sentimentele care constituie o mare parte din om, sunt depravate. Înainte de a primi harul lui Dumnezeu, omul, aşa cum este, iubeşte orice în afară de lucrurile spirituale. Dacă vreţi o dovadă pentru aceasta, priviţi în jurul vostru. Nu este nevoie de nici un monument pentru depravarea sentimentelor umane. Aruncaţi-vă privirea peste tot – nu există vre-o stradă, nici o casă, ba mai mult, nici o inimă, care nu poartă pe ea dovada tristă a acestui adevăr teribil. De ce nu se înghesuie oamenii peste tot în ziua de sabat la casa lui Dumnezeu? De ce nu suntem găsiţi mai fideli în citirea Bibliei? Cum se face că rugăciunea este o datorie aproape universal neglijată? De ce este atât de puţin iubit Hristos Isus? De ce sunt chiar aceşti adepţi declaraţi atât de reci în sentimentele lor faţă de el? Când au apărut aceste lucruri? Cu siguranţă, dragi fraţi, nu le putem urmări venind din altă sursă decât aceasta, corupţia şi stricarea sentimentelor. Noi iubim ceea ce ar trebui să urâm, şi urâm ceea ce ar trebui să iubim. Doar datorită naturii umane, naturii umane căzute, omul îşi iubeşte mai mult viaţa din prezent decât viaţa care va veni. Doar datorită efectului căderii, omul iubeşte mai mult păcatul decât dreptatea, şi căile acestei lumi mai mult decât căile lui Dumnezeu. Şi din nou, repetăm aceasta, până când aceste sentimente nu sunt reînnoite, şi transformate într-un canal proaspăt prin atragerea milostivă a Tatălui, nu este posibil pentru nici un om să îl iubească pe Domnul Isus Hristos.
4. Totuşi, încă o dată – conştiinţa, de asemenea, a fost copleşită de cădere. Cred că nu există nici o greşeală nemaipomenită făcută de preoţi, decât atunci când ei spun oamenilor că, conştiinţa este reprezentantul lui Dumnezeu din suflet, şi că ea este una dintre puterile care reţin demnitatea sa antică, şi stă ridicată în mijlocul căderii co-egalilor săi. Fraţii mei, când omul a căzut în grădină, omenirea a simţit aceasta în întregime; nu a fost nici măcar un singur stâlp din templul omenirii care să rămână ridicat. Este adevărat, conştiinţa nu a fost distrusă. Stâlpul nu a fost zdrobit; el a căzut şi a căzut într-o bucată, şi el stă acolo, cea mai măreaţă rămăşiţă a lucrării care a fost odată perfectă, a lui Dumnezeu în om. Dar acea conştiinţă este căzută, sunt sigur. Priviţi la oameni. Cine dintre ei este posesorul unei „conştiinţe bune în faţa lui Dumnezeu,” în afară de omul regenerat? Oare vă imaginaţi că dacă conştiinţa oamenilor le-ar vorbi tare şi clar, ei ar mai trăi în comiterea zilnică a unor fapte care sunt opuse dreptului la fel ca şi întunericul faţă de lumină? Nu, preaiubiţilor; conştiinţa îmi poate spune ca sunt un păcătos, dar conştiinţa nu poate să mă facă să mă simt ca sunt un păcătos. Conştiinţa îmi poate spune că un anumit lucru este greşit, dar cât de greşit este el, conştiinţa în sine nu ştie. I-a spus vre-odată conştiinţa unui om, neluminată de Duhul, că păcatele lui merită osânda? Sau dacă, conştiinţa a făcut aceasta, a condus ea vre-odată un om să simtă oroare faţă de păcat ca şi păcat? De fapt, a condus vre-odată conştiinţa pe un om la auto-renunţare, încât el s-a detestat pe sine şi toate faptele sale şi apoi a venit la Hristos? Nu, deşi nu este moartă, conştiinţa este ruinată, puterea ei este deteriorată, ea nu are acea claritate a ochiului şi acea tărie a mâinii, şi acel tunet al vocii, pe care a le-a avut înainte de cădere; ci ea a încetat până la un anumit nivel să îşi exercite supremaţia sa în oraşul sufletului omului. Atunci, dragilor, din cauza acestui motiv, a conştiinţei care este depravată, Duhul Sfânt trebuie să intre, să ne arate nevoia noastră după un Mântuitor şi să ne atragă la Domnul Isus Hristos.
