NELU DEMETER

PRIMA „BIBLIE” PE CARE AM CITIT-O A FOST TRANSFORMAREA SOȚIEI MELE.

Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers, că ale Lui sunt toate și că El dorește doar inima mea zdrobită.

„-IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEȘTI?

– Cine ești Doamne?”

Pe Nelu Demeter, Isus Cristos l-a găsit pe scenă.

Nelu Demeter:

Încă de copil îmi plăceau cântecul și dansul, în special folclorul. Astfel am ajuns la concluzia că eu trebuie să duc această tradiție până la marginile pământului, ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.

Prietenii mă lăudau, aveam o imagine bună între oameni sus puși, care ocupau fotolii somptuoase. Dar toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Când am ajuns la necaz, nici unul dintre ei nu a fost lângă mine.

Prietenii mei erau oameni politici, activiști, ofițeri de securitate, de miliție, președinți de CAP-uri, vameși și preoți.

Însă vine o zi în care tristețea cuprinde pe oricare dintre cei încercați, când constată că la necaz nu are prieteni. Până la 40 de ani viața mea a fost tumultuoasă și mulți m-au invidiat, pentru că aveau impresia că la mine e raiul pe pământ. Însă toate s-au spulberat ca un castel de nisip în momentul în care m-am confruntat cu Dumnezeu.

Am cântat la Ansamblul Armatei, în scurt timp ajungând să conduc Institutul de Cultură și să merg peste mări și țări, fără să îmi pună nimeni piedici. Prezentam garanție politică pentru că devenisem activist comunist.

Credeam că datorită acestor prieteni nu mi se poate întâmpla nimic rău. Aveam familie, soție, doi copii, poziție bună. Dar toate acestea până într-o zi, pentru că Dumnezeu nu ne face după dreptate, ci după mila și îndurarea Sa.

Cristos a suferit mult pentru mine, cu toate că eu L-am întristat de multe ori. Mă consideram un bun creștin. Când mă urcam în avion sau pe vapor, mergând dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, îmi făceam o cruce și desfăceam sticla de pălincă, apoi petreceam și duceam folclorul în lume, crezând că sunt un bun creștin.

Purtam la gât o cruce groasă de un deget. I-am rugat pe preoții de la biserica San Marco din Roma să o sfințească, anume ca să-i impresionez: ce român credincios eram eu. Cu toate astea, L-am supărat și întristat mult pe Dumnezeu.

Dar a venit o zi în care El mi S-a descoperit. Atunci când credeam că nimeni și nimic nu-mi poate sta în cale, în familia mea s-a petrecut o mare nenorocire.

Probabil că mulți își aduc aminte că în România a pătruns un lot de portocale iradiate și au murit mulți copii. În Oradea au fost patru cazuri, între care și fetița mea. O iubeam mai mult decât pe mine, îi fredonam numele pe scenele lumii. Eram atât de bucuros, atât de fericit că am o fetiță atât de reușită. Apoi a venit pe lume și băiatul.

După ce au murit în spitalul din Oradea primii trei copii, eu eram lângă fetița mea, care făcuse leucemie și apoi trombocitopenie – i s-a uscat măduva în os. Știința nu mai putea să facă nimic și doctorul mi-a spus: „Du-ți fetița acasă pentru că nu are rost să ajungă la autopsie”.

În disperarea mea, am ieșit în fața Spitalului de copii și am avut cea mai tristă zi din viața mea, când m-am uitat în stânga și în dreapta și nici unul dintre prietenii mei nu era lângă mine.

Pentru prima dată mi-am dat seama că este un mare păcat să te încrezi în om. Când înveți asta pe pielea ta este cumplit. Cine se bazează pe altcineva în afară de Dumnezeu, merge spre nenorocire. Eu m-am bazat pe oameni și Dumnezeu a vrut să-mi arate că fără El sunt un nimic. Până atunci mi-a plăcut teribil de mult de mine, pentru că începeam să fiu cunoscut în folclorul românesc. Însă în momentul acela s-a întâmplat o mare minune, de care nu am fost conștient până când m-am întâlnit față în față cu Domnul Isus.

Atunci, în disperarea mea, când fetița nu mai clipea și abia mai respira, privirea mi s-a îndreptat spre cer și, cu fata în brațe, am început să strig cât mă ținea pieptul: „Doamne, Tu poți! Doamne, Tu poți!”.

Șoferul de la salvare credea că am înnebunit, dar eu am înțeles că Dumnezeu voia să mi Se reveleze, să Se facă cunoscut și să mă oprească din destrăbălările acestei lumi.

