AM VRUT SĂ MĂ SINUCID.
A FOST GESTUL SUVERAN, PLIN DE DRAGOSTE ȘI HAR AL LUI DUMNEZEU, CĂ M-A OPRIT ACOLO DE UNDE NU MAI PUTEAM SĂ VIN ÎNAPOI NICIODATĂ.
ISUS este răspunsul pentru tragedia vieții mele, ultima și singura alternativă pe care o am. Eu sunt o „viață transformată”.
Reporter:
Romulus, tu ți-ai „aruncat peste bord” tot trecutul și te-ai avântat spre ceea ce era înaintea ta. Ce te-a determinat să faci această schimbare în viață?
Romulus Câmpan:
Dumnezeu.
În 1991, dintr-o viață de păcat, de întuneric abject, s-a înfiripat în mine gândul despre Dumnezeu.
Înainte de ’89 aveam prieteni cu care ne adunam prin case și ascultam muzică. N-am să uit niciodată o zi în care eram așezat lângă șifonierul cuiva, într-o stare de mahmureală alcoolică, și ascultam o piesă a lui Vali Sterian: „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”.
Mai puteam să gândesc atât încât să-mi dau seama că mila care răzbătea din cuvintele acelui cântec, mila lui Dumnezeu care privește la omenirea în derivă, se referea și la mine, care aveam nevoie de milă în acea situație.
Fără să-L cunosc pe Dumnezeu, fără să am vreo idee despre Persoana Lui, în acel moment m-am gândit: „Dacă există Dumnezeu, cum arăt eu în fața Lui?”.
În 1991 eram undeva în Budapesta, când am simțit o greutate pe suflet care mă împingea să-L chem pe nume pe un Dumnezeu pe care nu-L cunoșteam, dar aveam un sentiment ciudat că dacă Îl chem și există, o să-mi răspundă.
Acel act de schimbare totală a lăuntrului uman, prin prezența Duhului Sfânt, prin spălarea cu sângele Domnului Isus Cristos și prin pocăință, este de o complexitate, de un dramatism și de o măreție care greu se pot reda în cuvinte.
Acolo, în Budapesta, după ce m-am trezit într-o dimineață după o „ședință” de alcool care m-a scârbit de mine însumi, am vrut să mă sinucid. Nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge pe ultima treaptă a comportamentului uman.
Mi-a fost teamă să mă sinucid, n-am știut cum s-o fac, dar mă îndreptam cu pași siguri într-acolo. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu astfel: „Dacă Tu exiști și mă auzi, atunci ajută-mă. Eu am ajuns la capătul puterilor. De aici încolo, dacă Tu exiști, ori mă ajuți, ori eu îmi iau viața”.
Primul sentiment pe care l-am avut atunci a fost o eliberare de greutatea aceea extraordinară pe care am avut-o până în acel moment. Este ceva extrem de greu de exprimat în cuvinte. Am simțit că mi s-a luat NU o piatră de pe inimă, ci o carieră de bolovani.
După acea simplă rugăciune, dintr-o dată am spus: „Nu mai vreau să mor”. Am simțit atunci o dorință, un dor de viață în mine pe care nu-l mai simțisem de mult timp. Din acel moment a fost ca o avalanșă: pe sub ușă, prin stații de metrou, cunoscuți sau necunoscuți, îmi puneau în mână câte un pliant: Isus, Isus, Isus, Isus. Începeam din ce în ce mai mult să îmi dau seama că într-adevăr ISUS este răspunsul la tragedia vieții mele, că El este ultima și singura alternativă pe care o am.
Am asistat la o conferință despre creaționism și evoluționism la o Facultate de Medicină din Budapesta și atunci, pentru prima dată, la 27 de ani, am deschis Biblia.
Atunci s-a petrecut marea schimbare a vieții mele. M-am plecat pe genunchi în fața lui Dumnezeu și I- am cerut Domnului Isus să mă scape de mine însumi și de păcatele mele. Mi-am adus aminte de tot ceea ce făcusem și mi- am descărcat inima, așa cum ne învață Biblia: mi-am aruncat greutățile pe seama Domnului, iar El mi-a dat pacea.
Cei din jurul meu au crezut că o luasem razna, însă o luasem razna de bucuria vieții noi pe care am primit-o atunci și pe care o trăiesc cu veselie și acum, viață care nici nu mă gândesc să fie altfel.
Reporter:
O luaseși „razna”, dar spre o „razna” bună!
Romulus Câmpan:
Da. Am fost cel mai bucuros om când am citit Noul Testament și Biblia și am înțeles că Dumnezeu îi schimbă complet pe cei care vin la El prin Isus Cristos.
Reporter:
Hai să aruncăm o privire asupra „întunericului abject” în care te-ai zbătut înainte. Încotro te îndreptai?