„Totuşi,” spune unul, „până în acest moment unde ai ajuns acum, mi se pare că tu consideri că motivul pentru care oamenii nu vin la Hristos este pentru că ei nu vor, mai degrabă decât pentru că ei nu pot.” Este adevărat, foarte adevărat. Eu cred că cel mai mare motiv al neputinţei omului este încăpăţânarea voinţei sale. Odată biruită aceasta, cred că piatra cea mare este dată la o parte de la mormânt şi cea mai grea parte a bătăliei este deja câştigată. Dar îngăduiţi-mi să merg puţin mai departe. Textul meu nu spune „Nici un om nu va veni,” ci spune, „Nici un nu poate veni.” Acum, mulţi interpreţi cred că acest cuvânt de aici, „poate”, este doar o expresie puternică care nu exprimă un înţeles mai mult decât cuvântul „va”. Simt că aceasta nu este un lucru corect. În om nu există doar reaua-voinţă de a fi mântuit, ci o neputinţă spirituală de a veni la Hristos; şi voi dovedi aceasta fiecărui creştin cu orice preţ. Dragilor, vă vorbesc celor care deja aţi fost însufleţiţi de harul divin, oare nu vă învaţă experienţa voastră că există vremuri când aveţi dorinţa de a-l sluji pe Dumnezeu şi totuşi nu aveţi puterea de a face aceasta? Nu aţi fost obligaţi uneori să spuneţi că aţi fi dorit să credeţi, dar a trebuit să vă rugaţi, „Doamne, ajută necredinţei mele?” Pentru că, deşi sunteţi dispuşi suficient de mult pentru a primi mărturia lui Dumnezeu, natura voastră carnală era prea tare pentru voi, şi aţi simţit că aveţi nevoie de un ajutor supranatural. Sunteţi în stare să mergeţi în camera voastră la orice oră alegeţi şi să cădeţi pe genunchi şi să spuneţi, „Acum, este voia mea că trebuie să fiu foarte serios în rugăciune şi că ar trebui să mă apropii de Dumnezeu?” Vă întreb, consideraţi că puterea voastră este egală cu voinţa voastră? Aţi putea să spuneţi, chiar la bara acuzaţilor lui Dumnezeu însuşi, că sunteţi siguri că nu aţi greşit în consimţirea voastră; sunteţi dispuşi să fiţi împachetaţi în devoţiune, este voinţa voastră ca sufletul vostru să nu rătăcească de la contemplarea pură a Domnului Isus Hristos, dar descoperiţi că nu puteţi face aceasta, chiar dacă doriţi, fără ajutorul Duhului Sfânt. Acum, dacă însufleţitul copil al lui Dumnezeu descoperă o neputinţă spirituală, cu cât mai mult păcătosul care este mort în fărădelegi şi în păcat? Dacă chiar creştinii avansaţi, după treizeci sau patruzeci de ani, descoperă uneori că sunt doritori dar sunt fără putere – dacă aceasta este experienţa sa, – nu este mai verosimil ca bietul păcătos care încă nu a crezut, să descopere o nevoie de tărie cât şi o nevoie de voinţă?
Dar din nou, mai este un argument. Dacă păcătosul are tăria de a veni la Hristos, aş dori să ştiu cum trebuie să înţelegem acele descrieri continue a stării păcătosului pe care le întâlnim în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu? Se spune despre păcătos că el este mort în fărădelegi şi în păcate. Veţi afirma că moartea nu implică mai mult decât absenţa voinţei? Cu siguranţă, un cadavru este la fel de incapabil cum este şi fără voinţă. Sau din nou, nu văd toţi oamenii că există o deosebire între voinţă şi putere: oare acel cadavru nu poate fi înviat suficient pentru a dobândi o voinţă, şi totuşi să fie atât de neputincios încât să nu îşi poată ridica mâna sau piciorul? Nu am văzut niciodată cazuri în care unele persoane au fost suficient reanimate pentru a oferi o dovadă de viaţă, şi care totuşi au fost atât de aproape de moarte încât nu au putut înfăptui nici cea mai neînsemnată acţiune? În acestea nu există o diferenţă clară între dăruirea voinţei şi dăruirea puterii? Totuşi, este aproape sigur că atunci când voinţa este dată, puterea va urma. Faceţi un om să fie binevoitor şi el va fi puternic; căci atunci când Dumnezeu dă voinţa, el nu îl torturează pe om dăruindu-i o dorinţă pentru ceea ce el este incapabil de a face; cu toate acestea, el face o astfel de despărţire între voinţă şi putere, încât se va vedea că amândouă lucrurile sunt daruri deosebite ale Domnului Dumnezeu.