Am dus-o la Clinica Fundeni din București și timp de 3 zile m-am rugat așa: „Doamne, Tu poți! Doamne, Tu poți!”. Nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu puteam bea.

Dragilor, vă sfătuiesc în Numele Domnului Isus Cristos să învățați rugăciunea aceasta. Este cea mai puternică rugăciune pe care o poate rosti un om pe pământ – să-I spui Domnului, cu recunoștință: „Doamne, Tu poți!”.

Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. A treia zi medicul mi-a spus: „Băiete, du-te și mulțumește Cerului, că fetița ta e mai sănătoasă ca tine și nu i-am dat nici măcar o aspirină!”. Am început să plâng, iar atunci am auzit pașii și gura ei:

„Tati, mergem acasă! Tati, mergem acasă!”.

Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a întins o mână. Eram așa de impresionat de atitudinea lui Dumnezeu încât eram în stare să fac orice pentru El, însă nimeni nu-mi spunea ce să fac.

Acum am o râvnă în viața mea care nu-mi dă pace să stau, ci mă împinge să mă duc de la un capăt de țară la altul, să le spun oamenilor cât bine mi-a făcut Dumnezeu.

Atunci am început să cumpăr kilograme de lumânări și să plătesc slujbe peste tot, ca să mă „revanșez” față de Dumnezeu pentru că mi-a salvat fetița.

Au trecut anii, fetița mea n-a mai avut nimic, dar nu mi-a spus nimeni ce trebuie să fac. Nimeni nu a avut îndrăzneala să-mi spună: „Omule, trebuie să te pocăiești!”.

Am început să pictez biserica din satul meu, să o renovez, să trag curent electric în ea. Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeul meu nu e un sărăntoc, care are nevoie de ajutorul meu, ci Dumnezeu este cel mai bogat din univers, ale Lui sunt toate și El dorește doar inima mea zdrobită.

A venit a doua încercare peste mine: după 16 ani de căsnicie am rămas tată și mamă la doi copii. Când soția mea a luat-o într-o parte iar eu în alta – copii au rămas cu mine – am strigat din nou: „Doamne, Tu poți!”.

Cui îi mai trebuiește la 37 de ani, cu doi copii? Pe cei care trec prin asemenea încercări, care și-au pierdut orice speranță că mai trebuiesc cuiva, vreau să-i încurajez și să le spun că îi mai trebuiesc lui Dumnezeu. Sunt așa de mulți oameni necăjiți pe pământ, dar ei trebuiesc lui Dumnezeu !

Dumnezeu mi-a ascultat iarăși rugăciunea și mi-a dat cel mai minunat dar: o altă soție, care a devenit mama copiilor mei și mi-a adus pe lume încă un copil.

Soția mea avea dosar la Oncologie și mi-a zis: „Pentru ce mă iei, nu vezi cum sunt?”. Atunci i-am spus:

„Dumnezeul meu vindecă leucemie, trombocitopenie și vindecă și cancer”.

Îi sfătuiesc pe cititori să nu privească la oameni, ci la Domnul Isus. Eu știu că oamenii nu sunt buni, dar la ce mă ajută, dacă nu sunt nici eu bun? Am aflat secretul: eu trebuie să fiu bun. Știu că în România oamenii trebuie să se schimbe, să devină mai buni, dar minunea cea mare este că SCHIMBAREA TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ CU MINE.

Într-o zi, micuța Ioana mi-a spus: „Tati, vreau să-ți cânt”. M-am bucurat că vrea să-mi cânte, pentru că eu eram sub tăvălugul lui Dumnezeu cu a treia încercare: copiii mari unelteau împotriva mea, iar eu și soția eram ațâțați împotriva lor. Diavolul ne-a pornit unii împotriva celorlalți pentru lucruri neadevărate. Nici ei nu erau vinovați, nici noi.

Reporter:

Fata cea mare, care s-a vindecat de leucemie?

Nelu Demeter:

Da. Cea care a fost ca înviată din morți: Amalia. Fratele ei Dan este mai mic cu trei ani decât ea. Așa că în necazul acela mare a venit și o undă de bucurie: că fetița mea cea mică vrea să îmi cânte. Și mi-a cântat așa:

„Am o inimă micuță ce i-o dau eu lui Isus, El o ține, El o ține foarte bine”.

Atunci i-am spus soției: „Iubito, a intrat mântuirea în casa noastră”, fără să știu atunci ce adevăr spuneam.

