Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei – Suceava
LA CE FOLOSEȘTE NAȘTEREA UNUI OM, DACĂ ACESTA NU SE RIDICĂ ÎN MIJLOCUL FAMILIEI SALE CA UN STEAG?
În casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături și blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace și liniște, iar în loc de înjurături să se înalțe rugăciuni de mulțumire la adresa lui Dumnezeu.
Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunți, botezuri și diferite ocazii în zona Hațegului, Hunedoara și Deva.
Astăzi grupul se numește „Harul” și cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Octavian Luncan (saxofon), Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), și Emanuel Răcătean (voce). Octavian Luncan a fost prezentat în volumul I al cărții „Vieți transformate”.
Titel Muntean:
Când aveam 4 ani, o familie de evrei, care actualmente sunt plecați în Israel, ne-au lăsat cadou o Biblie. Au trecut după aceea 14 ani.
Eram în ultimul an de școală, când, făcând curățenie în bibliotecă, mi-a căzut în mână această carte. Din curiozitate am deschis-o și ochii mi s-au oprit pe un verset, căruia nu i-am dat atunci nici o importanță: „Ți-am dat ochi să vezi, dar tu nu vezi, ți-am dat urechi de auzit, dar tu nu auzi”. Pentru mine aceasta era o aberație, pentru că din moment ce cântam în formația liceului și aveam atâta succes – mă gândeam cum să nu aud și cum să nu văd? Am aruncat-o undeva într-un colț și aruncată a rămas. A fost încă o dată o dovadă că într-adevăr nu era cartea pentru mine, nu era cartea potrivită, era ceva de neînțeles.
Au trecut anii, am ajuns la vârsta de 36 de ani, când Dumnezeu a început să lucreze în acea formație. Ce se întâmplase cu mine? M-am căsătorit, viața mea mergea din succes în succes, aveam faimă, bani, prieteni, aveam relații. Orașul Hațeg era un oraș micuț, în care noi ziceam că nu avem cu cine „discuta” – ne consideram cineva.
Personal, credeam că sunt cineva și tare mă credeam înțelept. Numai că acest mod de viață a lăsat răni adânci.
După un timp, soția mea s-a îmbolnăvit cu glanda tiroidă. Formația „Sonor”, cu care am cântat 20 de ani, s-a destrămat. Cei doi oameni de bază – saxofonistul și bateristul s-au pocăit. Nu ne mai lua nimeni la cântat. În decurs de 2 săptămâni am rămas șomer și eu și soția mea. Au început să ni se termine banii; parcă au început să se împuțineze și prietenii. Și, pentru prima dată, parcă am simțit nesiguranța zilei de mâine.
De „înțelept” ce mă credeam, ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat și eu refugiul în alcool.
Numai că Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât vreo 2 luni de zile.
Într-o noapte de 31 iulie, întorcându-mă de la hanul „Bucura”, unde cântam în birt să mai câștig și eu un ban, după o distanță de aproape 1 km și jumătate, nu știu ce m-a apucat că tot drumul spre casă am plâns.
Eram un om tare mândru și nu prea vărsam lacrimi. Alții plângeau în jurul meu, dar eu nu aveam ochi să văd treaba aceasta. Însă tot drumul acela am plâns și, pentru prima dată în viața mea, la acea oră târzie din noapte, nu am avut tăria să intru în casă ca nu cumva să-mi deranjez părinții, copiii și soția.
Repet, pentru prima dată am trăit acea stare. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Era 31 iulie, o zi de vară. La un moment dat, Dumnezeu m-a ajutat să-mi ridic privirea în sus. Plângeam ca un copil și, văzând cerul, cum nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată până atunci – strălucitor și plin de stele – Dumnezeu m-a cercetat. Am primit așa o pace lăuntrică de parcă îmi venea să râd de mine, de naivitatea mea și îmi ziceam: „Doamne, Titele, ce copil ești! De ce nu strigi la Dumnezeu?”.
Eram într-o situație foarte grea. În mine se dădea o luptă, ajunsese să-mi fie jenă de situația în care am ajuns.