Apoi mai trebuie să mai pun încă o întrebare: dacă am avea tot ceea ce este necesar pentru a-l face pe un om binevoitor, nu îl înjosim dintr-odată pe Duhul Sfânt? Nu avem noi obiceiul să îi dăm toată slava mântuirii lucrate în noi lui Dumnezeu Duhul? Dar acum, dacă tot ceea ce Dumnezeu Duhul face pentru mine este să mă facă binevoitor să fac eu însumi aceste lucruri, nu sunt eu într-o mare măsură unul care împărtăşeşte slava cu Duhul Sfânt? Şi nu pot eu să stau în picioare îndrăzneţ şi să spun, „Este adevărat că Duhul mi-a dat voinţa să fac aceasta, dar totuşi eu am făcut aceasta, şi mă laud în această privinţă; este coroana mea, eu am câştigat-o şi o voi păstra.” Deoarece Duhul Sfânt este arătat mereu în Scriptură ca fiind persoana care lucrează în noi să dorim şi să înfăptuim plăcerea sa cea bună, noi susţinem că este o concluzie legitimă faptul că el trebuie să facă ceva mai mult pentru noi decât simplul lucru de a ne face binevoitori, şi de aceea, în afară de nevoia de voinţă dintr-un păcătos – trebuie să mai fie şi o nevoie actuală şi absolută de putere.
Acum, înainte de a lăsa această afirmaţie, lăsaţi-mă să mă adresez vouă pentru un moment. Sunt acuzat adesea că predic doctrine care pot răni foarte mult. Ei bine, nu voi nega acuzaţia, pentru că nu sunt atent să răspund în această privinţă. Am aici prezenţi martorii mei pentru a dovedi că lucrurile pe care le-am predicat au cauzat multe răni, dar ele nu au rănit nici moralitatea şi nici Biserica lui Dumnezeu; rana a fost făcută de partea lui Satan. Nu există doar unul sau doi ci multe sute de oameni care se bucură în această dimineaţă pentru că au fost apropiaţi de Dumnezeu; din oameni care au fost călcători de sabat profani, beţivi, sau persoane lumeşti, ei au fost aduşi să îl cunoască şi să îl iubească pe Domnul Isus Hristos; şi dacă aceasta a adus vre-o rană, fie ca Dumnezeu să ne trimită din harul său infinit de o mie de ori mai mult. Dar mai mult, care adevăr din lume nu va răni un om care alege să se rănească, cu el? Voi care predicaţi răscumpărarea generală, îndrăgiţi foarte mult proclamarea marelui adevăr al milei lui Dumnezeu până în ultimul moment. Dar cum îndrăgiţi să predicaţi aceasta? Mulţi oameni sunt răniţi de el amânând ziua harului şi se gândesc că ultima oră poate să fie la fel de bună ca şi prima. De ce trebuie să tăcem pentru totdeauna, dacă nu am predicat niciodată ceva care omul să poată folosi în mod greşit şi de care să abuzeze? Totuşi, spune unul, „Ei bine, atunci dacă eu nu pot să mă mântuiesc şi nu pot să vin la Hristos, trebuie să stau liniştit şi să nu fac nimic.” Dacă oamenii spun aceasta, osânda va cădea asupra capetele lor. V-am spus foarte clar că există multe lucruri pe care voi le puteţi face. A fi găsiţi neîntrerupt în casa lui Dumnezeu este în puterea voastră; a studia Cuvântul lui Dumnezeu cu sârguinţă este în puterea voastre; a renunţa la păcatul exterior, a părăsi viciile în care vă răsfăţaţi, a face viaţa voastră să fie cinstită, cumpătată şi dreaptă, este în puterea voastră. Pentru aceasta nu aveţi nevoie de nici un ajutor de la Duhul Sfânt; toate acestea le puteţi face singuri; dar a veni la Hristos cu adevărat nu este în puterea voastră, până când nu sunteţi reînnoiţi de Duhul Sfânt. Dar observaţi că nevoia voastră de putere nu este o scuză, având în vedere că nu aveţi nici o dorinţă să veniţi şi trăiţi într-o răzvrătire voită împotriva lui Dumnezeu. Nevoia voastră de putere constă în principal în încăpăţânarea naturii. Să presupunem că un mincinos