Vă provoc acum la un test. Întrebați pe oricine: „Dacă mori la noapte, unde mergi?”. Știți ce-o să vă spună? Ce spuneam și eu: „Știe Dumnezeu! N-am luat nevasta nimănui, nu m-au scos din șanț, n-am luat viața nimănui”.

Dar Domnul Isus Cristos a murit ca eu să fiu sigur că dacă El a murit pentru mine, eu nu mai mor, ci trec din moarte la viață, prin credința că DE DRAGUL MEU A MURIT CRISTOS ÎN LOCUL MEU.

Soția mea s-a dus la Biserică și acolo și-a dat inima Domnului. Eu eram acasă, o așteptam cu masa întinsă, cu grătare, bere străină, whisky. În ‘89, când oamenii sufereau de foame, eu mă bălăceam în bunătăți. Lucram în Băile Felix, eram respectat, eram „cineva”, cum se zice. Acum pot spune că eram un munte de gunoi – nu eram nimic.

Soția se gândea să-și facă bagajele, pentru că știa că eu nu-i iubesc pe pocăiți. Dar pe drum a zis: „Doamne, eu îl iubesc. Dacă-i voia Ta, întoarce-l și pe El. Iar dacă mă dă afară din casă, nu mă lăsa să renunț la Tine”.

Când a intrat în casă i-am spus: „Iubito, pentru că ai ridicat o mână astăzi pentru Domnul Isus,…”. Vreau să fac două precizări aici. În viața mea nu i-am spus lui Isus „DOMN” până atunci. Și apoi eu nu știam că la pocăiți se ridică o mână sus. Din nou vorbea Dumnezeu prin mine.

Ea a înțeles și a început să plângă, zicând: „De unde știi?”. „Ești așa de strălucitoare!” i-am răspuns. Acum imaginați-vă dacă o femeie care plânge poate fi strălucitoare! Dar ea era superbă! Am luat-o în brațe și i-am spus: „Te felicit! Ai ales o cruce grea, dar eu te voi întrece” și m-am bătut în piept.

Astfel de vorbe nu erau ceva normal pentru mine. Eu spuneam bancuri 24 de ore din 24, eram încăpățânat, țâfnos, arogant. Acum Dumnezeu m-a făcut să vorbesc altfel. Ea a înțeles și a fost fericită.

La masă, când eu am vrut să desfac „sticla”, ea s-a rugat Domnului astfel: „Doamne, îți mulțumesc pentru mâncare, pentru mântuirea care mi-ai dat-o în dar, și Îți mulțumesc pentru soțul meu minunat”.

Mulți au mâncat în casa mea, dar niciodată nimeni nu s-a rugat la masă. Atunci, pentru prima dată în viața mea nu mi-a plăcut de mine și am zis în gândul meu: „Doamne, cum poate spune că sunt minunat, când eu sunt o târâtură? Cât Te-am batjocorit eu pe Tine!”.

Atunci, chiar dacă nu știam cum vorbește Duhul lui Dumnezeu, în urechea mea am auzit o voce blândă, care-mi spunea fără să mă certe: „Nelule, în urmă cu 21 de ani ți-am dat o Biblie în gara din Köln, dar tu încă nu ai avut timp s- o citești”. Dar nu mă certa, ci îmi spunea cu atâta blândețe încât îmi venea să intru în pământ.

Atunci am înțeles câtă răbdare a avut Dumnezeu cu mine. Când mă gândesc cât de repede „ne sare nouă țandăra” pentru nimic, mă rușinez. Chiar în Biserica Domnului Isus n-avem răbdare cu cei care cad, care se clatină pe cale, să-i luăm, să-i ridicăm, să-i pansăm, să-i ajutăm…

Prima Biblie pe care am citit-o în viața mea, din scoarță-n scoarță, a fost viața transformată a soției mele. Îi rog acum pe cei care cred că soții sau soțiile lor nu vor ajunge niciodată la mântuire, să citească mai departe cu atenție.

Eu aveam un cazan mare de fiert țuică. Din dorința de a-mi bate joc de Scriptură și de soția mea, îi dădeam de lucru soției să facă pălincă. Eu plecam duminica la slujbă și pe ea o puneam la cazanul de fiert țuică. Cu Biblia în mână plângea, citea Biblia și învârtea să facă pălincă.

N-am realizat atunci ce fac. N-am înțeles atunci că ea nu zicea nimic, ci se smerea și se umilea tocmai ca să-mi arate suferința Domnului Isus Cristos. Atunci preotul meu mi-a zis: „Nelule, nevastă-ta s-a scrântit la cap”.

