Antropologia: Doctrina Umanitatii

de R.P. Nettelhorst, Quartz Hill School of Theology

Psalmul 8:4-6 afirmă:

„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui…”

Ramura din teologie dedicată studiului rasei umane este etichetată „antropologia”, deşi ea are o slabă legătură, dacă are vre-una, cu studiul ştiinţific al umanităţii care este denumită la fel. O definiţie a acestui subiect teologic este „examinarea originii, naturii şi destinului rasei umane din perspectiva relaţiei sale cu Dumnezeu.” Probabil o cale mai bună de a nu uita la aceasta este să spunem că antropologia este studiul întrebărilor eterne ale vieţii: „Cine sunt eu?”, „De ce sunt eu aici?” şi „Unde mă duc eu?” Aceste trei întrebări vor forma schiţa de bază al studiului nostru despre oameni.

1. Cine sunt eu?

Ar trebui să ne uităm înapoi spre început pentru răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?” În Geneza 1:26-31 şi 2:4-25 aflăm că oamenii au fost creaţi făpturi după chipul lui Dumnezeu. (Ce ar putea fi chipul lui Dumnezeu a fost discutat în detaliu în Capitolul cinci, partea a doua.)

Biblia este explicită în relatarea creaţiei speciale a rasei umane. Doi oameni au fost creaţi, un bărbat şi o femeie. Bărbatul a fost creat primul (Geneza 2:4-25, 1 Timotei 2:13), din ţărâna pământului, în timp ce femeia a fost creată a doua, dintr-o parte a omului.

Cum erau primii doi oameni?

Biblia nu ne spune multe lucruri despre primele două fiinţe umane, practic orice spunem despre ele este o speculaţie. În lecturile sale asupra Genezei, Martin Luther a scris că, după părerea sa, Adam, în starea sa originală, era superior animalelor, chiar în acele puncte în care ele sunt puternice.

Sunt convins pe deplin că înainte ca Adam să păcătuiască ochii săi erau atât de ageri şi de clari încât ei îi întreceau pe cei ai linxului şi ai vulturului. El era mai puternic decât leii şi urşii, a căror putere este foarte mare; şi el mânuia în acelaşi fel în care noi mânuim păpuşile … Dacă ne uităm după un filozof remarcabil, să nu îi uităm pe primii noştri părinţi în timp ce ei erau încă liberi faţă de păcat.

Presupunerea obişnuită că primul cuplu uman erau Protestanţi Anglo-Saxoni albi nu este numai prostească, ci trădează o îngustime şi un etnocentrism înspăimântător. Din tot ceea ce cunoaştem, ei puteau să fie negri şi să aibă trei metri. Studentul Bibliei ar trebui să fie foarte atent să nu îngăduie prejudecăţilor sale culturale să intre în calea unei interpretări corecte; speculaţia este fină, doar atâta timp cât el recunoaşte că ea este speculaţie. În minutul în care interpretarea devine evanghelie, el a mers prea departe.

Când au fost creaţi oamenii?

Geneza 1:31 afirmă că oamenii au fost creaţi „în a şasea zi” a creaţiei. Dincolo de aceasta, nu putem fi siguri. Episcopul Ussher, bazându-se pe socotelile sale a genealogiilor din Geneza, a postulat că lumea în 4004 î. Hr. – în octombrie, mai exact. Dacă nu sunt găuri în înregistrarea genealogică din Geneza, atunci data lui Ussher este potrivită. Dar o genealogie fără găuri este foarte puţin probabil.

Care a fost scopul acestor genealogii? În primul rând, în mod evident, ei caută să lege trecutul de prezent şi în al doilea rând, prin aceasta ei au împiedicat o interpretare mitologică a primelor capitole din Geneza.

Ce este un mit? Termenul mit este folosit în studiul religiei şi al culturii pentru povestiri, în care subiectul lor este despre zei şi fiinţe super-umane şi evenimente extraordinare sau circumstanţe dintr-un timp care sunt în întregime diferite faţă de experienţa umană obişnuită. Miturile nu încearcă să dovedească faptul că evenimentele neobişnuite, transcendente sau divine despre care se vorbeşte sunt posibile. Fiecare mit se prezintă în sine ca o povestire autoritară de fapte, indiferent de cât de diferite ar fi ele faţă de lumea obişnuită. Termenul grec original pentru mit indică „cuvânt” în sensul unei declaraţii decisive finale. El diferă de grecescul „logos”, „cuvânt” a cărui validitate sau adevăr poate fi argumentată sau demonstrată (conform 2 Petru 3:5 „…odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul [logos] lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei.” Punctul de vedere al Noului Testament despre Geneza este că ea este un adevăr verificabil, nu un mit. Astfel este clar că investigaţia ştiinţifică în chestiunea originilor este rezonabilă şi dezirabilă). Deoarece miturile prezintă evenimente extraordinare fără a încerca să le justifice, uneori oamenii au presupus că miturile sunt pur şi simplu poveşti false care nu se pot dovedi şi astfel au făcut cuvântul „mit” un sinonim pentru „fabulă”. Totuşi, în studiul religiei trebuie să fie păstrată în minte diferenţa dintre mit şi fabulă.

Miturile sunt povestiri cu o autoritate absolută care este implicată mai degrabă decât afirmată; ele povestesc evenimente şi stări de lucruri care întrec lumea umană obişnuită, totuşi sunt de bază în lumea aceea; timpul în care evenimentele relatate au loc este în totalitate diferit de timpul istoric obişnuit al experienţei umane (şi în majoritatea cazurilor inimaginabil de multă vreme în urmă); actorii din naraţiune sunt de obicei zei sau alte fiinţe extraordinare (cum ar fi animale, plante, primii oameni, sau anumiţi oameni mari care au schimbat condiţia umană). Multe alte forme de literatură împărtăşesc una sau mai multe dintre trăsăturile acestei definiţii a mitului fără a deveni mitice. Un exemplu modern de mit este trilogia Războiul Stelelor; desigur, este ştiinţifico-fantastică, dar este şi un mit: „Într-o galaxie îndepărtată, cu mult timp în urmă…”

Cum se face că Geneza nu este un mit? Într-un mit, evenimentele şi relaţiile sunt diferite faţă de experienţa umană obişnuită, totuşi ele sunt de bază în acea lume. Cu siguranţă este evident că evenimentele creaţiei, potopul sau turnul Babel diferă de experienţa umană obişnuită. Cu siguranţă, nici o fiinţă umană nu a fost martor al creaţiei. Viaţa în Grădina Edenului, cu un şarpe vorbitor, nu este obişnuită şi ar părea mai mult un mit decât o realitate. Dar aici genealogiile vin să salveze. Miturile descriu evenimente care s-au petrecut inimaginabil de mult timp în urmă, sau cu mult, mult timp în urmă. Aceasta nu se poate spune despre povestirile creaţiei din cauza genealogiilor: ele leagă evenimentele înregistrate în Geneza cu prima audienţă a acelei povestiri. Adam poate fi urmat, pas cu pas, până la Noe, şi Noe poate fi urmat, pas cu pas, până la Avraam, şi Avraam până la Moise. Aceşti indivizi, Adam şi Noe, nu sunt semizei, ci sunt oameni reali în carne şi oase – oameni cu care cititorii Genezei au o legătură intimă.

Mai mult, Eden nu este un loc îndepărtat în spaţiu, deoarece el este localizat chiar în Orientul Apropiat, cu râurile obişnuite – nu misterioase – Tigru şi Eufrat care curg prin el: prima casă a rasei este pusă în mijlocul unei puteri mondiale. S-ar putea argumenta efectiv că nu numai că Geneza nu este mitologică, ea este o corectură inerent anti-mitologică faţă de mitologiile Antice din Orientul Apropiat care erau curente în zilele lui Moise. Moise a împrumutat din genul mitologic prin faptul că el a folosit elemente găsite în mituri – cum ar fi „soarele”, „luna”, „stelele”, „adâncul”, „Pământul” – dar face aceste „divinităţi” (cum erau ele privite în mitologia din Orientul Apropiat) neînsufleţite şi create, mai degrabă decât creative. Astfel, genul este folosit într-un astfel de fel încât, nu numai că este imposibil să interpretăm Geneza ca un mit, ci ea devine o critică curată împotriva mitului.

Selectivă sau completă?

Când comparăm genealogiile din Geneza cu listele genealogice din alte părţi ale Bibliei şi alte texte din Anticul Orient Apropiat, putem decide dacă aceste liste sunt complete sau selective?

Comparaţie

Evanghelia după Matei conţine o genealogie selectivă. În versetul 17 din capitolul unu, Matei subliniază că: „Deci, de la Avraam până la David, sînt patrusprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sînt patrusprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos, sînt patrusprezece neamuri.” Din aceasta cunoaştem că lista sa genealogică împarte artificial în trei grupuri de patrusprezece nume fiecare. Natura selectivă a genealogiei sale este clară când comparăm Matei 1:8 şi 1 Cronici 3:10-12, sau 1:12 şi 1 Cronici 3:18-19, sau 1:13 şi 1 Cronici 3:19-20. Deci pentru a obţine tiparul descris în versetul 17, Matei omite intenţionat câteva nume.

De vreme ce, cel puţin în înregistrarea genealogică a lui Matei, există găuri demonstrabile nu este nerezonabil şi nici fără precedenţă, să presupunem că ar putea exista găuri în genealogiile din Geneza 5 şi 10-11. Ce alte argumente există pentru respingerea lui Geneza 5 şi 10-11 ca fiind o cronologie strictă?

Argumente din tăcere

Dacă lista de nume şi vârste din Geneza 10-11 ne-a fost dată cu scopul de a construi o cronologie pre-Avraamică, este ciudat că Moise a eşuat în a da numărul total de ani de la Potop la Avraam. Obiecţia ridicată împotriva acestui punct este că Moise s-a aşteptat ca cititorul să socotească el totalul şi de aceea nu a adăugat cuvinte inutile.

Răspunsul la această obiecţie este că nu a luat nimic de bun în abilitatea cititorului de a aduna doar două numere din viaţa fiecărui patriarh antediluvian (Geneza 5) pentru a stabili durata totală a viaţii lor. Dacă durata întregii perioade a fost unul dintre motivele oferirii genealogiei, cât de simplu i-ar fi fost să dea totalul, aşa cum a făcut-o în Exod 12:40 pentru timpul şederii lui Israel în Egipt.