spune că nu este în puterea lui să vorbească adevărul, că el a fost un mincinos de atâta vreme, încât nu poate să renunţe la minciună; este aceasta o scuză pentru el? Să presupunem că un om care şi-a făcut pe plac multă vreme trăind în pofte trupeşti multă vreme v-ar spune că el consideră că poftele sale trupeşti l-au încins ca o plasă de fier astfel că el nu poate scăpa de ele, ai considera aceasta o scuză pentru el? Nici una din ele nu este adevărată. Dacă un beţiv a devenit un beţiv atât de perfid, încât el consideră că este imposibil să treacă pe lângă o cârciumă fără să intre în ea, îl scuzi tu pentru aceasta? Nu, pentru că neputinţa sa de a se reforma, stă în natura sa, care nu are nici o dorinţă de a se restrânge sau de a învinge. Lucrul care este făcut şi lucrul care cauzează lucrul care este făcut, fiind amândouă din rădăcina păcatului, sunt două rele care nu se pot scuza unul pe celălalt. Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Pentru că ai învăţat să faci răul de aceea nu poţi învăţa acum să faci binele; şi de aceea, în loc să vă las să staţi jos scuzându-vă pe voi înşivă, lăsaţi-mă să pun o bombă sub locul leneviei voastre, pentru ca voi să fiţi speriaţi de ea şi să fiţi treziţi. Amintiţi-vă că a sta liniştiţi înseamnă să fiţi condamnaţi pentru toată veşnicia. Oh! Fie ca Duhul Sfânt să folosească acest adevăr într-o modalitate foarte diferită! Înainte de a termina cred că voi fi capabil să vă arăt cum este acest adevăr, care în aparenţă condamnă oamenii şi îi împiedică să vadă care este marele adevăr, care a fost binecuvântat pentru convertirea oamenilor.
II. Al doilea punct al nostru este ATRAGEREA TATĂLUI. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Cum atrage Tatăl oamenii? Preoţii Arminiani spun în general că Dumnezeu îi atrage pe oameni prin predicarea evangheliei. Foarte adevărat; predicarea evangheliei este instrumentul de atragere a oamenilor, dar trebuie să mai fie ceva mai mult decât aceasta. Lăsaţi-mă să vă întreb cui adresează Hristos aceste cuvinte? De ce se adresează oamenilor din Capernaum, unde el a predicat adesea, unde el a rostit trist şi jalnic calamităţile şi invitaţiile evangheliei? În acel oraş el a făcut multe lucrări măreţe şi a făcut multe minuni. De fapt, lor le-au fost date o asemenea învăţătură şi astfel de autentificări miraculoase, încât el a declarat că Tir şi Sidon s-ar fi pocăit de multă vreme îmbrăcaţi în sac şi în cenuşă, dacă ar fi fost binecuvântaţi cu astfel de privilegii. Acum, dacă predicarea lui Hristos însuşi nu a fost de folos acestor oameni ca să vină la Hristos, este posibil ca tot ceea ce era intenţionat prin atragerea Tatălui era simpla predicare. Nu, fraţilor, trebuie să observaţi din nou, el nu spune că nici un om nu poate veni dacă pastorul nu îl atrage, ci dacă Tatăl nu îl atrage. Acum există un astfel de lucru ca să fii atras de evanghelie, şi să fi atras de pastor, fără să fi atras de Dumnezeu. Evident, este intenţionată o atragere divină, o atragere a Dumnezeului Preaînalt – Prima Persoană din cea mai glorioasă Trinitate care trimite a Treia Persoană, Duhul Sfânt, pentru a atrage pe oameni să vină la Hristos. O altă persoană se întoarce împrejurul ei şi spune batjocoritor, „Atunci tu crezi că Hristos trage oameni la sine, văzând că ei sunt îndărătnici!” Îmi amintesc că m-am întâlnit odată cu un om care mi-a spus, „Domnule, tu predici că Hristos îi ia pe oameni de părul capului lor şi îi trage apoi la el.” L-am întrebat dacă putea să se refere la data predicii