Romulus Câmpan:
Cântam, jucam teatru, scriam scenarii, participam la concursuri de satiră și umor, recitaluri de poezie, muzică folk, teatru… și adunasem un palmares destul de bogat – cum spunea bunica mea „de oale și ulcele” – tot felul de vaze de cristal, diplomuțe și hârtiuțe.
Însă problema era întotdeauna după spectacol, după premieră, după câștigarea concursului. Ca în poveștile cu clovni, venea momentul în care se trăgea cortina și tu nu mai făceai pe măscăriciul, trebuia să-ți ștergi fardul și o dată cu fardul își pierdea farmecul tot ceea ce făceai.
Nu te mai aplauda nimeni, iar cei din primele rânduri, care băteau din palme și își dădeau ochii peste cap de apreciere, plecaseră acasă, fiecare la treaba lui, și tu rămâneai singur, „Cu propriile-ți gânduri negre pe perna albă”.
Atunci ce făcea omul cu bruma de minte pe care o mai avea, așa cum eram și eu pe vremea respectivă? Se uita în fundul paharului, în fundul sticlei, apoi în fundul cănii, apoi în fundul butoiului, până nu mai putea să se numească băutor, ci devenea una cu alcoolul pe care-l ingera, trăia într-un fel de butoi de alcool pe care încerca să-l umple zilnic.
Reporter:
La început un pahar e prea mult, iar apoi o mie prea puține… Ai ajuns și la fundul… seringii?
Romulus Câmpan:
Lucram în spital. A fost un lucru extraordinar că Dumnezeu m-a păzit de seringă. Am asistat la dezastrul a doi dintre foștii mei colegi. Amândoi erau toxicomani și veniseră să lucreze în spital numai ca să poată să-și facă rost de calmantele pe care și le injectau.
Eu m-am predat lui Dumnezeu exact în perioada când începusem să amestec alcoolul cu medicamentele – eram aproape terminat. Dar știu că a fost gestul suveran și plin de dragoste și har al lui Dumnezeu că m-a oprit acolo de unde nu mai puteam să vin înapoi niciodată.
Când îi vedeam pe săracii mei colegi – unul dintre ei era drogat și homosexual, celălalt numai drogat – mă uitam la ei și spuneam: „Doamne, dacă mai întârziai, dacă mă mai lăsai, cred că nici Tu nu mă mai aduceai înapoi de acolo”.
Prin tragedia pe care o trăisem în acea perioadă, mi s-a făcut așa o scârbă de alcool, de medicamente și de calmante, încât am reușit pentru câteva zile să gândesc la rece, să judec. Atunci m-a prins dragostea pentru Dumnezeu și am reușit să iau deciziile importante pentru viața mea.
Încercam să stau de vorbă cu foștii mei colegi care se drogau. Simțeam pentru ei o milă fără margini. Săracii de ei, se clătinau dintr-un perete în celălalt, cu ochii dați peste cap, cu un zâmbet tâmp pe buze.
Mă gândeam că așa aș fi putut ajunge și eu. După ce se trezeau și încercai să stai de vorbă cu ei, să-i ajuți, în momentul în care te apropiai la mai puțin de doi metri, începeau să fugă de tine pentru că deveneau conștienți de ei înșiși. Nu știam unde să-i căutăm, dar știam că sunt ascunși pe undeva și își fac injecții. Apăreau peste zece minute, bălăbănindu-se dintr-o faianță în cealaltă. În final au fost dați afară.
După câțiva ani de zile, conducerea spitalului mi-a spus: „Romulus, tu ești așa de diferit”. A trebuit să le spun că n-am fost cu nimic mai bun: „Am fost mult mai rău decât cei pe care ați încercat cu metodele dumneavoastră să-i aduceți înapoi. Însă pe mine m-a adus Altcineva înapoi, pe mine m-a adus Dumnezeu înapoi de acolo de unde dumneavoastră, oamenii, nu o să reușiți niciodată să-i aduceți înapoi pe cei care se zbat în aceleași situații”.
Reporter:
Doar Dumnezeu Tatăl, prin Cristos Domnul și prin puterea Duhului Sfânt, poate într-adevăr să schimbe vieți.
Este trist pentru foștii tăi colegi, dar acum, în comparație cu ei, tu ești un om model – ai o familie, ai copii și ești implicat în lucrarea lui Dumnezeu. Le spui oamenilor despre ceea ce odată te-a marcat pe tine, și anume „Creaționism versus evoluționism”.
Romulus Câmpan:
Eu și familia mea Îl urmăm pe Dumnezeu și ne-am apropiat de El, iar El S-a apropiat de noi și de nevoile noastre. Soția mea a fost sportivă de performanță, iar eu cântăreț. Fiecare a venit cu lumea lui de autonomie și independență. Este dificil să faci două roți dințate să ruleze una pe cealaltă, dar dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă, atunci o să vezi că acolo unde la început erau doar scântei, hârșâit și discuții, sub ungerea Duhului Sfânt devine ceva frumos.
