MI S-A PĂRUT CĂ TOATĂ TREABA ASTA CU DUMNEZEU ESTE DOAR O POVESTE
Mă uitam la cer și la stele și am simțit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, și m-ar fi luat în căușul palmei Lui.
Reporter:
Hilde, ce a schimbat Dumnezeu în viața ta? Ce a făcut Dumnezeu în sufletul tău și am putea să vedem și noi?
Hilde Barta:
Cum se spune: „Omul cel vechi moare și renaște un alt om”. Altfel spus: „Deocamdată, demolare”.
Am senzația că Dumnezeu demolează fiecare părticică din omul meu cel vechi, din visurile și sentimentele pe care le-am avut. Dar, chiar dacă doare foarte mult demolarea, mă bucur să văd câte o nouă cărămidă în mine.
Reporter:
Care sunt lucrurile demolate de Dumnezeu și care sunt cele pe care tot El le construiește în viața ta?
Hilde Barta:
Am crescut într-o familie credincioasă, care avea o formă de evlavie. Prima oară am fost dusă la biserică de bunicul meu, în satul în care locuiau bunicii.
Bunica a fost cea care m-a învățat prima dată rugăciuni. Atunci eram copil și atâta vreme cât am mers la biserică a fost bine, însă crescând mai mare și învățând să gândesc singură, mi-am dat seama că era o diferență extraordinar de mare între ceea ce spuneau ei în rugăciuni, în mersul la biserică și ceea ce trăiau. Asta pentru că în familia bunicilor era un etern scandal, certuri și bătăi.
Atunci mi s-a părut că toată treaba asta cu Dumnezeu este doar o poveste, iar Dumnezeu – dacă există așa ceva – este undeva departe și n-are nimic de-a face cu pământul și cu viața de pe pământ. La 12 ani am devenit o atee convinsă.
Când învățam la biologie că viața a apărut prin evoluție, o colegă credincioasă susținea că viața a apărut prin creație. Noi toți râdeam de ea.
În clasa a VIII-a îmi era frică la gândul că nu voi intra la liceu, așa că am început iarăși să mă rog.
Reporter:
Ți-ai mai amintit tu ceva de pe vremea bunicilor… Parcă ar fi Cineva, undeva, care are ar putea rezolva…
Hilde Barta:
…de fapt, Dumnezeu a fost un fel de refugiu pentru mine. Am luat totuși în considerare varianta că poate El ar exista și m-am gândit: „De ce să nu încerc?’’.
Reporter:
Probabil pentru tine era adevărat ceea ce spuneau gânditorii comuniști și atei: „Dumnezeu nu există. Există doar noțiunea de Dumnezeu, care este o ’cârjă’ pentru cei slabi”.
Hilde Barta:
Da! Viața mea de credință a avut suișuri și coborâșuri. Am descoperit Biblia pe la 16 ani și mi-amintesc că în vacanța de vară nu am citit nimic altceva decât Biblia. Eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbește de la inimă la inimă, și toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai aștept de la oameni.
Scriptura a fost pentru mine o descoperire extraordinară, o revelație. Deși o avusesem în casă până atunci, abia în momentul acela am descoperit-o.
Reporter:
Din „cârjă”, Dumnezeu a devenit prietenul tău, un prieten adevărat și viu, care este aproape de tine.
Hilde Barta:
Chiar mă gândeam – cum de nu este supărat Dumnezeu pe mine, că L-am batjocorit și am râs de cei credincioși cu vreo doi ani înainte. Am văzut că avea foarte multă răbdare cu mine. Atunci am hotărât mai serios să mă apropii de El și mi-am propus să citesc în fiecare zi 3 capitole din Biblie, pentru că voiam să-L cunosc cât mai mult.
Mă rugam în fiecare seară în fața geamului. Într-o seară era atât de frumos afară, senin, cu o lună imensă și strălucitoare și am început să mă rog cu cuvintele pe care mi le formasem deja; era aproape un ritual, spuneam aceleași cuvinte. Dar la un moment dat n-am mai putut să rostesc cuvintele; mă uitam doar la cer și la stele și am început să plâng și… am plâns, am plâns, și deodată am simțit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, și m-ar fi luat în căușul palmei Lui.
A fost o senzație extraordinară. Nu înțeleg de ce mi-a răspuns Dumnezeu atunci așa, pentru că eu nu-L cunoșteam personal, ci eram doar în căutarea Lui. Dar El mi-a răspuns tocmai pentru a-mi confirma prezența Lui și bucuria de a fi în prezența Lui.
Asta a fost o singură dată. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci, deși m-am mai rugat. Dumnezeu mi S-a revelat atunci și știu că El există. Dar nu aș vrea ca alții să conteze doar pe astfel de experiențe emoționale, pentru că Dumnezeu există în afara experiențelor emoționale.
Reporter:
Nu absolutizăm experiențele, pentru că ele sunt diferite de la persoană la persoană – doar Cuvântul lui Dumnezeu este absolut – dar nici nu negăm experiențele personale. Experiența respectivă ai avut-o în urma studierii Bibliei și a sincerității inimii tale de a te apropia de Dumnezeu.
Hilde Barta:
La 16 ani am avut o tragedie în familie. Mama mea a murit și nu am înțeles de ce s-a întâmplat așa. Chiar înainte de a muri, m-am pus pe genunchi lângă ea și I-am cerut Lui Dumnezeu, cu credință, să o vindece, acolo, pe loc, să facă o minune, să nu moară. Totuși a murit și n-am înțeles de ce.
Atunci I-am pus întrebări lui Dumnezeu și I-am cerut socoteală, dar apoi am înțeles că trebuie să tac în fața Lui și să știu că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”.