Soția mea nu m-a chemat niciodată la Biserică la pocăiți, pentru că dacă m-ar fi chemat i-aș fi spus: „Toate stricatele și toți bețivii sunt la voi acolo, ce să caut eu acolo?” . Eu știam cum trebuie să fie pocăiții, dar nu știam cum trebuie să fiu eu. Toți știu cum trebuie să fie ceilalți…

I-am răspuns preotului: „Miroane, noi suntem rătăciți, noi suntem scrântiți. Dacă ai ști tu cât e de schimbată și plină de dragoste și de smerenie”. Ne-am contrazis, dar mi-am apărat soția în fața preotului, iar ea a fost fericită că rugăciunea ei a fost ascultată. M-am dus la botezul ei și predica din ziua aceea a fost Întoarcerea lui Saul. Când pastorul Paul Negruț a spus: „Saule, Saule pentru ce mă prigonești?”, în urechile mele a răsunat:

„IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEȘTI?”.

„Cine ești Doamne?”.

„Eu sunt Isus pe care tu-L batjocorești pe scenele acestei lumi. Tu batjocorești Numele Meu, Ioane”.

Atunci am spus: „Doamne, știu că ești Dumnezeu adevărat. Recunosc că ai murit și pentru mine, dar de ăștia nu vreau să ascult, iar cu ceilalți m-am păcălit”.

Și îi sfătuiesc pe toți cititorii: n-ascultați nici de ăștia, nici de ceilalți, ascultați de Dumnezeu. Este singurul care nu vă va păcăli. Atunci am spus: „Doamne, orice ar fi, eu vreau să ascult de Tine!”.

Minunea s-a produs. Vreo 4-5 săptămâni m-am dus la toate bisericile nou-testamentale din Oradea. Peste tot am înțeles: POCĂINȚĂ, POCĂINȚĂ, POCĂINȚĂ.

Vreau să știți că pocăința o poate da numai Dumnezeu. Dacă eu aș putea să pocăiesc pe cineva, mi-aș da viața ca poporul român să fie pocăit. Dar pocăința nu înseamnă să fii baptist, penticostal, ortodox, catolic, creștin după evanghelie sau altceva. Pocăit înseamnă un om nou, schimbat – cele vechi s-au dus și acum toate sunt noi. Cristos trăiește în el și el a murit împreună cu Cristos.

Evanghelia se trăiește numai prin prezența Domnului Isus, de aceea avem puterea Duhului Sfânt, care este gata să transforme vieți. În acea biserică mi-am dedicat viața Domnului, am ridicat mâna și am spus: „Doamne, Tu poți!”.

Dacă până atunci în satul meu eram mândria satului, acum am ajuns rușinea satului. M-am rugat: „Doamne, luminează-i Tu”.

Apoi am „înnebunit” de tot pentru că am scos sutele de kilograme de vin și de pălincă din pivniță și le-am turnat la canal, am spart butoaiele și le-am pus pe foc. Meritul e al Domnului și toată slava e a Lui. Oamenii m-au considerat nebun, dar e grozav că o dată cu alcoolul mi-a luat și pofta de a gusta un pahar și mi-a luat și patima dansului.

Când a venit băiatul meu de la facultate, mi-a spus: „Tată, roagă-mă orice, dar să nu mă chemi la Biserica ta”. „N-am să te chem niciodată băiete, dar te rog să primești de la mine o Biblie, să te rogi în fiecare zi și să-I spui Domnului: ‘Doamne, recunosc că ești Dumnezeu adevărat, dar eu de ăștia nu vreau să ascult, nici de tata . Doamne, vreau să ascult de Tine’ ”.

După 2 luni m-a sunat: „Tată, sunt cel mai fericit om de pe pământ. Nu mai am nici un dușman”. Domnul l-a dus în Biserica Creștină după Evanghelie din Târgoviște, unde s-a predat Domnului într-un mod dumnezeiesc.

Dragul meu cititor, eu te chem la Domnul Isus și la pocăință, ca prin pocăință să fii un mădular sănătos în Trupul Domnului Isus – în Biserică. Rostul și locul ți-l vei găsi tu. Nu fac aluzie la nici o religie și nu am dreptul să judec nici o religie, dar eu cred că toți au nevoie de pocăință, pentru că pocăința este singura cale către Cer.

„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, spune Domnul Isus Cristos, iar pocăința nu se poate confunda cu o religie sau cu alta.