Chiar dacă este vorba despre doi oameni de constituții diferite, dacă aceștia Îl iubesc pe Dumnezeu și se iubesc unul pe altul, până la urmă se poate ajunge la o lucrare frumoasă a lui Dumnezeu. Această lucrare El a făcut-o mai întâi în noi, iar acum o face prin noi față de alții.
Perioada în care eu și soția mea ne confruntam cu cizelarea caracterului unuia prin celălalt, ne-a ajutat să-i înțelegem acum pe alții, care au nevoie de un sfat.
Stăm adesea de vorbă cu oameni care vin din medii necreștine. Este o mare diferență să te confrunți cu viața de familie văzând și ținând cont de exemplul unor părinți care și-au trăit viața frumos la vremea lor, și ai modele pe care să le aplici, ai standarde bune, sau să vii dintr-o familie necreștină. Dacă vii dintr-o lume de dezastru, te ajută foarte mult mărturia cuiva care a trecut prin ceea ce tocmai treci și tu.
Mulți oameni vin în Biserică din dezastre, din familii destrămate și disperate, din vieți nenorocite, și au nevoie să primească pace, prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Avem prieteni care în viața de creștini se confruntă cu probleme. Încercăm să fim pentru ei o sursă de căldură sufletească și de bucurie, un umăr, un braț, o mână întinsă, o pernă de catifea pe care să-și pună capul zbuciumat, ca să găsească liniștea și pacea pe care doar Isus Cristos le dă.
Reporter:
Cum prezinți creaționismul ca fiind dovada existenței omului și a speciilor, comparativ cu evoluționismul, care este o minciună? Care ar fi unul dintre argumentele cele mai importante în favoarea creaționismului?
Romulus Câmpan:
Un filozof a spus: „Gândesc (cuget), deci exist, sunt!”. Dar „Cine sunt?”, pentru că dacă spun despre mine că „sunt, exist”, atunci trebuie să spun și cine sunt.
Dacă mă uit doar la mâna ta, ți-aș desconsidera personalitatea și sufletul pe care nu ți-l văd.
Așadar, omul NU este un animal sau un lucru din care, cu bună știință, elimin conceptul de viață sau spirit pentru că acest concept nu se potrivește nici lumii animale și nici lumii materiale. La om materia este însuflețită de prezența creativă, lucrativă și cognitivă a spiritului uman.
Dacă ne gândim la microfonul cu care mă înregistrezi, eu nu vorbesc cu materia din care este construit acesta, să zicem 200 de grame de siliciu sau 150 de grame de crom. Nu pot vorbi nici măcar cu o găleată de nisip.
Reporter:
Nici cu 80 de kilograme de carne, deoarece concluzia ar fi că la această masă stau și discută 115 kilograme de carne cu alte 80 de kilograme de carne…
Romulus Câmpan:
Așadar, ceea ce există în jurul meu este rezultatul unei gândiri inteligente sau este haos?
Dacă totul ar fi rezultatul haosului, noi nu am sta de vorbă, ci ceea ce se petrece s-ar petrece la întâmplare, de unde ar decurge o altă întrebare: dacă totul s-a întâmplat prin haos, cum am ajuns în această carte? Etc, etc.
Așadar, a susține materialismul, a susține că discuți cu o găleată de nisip, presupune un mod de gândire cel puțin ciudat. Nu pot să consider ceea ce văd în jurul meu ca fiind rezultat al haosului. Până și pentru a afirma că „sunt un rezultat al haosului”, am nevoie de gândire și de inteligență ca să construiesc această propoziție.
În Epistola către Romani, Apostolul Pavel spune că dacă privim cu atenție în jurul nostru, observăm ordine, logică, rațiune, plan și scop precis. Văzând toate acestea în creația din jurul nostru, nu putem să nu ne gândim că acesta este planul lui Dumnezeu, este creația Lui.
Biblia spune că orice om poate să se gândească la Creator. Orice om are o cunoaștere minimă, dar suficientă pentru primul pas de apropiere de Dumnezeu, prin ceea ce găsește în natură.
Este tocmai ordinea pe care o găsim în natură, ordinea firească, ordinea logică a multiplicării celulelor pe baza unor informații genetice preexistente, proces care nu poate fi aruncat nici pe seama întâmplării, nici pe seama haosului. Viața nu se reduce doar la materie.
Cunoaștem oameni cu calități deosebite, care sunt țintuiți în fotolii cu rotile, însă a căror gândire este atât de fructuoasă și de bogată încât te încântă pur și simplu.
