DACĂ NU CREZI ÎN DUMNEZEU, EȘTI CONDAMNAT SĂ FII TU ÎNSUȚI DUMNEZEU. ATUNCI VREI SĂ FII UN IDOL PENTRU CEILALȚI, SĂ FII APRECIAT ȘI ADMIRAT.
Pentru ce merită să trăiești? Există ceva pentru care să trăiești, astfel încât la sfârșitul vieții să spui că n-ai trăit degeaba?
Medicul Alexandru Prundeanu a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj, ca șef de promoție, și este specialist în ortopedie și traumatologie. A fost campionul țării la șah, la juniori, în anul 1969, la Galați.
Alexandru Prundeanu:
Nu credeam în Dumnezeu, nu eram nici superstițios și nu credeam în nimic din spiritualitatea veche sau modernă.
Eu aveam o filozofie a mea, despre care credeam eu că e bine întemeiată.
Dar în numele unui anumit „bine” au făcut Hitler și Stalin ceea ce-au făcut. Fiecare spunea că va da fericirea propriului său popor. Dar acești dictatori au făcut mult mai nefericite popoarele respective.
Problema este: care e binele? Dacă nu-L avem pe Dumnezeu, ne rătăcim și ne batem între noi, pentru că fiecare vede un alt bine și un alt adevăr.
Reporter:
„Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Cristos, dar a rămas fără răspuns. Cristos a spus ce este adevărul, dar nu lui Pilat, pentru că Pilat nu era deschis să priceapă și să primească. Cu altă ocazie, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”.
Alexandru Prundeanu:
Nu există răspuns bun la întrebări greșite. Dacă întrebarea conține deja un răspuns greșit, nu vei putea da un răspuns bun la acea întrebare. Dacă cineva m-ar întreba de ce-am furat obiectul cutare din magazinul cutare, eu nu-i voi putea spune de ce câtă vreme n-am făcut-o.
Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?”. Întrebarea conținea deja un răspuns, și anume că adevărul este ceva. Dar adevărul este CINEVA, de asta n-a primit nici un răspuns.
Reporter:
În ce mediu ați crescut?
Alexandru Prundeanu:
Eu eram foarte mândru că făceam parte dintr-o familie de intelectuali, cu tradiție. Străbunicul meu a fost preot de țară, bunicul învățător, iar tata a fost medic militar.
Când m-am înscris la Facultatea de Medicină, eram întrebați: „De ce ai ales Facultatea de Medicină?”. Unii răspundeau: „Ca să ajut omul în suferință, să pot fi de folos cuiva”. Eu am răspuns: „Ca să particip la progresul științei”. Nu pot să nu zâmbesc acum, când îmi amintesc. Era tentația firească, urmare a unei filozofii materialiste.
Noi învățasem că omul se trage din maimuță și că ceea ce are el mai bun este inteligența. Ca atare, dacă eu am inteligență mai multă, trebuie să fiu mai mândru și mai bucuros că o posed și înseamnă că m-am tras din maimuță mai bine, pe când ceilalți nu s-au tras de tot…
Reporter:
…nu s-au dat de tot jos din copac
Alexandru Prundeanu:
Filozofia mea de viață era cea a lui Darwin – selecția naturală, evoluția omului etc.
Nu agream filozofia comunistă din orgoliu, pentru că mă gândeam: cum să ne conducă muncitorii pe noi, intelectualii? Aveam o filozofie materialistă, de tip umanist, în care omul era proslăvit – credeam în calitățile omului și în progresul pe care omul avea să-l aducă cu mintea lui.
Tata, deși era nepot de preot, era ateu. El nu credea în Dumnezeu, ci credea că prin știință omenirea va putea să progreseze. De aceea părinții s-au străduit să-mi asigure o educație cât mai completă, cu limbi străine, muzică etc.