Forma simetrică

Genealogiile din Geneza 5 şi 11 sunt perfect simetrice. În fiecare dintre cele două genealogii sunt listaţi zece patriarhi, cu cel de-al zecelea patriarh care a avut trei fii importanţi:

Geneza 5	Geneza 11
Adam	Sem
Set	Arpacşad
Enos	Cainan
Cainan	Şelah
Mahalaleel	Eber
Iared	Peleg
Enoh	Reu
Metusala	Serug
Lameh	Nahor
Noe	Terah
(Sem, Ham, Iafet)	(Avram, Nahor, Haran)

Informaţii neînsemnate

Informaţiile date cu privire la fiecare patriarh este neînsemnată pentru o cronologie strictă. Geneza 5:6-8 afirmă că „La vârsta de o sută cinci ani, Set a născut pe Enos. După naşterea lui Enos, Set a mai trăit opt sute şapte ani, şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.” Acum dacă scopul acestei genealogii era să ne ofere o cronologie, tot ceea ce trebuia să spună era că „Set a trăit 105 ani şi l-a născut pe Enos”. Dar faptele adiţionale care ni se oferă cu privire la fiecare patriarh indică faptul că scopul acestor genealogii a fost să ne arate mai mult – de exemplu, cu câtă credincioşie a păzit Dumnezeu linia Mesianică (Geneza 3:14; 9:26) chiar şi în ere de apostazie generală (Geneza 6:1-12; 11:1-9); sau pentru a întipări asupra noastră vitalitatea şi măreţia umanităţii din acele zile străvechi de la începutul lumii; pentru a demonstra împlinirea blestemului din Geneza 2:17 prin repetarea melancolică a expresiei „şi apoi a murit”; pentru a arăta prin durata de viaţă mai scurtă a patriarhilor postdiluvian şi prin omisiunea numărului lor total de ani în viaţă efectul de restrângere al blestemului asupra trupului uman; şi pentru a face ca înregistrarea să se termine în termenii poruncii din 9:1, care a fost atât de vitală în importanţa ei cu privire la potop, prin omiterea cuvintelor „şi el a murit” în genealogia din Geneza 11. De aceea, de vreme ce atât de multe scopuri pedagogice sunt evidente în aceste două genealogii ce nu au de a face nimic cu lungimea reală a perioadei totale, nu este necesar să le imprimăm într-un sistem cronologic rigid.

Contemporanii lui Avraam?

Este puţin probabil ca patriarhii de după potop să fi fost contemporani cu Avraam, totuşi dacă interpretarea cronologică strictă a lui Geneza 11 este corectă, toţi patriarhii post-diluvian, inclusiv Noe, încă ar fi trăit când Avraam era de cincizeci de ani; trei dintre cei care au fost născuţi înainte de turnul Babel ar fi trăit după Avraam; şi Eber, tatăl lui Peleg nu numai că ar fi trăit după Avraam, dar ar fi trăit încă doi ani după ce Iacov a ajuns în Mesopotamia să lucreze pentru Laban!

În faţa acestui lucru, aceasta pare foarte ciudat. Încă mai ciudat, Iosua a raportat că părinţii lui Avraam inclusiv Terah, erau idolatri când ei locuiau „în vechime de cealaltă parte a Râului” (Iosua 24:2, 14, 15). Dacă patriarhii Noe şi Sem erau încă vii (aşa cum cere o interpretare cronologică strictă) atunci, ca şi „părinţi ai lui Avraam”, ei au căzut în idolatrie prin aceştia!

Cronologia antică din Orientul Apropiat

Cel mai serios argument împotriva unei cronologii stricte fără găuri din Geneza 5 sau 10-11 este cel al cronologiei Orientului Apropiat. John Pilkey scrie:

Genealogia din Geneza 11:10-26 pare să conţină o cronologie pentru intervalul dintre Potop, numit în 11:10, şi naşterea lui Avram, numită în 11:26. Se pune că Arpacşad, fiul lui Sem a fost născut la doi ani după Potop, ca şi când ar iniţia un proces cronologic ce se sfârşeşte cu Avram. Despre fiecare dintre descendenţii lui Arpacşad se spune că a fost născut când tatăl său a ajuns la o anumită vârstă. Dacă aceste vârste sunt însumate fără găuri ipotetice, doar 220 de ani au survenit între naşterea lui Arpacşad şi cea a lui Terah, tatăl lui Avram. În 11:26, timpul naşterii lui Avram este stabilit mai vag ca fiind la ceva timp după ce Terah a ajuns la şaptezeci. Chiar dacă data naşterii lui Avram este întârziată ipotetic, intervalul dintre ea şi Potop nu putea să treacă de trei sau patru secole; şi, din alte notiţe cronologice din Vechiul Testament, Potopul nu putea să aibă loc cu mult mai devreme de anul 2500 î. Hr.

Doctrina unui Potop în al treilea mileniu a devenit o încurcătură apologetică datorită orientărilor puternic ştiinţifice întemeiate în secolul nouăsprezece când istoricii au fost de acord cu geologii în percepţia că Pământul este mult mai vechi decât s-a crezut mai înainte. Deşi vârsta Pământului nu este strict aceeaşi chestiune cu data Potopului, revizia cronologică în sus a devenit un semn al falsificării ştiinţifice. Potopul din al treilea mileniu a început să pară naiv şi de necrezut. O extrapolare a listei cu împăraţi egipteni a lui Manetho a dus la avansarea primei dinastii a Faraonului Menes înapoi în mileniul al patrulea. Din 1900, arta stratigrafiei, dezvoltarea sistemelor cronologice rafinate, şi tehnica de datare cu carbon au dat toate impresia că progresul în ştiinţa istorică depinde de un punct de vedere evoluţionist în dezacord cu orice cronologie teologică solid structurată şi coerentă a lumii.

Dacă de exemplu alegem o dată a Potopului în 2500, întâlnim riscul de a fi jenaţi dintr-odată de o dovadă pur ştiinţifică a faptului că populaţia lumii în acel timp nu era de opt ci de optzeci de milioane; sau că unele oraşe din Orientul Mijlociu sau o reţea de oraşe era locuită continuu între anii 2900 şi 2000.

Probleme ale respingerii unei cronologii stricte

În timp ce alte genealogii ca cea din Matei au în mod clar găuri, dintr-un punct de vedere lingvistic este foarte dificil să postulăm găuri în genealogiile din Geneza. Cu siguranţă este adevărat faptul că, cuvântul „a deveni tatăl lui” poate însemna „a deveni strămoşul lui”. La o adică, Isus este numit Fiul lui David, deşi este evident că mulţi oameni au intervenit între ei. Şi găurile pot fi demonstrate în genealogiile lui Matei şi a lui Luca şi oriunde altundeva în Biblie. Dar în toate aceste cazuri nu se dau referinţe explicite la ani; adică: doar în aceste genealogii din Geneza ni se spune că acela şi acela a trăit atâţia ani şi apoi l-a născut pe acela şi pe acela. Ar avea vre-un motiv cititorul mediu să suspecteze găuri, sau să bănuiască faptul că textul a lăsat atât de mult nespus?

Cineva ar putea fi tentat să accepte genealogiile la valoarea nominală, cel puţin până când astfel de găuri pot fi demonstrate în genealogii care sunt construite ca şi cele din Geneza 5 şi 10-11.

Presupuneri culturale

Totuşi, probabil cititorul obişnuit Semitic cu ar găsi ideea de genealogie incompletă ca fiind un concept atât de ciudat. Un cititor Semitic ar observa simetria dintre Geneza cinci şi Geneza unsprezece. De vreme ce genealogiile incomplete sunt ceva comun în Biblie şi în alte literaturi din Orientul Apropiat, în ciuda neîndemânării aparente a unei astfel de înţelegeri pentru un american modern, de fapt este natural să acceptăm genealogiile din Geneza ca fiind selective, fără nici un gând de a stabili o cronologie corectă a perioadelor aflate în discuţie.

Cu îngăduirea golurilor în genealogii, listările vor fi înţelese ca având următoarea formă (din Geneza 11):

La vârsta de treizeci şi cinci de ani, Arpacşad a devenit strămoşul lui Şelah (şi după ce a devenit strămoşul lui Şelah, Arpacşad a mai trăit patru sute trei ani; şi a născut fii şi fiice).

La vârsta de treizeci de ani, Şelah a devenit strămoşul lui Eber. (şi după a devenit strămoşul lui Eber, Şelah a mai trăit patru sute trei ani; şi a născut fii şi fiice).

La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a devenit strămoşul lui Peleg (şi după a devenit strămoşul lui Peleg…)

Alte dovezi în plus pentru găuri

1 Cronici 16:14-17 (compară Psalmul 105:7-10; Deuteronom 7:9) înregistrează:

Domnul este Dumnezeul nostru; judecăţile Lui se împlinesc pe tot pământul. Aduceţi-vă aminte totdeauna de legământul Său; de făgăduinţele Lui, făcute pentru o mie de neamuri de oameni, de legământul pe care l-a făcut cu Avraam, şi de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac; El l-a făcut o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel: …

Aceste pasaje par să sugereze că au existat mai mult de douăzeci de generaţii listate în Geneza 5 şi 11 între timpul lui Adam şi timpul lui Avraam. Deşi este posibil să citim „o mie de generaţii” în paralel du „veşnic” în versetul 15, făcând astfel „mii de generaţii” o hiperbolă figurativă, cineva ar putea argumenta uşor că „mii de generaţii” defineşte „veşnic”, trecând de la general la specific (ca în Proverbele numerice). Totuşi, dacă „mii de generaţii” este figurat sau hiperbolic, aceasta încă sugerează că mai mult de douăzeci de generaţii sunt considerate aici.

Când pasajele din Psalmi şi din Cronici sunt legate de alte dovezi deja discutate, pare dificil să evităm sugestia că genealogiile din Geneza sunt mai degrabă selective decât complete.

Rezumat

1. Genealogiile servesc scopului de a lega trecutul de prezent. Ele elimină mitul ca o interpretare posibilă a textului din Geneza.
2. Există probleme în felul în care să înţelegem genealogiile. Cea mai naturală interpretare la prima vedere ar fi că ele sunt complete. Totuşi, aceasta violează cronologia general acceptată, situând potopul în anul 2500 î. Hr., în mijlocul unei perioade continue demonstrabile de locuire.
3. Probabil un Semit, văzând natura sinonimică şi paralelă a genealogiilor le-ar înţelege ca fiind mai degrabă selective decât complete.
4. 1 Cronici 16:14-17 (cu Psalmul 105:7-10 şi Deuteronom 7:9) par să sugereze mai mult de douăzeci de generaţii între Adam şi Avraam.

Este fiinţa umană mai mult decât suma atomilor săi?

