TOT CEEA CE ÎMI DORISEM – TOATĂ ACEA GINGĂȘIE, TOATĂ ACEA PLINĂTATE, TOATĂ ACEA FRUMUSEȚE – AM PRIMIT DE LA DUMNEZEU.
Simțeam că sunt neîmplinită și nu știam unde să găsesc împlinire. Golul imens din inima mea L-a umplut Dumnezeu.
Reporter:
Doamnă Marieta Prundeanu, sunteți medic, sunteți căsătorită, aveți 2 copii și vă declarați un om fericit. Care este secretul fericirii, pentru că nu sunt mulți oameni fericiți?
Marieta Prundeanu:
Fericirea aceasta nu vine de la mine, ci îmi este dată de Dumnezeu. Înainte de a-L cunoaște pe Domnul, nu îndrăzneam să spun că sunt un om fericit, cu toate că am cunoscut și momente de fericire, însă era o fericire trecătoare.
Reporter:
Mă bucur că astăzi, când foarte multe căsătorii se termină cu divorț, totuși mai există familii fericite și unite.
Marieta Prundeanu:
Înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, eram și noi asaltați din toate părțile și probabil că nici noi nu am fi fost scutiți de un divorț sau de alte lucruri necurate și tragice.
Dar Dumnezeu a avut un plan cu familia noastră și a binecuvântat-o în mod deosebit. Pe acest pământ, plin de învrăjbire și nesiguranță, Dumnezeu dăruiește fericire, pace, lumină și, mai mult decât orice, o nădejde care nu înșală.
Reporter:
În ce atmosferă ați crescut?
Marieta Prundeanu:
Am avut o copilărie deosebită: părinții mei mi-au fost părinți și prieteni. M-au iubit și au crezut în mine.
Am crescut într-un mediu natural de excepție, lângă Câmpulung Muscel, într-o zonă de munte și deal, cu văi, cu păduri, cu izvoare și cu râuri minunate, cu păsări și cu toate frumusețile pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ. Le-am iubit cu toată forța sufletului meu. Ascultam „muzica cerească”, transmisă prin păsări, prin ape și păduri. Visam cu ochii deschiși în fața lor.
La școală n-am avut probleme cu nici un examen. Dumnezeu mi-a dat minte astfel încât am fost mereu prima.
În ciuda acestor lucruri, rămânea mereu un gol în sufletul meu. Îi spuneam cu disperare soțului meu: „Mereu este ceva care mă împiedică să fiu mulțumită și să spun: ‘Cu adevărat în viața mea este plinătate!’”.
Citeam despre personalități marcante, care au căutat absolutul. Mulți nu l-au găsit și au sfârșit printr-un suicid. M- am întrebat care era taina că acest absolut nu se lasă găsit ușor? Simțeam și eu acel verset din Biblie, care spune:
„Dumnezeu a pus în om chiar și gândul veșniciei”.
Remarcam cu disperare că dorința după acel ceva se accentua și nu o puteam împlini cu nimic. Am cântat, am compus muzică, am scris o carte. Dar satisfacția și plinătatea pe care o doream, nu o găseam. Mă întrebam ce să fac cu viața mea? Încotro mă îndrept? Care este sensul vieții mele?
Tatăl meu mi-a inoculat ideea să lupt în viață, așa că știam că trebuie să termin școala, liceul și facultatea. Acestea s-au terminat, dar ce să mai fac? Nu mai aveam nici o țintă pentru care să lupt, ca să simt că trăiesc cu adevărat.
Nu vreau să se înțeleagă că pentru mine profesia, familia sau copiii mei n-ar avea valoare. Au toate valoarea lor, dar mai presus de toate aceste lucruri rămânea ceva. Și acel ceva devenea în viața mea o prăpastie.
Reporter:
Absolutul se îndepărta tot mai mult…
Marieta Prundeanu:
Da, și nu era ceea ce eu așteptam. Nu-mi aducea pacea și liniștea de care aveam nevoie – acea împăcare cu mine însămi. Un proverb spune: „Cu cât fugi mai mult de tine, cu atât eul tău aleargă în goana mare după tine!”.
Simțeam că sunt neîmplinită și nu știam unde să găsesc împlinire. La începuturile căutărilor mele spirituale am dat peste antropozofia lui Rudolf Steiner.
Reporter:
Ați început cu un autor negativ – Rudolf Steiner – și cu antropozofia (doctrină religioasă în care Dumnezeu este înlocuit cu omul, n.a.) care duce la distrugere spirituală…
Marieta Prundeanu:
Am fost peste tot unde credeam că pot găsi spiritualitate. Am practicat și yoga, dar am constatat că nu era ceea ce căutam. Am înțeles că pentru a pătrunde și comunica cu lumea spirituală, trebuie să faci ceva.
Am realizat că dacă nu voi ajunge să comunic cu această dumnezeire, viața mea va fi totalmente lipsită de sens.
Profesia și familia nu vor putea niciodată să înlocuiască nevoia mea acută de Dumnezeu.