în care eu am predicat acea doctrină extraordinară, pentru că dacă el putea, atunci eu eram foarte recunoscător. Totuşi, el nu a putut. Dar am spus eu, în timp ce Hristos nu îi trage pe oameni la sine de părul capului lor, eu cred că el îi atrage prin inimă aproape la fel de puternic precum sugerează caricatura ta. Remarcaţi că în atragerea Tatălui nu există nici o forţare, Hristos nu a constrâns niciodată vre-un om să vină la el împotriva voinţei sale. Dacă un om nu vrea să fie mântuit, Hristos nu îl mântuieşte împotriva voinţei acestuia. Atunci, cum îl atrage Duhul Sfânt? De ce prin a-l face să dorească aceasta? Este adevărat că el nu foloseşte „persuasiunea morală;” el ştie o metodă mai intimă de a atinge inima. El merge la fântâna secretă a inimii, şi el ştie cum să întoarcă voinţa într-o direcţie opusă, printr-o operaţie misterioasă, astfel încât, aşa cum Ralph Erskine spune aceasta în mod paradoxal, omul este mântuit „cu un consimţământ deplin împotriva voii sale;” adică, împotriva voinţei sale vechi el este mântuit. Dar el este mântuit cu un consimţământ deplin, pentru că el este făcut binevoitor în ziua puterii lui Dumnezeu. Să nu vă imaginaţi că vre-un om va merge în cer protestând şi zbătându-se în toată calea sa împotriva mâinii care îl atrage. Să nu vă imaginaţi că vre-un om va fi scufundat în baia sângelui Mântuitorului în timp ce el se sforţează să fugă de Mântuitor. Oh, nu. Este foarte adevărat că în primul rând omul nu vrea să fie mântuit. Când Duhul Sfânt şi-a pus influenţa sa în inimă, se împlineşte textul – „atrage-mă şi eu voi fugi după tine.” Noi îl urmăm în timp ce el ne atrage, bucuroşi să ascultăm de vocea pe care odată am dispreţuit-o. Dar esenţa chestiunii constă în întoarcerea voinţei. Cum se face aceasta, nu ştie nimenea; acesta este unul dintre acele mistere care este perceput în mod clar ca un fapt, dar cauza pe care nici o limbă nu o poate spune, şi nici o inimă nu o poate ghici. Totuşi, vă putem spune felul aparent în care Duhul Sfânt operează. Primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt când vine în inima unui om este acesta: el îl găseşte cu o părere foarte bună despre sine: şi nu există nimic care să îl împiedice pe un om să vină la Hristos precum este o părere bună despre sine. De ce spune omul „Eu nu vreau să vin la Hristos. Eu am o dreptate atât de bună precum şi-ar dori oricine. Simt că pot merge în cer pe baza drepturilor mele personale.” Duhul Sfânt demască inima sa, îl lasă să vadă cancerul scârbos care este acolo şi îi mănâncă viaţa lui, îi descoperă tot întunericul şi toată murdăria acelei scufundări în iad, inima umană, şi apoi omul stă îngrozit. „Nu am crezut niciodată că sunt aşa. Oh! Acele păcate despre care credeam că sunt mici, au crescut la o statură imensă. Ceea ce eu credeam că era un muşuroi de cârtiţă a crescut într-un munte; ele erau mai înainte doar ca isopul de pe zid, dar acum au devenit ca un cedru din Liban. Oh,” şi-a spus omul în sinea sa, „Voi încerca şi voi reforma; voi face suficiente fapte bune pentru a spăla aceste fapte rele.” Apoi Duhul Sfânt vine şi îi arată că el nu poate să facă aceasta, îi ia toată puterea şi tăria sa imaginată, astfel că omul cade în genunchi în agonie şi strigă, „Oh! Odată am crezut că pot să mă mântuiesc pe mine prin fapte bune, dar acum realizez că
„Lacrimile mele puteau curge pentru totdeauna,
Zelul meu putea să nu cunoască nici o pauză,
Toate acestea nu puteau face ispăşire pentru păcat,
Tu trebuie să mântuieşti şi numai tu singur.””