Geneza 2:7 înregistrează că „Omul a devenit un suflet viu.” Ce este un suflet? Răspunsul nu este atât de uşor de aflat precum ar crede unii. Există o deosebire de concept între termenii din Vechiul şi Noul Testament traduşi cu acelaşi cuvânt englez. Deosebirea esenţială stă în faptul că termenul evreiesc pentru suflet, nephesh, spre deosebire de termenul grec pentru suflet psuche, nu este o entitate spirituală care există în afara trupului. Evreiescul nephesh este folosit în general pentru a denumi oameni individuali sau animale în esenţa lor totală (Geneza 1:20 şi Exod 1:5). Acesta este clarificat în special în Geneza 2:7 unde suflarea divină este suflată în trup, şi astfel a format o singură fiinţă. „un nephesh viu, adică un om.”

Totuşi, ar trebui să fie notat că nephesh este folosit alternativ cu cuvântul evreiesc pentru duh, ruah. Ruah înseamnă şi el „vânt” sau „suflare” sau „emoţie”; contextul singur poate determina traducerea potrivită pentru cuvânt: dacă ruah apare ca un substantiv masculin, sau dacă apare singur, el are sensul de „vânt”. Dacă el este folosit ca un substantiv feminin, el are sensul de „suflare” sau „duh” sau „emoţie”.

Cuvântul grecesc pentru duh este pneumos, şi este întotdeauna neutru (de la acest cuvânt grecesc avem astfel de cuvinte engleze precum „pneumatic”). Probabil nu este nici o mirare că Noul Testament vorbeşte despre dificultatea de a despărţi „sufletul” de „duh”.

Capitolele care deschid Geneza indică originea părţii spirituale a lui Adam, tot aşa cum indică originea părţii materiale: amândouă vin direct de la Dumnezeu. Dar unde îşi are originea sufletul uman? Au fost propuse trei teorii.

A. Teoria pre-existenţei

Teoria pre-existenţei învaţă că „toate sufletele umane au fost create la începutul întregii creaţii”. Oamenii au fost la început îngeri şi au devenit oameni datorită apostaziei. Acum ei trec printr-un proces disciplinar după care ei vor fi restauraţi la statutul lor de îngeri. Aceasta este credinţa Hinduismului, Teozofiei, a lui Plato, Iustin Martirul şi Origen. Elemente ale acestei idei pot fi găsite şi în Mormonism.

Teoria pre-existenţei a fost condamnată ca şi erezie de Consiliul de la Constantinopol din 540 d. Hr. Cel mai serios defect este în incompatibilitatea sa cu doctrina păcatului iniţial. Legea Non-contradicţiei pare să o elimine ca şi alternativă viabilă.

B. Teoria creaţiei

Teoria creaţiei învaţă că „sufletul şi duhul fiecărui individ sunt create la naştere prin acţiunea directă a lui Dumnezeu.” Acest punct de vedere a fost învăţat de Aristotel (384 î. Hr.), de Ieronim (340 d. Hr.), de Biserica Romano Catolică şi de majoritatea Reformatorilor. Trei versete din Scriptură sunt numite pentru a susţine teoria:

Ei au căzut cu feţele la pământ, şi au zis: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit, şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” (Numeri 16:22)

Proorocia, Cuvântul Domnului despre Israel. Aşa vorbeşte Domnul, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, şi a întocmit duhul omului din el… (Zaharia 12:1)

Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? (Evrei 12:9)

Totuşi, mi se pare că aceste trei pasaje permit cu greu o astfel de interpretare; o comparaţie cu Psalmul 119:73 şi 139:13-16 pare să creeze dificultăţi în special pentru interpretarea în lumina teoriei creaţiei a lui Zaharia 12:1 (versetul central în teorie):

Mâinile Tale m-au făcut, şi m-au întocmit; dă-mi pricepere, ca să învăţ poruncile Tale (Psalmul 119:73)

Tu mi-ai întocmit rărunchii,
Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:
Te laud că sînt o făptură aşa de minunată.
Minunate sînt lucrările Tale,
şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!
Trupul meu nu era ascuns de Tine,
când am fost făcut într-un loc tainic,
ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau;
şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite,
mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Psalmul 139:13-16)

Dificultatea pentru perspectiva creaţionistă vine din simpla realizare că, de vreme ce trupurile noastre sunt produse ca şi rezultat al fertilizării şi al dezvoltării normale a fetusului, şi de vreme ce aceste două versete din Psalmi trebuie să fie interpretate ca expresii ale purtării de grijă mediate de Dumnezeu pentru dezvoltarea noastră individuală, de ce într-un pasaj foarte similar (Zaharia 12:1) ar trebui să credem că în discuţia despre formarea duhurilor noastre, nu se are în vedere ceva mai mult decât acelaşi lucru? Mai mult, teoria înfruntă în esenţă aceeaşi problemă pe care am văzut-o în teoria anterioară: ce putem spune despre păcatul original (sau imputat)? Dacă oamenii sunt născuţi în păcat, înseamnă că Dumnezeu creează un duh contaminat cu păcat, sau înseamnă că el îl creează şi apoi imediat îl condamnă? Din nou, Legea Non-contradicţiei pare să creeze dificultăţi de neînvins pentru această teorie.

C. Teoria Traduciană

Teoria Traduciană învaţă că „partea spirituală a omului este acordată prin procreaţie astfel că individul îşi primeşte întreaga sa persoană de la părinţii săi.” Această teorie a fost acceptată de Tertulian (secolele 2 şi 3 d. Hr.), de Augustin (354 – 430 d. Hr.), de Luterani şi de majoritatea teologilor moderni (Chafer, Bancroft, Delitzsch). Tăria argumentului este compatibilitatea sa cu păcatul original şi simplismul ei. Ea este susţinută şi de pasaje ca Evrei 7:9-10, sau Psalmul 51:5, care afirmă explicit că părintele produce un copil păcătos în momentul concepţiei.

Partea spirituală a fiinţelor umane

Întrebarea majoră cu privire la partea spirituală a omului este dacă imaterialul este făcut din una sau din două părţi; adică, fiinţa umană este un trup cu un suflet şi un duh, sau fiinţa umană este un trup cu o parte spirituală?

Suportul poziţiei dihotomice (un trup cu o singură parte spirituală unificată) este următorul: omul se spune că a devenit un suflet viu (Geneza 2:7). Sufletul este omul întreg, nu ceva care el îl are simplu. În 1 Petru 2:11 întreaga parte imaterială este numită printr-un nume: „suflet”. Iacov vorbeşte despre o compoziţie dublă a omului şi el a folosit „duhul” pentru a vorbi despre partea imaterială (Iacov 2:26). Chiar Pavel a vorbit doar despre două părţi ale omului: trupul şi duhul (1 Corinteni 7:34).

Poziţia trihotomică răspunde foarte simplu la aceste puncte. 1 Tesaloniceni 5:23 şi în special Evrei 4:12 par să facă o distincţie precisă între suflet şi duh şi că ele nu sunt în întregime sinonime. Astfel, partea imaterială a omului este într-un fel ceva mai mult decât un singur lucru.

Toţi oamenii sunt derivaţi dintr-un singur strămoş?

Relatarea din Geneza face absolut clar faptul că toate fiinţele umane care au trăit sau care vor trăi vre-odată sunt descendenţi din primii doi oameni, Adam şi Eva (Adam înseamnă „omenire” şi Eva înseamnă „viaţă”). Eva îşi primeşte acest nume deoarece „ea este mama tuturor celor vii.” (Geneza 3:20) Unitatea rasei este clară şi din istoria seculară, limbă, psihologie şi fiziologie. Chiar şi evoluţioniştii care o resping pe Eva biblică presupun că specia umană s-a ridicat într-un singur loc, dintr-o singură femeie. De fapt, membrii rasei umane sunt atât de apropiat înrudiţi unul de celălalt, încât nici unul nu este cu mai mult de douăzeci de generaţii de a fi înrudit cu orice altă persoană de pe faţa planetei (spre descurajarea profundă a rasiştilor).

Romani 5:12 ne asigură că păcatul afectează întreaga rasă. Unitatea rasei este indispensabilă pentru teologia biblică. Aceasta afectează doctrina depravării omului. Dacă omenirea este din două sau mai multe surse, atunci nu ar putea exista o doctrină valabilă a depravării. Observaţi 1 Corinteni 15:22 care indică faptul că din cauza lui Adam „toţi mor.”

Trebuie să notăm un lucru din aceasta: dacă se găseşte viaţă inteligentă în afara Pământului, nu va trebui să le trimitem misionari; de fapt, aceasta ar fi o pierdere de timp, de vreme ce ei nu ar fi descendenţi din Adam, şi de aceea moartea lui Isus pe Pământ nu ar fi pentru ei. Dumnezeu trebuie să fi făcut aranjamente separate pentru ei. În acelaşi fel, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la ce se întâmplă cu animalele după ce ele mor: ele nu sunt în Adam, şi de aceea dacă ele au suflet, Dumnezeu a făcut aranjamente separate pentru ele.

Deci care este condiţia morală a rasei?

Dumnezeu a creat fiinţele umane fără păcat, potrivit lui Geneza 1:25 şi 31. Teologilor le place să numească această condiţie, înainte ca Adam să păcătuiască, „starea inocenţei”. Această sfinţenie originală este definită adesea ca o tendinţă a sentimentelor şi a voinţei (deşi însoţită de abilitatea de a alege răul) în direcţia cunoştinţei spirituale a lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine în general. Aceasta este deosebită de sfinţenia desăvârşită a sfinţilor, aşa cum afecţiunea instinctivă şi inocenţa copilului diferă de sfinţenia care a fost dezvoltată şi a fost întărită prin îndurarea ispitei. Adam era responsabil moral. El nu a fost înzestrat cu sfinţenie absolută, ci cu siguranţă cu o stare fără de păcat de probă care îl înclina spre Dumnezeu. Adam a fost creat ca şi om matur; înţelegerea sa a păcatului era mai obiectivă decât cea a noastră. Potrivit lui Geneza 2:8-9 şi 15 Adam şi Eva trăiau într-un mediu perfect: toate nevoile lor erau împlinite. Lor le-a fost dat un scop şi un înţeles de către Dumnezeu. Geneza 2:15 înregistrează că cel puţin una din sarcinile lor era să se îmbrace şi să păzească grădina Eden. Nu este clar ce atrage după sine aceasta, deoarece problema spinilor şi a scaieţilor nu apăruse încă. În orice caz, aceasta nu era o muncă dificilă, de vreme ce lucrul din greu până la transpiraţie era o parte din blestem. Acestui prim cuplu i-au fost date trei ale slujbe, potrivit lui Geneza 1:28:

a) Ei urmau să se reproducă. De fapt, aceasta a fost prima poruncă; cei care asociază sexul cu păcatul sunt foarte greşiţi.

b) Ei urmau să supună Pământul. Aceasta indică faptul că ei trebuiau să ia lumea dintr-o stare sălbatică şi să o supună controlului şi administrării umane. Acest lucru este prima indicaţie că studiul naturii şi manipularea sa este intenţionată şi încurajată de Dumnezeu.

c) În final, lor li s-a spus că stăpânească peste toate creaturile de pe planetă. Animalele din lume au fost create pentru folosul uman, şi nu invers. Activiştii de la drepturile animalelor deşi sunt sinceri şi au o inimă caldă, ei sunt teribil induşi în eroare. Oamenii sunt superiori animalelor şi animalele sunt pentru folosul nostru oricum vedem noi potrivit.