Eram hotărâtă să plec în Tibet sau în Nepal, unde să-mi găsesc un maestru și să încep un curs de inițiere, prin care să-mi împlinesc nevoia grozavă de spiritualitate. Domnul n-a îngăduit să-mi părăsesc familia și să merg acolo.
O prietenă m-a invitat la Biserica Penticostală. I-am spus: „Merg, dar să nu vă imaginați că mă las păcălită!”. Cuvântul „pocăit” îmi sugera doar lucruri rele.
Din necunoștință, mulți cred că „pocăiții” sunt o tagmă aparte, dar nu în sensul bun, ci niște oameni care s-au zăpăcit la cap, care au luat-o pe niște drumuri greșite și care cu siguranță vor ajunge în iad. Asta știam despre „pocăiți”.
Când am ajuns în acea Biserică, am avut impresia că totul fusese organizat pentru mine, cu toate că erau peste 3000 de oameni acolo. Cuvântul lui Dumnezeu m-a străpuns.
Oamenii aceia m-au copleșit de-a dreptul. M-au făcut să mă simt un om pierdut și regăsit în mijlocul unui popor care avea un Dumnezeu deosebit. Un popor care deținea ceva ce mie-mi scăpa.
Acolo am întâlnit fețe senine și ochi prietenoși, oameni care parcă mi-au pus diagnosticul deja de la ușă. Eram rănită, eram lovită, eram așa cum eram. Eram un om de lume, dar ei m-au primit cu o dragoste deosebită.
M-a impresionat extraordinar Cina Domnului. Mi-am plâns cu lacrimi amare toată starea mea. Mă gândeam:
„Doamne, ce fericiți și ce bucuroși sunt ei!”.
Reporter:
În Bisericile neoprotestante, Cina Domnului este un act care se practică în mod simbolic, în amintirea morții și învierii Mântuitorului Isus Cristos. Creștinii se împărtășesc cu pâine și vin, care reprezintă trupul Mântuitorului nostru Isus Cristos, mort în locul nostru, și sângele Lui, care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre.
Marieta Prundeanu:
Înainte de a merge în acea Biserică Penticostală, am cunoscut yoghini, care făceau anumite ritualuri de purificare.
Dorința fierbinte a inimii mele era să ajung să comunic cu Dumnezeu, să-L aud, să-L înțeleg, să-L simt. Să se întâmple ceva care să mă facă să spun: „Da, aici este Dumnezeu!”. Spre dezamăgirea mea, am constatat că în yoga NU era Dumnezeu.
Când ai harul de la Domnul și primești lumina să poți discerne lucrurile, este o adevărată fericire. Mie mi s-a făcut harul să constat că yoga nu este originalul pe care-l căutam. Yoga era doar un surogat, o copie falsă, o minciună.
Dumnezeu n-a intrat cu bocancii în viața nimănui și n-a forțat ușa nimănui. El este de o gingășie și de o delicatețe pe care n-am întâlnit-o la nimeni pe pământ.
Toată viața am jinduit după delicatețe, după gingășie, după aceea frumusețe care nu epatează și care se impune prin aristocrația ei, prin sublimul ei. Doar Domnul este așa !
Mai târziu mi-am dat seama că yoga era, de fapt, un curs de idolatrie în toată splendoarea.
Revenind la antropozofia lui Rudolf Steiner, mi se deschidea perspectiva unor lumi spirituale, a unor lumi sublime, a unor lumi care nu acceptau compromis. Dar cum să ajungi acolo, cum să deschizi o poartă pe care nu o puteai deschide cu nici o cheie din cele știute?
Cum să intri în comunicare cu niște lumi care rămâneau inaccesibile, atâta vreme cât tu rămâneai un om păcătos și acele păcate nu ieșeau din tine cu nici un chip?
Am încercat să citesc Biblia, dar parcă nu mi se deschidea. Mai târziu am înțeles că această Carte a Cărților nu se va deschide niciodată cu adevărat unui om decât atunci când va fi citită prin Duh, NU prin minte sau prin firea omului.
Domnul m-a făcut să înțeleg că niciun om și nicio metodă omenească nu vor putea să schimbe și să restructureze ființa umană așa încât să fie vrednică să comunice cu lumea plină de sfințenie și de neprihănire a lui Dumnezeu.
Reporter:
A fost un har din partea lui Dumnezeu că n-ați intrat în legătură cu acele lumi spirituale, pentru că lumile spirituale care nu se supun lui Dumnezeu sunt de la cel rău și sunt distructive pentru oameni.
Doar prin Duhul Sfânt și prin Fiul lui Dumnezeu – Isus Cristos – avem acces la Dumnezeu. Cine intră altfel în legătură cu lumea spirituală – și adevărul este că se poate intra – va fi distrus de lumea spirituală negativă a Diavolului.