Și-mi era greu să mai ies în oraș; parcă toți mă arătau cu degetul. Soția mea era din ce în ce mai bolnavă.
În starea în care mă întorceam serile acasă, sub influența alcoolului, copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat, se speriau de mine și fugeau și se ascundeau după soba de teracotă. Știau că urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.
Părinții mei, prin care Dumnezeu mi-a dat viață, ori de câte ori auzeau poarta de la intrare se îngrozeau, știind că vine acasă băiatul lor care, în loc să le dea cinste, îi înjura.
Starea în care am ajuns m-a făcut, în sfârșit, să-mi dau seama că am nevoie de sprijin că, de fapt, nu eram cel care credeam că sunt. Și tare mă băteam eu cu pumnii în piept că eram cineva și mă credeam tare înțelept.
Succesul pe care ni-l atribuia lumea ne-a ridicat pe culmile mândriei, deoarece nu eram noi atât de buni și de profesioniști precum alții. Dar ducându-ne viața în mijlocul lumii și pentru că lumea ne-a oferit distracțiile și chefurile ei, ne-am lăsat antrenați și orbiți de ele.
Nu știu ce i-oi fi spus eu lui Dumnezeu în acea noapte, deoarece nu știam să mă rog. Unde să învăț să mă rog? În birturi, în restaurante, în corturi la nunți? Nu știu ce am strigat către Dumnezeu în acea noapte, nu știu ce L-am rugat, dar am simțit o pace lăuntrică și un sentiment deosebit pe care nu pot să-l explic.
La patru zile după aceasta, vine la mine bateristul cu care am cântat 20 de ani, actualmente fratele Nicu Vinars, care îmi cunoștea situația. Mai mult ca sigur că i s-a făcut milă de mine; nu mi-a spus-o în față, dar l-am simțit. El mi-a propus să mă duc cu el să-l ajut la tabăra creștină de la Brădățel, din munții Retezat, unde era administrator.
În acea tabără de munte erau 40 de pastori și de evangheliști, veniți din toată țara la un studiu biblic. A fost pentru prima dată în viața mea când mi-am văzut starea deplorabilă, mizerabilă, în comparație cu acei oameni.
A fost parcă pentru prima dată în viața mea când am realizat cam cum ar trebui să arate un om. A fost locul unde pentru prima dată în viața mea am realizat că parcă din mine ieșea miros de alcool și de tutun. A fost locul unde, de fapt, m-a cercetat Dumnezeu.
Acei oameni au fost 40 de lumini pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le întâlnesc în locul acela. Într-adevăr au fost 40 de copii ai lui Dumnezeu, pentru că prin purtarea lor, prin vorbirea lor, prin dragostea pe care o emanau în jurul lor, m-a cercetat Dumnezeu. Prin ei, Dumnezeu m-a ajutat să-mi văd și să-mi plâng starea jalnică în care eram.
Soția mea suferea foarte mult din cauza mea. Au trecut atâția ani, dar eu eram acel orb care nu aveam ochi să văd ce se întâmplă în casa mea, în viața mea, în familia mea. Acum, cu bucurie și cu mulțumire mărturisesc spre slava lui Dumnezeu că sunt unul dintre „orbii” pe care Dumnezeu i-a vindecat.
În ultima zi am mers împreună cu acei oameni să ne rugăm undeva în aer liber. La un moment dat, un frate a început să plângă în rugăciune și Îl implora pe Dumnezeu să se îndure de tineretul care își duce viața în destrăbălare și-n desfrâu, în chefuri și-n ospețe. Acesta eram eu.
Mi-am adus aminte că în urmă cu câțiva ani Dumnezeu ne-a avertizat prin Cuvântul Său: „Ajunge în adevăr că în trecut ați făcut voia neamurilor și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în chefuri, în ospețe”.
Am izbucnit în plâns și am început să tremur. Aveam impresia că parcă ei m-au auzit și că toți se uitau la mine. N- aveam de unde să știu că ei, de fapt, erau în rugăciune, erau „cuplați” cu cerul, n-aveau ei de-a face cu mine.