Perfecţiunea nu a fost să fie soarta rasei umane. Geneza 2:16-17 explică faptul că Dumnezeu a dat o interdicţie rasei. Ar trebui notat că, în mod proporţional erau mai multe de făcut decât lucruri care să nu le facă. Slujirea lui Dumnezeu este în primul rând pozitivă (Romani 12:1-2; 1 Tesaloniceni 4:3 şi 5:18). Doar un lucru a fost interzis: „să nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Ar trebui accentuat faptul că era o interdicţie împotriva mâncării din pomul cunoştinţei despre conceptele de bine şi de rău, nu o interdicţie împotriva activităţii intelectuale (vezi Capitolul patru, partea 4).

Păcatul nu a început în mahalale, nici nu a rezultat din sărăcie. Păcatul a început în paradis. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost numit aşa pentru că el a devenit o chestiune de test. Fructul nu avea o putere specială de blestem; putea fi orice fruct. Pur şi simplu Dumnezeu l-a desemnat pe acela. Nu ni se spune ce fruct era. S-a afirmat simplu că el era „bun de mâncat şi plăcut de privit” (Geneza 3:6). Fiţi siguri că separaţi pomul vieţii de pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pomul vieţii era un pom cu puterea de a prelungi viaţa fizică. El avea o putere unică. Adam nu a mâncat din el.

Adam a fost ispitit de Eva ca să păcătuiască, care la rândul ei a fost ispitită de şarpe. Se presupune că acest şarpe (Geneza 3:1) este Satan, deşi Biblia nu este niciodată explicită în afirmarea acestui lucru (conform Apocalipsa 12:9 care este o aluzie la aceasta). În orice caz, Adam a fost ispitit şi această ispitire este fundamentul pentru argumentele Noului Testament cu privire la mântuire. Fără cădere, nu ar mai fi fost nevoie de răscumpărare (Romani 5:12-21, 1 Corinteni 15:21-22). Un punct interesant de observat este că Adam nu a fost înşelat: el a ştiut ce făcea. De aceea Dumnezeu nu condamnă rasa umană din cauza lui Eva care a fost înşelată, ci din cauza lui Adam (1 Timotei 2:13- 14; 2 Corinteni 11:3). Întreaga rasă umană a fost prezentă în Adam când Adam a păcătuit (1 Corinteni 15:22; conform ideii similare din Evrei 7:9-10).

Care a fost mai exact testul la care a fost pus Adam? Nu a fost invidia. Adam avea suficient din toate. Nu a fost sexul. Aceasta a fost prima poruncă a lui Dumnezeu. Deci, care a fost? Singura cale prin care cineva putea păcătui iniţial a fost să sfideze sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Păcatul lui Adam a violat voia lui Dumnezeu şi a cerut independenţă faţă de planul lui Dumnezeu. El a gândit greşit despre Dumnezeu şi nu a acceptat ceea ce Dumnezeu a spus: primul din creaţia sa care s-a împotrivit cuvântului lui Dumnezeu a fost Adam. Când Dumnezeu a spus „să fie lumină” nu vedem nici o ceartă, nu-i aşa? Doar oamenilor le-a fost dată puterea de a scutura din pumn şi să spună „nu!”

Păcatul lui Adam, ca tot păcatul, a fost un act de nebunie. El a fost creat după chipul lui Dumnezeu, totuşi a căzut la oferta lui Satan ca să „devină ca Dumnezeu”. El deja era ca Dumnezeu! Comparaţi oferta lui Satan pentru Hristos de a-i da toate împărăţiile din lume; nu erau ele ale lui oricum? Spre deosebire de Adam, Isus nu a devenit iraţional.

Deci, Adam şi Eva au căzut. Ei erau singurele persoane care au devenit păcătoase prin păcătuire. Aceasta era o schimbare constituţională fundamentală. Nici un act nu îl face pe cineva păcătos azi; în schimb, noi suntem născuţi păcătoşi.

De fapt actul păcatului a fost o predare către Satan. Aceasta a avut ca rezultat autoritatea lui Satan asupra rasei umane de atunci în colo (Matei 4:8-9 şi Efeseni 2:1-2). Întreaga lume aparţine „celui rău” (1 Ioan 5: 19). De aceea, veştile nu sunt bune. Întreaga rasă umană este „depravată totalmente”. Aceasta înseamnă simplu că există o absenţă totală a sfinţeniei din inima umană; aceasta nu se referă la intensitatea păcatului.

Contrastul este interesant. La început Dumnezeu a zis că totul era „foarte bun” (Geneza 1). În timpul potopului, acesta era „doar rău continuu” (Geneza 6:5). Vă rog să observaţi următoarele versete în legătură cu condiţia actuală a indivizilor separaţi de Hristos: Iov 14:4, 15:14, Psalmul 51:5, Eclesiastul 7:20, 29, Isaia 1:2-8, Marcu 7:15, 20-23, Galateni 5:19-21, Romani 3:9-18 şi Iacov 1:13-15. Fiinţele umane sunt pierdute în păcat prin natura lor (Efeseni 2:3) şi sunt sub conducerea lui Satan (Ioan 8:44, 1 Ioan 3:10, şi 1 Corinteni 2:14).

2. De ce sunt eu aici?

Am ajuns la a doua dintre întrebările noastre: „De ce sunt eu aici?” Sunt eu un simplu consumator? Un canal pentru felurite bunuri fabricate? Ceva pentru care voi da bani în schimb pentru munca mea?

Într-o medie a duratei unei vieţi de şaptezeci de ani, un american obişnuit va petrece cam douăzeci de ani dormind, unsprezece ani lucrând, şase ani mâncând şi opt ani privind la televizor. El sau ea va avea şase maşini, o casă şi probabil o sută de perechi de papuci. Oare aceasta este tot ceea ce va însemna viaţa când se va sfârşi? Oare singurul meu scop în viaţă este să contribui la o economie americană sănătoasă? Când mor, oare cel mai remarcabil lucru care se poate spune despre viaţa mea este că m-am uitat la televizor opt ani şi am văzut fiecare episod din „Leave it to Beaver” (Lasă în seama castorului)? „Oh, da, el se scula în fiecare dimineaţă, mergea la lucru, venea acasă şi se uita la televizor. Acum el este mort.”

Oare remarca următoare este tot ceea ce poate fi spus mai bun despre viaţă: „Viaţa este grea. Apoi mori.”? Solomon a zis lucruri deprimante despre viaţă:

Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe cari le făcusem cu mînile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic supt soare. (Eclesiastul 2:10-11)

Şi acesta este un mare rău, anume că se duce cum venise; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt? Ba încă, toată viaţa lui a mai trebuit să mănânce cu necaz, şi a avut multă durere, grijă şi supărare. (Eclesiastul 5:16-17)

Unul din punctele pe care le subliniază Eclesiastul este că viaţa în afara lui Dumnezeu este cu adevărat fără sens, cu o mai mică valoare decât o bere comercială. Totuşi, povestirea creaţiei în cartea Genezei ne spune ceva despre „de ce” – ul vieţii. Întreaga creaţie a universului este descrisă ca şi când totul a fost proiectat pentru uzul şi folosul umanităţii; fiinţele umane sunt piesa centrală a creaţiei lui Dumnezeu (Geneza 1:28-30). Dumnezeu iubeşte fiinţele umane. El îşi exprimă dragostea sa în binecuvântările procreării, a pământului şi a mâncării. Unii ar putea pune sub semnul întrebării faptul că dragostea este o parte din povestirea creaţiei, dar priviţi la Deuteronom 7:13-15, unde binecuvântările inerente în creaţie, aşa cum sunt ele găsite în Grădina din Eden, sunt promise lui Israel datorită dragostei lui Dumnezeu.

„El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi; va binecuvânta rodul trupului tău şi rodul pământului tău, grâul tău, mustul şi untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite şi rodul turmelor tale de oi, în ţara pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale. Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimete nici una din acele molime rele din Egipt pe cari le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc.”

Sau priviţi la Isaia 51:3 unde Dumnezeu afirmă că Israel va fi ca Grădina din Eden. Contextul povestirii din Geneza trebuie să fie ţinut în minte. Aceasta a fost scrisă de un israelit către israeliţi, care vedeau în povestirea creaţiei şi în descrierea Grădinii din Eden ecoul binecuvântărilor promise ale legământului Mozaic – sau mai degrabă, ei realizau că binecuvântările legământului erau ecouri slabe ale unei ere timpurii.

Faptul că Dumnezeu iubeşte fiinţele umane este ceva ce Adam şi Eva au uitat. Eva a fost ispitită în mai multe feluri de şarpe: ea a fost ispitită prin mândrie – „să fii ca Dumnezeu”; dar mai important, Adam şi Eva au dezvoltat o imagine deformată despre cine este Dumnezeu, o imagine care persistă până azi. Într-un recent best-seller, Job: A Comedy of Justice (Iov, o comedie sau dreptate), Robert A. Heinlein a scris:

„Dar observaţi cu atenţie ce am spus. Nu am spus că lumea a fost creată în urmă cu douăzeci şi trei de bilioane de ani; am spus că aceasta a fost era ei. Ea a fost creată bătrână. Creată cu fosile în pământ şi cratere pe lună, toate vorbesc de o eră mare. Creată în acest fel de Yahweh, deoarece l-a amuzat pe El să o facă aşa. Unul dintre oamenii de ştiinţă a spus: „Dumnezeu nu învârte zarurile cu universul.” Din nefericire nu este adevărat. Yahweh rostogoleşte zarurile cu universul Său … pentru a înşela creaturile sale.”

„De ce ar face El aceasta?”