Marieta Prundeanu:
Da, pentru că nu ai de unde să știi cu ce entitate te întâlnești, iar acele duhuri pot să-ți dărâme viața. De aceea Dumnezeu a lăsat omului o cale absolut sigură, ușoară și accesibilă. Această Cale – Isus Cristos – este permisă oricărei ființe de pe pământul acesta.
Prin Domnul Isus Cristos și prin jertfa Lui de pe cruce, orice om, de orice neam sau statut social ar fi, are acces la Dumnezeu.
Tot ce este scris în Biblie se împlinește. Așa cum scrie în Evanghelia după Ioan: „Am primit din plinătatea Lui și har după har”, așa s-a întâmplat și în viața mea.
Am spus: „Doamne Dumnezeule, Tu Însuți Te ocupi de om. Nu omul ține în mâinile lui frâiele altor oameni, ci Tu Însuți, Doamne, stai de vorbă cu fiecare. Este incredibil că Tu, Creatorul, Te apleci către fiecare ființă cu atâta iubire, cu atâta gingășie și dăruire”.
Tot ce îmi dorisem – toată acea gingășie, toată acea plinătate, toată acea frumusețe- le-am primit de la Dumnezeu.
Pe mine Dumnezeu m-a umplut cu El Însuși. Golul acela imens din inima mea L-a umplut El și m-a făcut să înțeleg că nici profesia, nici succesul în viață, nimic nu se compară cu acest ȚEL SUPREM AL VIEȚII: ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU.
Umblarea noastră pe pământ are un scop unic, și anume întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu este o persoană. El a creat întregul Univers și ține în mâna Lui toate lucrurile.
Suntem într-adevăr oameni fericiți să putem să ne adresăm Lui cu acest apelativ: TATĂ.
Iar pocăința nu înseamnă că ai intrat într-un cult de nebuni, de habotnici, de oameni care și-au pierdut direcția și care caută soluții disperate la problemele lor disperate.
Pocăința înseamnă să accepți liber să te dăruiești lui Dumnezeu și să-L iubești pe El. Pocăința înseamnă să cunoști un Dumnezeu viu și atotputernic, plin de înțelepciune și pricepere, plin de mărinimie și înțelegere.
Reporter:
Intenția lui Dumnezeu NU este neapărat să-mi meargă mie bine pe acest pământ, să fiu fericit și să am tot ce-mi doresc, ci intenția Lui este să mă ducă în Împărăția Lui veșnică. Acesta este PLANUL Lui.
Din această perspectivă, evenimentele dureroase din punctul nostru de vedere – pierderea unei ființe iubite, pierderea unor lucruri materiale sau a sănătății – concură la atingerea scopului lui Dumnezeu: să ajungem într-o stare după voia Lui, ca să putem intra în Împărăția Lui veșnică.
Marieta Prundeanu:
Eu am doi copii mari. Credeți, stimați cititori, că ați putea să țineți în mâinile voastre soarta copiilor voștri? Credeți că le puteți da ca zestre fericirea? Eu nu cred. Nimeni nu-i poate opri de pe drumul pierzării, al destrăbălării, al degradării.
Singurul lucru pe care poți să-l faci ca părinte este să-i îngrijești cu iubire, să le fii prieten și apropiat. Dar Cel ce-i ține în curățenie și în sfințenie este doar Dumnezeu.
Copiii mei sunt în grija Domnului. Astăzi băiatul și fata sunt căsătoriți și plecați la casele lor. Credeți că le pot oferi eu vreo protecție? Știu eu dacă vor consuma sau nu droguri? Dacă se vor destrăbăla sau nu? Sau dacă vor face alte lucruri păcătoase? N-am de unde să știu și nici nu aș avea cum să-i opresc. Dar Domnul știe și i-am dat în grija Lui. Ei sunt bine și sunt binecuvântații Lui, sunt la locul lor.
Sunt o mamă fericită și le doresc tuturor mamelor să trăiască astfel de momente cum trăiesc eu.
Apoi, știți că nu este cu putință ca într-o căsnicie să nu intervină disensiuni. Pe cel ce spune că în viața lui n-a cunoscut certurile sau poate mai mult… eu nu-l cred. Dar azi pot afirma cu toată certitudinea și cu toată încredințarea că în familia și între soții unde este Cristos Isus, acolo există unitate, armonie, iubire și înțelegere, acolo există Dumnezeu.
Este o ușurare inimaginabilă să nu mai porți tu, ca om, aceste poveri de nesuportat.
O familie de intelectuali, care au 2 copii, m-au întrebat dacă eu nu-mi fac probleme pentru copiii mei. Le-am răspuns: „Nu, deoarece ei sunt o sarcină mult prea mare ca să o pot duce eu, așa că am încredințat-o Domnului”.
Am zis: „Doamne, sunt copiii Tăi, Te rog ia-i Tu în grija Ta și poartă-le Tu de grijă” . Asta nu înseamnă însă că eu nu-i iubesc, că nu le dau ca om ceea ce pot eu să le dau. Dar m-am degrevat de o sarcină care mă copleșea.