M-am ridicat de acolo și am fugit la mine în cameră. Plângeam ca un copil, tremuram. M-am trezit, am realizat că sunt pus în genunchi la marginea patului, și o spun spre slava lui Dumnezeu: Dumnezeu m-a trântit în genunchi, pentru că eu niciodată nu m-aș fi gândit să îngenunchez. N-am îngenuncheat niciodată în viața mea până atunci. Eram un om tare mândru, care nu știam să-mi plec genunchii în fața nimănui. M-am trezit în genunchi, cu Scriptura în mână, și am strigat către Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Te rog să-mi vorbești”.
În fracțiuni de secundă Dumnezeu m-a făcut să-mi văd toată viața de păcătos, inclusiv groaza părinților mei, spaima copiilor, boala soției, viața mea mizerabilă.
Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9: „Caută de vino curând la mine”. Am intrat într-o stare de groază încât am început să tremur; știam că există Dumnezeu, atunci eram convins că există Dumnezeu. N-am uitat că eu I-am cerut lui Dumnezeu să-mi vorbească ce să fac și acum a venit răspunsul de la El: „Caută de vino curând la Mine”.
Parcă mă ardea Scriptura în mâini. Aș fi vrut să o arunc, să scap de ea, dar m-am gândit că nu se cade să fac așa ceva. În lupta aceasta interioară, ochii mi s-au oprit pe versetul 21, pe aceeași pagină. Cuvântul lui Dumnezeu continua: „Caută de vino înainte de iarnă”. Eram în luna august, în vârf de munte. „Toți frații îți trimit sănătate”.
Am zis: „Doamne, dar ce frate am eu? Eu n-am nici un frate!”. Dar am primit răspunsul pe moment: „Păi cum n-ai? Fratele Octavian Luncan și fratele Nicu Vinars! Cei care cu luni de zile înaintea ta M-au primit ca Domn și Dumnezeu, ca Stăpân în viețile lor – aceștia sunt frații tăi”. Și mi-am adus aminte și m-am cutremurat, pentru că ei, cunoscându-mi situația familială, au venit la mine și mi-au spus: „Titel, noi n-avem ce face pentru tine. Ce putem face este să ne rugăm lui Dumnezeu pentru tine și casa ta”.
Și-acum vine Dumnezeu și-mi spune: „Caută de vino înainte de iarnă… toți frații îți trimit sănătate!”. Am văzut mâna lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu și-am fost convins că Dumnezeu mi-a vorbit acolo. Pot să mărturisesc că Domnul Isus a intrat în viața mea și mi-a schimbat viața. Am simțit o pace și o fericire pe care nu pot să vi le explic în cuvinte.
Au trecut de atunci anii, iar în casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături și blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace și liniște și în loc de înjurături să se înalțe rugăciuni de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, pe deplin încredințați că numai El ne-a schimbat viața.
A trecut timp de atunci, dar, spre slava lui Dumnezeu mărturisesc că n-am fost la nici un spital, n-am consultat nici un medic cu privire la soția mea, dar ea nu mai este bolnavă. Dumnezeu a vindecat-o și Îi dăm slavă Lui pentru lucrul acesta.
Este casa în care copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat și părinții mei prin care Dumnezeu mi-a dat viață, nu se mai îngrozesc și nu se mai sperie.
Tatăl lor mai vine și-acum seara sau uneori chiar noaptea, dar acum vine din lucrarea lui Dumnezeu. Acum ne strângem în brațe, ne pupăm, ne punem pe genunchi la marginea patului și Îi mulțumim lui Dumnezeu.
Aș vrea să pun o întrebare fiecărui cititor și aș dori ca răspunsul să fie sub cercetarea Duhului Sfânt: „La ce folosește nașterea unui om dacă acesta nu se ridică în mijlocul familiei sale ca un steag?”.
37 de ani din viața mea eu nu am fost steag în mijlocul familiei mele. Dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu că acum, în familia mea, steagul este la loc de cinste: Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos.