„Lucifer spune că aceasta este aşa deoarece El este un Artist sărac, felul acela care întotdeauna se răzgândeşte şi răzuieşte pânza. Şi o glumă practică. Dar eu nu am dreptul la o opinie; eu nu sunt la acel nivel. Şi Lucifer este păgubit unde Fratele Său este avut în vedere…”

Heinlein repetă una din minciunile cele mai vechi din univers: „Dumnezeu nu este bun. El încearcă să iţi interzică ceva plăcut.” Ca şi orice Minciună Mare, ea găseşte o audienţă gata pentru a o crede iar Adam şi Eva au fost tocmai o astfel de audienţă. Ei au crezut minciuna că Dumnezeu nu este bun şi astfel ei au ales să nu îl asculte – ca să afle acest lucru bun pe care Dumnezeu încerca să îl ţină departe de ei. Ei au vrut să vadă ce pierdeau. Cât de mulţi creştini trăiesc azi cu aceeaşi părere greşită? Să considerăm câteva povestiri amuzante sau triste:

Mireasa a purtat negru!

Fata atractivă care venea pe coridor era însoţită de domnişoarele de onoare, toate în negru, şi în faţa altarului bisericii, rudele miresei şi mirelui purtau toate haine închise, de asemenea. Rochia pentru această ocazie purta un mesaj special.

Această mireasă şi mire îmbrăcaţi în negru erau oameni adânc dedicaţi şi intenţionau treburi serioase. În acel an, 1839, ei urmau să plece şase luni şi jumătate într-o călătorie care traversa America spre Oregon, unde ea şi soţul ei predicator-doctor, Dr. Marcus Whitman urmau să îşi înceapă lucrarea de misiune. Prin purtarea negrului în ziua nunţii ei, Narcissa indica faptul că pentru ea creştinismul nu mai era o chestiune de glumă. Până acum ea fusese plină de amuzament şi frivolitate. În ziua aceea, cei care proclamau mesajul creştin trebuiau mai presus de orice altceva să fie serioşi.

Comitetul alcătuit din trei oameni aşteptau la aeroport pentru slujitorul oaspete care urma să predice în biserica lor în ziua următoare. Ei i-au cercetat pe fiecare pasager care venea, pentru că nici unul dintre ei nu l-au mai văzut vreodată pe vizitatorul lor, şi ei se temeau ca nu cumva să îl piardă. Un domn înalt îmbrăcat într-un costum negru a venit dinspre avion, şi purtătorul de cuvânt al grupului s-a apropiat de el.

„Dumneavoastră sunteţi oaspetele nostru slujitor?”

Noul sosit a răspuns: „Nu, nu sunt eu. Ulcerul mă face să arăt aşa.”

Chiar crezi că Dumnezeu care a inventat sexul vrea ca tu să fii nenorocit?

Atunci de ce eşti tu aici? Care este scopul tău în viaţă? Priviţi la Geneza 1:26-30:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ.”

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.

Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”

Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost.

Care sunt câteva dintre concluziile care le putem trage din acest pasaj din Geneza? Una, vedem că fiinţele umane au fost create fiinţe sociale. Geneza 2:18 clarifică faptul că nu este bine ca omul să fie singur. Aceasta înseamnă că nu este voia lui Dumnezeu ca tu să fii un pustnic.

Când eram boboc la liceu obişnuiam să mă amuz construind planuri pentru o cabană de bârne. Am citit mai multe cărţi despre cum să construieşti o cabană de bârne, deci am decis că ceea ce am dorit cel mai mult în viaţă era să plec departe de civilizaţie în pădure, să construiesc o cabană şi să locuiesc în libertate pe pământ. Mi-aş fi petrecut tot timpul meu citind şi să nu deranjez pe nimeni şi nimeni să nu mă deranjeze.

Dumnezeu a avut alte idei.

În clasa a zecea am decis să mă înscriu pentru cursuri care credeam că îmi vor fi mie folositoare în viaţă şi am ales: magazinul de metale, lucratul în lemn şi reparaţii auto. Am avut destule ore ridicole despre Engleză şi Istorie. Cine avea nevoie de ele? Când a venit timpul ca să mă înscriu pentru acele cursuri, nici unul din cele pe care le doream nu era deschis. De fapt, nu am ales deloc. Singurele cursuri rămase erau Engleză avansată, Istoria lumii, Biologia şi Algebra – chiar ultimul curs era un curs pregătitor pentru facultate.

Am decis înţelept că Dumnezeu încerca să îmi spună ceva: planurile sale pentru viaţa mea erau considerabil diferite faţă de cele ale mele.

Dumnezeu nu a avut intenţia niciodată ca oamenii să fie singuri – nici chiar eu.

O a doua concluzie care poate fi trasă din Geneza este că Dumnezeu a dat speciei umane slujba de a cuceri lumea naturală. El s-a aşteptat ca noi să o învăţăm şi să o înţelegem, şi să o aducem din starea ei sălbatică, naturală într-o stare de control. Este interesant să contrastăm aceasta cu viziunea naţiunilor care înconjurau Israelul în vremea când Moise scria Geneza. În Geneza vedem că universul a fost creat pentru folosul rasei umane (Geneza 1:26-30), nu rasa umană pentru folosul universului sau a lui Dumnezeu. Dar în contrast, iată o poveste babiloniană a lui Enuma Elish:

Când Marduk aude cuvintele zeilor, inima sa [îl] stimulează să alcătuiască opere de artă. Deschizându-şi gura, el se adresează lui Ea pentru a împărtăşi planul pe care el l-a conceput în inima sa: „Sângele îl voi strânge şi îl voi face oase să fie. Voi întemeia o sălbăticie; „om” va fi numele său. În adevăr, voi crea om-sălbatic. El va fi însărcinat cu slujba pentru zei pentru ca ei să se simtă în largul lor!” (Tablet VI, liniile 1-8)

În supunerea Pământului, trebuie să fim atenţi să nu credem că aceasta este la fel cu abuzarea Pământului. În istoria timpurie a mişcării ecologice, creştinismul era condamnat ocazional ca fiind anti-ecologic, bazat adesea pe citirea greşită a poruncii de a „supune” Pământul (o citire greşită perpetuată de unii fundamentalişti reacţionari).

Practic, cum „supunem Pământul?” Când vine timpul în care trebuie să ieşi afară şi să tunzi iarba, bucură-te! Atunci tu vei ajuta la împlinirea acestei porunci. Când biserica ta are o zi de lucru pentru a smulge buruienile, sau ei decid să facă un peisaj, bucură-te! Ocazional, cineva se poate încrunta şi să întrebe: „De ce cheltuiţi bani pe peisaje, tăierea ierbii, plantarea de flori? Aţi putea cheltui toţi aceşti bani pentru misionari!” Desigur, aceasta este corect, dar munca misionară nu este singurul lucru pe care Dumnezeu vrea ca noi să o facem! Supuneţi Pământul! Înţelegeţi-l. Faceţi-l de folos. Fiţi un administrator bun!

Pentru ce altceva mai sunt eu aici? Catehismul scurt de la Westminster întreabă „Care este ţinta principală în viaţă?” Şi răspunsul este „Ţinta principală în viaţă este să îl Glorificăm pe Dumnezeu şi să ne Bucurăm de el pentru totdeauna.” Aceasta nu este rău deloc şi se potriveşte cu învăţătura biblică.

Ce altceva mai are de spus Biblia cu privire la întrebarea, „Care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea?”

1. Iubeşte-l pe Dumnezeu. Deuteronom 6:5 spune:

Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

2. Iubeşte-l pe aproapele tău. Levitic 19:18:

Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul.

Iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui este suma Legii şi a profeţilor potrivit cu cuvintele lui Isus din Matei 22:36-40. Iubirea implică cel puţin trei lucruri:

1) ascultare. Vezi Ioan 14:23-24:

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes.

Vezi şi 15:9-13; şi Deuteronom 6:5-9.

2) folositor. Vezi Mica 6:8: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Vezi şi Exod 23:4-5; Iacov 1:27; 2:14-17; Proverbe 25:21- 22; Matei 5:43-48; şi 28:19-20.

3) dreptatea. Vezi 1 Petru 1:15-16:

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfânt”.

Vezi şi Levitic 11:44-45; 19:2; 20:7; şi Iacov 4:7-10, 17.

Oare desculţă şi însărcinată este rolul potrivit?

Cei mai mulţi fundamentalişti vorbesc despre faptul că Dumnezeu a stabilit anumite roluri pentru femeie în relaţia de căsătorie şi aceste roluri trebuie înţelese practic astfel:

1) Sclava

Orice lucrare din casă care trebuie făcută trebuie făcută de femeie. Nu este locul bărbatului să spele vasele, să măture podelele, să cureţe toaletele, să spele rufele, să schimbe scutecele sau oricare altă sarcină care trebuie să fie făcută pentru a păstra în funcţiune o gospodărie.

2) Creşterea de copii

Purtarea de grijă pentru copii este rolul exclusiv al mamei, cu excepţia taţilor care se presupune că îi duce pe băieţi la jocurile cu mingea şi îi învaţă sporturi, alături de alte activităţi masculine cum ar fi lucratul în lemn, reparaţii auto, râgâitul şi altele asemănătoare.

3) Casnica

Soţia trebuie să stea acasă în timp ce soţul câştigă toţi banii; probabil, dacă copii au crescut, soţia poate să îşi ia o slujbă cu jumătate de normă, atâta timp cât venitul ei este mai mic decât cel al soţului, şi atâta vreme cât aceasta este mai puţin prestigioasă de asemenea.

În timp ce aceasta ar putea fi viziunea populară printre creştinii conservatori, o viziune înzestrată cu un statut de potrivire binecuvântată divin, cititorul Bibliei este presat din greu să desluşească faptul că aceasta este imaginea scripturală rânduită a lucrurilor. De fapt, cineva ar putea sugera că creştinismul fundamental a crescut o tradiţie culturală la statutul de inspiraţie divină, şi apoi a căutat versete din Scriptură după ce faptul de a „dovedi” poziţia deja presupusă.