Am plâns în fața Domnului, așteptând un răspuns… sperând că va veni momentul dezlegării tuturor întrebărilor și a bucuriei fără sfârșit.
Au trecut anii și am continuat să citesc din Biblie tot mai puțin. Am intrat la facultate și pentru mine acesta a fost un nou început. Mi-am spus: „De acum încolo nu voi mai lăsa nimic să mă facă să fiu nefericită. Îmi voi căuta prieteni care să comunice cu mine sufletește și să nu mă rănească, și mă voi lega doar de oameni care nu vor muri.”
A fost destul de naiv din partea mea să cred asta, dar a fost visul meu de copil la 18 ani. Intrând la facultate, mi-am făcut prietene, am avut și un prieten. Am trăit bucurii și dezamăgiri, dar m-am hotărât să nu trec niciodată prin experiența bunicilor, iar în momentul în care voi avea un partener de viață să fie o înțelegere foarte bună și să nu am nici un fel de divergențe cu el.
Îmi doream să găsesc un soț credincios. Acesta era un lucru important, deși eu mă îndepărtasem deja de Dumnezeu și nu știam cum să-L mai caut. Când mergeam la Biserică, parcă nu înțelegeam despre ce se predică. Dacă încercam să mă concentrez, visurile mele zburau și gândurile mi se duceau la filmele pe care le văzusem în seara precedentă sau la convorbirile pe care le avusesem cu altcineva. Și m-am lăsat, m-am „delăsat” mai degrabă de biserică.
Dumnezeu m-a îngăduit și a avut foarte multă răbdare cu mine, până când am ajuns foarte dezamăgită și de prieteni și de mine însămi, pentru că relația de prietenie pe care o aveam scârțâia, în mare parte datorită mândriei și aroganței mele în acea relație.
Mi-am dat seama că nu sunt în stare să am o relație deosebită cu un om, pentru că apar tot felul de frecușuri și nu poate să depindă de mine ca totul să meargă bine.
Am fost dezamăgită. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea avea o relație în care să nu existe riscul de a ajunge exact ca cea a bunicilor mei. Frica a intrat iarăși în sufletul meu. Îndoiala și teama de viitor, de fericirea sau nefericirea mea viitoare, era, de fapt, teama că nu pot fi sigură, că nu pot controla lucrurile.
Într-o zi am cunoscut niște tineri foarte drăguți, care se întâlneau cu studenții și cântau la chitară, discutau pe teme biblice, se uitau la filme împreună și le comentau.
Am văzut între ei o pace și o prietenie deosebită. M-am atașat de ei. O fată din acel grup m-a întrebat dacă vreau să-L cunosc mai îndeaproape pe Dumnezeu, într-un mod personal. Întrebarea asta a fost exact ceea ce așteptam. Fără să știu că asta așteptam, am răspuns din toată inima: DA! A doua zi ne- am întâlnit și ea mi-a vorbit despre faptul că Dumnezeu mă iubește și mă acceptă așa cum sunt.
Aceasta a fost o altă lovitură de grație, pentru că eu eram foarte imperfectă și incapabilă de a iubi necondiționat, și știam că nu sunt demnă de a fi acceptată.
Apoi mi-a spus că Dumnezeu vrea să-mi ierte toate păcatele. Aceasta a fost iarăși o ofertă pe care nu știam dacă trebuia să o refuz sau să o accept, pentru că mi se părea prea mult ca Dumnezeu să mă ierte pentru absolut tot. Am acceptat, pentru că era o ofertă gratuită. Dumnezeu dorea să mă ierte. Astfel am fost iertată și am înțeles că Dumnezeu vrea să comunice zilnic cu mine.
Am început să trăiesc o viață nouă. Îmi amintesc că în zilele ulterioare discuției cu acea fată, mergeam pe stradă plină de bucurie.
Reporter:
Ceea ce trăiai tu, unii ar putea numi „extaz religios” sau „mistic”, dar știm că este vorba despre Duhul Sfânt, care îi dă omului bucuria și pacea pe care doar Dumnezeu le poate da.
Domnul Isus Cristos spune: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea; nu v-o dau cum o dă lumea. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine”. Este vorba despre pacea și bucuria care vin de la Dumnezeu, și nu despre o experiență emoțională, trecătoare.
Hilde Barta:
Treptat, m-am integrat în grupul acela de tineri care aparțineau organizației „Alege Viața” – studenți credincioși din complexul studențesc. Acolo am găsit prieteni de încredere, cărora puteam să le spun toate sentimentele mele, fără teama că sunt judecată sau pusă la colț, și care știau să aibă compasiune pentru mine.
Dumnezeu a intervenit și mi-a spus: „În Mine să-ți găsești încrederea. Eu sunt prietenul tău care nu te dezamăgește niciodată. Eu și doar Eu te accept necondiționat. Pe Mine să mă iubești cu toată inima ta, de la Mine să aștepți toată dragostea și împlinirea. Eu sunt Cel mai important, nu mai aștepta nimic de la oameni.”
Prietenii mei îmi spun că sunt hipersensibilă și am ajuns și eu să cred asta. Temperamental vorbind sunt melancolică și perfecționistă. Aștept ca oamenii să fie la un standard foarte înalt și nimeni să nu greșească; mă revoltă orice mică greșeală, orice nemulțumire, orice ton al vocii care indică lipsă de dragoste.
Mă aștept ca elevii mei să fie buni, cuminți, disciplinați, cu dragoste de învățătură, politicoși și respectuoși. Asta nu se întâmplă și Dumnezeu mă învață: „Vezi, ei sunt ca și tine, sunt doar oameni. De ce aștepți așa de mult de la ei?”.
Trec printr-un proces în care Dumnezeu îmi pune întotdeauna în minte gândul că trebuie să am har și cu mine, pe care mă acuz tot timpul, dar și cu ei.