Astăzi îmi dau seama de adevăratele valori, în lumina Cuvântului Domnului, care spune: „Chiar dacă aș cunoaște toate tainele și toată știința și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic”. Și eu, chiar dacă aș fi ajuns un academician sau președinte al Academiei, tot nimic aș fi fost și strădania mea ar fi fost zadarnică.
Tot Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia – spune: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor”. Degeaba am învățat eu germană, franceză, engleză, dacă nu adaug la aceste lucruri și dragoste.
Reporter:
Ce modele aveați? Care erau eroii dumneavoastră?
Alexandru Prundeanu:
Erau modele omenești. Aveam două tipuri de eroi: omul de știință care sacrifică, jertfește timp și bani, își jertfește chiar viața lui pentru progresul științei și al omenirii.
Apoi alte modele erau eroii duri ai filmelor din vremea aceea, care nu-și permit să aibă sentiment, de teamă să nu fie răniți. Și cu cât erau mai departe de orice sentiment, cu cât aveau o carcasă împrejurul lor care să-i ferească de suferință, cu atât erau mai tari și mai demni de admirat.
Reporter:
…omul cu masca de fier…
Alexandru Prundeanu:
Omul cu masca de fier… Și eu, ca medic, și poate mulți au gândit în felul acesta: trebuie să înlături partea de compasiune și de milă. Trebuie să fii cât mai dur. Colegii sau colegele care leșinau la vederea unui cadavru sau la vederea sângelui erau luați în râs, erau batjocoriți.
Când făceai o injecție trebuia să nu compătimești, ca să poți să o faci. Să nu mai vorbim de o intervenție chirurgicală. Am căutat să ne înlăturăm această parte de sentiment, de compasiune, în mod deliberat.
Pentru mine un bolnav putea să fie o fractură de femur, dar în nici un caz un om în totalitate. Nicidecum să mă ocup și de sufletul lui. Cel mult să-i dau un calmant. Și totul se petrecea cu răceală și nu cu o dragoste adevărată. Acesta era omul cel vechi.
Dacă întrebăm orice om de pe stradă, el știe politică, știe ce-ar trebui să facă ceilalți, cine ar trebui ales, ce-ar trebui înlăturat, ce lege ar trebui să se dea, cum ar trebui să se poarte vecinii cu el, dar prea puțin își pune problema ce-ar trebui schimbat la el însuși. Așa eram și eu.
Crezând că succesele mele veneau din forțele proprii, mă credeam mai bun decât alții. Și gândind astfel, este cu neputință ca între colegi să nu apară gelozie, disensiuni sau discuții pe aceste teme. Crezându-mă mai bun decât alții, n- am avut niciun câștig, dimpotrivă am avut de pierdut.
Una din cele mai mari transformări care pot să fie vizibile în viața unui astfel de om este tocmai faptul că descoperă că neregula e la el însuși, nu la cei din jurul lui. Și că acolo trebuie luptat, în interior.
Reporter:
Cum ați descoperit lucrul acesta?
Alexandru Prundeanu:
Am dorit să fiu un om de succes. Dar, dacă nu crezi în Dumnezeu, ești condamnat să fii tu însuți dumnezeu. Și atunci vrei să fii un idol pentru ceilalți, să fii tu însuți un om admirat, un model, un exemplu pentru alții.
La facultate erau colegi mai inteligenți decât mine, alții erau mai vioi la minte. Cu toate acestea, nu ei au luat acel prim loc, acea cunună care se poate veșteji, ci eu.
La fel și la șah. Când eu am ieșit campion al țării la juniori, erau câțiva care puteau să ajungă înaintea mea. S-a știut atunci la Cluj că eu am luat acest titlu? Câți au știut? Eu cred că dintre toți clujenii numai eu mai țin minte că în 1969 am fost campion al țării. Cei mai mulți nu mai știu, nu-și mai amintesc acest lucru sau nu-i dau nici o importanță.