Consideraţi:

Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. (Galateni 3:28)

Unul dintre cele mai remarcabile lucruri despre acest verset este reacţia faţă de acesta a celor care insistă că femeile au un rol de servitoare. Priviţi la reacţia autorului unui pamflet despre rolul femeii, tipic pentru poziţia conservatoare:

Egalitatea fiinţelor înaintea lui Dumnezeu nu cere eliminarea tuturor rolurilor distincte din societate. Egalitatea fiinţelor nu elimină autoritatea şi supunerea în relaţii. Am putea arăta spre multe exemple de relaţii în care există egalitate şi totuşi o diferenţă în roluri implicând autoritatea şi supunerea – Trinitatea; Preşedintele şi cetăţenii Statelor Unite; părinţii şi copiii; patronul şi salariaţii; bătrânii bisericii şi membrii bisericii. (p. 14, The Role of Women, Grace Community Church, 1985) (p. 14, Rolul femeii, Biserica comunitară a harului, 1985)

Ignorând problemele cu unele din exemplele lor (în special cu Trinitatea şi cu înţelegerea lor a democraţiei americane), consideraţi importanţa afirmaţiei: teologia nu are nici o semnificaţie practică – în acest caz. Sau mai specific, ea nu are nici o semnificaţie asupra relaţiei bărbat / femeie. Eliminarea sclaviei şi eliminarea superiorităţii rasiale inerente în relaţiile timpurii dintre evrei şi creştini faţă de neamuri este lăudabilă şi este potrivită, dar când este vorba despre femeie – aceasta nu înseamnă cu adevărat că ele sunt egale.

Cititorul gânditor ar putea obiecta în acest punct: „Dar nu trebuie ca soţia să fie supusă soţului ei? Mi se pare că îmi amintesc un pasaj din Scriptură…”

Probabil că o privire asupra pasajului în chestiune ar fi ajutătoare.

Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. (Efeseni 5:21-30)

În această lumină, este instructiv să observăm alte două pasaje care au un impact profund asupra subiectului, deşi ele sunt considerate rar:

Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. (1 Corinteni 7:3-4)

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată. (1 Corinteni 13:4-8)

De asemenea, observaţi alte două pasaje instructive:

Isus i-a chemat la El, şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:42-45)

Atitudinea ta ar trebui să fie la fel cu cea a lui Hristos Isus:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (Filipeni 2:5-8)

O imagine interesantă considerând că soţul şi soţia ar trebui să aibă o legătură unul cu celălalt aşa cum are Hristos cu Biserica. Conducerea în poziţia creştină, conceptul că soţul este capul soţiei, trebuie să fie înţeles în lumina a ceea ce Isus a spus despre natura conducerii. Cel care conduce este slujitorul tuturor şi ceea ce atrage după sine aceasta este ilustrat bine de întâmplarea în care Isus a spălat picioarele ucenicilor. Dragostea nu înseamnă că îi faci pe alţii să facă treaba pentru tine; iubirea înseamnă că tu faci treaba pentru ei – şi fără să te aştepţi la nimic în schimb!

Cu privire la ideea conservatoare despre cât de rău este dacă femeia lucrează în afara casei, de vreme ce ele ar trebui să aibă grijă de copii – consideraţi afirmaţii obişnuite ca aceasta, ilustrând poziţia:

Modelul biblic pentru creşterea copiilor şi instruirea lor în adevărurile lui Dumnezeu a fost întemeiat în Deuteronom 6 unde copiii sunt învăţaţi de părinţi „când stai în casa ta şi când mergi pe drum şi când te culci şi când te ridici.” Părinţii sunt responsabili pentru educarea spirituală a copiilor lor şi mamele care lucrează tot timpul în afara casei lor de obicei le lipseşte timpul de a-i instrui potrivit pe copiii lor. Iar responsabilitatea pentru această instruire nu poate fi simplu transferată asupra altcuiva. (The Role of Women (Rolul femeii), p. 10)

Este o schimbare interesantă aici din „părinţi” în „mame”. Şi astfel întreaga premiză este greşită. Biblic există puţine lucruri de spus despre rolul mamelor în creşterea copiilor – deşi se spun multe lucruri despre mame care îi nasc. Dar creşterea copiilor era treaba taţilor. Pasajul din Deuteronom 6:6 citat mai sus este scris bărbaţilor – nu femeilor. În Evrei există patru forme de pronume „tu” disponibile: masculin singular, masculin plural, feminin singular, feminin plural. Ghiciţi care este folosit în Deuteronom 6:6? Masculin plural. Nici măcar nu se adresează femeilor.

Mai mult, dacă cititorul s-ar uita într-o concordanţă la cuvântul „tată” şi la formele care au legătură cu el şi la cuvântul „mamă” şi la formele care au legătură cu ea, el sau ea vor descoperi următoarele (dintr-o căutare cu ajutorul computerului):

1612 apariţii ale cuvântului „tată”, „a tatălui” sau „taţi”.

Doar 338 apariţii ale cuvântului „mamă”, „a mamei” sau „mame”.

Se pare că despre taţi se vorbeşte mai frecvent. Mai mult, cineva poate descoperi la cuvântul „mamă” că în cele mai multe contexte mama sau naşte sau alăptează copiii; se spune puţin despre rolul mamei dincolo de aceasta.

Priviţi la Efeseni 6:4 ca un exemplu:

Şi voi, taţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.

Şi mamele şi taţii sunt cei care trebuie amândoi să fie ascultaţi (Deuteronom 5:16, Efeseni 6:1-3), nu unul mai mult decât pe celălalt.

David a fost criticat pentru felul cum l-a crescut pe Adonia, nu mama lui Adonia:

(Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: „Pentru ce faci aşa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip, şi se născuse după Absalom.) (1 Împăraţi 1:6)

Într-o toană similară vezi 1 Samuel 3:13 (Eli), 1 Samuel 8:3 (Samuel), Luca 15:12-13 (fiul risipitor). Observaţi că bărbaţii sunt cei care îi cresc pe copii în Proverbe 13:24,19:18, 23:13, 22:6, 1 Timotei 3:4. Cu privire la femeile care lucrează în afara casei, observaţi 2 Corinteni 12:14:

Iată că sînt gata să vin a treia oară la voi; şi tot nu vă voi fi o sarcină; căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă. Ce-i drept, nu copiii sînt datori să agonisească pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copiii lor.

Observaţi „părinţii” agonisesc pentru copiii lor, nu doar tatăl. Probabil cel mai deranjant lucru dintre toate pentru bărbaţii şovini este descoperirea felului în care misiunea lui Isus era finanţată:

Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei, cari fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-l ajutau cu ce aveau. (Luca 8:1-3)

Consideraţi toate femeile din Biblie care lucrau afară din casă:

1. Femeia cinstită din Proverbe 31 (ea are copii!)
2. Rut culegând spice (Rut 2)
3. Debora, judecătoare în Israel (Judecători 4:4, 5:7)
4. Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16:14-15)
5. Priscila, cea care făcea corturi (Fapte 18:1-3)
6. Înţelepciunea, personificată ca o femeie, este activă în crearea lumii (Proverbe 8:27-31)

Cu privire la afirmaţia ciudată citată mai sus, „Iar responsabilitatea pentru această instruire [a copiilor] nu poate fi simplu transferată asupra altcuiva [altcineva decât mama],” probabil că autorii pamfletului au ales să ignore lucrarea dădacelor şi a slujitorilor aşa cum este menţionată şi în Vechiul şi în Noul Testament? (conform Geneza 24:59, 35:8, Exod 2:7-9, Numeri 11:12, 2 Samuel 4:4, 2 Împăraţi 11:2-3, 2 Cronici 22:11). Probabil că nici nu ar trebui să menţionăm faptul că Samuel a fost crescut în templu de către preoţi (1 Samuel 1-2)…

Desigur, sunt aceia care ar putea argumenta că singurul motiv pentru care femeile vor să lucreze în afara casei, să facă o carieră şi altele, este datorită mişcării feministe care le-a umplut capul cu vise şi aspiraţii greşite. Acei feminişti cârpiţi sunt cei care le-au făcut pe femei nefericite şi ne-satisfăcute ci „rolurile lor potrivite, date de Dumnezeu” în căminul lor.

Uh huh.

Ca şi cei care deţineau sclavi într-o eră diferită, care se plângeau că „Dacă nu erau acei aboliţionişti cârpiţi care i-au umplut pe negri cu idei de lână că ei nu trebuie să fie aproape de necaz; supărându-i cu libertatea şi egalitatea şi cine ştie ce alte prostii cârpite!”

Motivul pentru care o femeie i-ar putea plăcea o carieră şi să fie ne-satisfăcută de rolul de sclav este deoarece ea este o fiinţă umană, creată după chipul lui Dumnezeu, cu aceleaşi idealuri şi aspiraţii comune, speranţe şi temeri, care îi umplu pe bărbaţi jumătate din umanitate, de vreme ce femeia, şi ea, este la fel de mult o parte din umanitate ca şi bărbatul.

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său,

l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;

parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Geneza 1:27)

3. Unde mă duc eu?

Unde mergem de aici? Care este destinul final al fiinţei umane? Ce are de spus Biblia despre moarte şi despre lucrurile finale?

Moartea

Primele trei capitole din Geneza îl învaţă pe cititor că moartea este consecinţa păcatului; în mod specific, ea este rezultatul neascultării lui Adam şi Eva. Aceste prime două fiinţe umane, trăind într-un mediu perfect, au încălcat legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ei şi a adus asupra lor consecinţele inevitabile din partea inhibatoare a dragostei lui Dumnezeu. Moartea vine din cauza morţii? Da, aşa de ciudat precum se pare. După ce am spus aceasta, trebuie să adăugăm repede că moartea nu este ceva care să îi placă lui Dumnezeu cu care el îi loveşte pe oameni. Ezechiel clarifică aceasta când înregistrează cuvintele lui Dumnezeu în Ezechiel 33:11:

Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?”

Totuşi, aşa cum este clar din Psalmul 136 (vezi Capitolul trei), moartea şi distrugerea celui rău este un act de dragoste, care este spre folosul celui drept:

Pe Cel ce a lovit împăraţi mari, căci în veac ţine îndurarea Lui! Pe Cel ce a ucis împăraţi puternici, căci în veac ţine îndurarea Lui! (Psalmul 136:17-18)

Consideraţi că indiferent de cât de ticăloasă sau de josnică este o persoană, răutatea ei este limitată de durata vieţii sale. Toate legămintele pe care Dumnezeu le-a făcut cu oamenii – legăminte care au fost făcute întotdeauna datorită dragostei lui Dumnezeu – au avut cel puţin una din pedepsele lor, pedeapsa cu moartea. Priviţi la legământul cu Noe (Geneza 9:6):

Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Sau priviţi la Legământul Mozaic (Evrei 10:28):

Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.

Şi chiar şi Noul Legământ promite moartea pentru neascultare – spre surprinderea unor creştini, care par să uite pe Anania şi Safira (Fapte 5:1-11). Priviţi la Evrei 10:29-31:

Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său.” Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Deci putem concluziona că moartea este o pedeapsă impusă de un Dumnezeu iubitor ca un rezultat al unui legământ rupt. Dar totuşi încă de pare greu să fie iubitor, nu-i aşa? Dar consideraţi Geneza 3:22:

Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.”