Indiferent de faptul că persoana respectivă poate să-și mănânce micul dejun dimineața și după aceea să fugă 10 kilometri, să facă acrobații, să regândească teoria relativității sau este un om complet imobilizat la pat, găsești în el aceeași libertate a spiritului său pe care i-a dat-o Dumnezeu, care nu este constrânsă în nici un fel de materie.
Dumnezeu este duh sau spirit. Și noi oamenii avem nu DOAR ceea ce Scriptura numește acest cort de țărână, ci avem partea noastră cea mai importantă – care ne definește și ne deosebește de tot ceea ce este creat, de orice altă creatură. Este ceea ce Scriptura numește – în cuvinte puține, dar mărețe – duhul dat de Dumnezeu.
Așadar o simfonie de Beethoven nu poate fi rezultatul scuturării a 70 de kilograme de mușchi sau a 60 de litri de apă, nici măcar a unei presupuse evoluții a unor substanțe chimice.
Din păcate, copiii sunt învățați la școală că noi am apărut din maimuță. Eu nu pot nicidecum să accept că o operă literară, o operă muzicală sau o sculptură a apărut din haos sau din întâmplare.
Mă îngrozesc cum sunt educați să gândească copiii noștri, în mod darwinist: cel mai tare supraviețuiește.
Așa supraviețuiesc în canale copiii care sunt mai tari sau, tot așa, multe mame își aruncă la coșul de gunoi dragostea care începe să le bată sub propriile inimi. Asta din cauză că am fost educați că suntem animale. Ca atunci când avem prea multe pisici – le înecăm în apă și o lăsăm numai pe cea mai frumoasă. Sau luăm cățeii prea mulți, le dăm cu bâta în cap și îi aruncăm în pădure. CINE URMEAZĂ?…
Avem copii prea mulți, le dăm în cap și lor și nu mai avem nevoie de ei. În China, guvernul chinez nu întreabă pe nimeni dacă este de acord sau nu cu legea care îți interzice să ai mai mult de 1 copil. Acolo, dacă nu ai aprobare de la autorități pentru un al doilea copil, acesta este avortat în mod automat sau este omorât în momentul în care se naște, fără să te întrebe dacă tu ți-l dorești sau nu.
Reporter:
Aici duce gândirea evoluționistă și sistemul de referință ancorat în om, fără teamă de Dumnezeu. Atunci când omul dorește să aibă o putere superioară, dar fără să se teamă de Dumnezeu, stabilindu-și acea putere superioară în sine însuși, atunci merge cu pași repezi spre un întuneric abject, așa cum a fost și cel din care tu ai ieșit.
Romulus, ce gând ai pentru cititorii care se luptă cu aceleași probleme cu care te-ai confruntat și tu – au ajuns la fundul butoiului sau poate au încercat deja și seringa?
Romulus Câmpan:
În zilele cele mai întunecate pe care le-am trăit după pocăință, după experimentarea dragostei Domnului Isus Cristos, căutam o stâncă de care să mă agăț. Când au venit peste mine valuri de furtună, am citit – scris cu o plasticitate fără egal – în Psalmi, că atunci când un om strigă către Dumnezeu, Dumnezeu apleacă cerul, mută și strămută munții și desface apele ca să-l scoată pe omul ajuns la strâmtoare și care strigă după El din necazul în care singur s-a afundat.
Dumnezeu nu va veni doar la marginea gropii vieții vreunuia dintre noi să întrebe: „Hei, de ce ai ajuns acolo?”. Nici măcar nu va întinde o mână după noi, ci va coborî El Însuși să-și pună mâna sub oricare dintre noi și să ne ridice afară din groapa vieții noastre, pe propriii Săi umeri și pe propriile Sale brațe de dragoste.
Când minciunile din jurul nostru ne fac să credem că Dumnezeu nu ne mai ascultă sau nu mai are milă față de noi, gândiți-vă: cu ce am plătit noi dragostea Lui, care ne-a salvat atunci când L-am chemat în ajutor? Am făcut noi ceva bun? Doar mila Lui L-a făcut să Se apropie de noi.
Promisiunea lui Isus Cristos a fost pentru mine stâncă și refugiu: Pe cel care vine la Mine, nicidecum și niciodată n-am să-l trimit de la Mine, n-am să-l resping.
Fiecare om poate spune: „Dumnezeule, dacă exiști, te rog ajută-mă să Te cunosc”. Așa L-am cunoscut eu pe Dumnezeu și pe Isus Cristos.
Când mă uit la mărturia vieții mele, pe care numai eu știu cum am trăit-o și pe care văd cum o trăiesc astăzi, înțeleg tot adevărul Bibliei, pe care îl cred și îl trăiesc zilnic.
Vieți transformate? Fiecare dintre noi are o viață care se cere transformată. Dacă m-ar întreba cineva: „Cu cine am vorbit?” i-aș răspunde: „Ați vorbit cu o viață transformată”. Dumnezeu să vă binecuvânteze!