Ce dacă am fost eu campionul țării la juniori? Sunt oameni care au fost campioni ai lumii și astăzi reprezintă niște jucători oarecare. Gloria este un lucru trecător. Nu merită să ne luptăm pentru ea, pentru că pălește într-o zi.
Reporter:
Calea crucii, pe care ați ales-o, nu pare o nebunie pentru un om cu succese deosebite? Vorbesc în felul lumii.
Alexandru Prundeanu:
Pe vremea aceea mie mi se părea o nebunie să crezi în Dumnezeu, pentru că aveam atâtea probe că Dumnezeu nici măcar nu poate să existe.
Reporter:
Pentru ce merită să trăiești? Există ceva pentru care merită să trăiești, astfel încât la sfârșitul vieții să spui că n-ai trăit degeaba?
Alexandru Prundeanu:
Este sigur că acel lucru nu sunt titlurile, nici valorile trecătoare.
Mă preocupau probleme legate de moarte și de reanimare, am citit cărți cu oameni în comă, cu ieșiri din corp. Pe vremea aceea, explicațiile pe care le dădeam eu erau pur materialiste: descărcări de fotoni în creier, scurt-circuite într-un creier în hipoxie. Niște explicații pe care eu nu le credeam în totalitate, dar nici nu știam ce să cred.
Când am fost elev, am încercat și eu să citesc Biblia și mi-am pus întrebări de genul: „Cum este posibil să împaci creația lui Dumnezeu, care este descrisă în Biblie, cu adevărul științific? Dacă există Dumnezeu, de ce există Satan?” . Câtă vreme nu credeam în Dumnezeu, nu puteam crede nici în Satan. Aceasta nu-i împiedica nici pe unul, nici pe altul să existe și să lucreze în viața mea.
Apoi: „De ce există răul în lume? Cum se poate că unii copii la 1 an sau la 2 ani se chinuie în chinuri cumplite și mor de cancer?”. Ei n-au avut vreme să păcătuiască. „De ce așa ceva?”. Spuneau unii: „Pentru pedepsirea părinților!”.
„Da, da, dar atunci unde este dreptatea față de copil?”.
Apoi: „De ce există războaie? Dacă Dumnezeu are controlul, de ce se întâmplă lucrurile acestea rele?”.
Pentru că nu puteam să-mi explic și să răspund la aceste întrebări, nu puteam să cred într-un Dumnezeu al tradiției, într-un Dumnezeu descris de unii sau de alții, mai ales când ei nu trăiau în Dumnezeu. Ei Îl descriau teoretic, dar erau pe dinafara Lui. Pentru ei era doar de fațadă.
……………………………………………………………………………
Eu am fost ateu până după 40 de ani. Apoi, timp de 1 an, Dumnezeu mi-a pus în mână cărți creștine care îmi desființau întrebările la care eu nu puteam răspunde.
În final m-am întâlnit cu Dumnezeu, prin prezența Duhului Sfânt, în Biserica Penticostală Elim din Timișoara. I- am cunoscut pe acei oameni, prin care Dumnezeu a lucrat, și AM SIMȚIT că Dumnezeu este prezent acolo.
Am cunoscut lucrarea lui Dumnezeu, am auzit lucruri deosebite, minunate. Fără nici o prejudecată, m-am dus acolo unde masa pentru suflet era întinsă, bucatele Duhului erau pregătite, iar eu m-am așezat la acea masă spirituală.
Hrana aceasta a sufletului, pe care am primit-o prin intermediul trimișilor lui Dumnezeu, M-A FĂCUT SĂ MĂ întorc la Domnul și am fost complet transformat.
Familia noastră a devenit un loc al armoniei. Nu mai este un loc al contradicțiilor, al opiniilor diferite, ci un loc unde ne întâlnim în pace, un loc al transformării, unde și copiii au crezut, pentru că au văzut.
Am crezut Cuvântul lui Dumnezeu, am primit Duhul Sfânt și am acceptat botezul în apă.