Dacă fiinţele umane ar fi mâncat din pomul vieţii şi nu mai puteau muri, Isus nu ar fi putut deveni niciodată un om ca să moară pentru păcatele noastre; atunci noi am fi fost de ne-răscumpărat – pierduţi veşnic în păcatele noastre, ca şi demonii.

Viaţa după moarte

În zilele lui Hristos, Saducheii erau o sectă iudaică ce respingea ideea unei învieri. Aceasta se baza pe citirea lor a Pentateuhului, în care ei nu au găsit nici un indiciu despre viaţa după moarte de orice fel: nu o dată în Pentateuh Moise a menţionat o înviere a celor morţi. Când Saducheii l-au întrebat pe Isus despre aceasta, el a răspuns spunând că ei sunt într-o greşeală serioasă cu privire la întrebarea referitoare la viaţa de dincolo; pentru a dovedi acest punct, el a citat Exod 3:6:

În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre „Rug”, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?” Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” (Marcu 12:26-27; vezi şi Luca 20:37-38)

Isus a citat din Pentateuh respingând învăţătura falsă a Saducheilor, nu pentru că acesta era cel mai clar pasaj din Vechiul Testament care poartă mărturie despre înviere, ci pentru că Saducheii refuzau să accepte altceva decât cele cinci cărţi ale lui Moise ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Pentru Saduchei, restul Vechiului Testament era contrafăcut.

Cărturarii moderni nu sunt atât de limitaţi ca şi Saducheii, căutând ce are de spus Vechiul Testament despre viaţa după moarte; totuşi, trebuie să admitem că Vechiul Testament rar face aluzie la viaţa după moarte şi când o face, aceasta este fără detalii.

Vă rog să observaţi următoarele lucruri:

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui veşnic în Casa Domnului. (Psalmul 23:6)

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. (Iov 19:25-27)

Chiar aceste două pasaje, unul din Psalmi şi unul din Iov, nu sunt imagini precise ale învierii şi a vieţii după moarte. Psalmul 23:6 poate fi interpretat ca însemnând nimic mai mult decât o existenţă plăcută în această viaţă, înţelegând „veşnic în casa Domnului” a fi o hiperbolă. Între timp, pasajul din Iov este notoriu prin dificultatea de a fi tradus sau de a fi înţeles. Toate versiunile antice diferă, astfel că nu se poate pune nici un sprijin pe ele. Toţi şi fratele său a propus îmbunătăţiri pentru ceea ce este în text. Origen, unul dintre timpurii părinţi ai bisericii, a argumentat că acest pasaj a fost într-adevăr o afirmaţie a nemuririi şi a învierii. Totuşi, aşa cum a arătat Hrisostom (un alt părinte timpuriu al bisericii), este greu să împăcăm o astfel de interpretare cu Iov 14:12: „aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală…” sau Iov 10:21: „…înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc…” Totuşi, Hrisostom poate că exagerează problema. De fapt, Iov 14:12-15, pe care el îl ridică, ca şi obiecţie, poate părea că vorbeşte de fapt despre înviere:

Aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui. Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi pînă-Ţi va trece mânia, şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! Dacă omul odată mort ar putea să mai învie, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

Alţii au socotit, totuşi, că Hrisostom a avut în cele din urmă dreptate. Chiar acest pasaj extins ar putea fi înţeles ca indicând că în realitate nu există nici o speranţă după moarte: „Dacă un om moare, va trăi el din nou?” O întrebare retorică, care aşteaptă „nu” ca şi răspuns. Ceea ce urmează întrebării lui Iov este simplu speranţa lui Iov că mizeria pe care o suferă nu o va mai îndura mult timp, ci că o reînnoire – o restaurare a vieţii bune – va veni în curând. Astfel au interpretat unii Iov 19:25-27. Observaţi traducerea acestuia pe care o dă Marvin H. Pope:

Ştiu că răscumpărătorul meu trăieşte,
Un garant asupra ţărânii va sta;
Chiar după ce păcatul meu este criticat,
fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu.
Îl voi vedea pe el de partea mea,
ochii mei îl vor vedea, nu un străin.
Inima leşină în mine.

Interpretarea în acest caz ar fi pur şi simplu că Iov speră că va fi restaurat din necazurile sale din această viaţă. El nu se gândeşte deloc despre viaţa după moarte.

Deci, vorbeşte vreodată Vechiul Testament clar, fără urmă de îndoială, despre viaţa după moarte? Sau cititorul trebuie să aştepte venirea Noului Testament înainte ca viaţa după moarte să fie învăţată clar? Suntem recunoscători că există cel puţin două pasaje care vorbesc fără îndoială despre înviere:

Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. (Daniel 12:2-3)

Să învie dar morţii Tăi!

Să se scoale trupurile mele moarte!

Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!

Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” (Isaia 26:19)

Cu aceste două pasaje, cel din Isaia şi cel din Daniel, este clar că ideea unei vieţi după moarte nu a fost o invenţie nouă în Noul Testament. Dar mai este clar faptul că întrebarea despre viaţa după moarte nu era de o mare importanţă pentru poporul lui Israel. Spre deosebire de vecinii lor din Egipt şi Mesopotamia, israeliţii nu îşi petreceau timpul lor planificând viaţa care va veni. Israeliţii s-au concentrat asupra întrebării vieţii şi a trăirii neprihănite înaintea lui Dumnezeu azi; aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru creştini acum. Cuvintele lui Hristos vorbesc despre această chestiune:

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:33-34)

Înţelesul şi natura iadului

Cuvintele care se află la baza cuvântului tradus prin „iad” în traducerea King James a Bibliei nu se referă toate la locul de suferinţă destinat pentru morţii care l-au respins pe Isus Hristos. Spunând aceasta, nu există nici o îndoială că un astfel de loc există, destinat pentru chinul veşnic al celor care au ales să-l urmeze pe diavol. Aceasta este foarte clar din următoarele pasaje:

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41)

Două cuvinte în particular, unul din Vechiul Testament, celălalt din Noul Testament, care nu se referă la chinul veşnic sunt ebraicul sheol şi grecescul hades, cu o excepţie. Amândouă cuvintele sunt cel mai bine traduse prin cuvântul „mormânt”.

Ebraicul SHEOL

Cuvântul sheol a fost în mod inutil deranjant pentru oameni pentru mult timp. Au fost făcute încercări de a egala sheol cu hades în Noul Testament; unii vor citi adesea că „sheol” este locul unde au mers toţi moţii, buni sau răi, înainte de timpul învierii lui Hristos: el este descris ca fiind un loc întunecat, o lume de jos.

Din nefericire, o astfel de idee este mai în acord cu conceptele greceşti ale vieţii după moarte decât sunt ele faţă de adevărul biblic. Sheol, este în mod constant pereche cu cuvintele „moarte” (Psalmul 18:5), „distrugere” (Psalmul 18:4-5), şi „adâncul” (Psalmul 30:3; Isaia 14:15); prin faptul că fiecare, indiferent de condiţia sa spirituală sfârşeşte aici, ar trebui să fie recunoscut pentru ceea ce este de fapt: un cuvânt ebraic care este cel mai bine tradus prin cuvântul „mormânt”. Nici o concepţie a vieţii după moarte nu este asociată cu acest cuvânt. El este folosit pentru a descrie locul în care sufletul veşnic al persoanei se va duce după moarte. În schimb, ele este folosit pentru a descrie unde va sfârşi trupul unei persoane după ce nu mai respiră. De exemplu, priviţi la Psalmul 31:17:

Doamne, să nu rămân de ruşine când Te chem. Ci să rămână de ruşine cei răi, şi ei să se pogoare muţi în sheol!

Dacă interpretarea tradiţională a cuvântului sheol este reţinută, este dificil să împăcăm un astfel de pasaj cu textele din Noul Testament care indică faptul că pentru morţii răi este plânsul şi scrâşnirea dinţilor, sau ca acel bogat care este în chin şi vorbeşte cu Avraam.

De vreme ce şi cei răi (Numeri 16:30) şi cei drepţi (Geneza 37:35) se spune că merg în sheol, timpuriu în istoria interpretării, ideea dezvoltată era că erau două compartimente în sheol: o parte mai sus pentru cei credincioşi, şi o parte mai joasă pentru cei pierduţi. Partea de mai sus nu a fost bine definită. Era un fel de debara, unde patriarhii au atârnat până ce Hristos a murit. În momentul morţii sale, s-a explicat tradiţional că Isus a mers jos în sheol. Dovada citată este 1 Petru 3:18-20 ca şi sursă principală, cu 1 Petru 4:6 şi Efeseni 4:9 ca şi dovadă întăritoare. În sheol, tradiţionaliştii au explicat că Isus a anunţat mântuirea sa celor necredincioşi care erau chinuiţi în secţiunea de mai jos a sheol-ului, şi celor din secţiunea de mai sus, pe care i-a eliberat şi i-a adus în cer cu el; şi cerul este locul unde sunt acum cei credincioşi. Există câteva probleme cu această interpretare populară. În primul rând, întreaga doctrină este construită simplu pentru a justifica cuvântul sheol. Baza sa biblică este foarte săracă – de fapt, aş putea spune că este a este inexistentă. Efeseni 4:9 nu are nici o legătură cu acest subiect, aşa cum clarifică versiunea NIV:

Şi acest: „S-a suit”, ce însemnează decât că înainte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului?

Hristos care a s-a ridicat de pe Pământ la cer, este acelaşi Isus care a venit jos din cer pe Pământ în întruparea sa. Nu există nici o menţionare a unei coborâri în Iad – o astfel de idee nu se potriveşte rezonabil cu contextul.

1 Petru 4:6 se referă cu siguranţă la o predicare a cuvântului, dar la o predicare a cuvântului în trecutul îndepărtat, la oamenii care au trăit atunci. Aceasta nu afirmă că evanghelia a predicată lor după ce ei au murit. Teologic, ar fi o problemă în legătură cu aceasta, în cele din urmă. Dacă este rânduit oamenilor să moară o singură dată şi după aceea vine judecata, care ar fi ideea de a predica unor oameni morţi? Nu există o a doua şansă după ce ai murit.

În final, 1 Petru 3:18-20 nu se poate spune că dovedeşte punctul de vedere tradiţional. Mai degrabă, pasajul afirmă pur şi simplu că Hristos a predicat prin Duhul duhurilor din închisoare, care nu au ascultat cu mult timp în urmă. În acest pasaj se au în vedere zilele apostate din timpul lui Noe. Versetul nu spune că Hristos s-a coborât şi a anunţat personal crucea acestor oameni după crucificarea sa. Mai degrabă, acei oameni, în timp ce erau vii au ascultat mesajul. Acesta era mesajul predicat prin Duhul lui Hristos, prin Noe. Ei l-au respins, şi acum sunt în închisoarea lor veşnică.