Apoi, inima omului se afundă, şi omul este gata să dispere. Şi el spune, „Nu pot fi mântuit niciodată. Nimic nu mă poate mântui.” Apoi Duhul Sfânt vine şi îi arată păcătosului crucea lui Hristos, îi dă ochi unşi cu saliva cerească, şi spune, „Priveşte la crucea de acolo. Acel Om a murit pentru a-i mântui pe păcătoşi; tu simţi că eşti un păcătos, el a murit pentru a te mântui.” Şi el îl face inima capabilă să creadă şi să vină la Hristos. Şi când ea vine la Hristos, prin această atragere suavă a Duhului, ea găseşte „o pace cu Dumnezeu care întrece orice pricepere, care îi păzeşte inima şi mintea sa prin Isus Hristos Domnul nostru.” Acum, vei percepe simplu că toate acestea se pot face fără nici o constrângere. Omul este atât de mult atras cu consimţământul său, ca şi când nu ar fi atras deloc; şi el vine la Hristos cu un consimţământ deplin, cu un consimţământ la fel de total ca şi când nici o influenţă secretă nu ar fi fost exercitată în inima sa. Dar acea influenţă trebuie să fie exercitată, sau altfel, nu a fost şi nu va vi vre-odată un om care să poată sau să vrea să vină la Domnul Isus Hristos.
III. Şi acum, ajungem la final şi conchidem încercând să facem o aplicaţie practică a doctrinei; şi avem încredere că ea este una confortabilă. „Ei bine,” spune unul, „dacă ce predică acest om este adevărat, ce se va întâmpla cu religia mea? Pentru că tu şti că am încercat o perioadă lungă, şi nu îmi place să te aud spunând că un om nu se poate mântui el însuşi. Eu cred că el poate, şi eu intenţionez să perseverez; dar dacă ar fi să cred ceea ce spui tu, eu trebuie să renunţ la tot şi să încep din nou.” Dragii mei prieteni, ar fi un lucru foarte fericit dacă aţi face aşa. Să nu credeţi că voi fi alarmat dacă faceţi aceasta. Amintiţi-vă, ceea ce faceţi voi este să vă clădiţi casa voastră pe nisip, şi dacă eu o zgudui puţin, acest lucru este doar un act de generozitate faţă de voi. Lăsaţi-mă să vă asigur, în numele lui Dumnezeu, că dacă religia voastră nu are o fundaţie mai bună decât propria voastră tărie, ea nu vă va susţine în faţa barei de judecată a lui Dumnezeu. Nimic nu rămâne veşnic decât ceea ce a venit din veşnicie. Dacă veşnicul Dumnezeu nu a făcut o lucrare bună în inima voastră, tot ceea ce aţi făcut trebuie să fie descâlcit în ultima zi a dării de seamă. Este în zadar pentru voi să frecventaţi biserica sau capela, să păstraţi bine sabatul, să observaţi rugăciunile voastre: este în zadar pentru voi să fiţi cinstiţi cu vecinii voştri şi să fiţi onorabili în conversaţia voastră; dacă speraţi să fiţi mântuiţi prin aceste lucruri, este în zadar pentru voi să vă încredeţi în ele. Continuaţi să fiţi cât de oneşti doriţi să fiţi, păstraţi neîntrerupt sabatul, fiţi atât de sfinţi cât puteţi. Nu vreau să vă conving să nu faceţi aceste lucruri. Dumnezeu să mă ferească de aşa ceva; creşteţi în ele, dar oh, nu vă încredeţi în ele, pentru că dacă vă bazaţi pe aceste lucruri veţi descoperi că ele vă vor părăsi când veţi avea cea mai mare nevoie de ele. Şi dacă ar mai fi ceva ceea ce descoperiţi că puteţi face fără ajutorul harului divin, cu cât scăpaţi mai repede de speranţa care a fost produs de acesta, cu atât este mai bine pentru voi, pentru că a te bizui pe orice care carnea poate să facă este o deziluzie murdară. Un cer spiritual trebuie să fie locuit de oameni spirituali, şi pregătirea pentru acesta trebuie să fie lucrată de Duhul lui Dumnezeu. „Ei bine,” strigă altul, „am stat într-o misiune în care mi s-a spus că pot, prin opţiunea mea, să mă pocăiesc şi să cred, şi consecinţa este că eu am amânat-o din zi în zi. Am crezut că pot veni într-o zi la fel ca şi în alta; că doar trebuie să spun, „Doamne, ai milă de mine,” şi să cred, şi atunci voi fi mântuit. Acum tu mi-ai luat toată această speranţă, domnule; simt cum uimirea şi groaza pun