A agăţa vre-o învăţătură despre sheol de acest pasaj ar fi ceva într-adevăr riscant. Mai degrabă, avem toate indiciile că Hristos, când a murit, s-a dus direct în cer (vezi Luca 23:43).

Cuvântul sheol apare doar de 65 de ori în Vechiul Testament. Dacă examinăm toate aceste referinţe, vom descoperi că „mormânt” este cel mai bun cuvânt echivalent pentru ceea ce este descris prin acest cuvânt ebraic (vezi Apendixul cinci pentru o listă completă).

Odihneşte-te cu părinţii tăi

Un alt grup de fraze care adesea sunt confuze şi enigmatice pentru cititorul Vechiului Testament sunt cele care spun cam aşa „şi el s-a odihnit cu părinţii săi” sau „şi el a fost adăugat la poporul său”. Mulţi comentatori au luat aceasta ca însemnând mersul în lumea de jos, unde se găsesc duhurile strămoşilor morţi. Totuşi, cât despre cuvântul sheol, nu există nici un gând al vieţii după moarte în această frază. În schimb, fraza este o referire la obiceiurile de îngropare obişnuite din vremea aceea. Poporul din Israelul antic aveau morminte ale familiei, unde fiecare era pus când ei mureau. „Odihna cu părinţii săi” a început ca o descriere literală a obiceiurilor de îngropare, de vreme ce oasele mortului erau amestecate cu cele ale celor care au murit înaintea lui. Excavări ale unor morminte vechi au descoperit că unele aveau podeaua acoperită de la un zid la celălalt având adâncimea unui genunchi plină de oase. Priviţi la Geneza 49:29 (conform 2 Împăraţi 9:28 şi 1 Împăraţi 13:22):

Apoi le-a dat porunca următoare: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul Hetitului Efron…”

În cele din urmă, fraza a devenit pur şi simplu o cale eufemistică de a se referi la moarte, ca şi expresia modernă „a plecat dintre noi”. Vă rog să observaţi încă două pasaje:

„În vremea aceea, zice Domnul, se vor scoate din mormintele lor oasele împăraţilor lui Iuda, oasele căpeteniilor lui, oasele preoţilor, oasele proorocilor, şi oasele locuitorilor Ierusalimului. Le vor întinde în faţa soarelui, în faţa lunii, şi în faţa întregii oştiri a cerurilor, pe cari i-au iubit ei, cărora le-au slujit, pe cari i-au urmat, pe cari i-au căutat şi înaintea cărora s-au închinat. Nu le vor mai strânge, nici nu le vor mai îngropa, şi se vor face gunoi pe pământ… (Ieremia 8:1-2)

Cei pe cari-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ… (Ieremia 25:33)

Aceste pasaje accentuează importanţa pe care israeliţii au simţit-o pentru o îngropare adecvată.

Grecescul HADES

Hades este folosit de patru ori în evanghelii:

Matei 11:23, 16:18; Luca 10:15 şi 16:23

El apare de încă şapte ori în restul Noului Testament:

Fapte 2:2, 2:31; Apocalipsa 1:18, 6:8, 20:13, şi 20:14.

1 Corinteni 15:55 (totuşi, există unele manuscrise ale Noului Testament care au cuvântul grecesc thanatos (moarte) în locul acestuia).

În examinarea acestor referinţe ale lui hades singurul loc în care el nu poate fi tradus uşor prin „mormânt” este cel din Luca 16:23, care îl descrie pe omul bogat care a fost îngropat şi apoi şi-a ridicat ochii în „iad”. În mod evident, mai mult decât sensul tradiţional este avut în vedere în acest pasaj.

Cei care doresc să respingă un loc de chin pentru cei morţi vor încerca să explice acest pasaj din Luca 16:19-31 explicând că el este o parabolă care are doar un înţeles „spiritual” sau „alegoric”. Ce este ciudat în această afirmaţie, chiar dacă îngăduim faptul că ea este o parabolă cu un înţeles alegoric (ceea ce este o presupunere îndoielnică), vom descoperi că dacă ne uităm la celelalte parabole pe care Isus le-a spus, că toate sunt o referinţă la situaţii reale. Există semănători care seamănă sămânţa, există sămânţă care cade pe pământ tare sau bun. Există femei care pierd monezi, oameni care găsesc o comoară în câmp, domnişoare de onoare care ţin lămpi şi miri care ajung noaptea. A sugera că descrierea unui loc de chin pentru morţii nedrepţi este o falsificare completă se împotriveşte tuturor celorlalte exemple de parabole pe care Hristos le-a folosit, care toate şi-au avut rădăcina adâncă în situaţii reale pe care ascultători săi le putea înţelege. Şi nu este verosimil ca Isus să folosească o minciună teologică pentru convenienţa ascultătorilor săi. Dacă nu ar exista Iadul cu siguranţă că el nu l-ar fi folosit într-o parabolă destinată pentru a învăţa adevărul.

Grecescul GEHENNAH

Acest cuvânt tradus prin „iad” apare de doisprezece ori în Noul Testament, de unsprezece ori el apare în primele trei Evanghelii:

Matei 5:22

5:29

5:30

10:28

18:8

18:9

Marcu 9:43-47

Luca 12:5

Iacov 3:6

Istoric, cuvântul grecesc este derivat din ebraicul ge-hinnom (Valea Hinnom). Acesta este un loc situat chiar înafara zidurilor cetăţii şi era folosit ca o groapă de gunoi; în general era întotdeauna în flăcări şi a devenit o imagine vie a unui loc de întristare şi de tortură.

ALTE DESCRIERI DIN NOUL TESTAMENT ALE IADULUI

Alte pasaje din Noul Testament care descriu iadul sunt următoarele:

Matei 13:42

25:46

Filipeni 3:19

2 Tesaloniceni 1:9

Evrei 10:39

2 Petru 2:17

Apocalipsa 2:11

19:20

20:6, 10, 14

21:8

OBIECŢII ALE CELOR CARE RESPING IADUL

Un pasaj favorit al celor care resping iadul – cât şi a celor care resping ideea că la moarte un individ merge direct în cer sau în iad, este Eclesiastul 9:5 şi 10:

Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită.

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

O dificultate pentru cei care încearcă să folosească aceste două versete pentru un astfel de înţeles pe care ei îl derivă din ele este simplul fapt că ei trebuie să scoată cele două versete din contextul, un lucru notoriu de uşor care se poate face un cartea Eclesiastul. De exemplu, ca o glumă aş vrea să spun că Eclesiastul 10:19 este versetul vieţii mele:

Ospeţele se fac pentru petrecere, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate.

În afara contextului, cineva are un verset care contrazice restul Bibliei.

O frază repetată des în cartea Eclesiastul este „sub soare” sau „sub cer.” Aşa cum scrie Solomon aproape de începutul cărţii,

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă supt soare? Am hotărât … să stărui astfel în nebunie … până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor supt ceruri, în tot timpul vieţii lor. (Eclesiastul 1:2-3, 2:3b)

De aceea, punctul lui Solomon în pasajul în chestiune, Eclesiastul 9:5 şi 10, este că cu moartea, toate planurile şi speranţele pe care le-ar fi avut acea persoană s-au dus. Dacă citim întregul pasaj vom vedea că acesta dă puţine speranţe celor care îşi imaginează că oamenii nu au nici o cunoştinţă după ce ei au murit; o astfel de idee pierde întreaga idee.

Iată cel mai mare rău în tot ce se face supt soare:

anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cît trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri;
dar cei morţi nu ştiu nimic,
şi nu mai au nici o răsplată,
fiindcă până şi pomenirea li se uită.
Şi dragostea lor, şi ura lor,
şi pizma lor, de mult au şi pierit,
şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.
Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie,
şi bea-ţi cu inimă bună vinul;
căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.
Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme,
şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţi tale deşerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu supt soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti supt soare. Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

Din perspectiva celor vii, ceea ce spune Solomon este cu siguranţă adevărat. Un trup mort nu face ceva cu excepţia că încet el începe să miroasă urât. În cartea sa, Solomon a întors spatele lui Dumnezeu şi încearcă să găsească un sens în viaţă uitându-se la ceea ce se întâmplă în jurul său. Uitându-se strict la felul în care au loc lucrurile pe planeta Pământ, el a găsit imposibil să vadă vre-o rimă sau motiv pentru orice se întâmpla. De aceea, viaţa a devenit fără sens şi fie că erai bun sau rău, deştept sau prost, tot urma să mori şi unde era amuzamentul în aceasta? Valoarea cărţii Eclesiastul este că aceasta arată foarte puternic necesitate ca Dumnezeu să se descopere pe sine oamenilor şi să le spună ce vrea el, pentru că, cu siguranţă, aşa cum a descoperit Solomon, ceea ce vrea Dumnezeu nu este ceva care noi putem ghici noi înşine, doar privind la condiţiile de aici de pe această planetă.

Un al doilea pasaj care este uneori folosit în acelaşi fel ca pasajul din Eclesiastul 9:5 şi 10 este Psalmul 146:4. Eficienţa cu care neagă faptul că cei morţi continuă să fie conştienţi depinde de folosirea traducerii King James şi apoi când versetul este scos din contextul său:

Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor.

Totuşi, priviţi la un context mai larg într-o traducere mai bună:

Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în cari nu este ajutor. Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor.

Evident, a ne imagina că textul din Psalmi se referă la faptul că cel mort devine inconştient este ridicolă. O altă obiecţie împotriva concepţiei despre iad este ridicată cu Ieremia 7:31 care spune:

Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care Eu nu-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”

Argumentul este, „ei, dacă ideea arderii copiilor nu a fost în mintea lui Dumnezeu, atunci cum poţi să iţi imaginezi că el s-ar fi gândit că va arde fiinţele umane pentru toată veşnicia?”

Desigur, răspunsul este că, din nou pasajul este scos din context. Ceea ce nu a intrat în mintea lui Dumnezeu era ideea de a sacrifica acei copii ca şi jertfe de ardere de tot aduse lui. Singurele jertfe de ardere de tot acceptate erau cele ale animalelor. Dar Dumnezeu vorbeşte despre un foc ce va veni peste cei răi ca şi judecată, de exemplu asupra Sodomei şi Gomorei în Geneza 19:24 şi în cartea Amos, timp după timp (Amos 1:4, 7, 10, 12, 14; 2:2 şi 5).