stăpânire pe mine.” Din nou spun, „Dragul meu prieten, sunt foarte bucuros pentru aceasta. Acesta a fost efectul pe care am sperat să îl produc. Mă rog ca tu să simţi aceasta puţin mai mult. Când tu nu vei avea nici o speranţă de a te mântui pe tine însuţi, eu voi spera că Dumnezeu a început să te mântuiască. De îndată ce tu spui „Oh, nu pot veni la Hristos. Doamne, atrage-mă, ajută-mă,” mă voi bucura pentru tine. Cel care a dobândit o voinţă, deşi nu are nici o putere, harul a început să lucreze în inima sa şi Dumnezeu nu îl va lăsa până când lucrarea este terminată.” Dar, păcătos nepăsător, învaţă că mântuirea ta atârnă acum în mâna lui Dumnezeu. Oh, aminteşte-ţi că tu eşti în întregime în mâna lui Dumnezeu. Tu ai păcătuit împotriva lui, şi dacă el vrea să te osândească, tu eşti osândit. Tu nu poţi rezista voii sale şi nici să zădărniceşti scopul său. Tu meriţi mânia lui, şi dacă el alege să îşi toarne şuvoiul său întreg de mânie pe capul tău, tu nu poţi face nimic să îl înlături. Dacă, pe de altă parte, el alege să te mântuiască, el este în stare să te mântuiască la maxim. Dar tu stai în mâna sa ca şi molia de vară de sub degetul tău. El este Dumnezeul pe care tu îl mâhneşti în fiecare zi. Oare nu te face să tremuri gândul că destinul tău veşnic atârnă acum de voia celui pe care tu l-ai mâniat şi l-ai iritat? Nu face aceasta ca genunchii tăi să se ciocnească unul de altul şi ca sângele tău să se coaguleze? Dacă se întâmplă aceasta atunci mă bucur, deoarece aceasta poate fi primul efect al atragerii Duhului din sufletul tău. Oh, tremură la gândul că Dumnezeu pe care tu l-ai mâniat, este Dumnezeul de care depinde în întregime mântuirea sau condamnarea ta. Tremură şi „sărutaţi-l pe Fiul, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!”
Acum, reflectarea reconfortantă este aceasta: – Unii dintre voi din această dimineaţă sunteţi conştienţi că veniţi la Hristos. Nu aţi început să plângeţi plânsul pocăinţei? Oare nu mărturiseşte cămăruţa voastră pregătirea în rugăciune pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu? Şi în timpul serviciului din această dimineaţă, nu a spus inima ta în tine, „Doamne, mântuieşte-mă, sau voi pieri, pentru că nu pot să mă mântuiesc singur?” Şi nu ai putea să te ridici acum, şi să cânţi,
„Oh, har suveran, inima mea se supune;
Voi fi şi eu condus în victorie,
Un rob binevoitor al Domnului meu,
Să cânt victoria Cuvântului său”?
Şi nu te-am auzit eu însumi spunând în inima ta – „Isus, Isus, întreaga mea încredere este în tine: ştiu că nici o dreptate a mea personală nu poate să mă mântuiască, ci doar tu, O Hristos – mă afund sau înot, mă arunc în tine?” Oh, fratele meu, tu eşti atras de Tatăl, pentru că tu nu ai fi putut veni dacă el nu te-ar fi atras. Năpusteşte-te! Şi dacă el te-a atras, nu şti tu care este concluzia încântătoare? Lasă-mă să iţi repet un text şi fie ca acesta să te mângâie: „Domnul mi Se arată de departe: Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” Da, sărmanul meu frate care plângi, deoarece tu vii acum la Hristos, Dumnezeu te-a atras; şi pentru că el te-a atras, aceasta este o dovadă că el te-a iubit înainte de întemeierea lumii. Lasă inima să salte în tine, tu eşti unul dintre ai săi. Numele tău a fost scris pe palmele Mântuitorului când ele au fost ţintuite pe lemnul blestemat. Numele tău străluceşte pe pieptarul Marelui Preot azi; da, şi el a fost acolo înainte ca luceafărul de dimineaţă să îşi cunoască locul său, sau ca planetele să se rotească. Bucuraţi-vă în Domnul voi care aţi venit la Hristos, şi strigaţi de bucurie voi toţi care aţi fost atraşi de Tatăl. Pentru că aceasta este dovada voastră, mărturia voastră solemnă, că tu ai fost ales dintre oameni prin alegerea veşnică, şi că tu vei fi păstrat prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie descoperită.
