CRISTIAN BARBOSU

NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE

Tinerii se plâng că tații sunt foarte severi și doar îi critică, nu le apreciază munca și nu le spun niciodată „Te iubesc”. Tații sunt prea ocupați cu munca lor, cu banii și cu prietenii lor.

Care erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în mod personal?

Cristian Barbosu:

Îmi plăcea muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau destul de sugestive: „Seek and destroy”, „Kill them all”, „Justice for all” („Caută și distruge”, „Ucide-i pe toți”, „Dreptate pentru toți”).

Când eram în anturajele acelea, mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi. Încercam, dar beam ca și cum aș fi băut oțet. Simțeam în mine o repulsie a trupului, dar totuși o făceam, pentru că ceilalți o făceau, iar dacă eu nu eram ca ei, nu eram privit cu aceeași ochi.

Reporter:

Dacă ți-au plăcut distracțiile, am putea spune că o viață fără Dumnezeu este ca o distracție fără muzică.

Cristian Barbosu:

Într-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenței, personalitatea mea de sanguinic-coleric, m- au făcut să-mi placă muzica puternică și cu patos.

Imediat după nașterea mea, părinții au divorțat. Eu am fost crescut de bunici. În copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu știa ce este „Metallica” și l-am pus să-mi decupeze din piele literele „Metallica” și să mi le pună pe o geacă de blugi.

După o vreme, a dat peste una dintre casetele mele și a rămas șocat. Atunci i-am spus ce este „Metallica” – nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formație de muzică extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gașcă de o mare violență.

Reporter:

Cum simțeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste înclinații? Doar pentru plăcerea ta sau din dorința de a fi acceptat de grup?

Cristian Barbosu:

La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta în muzică, am încercat să fac și eu la fel. M-am lăsat purtat de val și dus de „furtună”.

Reporter:

Bucuria mare este că în mijlocul „furtunii”, tu ai întâlnit „Stânca” – L-ai întâlnit pe Isus Cristos. El este

„Stânca veacurilor”.

Cristian Barbosu:

Așa este și de aceea mă bucur, pentru că în El am găsit împlinirea nu doar a aspirațiilor mele spirituale, a destinului meu, ci și a ceea ce simțeam eu trupește, sufletește vorbind, și anume „patosul” pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să investesc toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, ceva ce este curat și-mi dă stabilitate.

După chefurile în care erai undeva sus de tot și toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă și a doua zi erai praf. Simțeai un fel de vină a conștiinței, îți veneau în minte tot felul de lucruri de care încercai să te debarasezi, dar toată cenușa aceea, tot acel balast rămânea în conștiința ta.

În momentul în care mi-am dedicat viața lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simțeam acum și satisfacția deplină ce am primit-o, n-am reușit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poți găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Reporter:

Vina pe care o simțeai după câte un chef „monstru” venea doar din conștiința ta, fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?

Cristian Barbosu:

Pot să zic și da și nu, adică într-un fel sau altul știam câte ceva „despre” Dumnezeu. Bunicul meu era credincios și îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam și între colegi oameni care credeau în Dumnezeu.

Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest „chip”, care este conștiința noastră, care te face să-ți dai seama că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit.

Dumnezeu m-a ferit de alcool – nu mi-a plăcut. Dar totuși beam deoarece ceilalți beau și nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit și de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar, în momentele-cheie, El m-a oprit.

Reporter:

Dincolo de această presiune sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive pentru care tinerii cad la aceste „examene”, în ciuda conștiinței lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie, lipsa dragostei de tată?

Cristian Barbosu:

Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit față de generația de dinainte de 1980. Copiii născuți după această dată gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înțeleg chiar cum să se joace – nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer.

Am fost de curând la Strasbourg și am văzut rochii de mireasă de un roșu aprins sau de un verde străveziu.

TOTUL ESTE ALTFEL.

Sunt diferențe uriașe, dar nu putem să ne separăm unii de alții. Sunt anumite chestiuni valabile de-a lungul generațiilor – nevoia de afecțiune, de afirmare, de împlinire.

Însă nevoile acestea prind diferite nuanțe cu fiecare generație, mai ales în postmodernism, unde tânărului nu-i mai poți spune doar ce să facă: „Fă asta sau nu fă asta!”, pentru că el cere și o explicație: „De ce să fac asta?”. Nu este o chestie de obrăznicie, cum o interpretează mulți, ci este pur și simplu un alt mod de gândire.

Datorită expunerii la anumite surse informaționale – computer, internet, cărți – și a unui nivel de educație mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generațiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: „Bine, ai trecut prin ispita asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a întâmplat”.

Tinerii se plâng că tații sunt foarte severi și doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată „Te iubesc”. Părinții sunt prea ocupați cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.

Dacă îi spui tânărului ce înseamnă păcatul sexual, drogurile, anturajul, muzica aceea care distruge, băutura, impunându-i doar limite și restricții, pe un ton și cu o atitudine nepotrivită, fără să-i dai vreo explicație, atunci reacția tânărului va fi de luptă și explozie. Apoi urmează victime.

Tinerii își pierd nădejdea dacă sunt întărâtați la mânie. Orice le cerem trebuie înfășurat în dragoste, tandrețe, stare de vorbă și comunicare.

Le spunem: „Doar aici și așa să faci, pentru că așa am făcut și eu”. Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune, însă nu putem conduce mașina pe un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.

Tinerii din zilele de azi sunt buimăciți de tot ce se întâmplă în jurul lor – sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi „mestecate” deloc.

Reporter:

Un lucru extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu, din dorința de a comunica cu oamenii, este trimiterea Fiului Său, Isus Cristos, care este „comunicarea, vorbirea” lui Dumnezeu către oameni.

Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii.

Ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut și „idoli” – modele de urmat?

Cristian Barbosu:

Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenți. Sunt influențați de forța spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenți.

Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care și-a clădit întreaga carieră pe filozofia lui Sartre și Camus, cum este Cioran în cultura românească. Filozofii aceștia au observat ceva din realitatea de zi cu zi, și anume pesimismul existențialist, care spune că nu poți găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forță degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmentează, lucru care, biblic vorbind, este păcatul. Conform legii a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluția și atunci cad în pesimism existențialist, cad în depresie continuă și se sinucid.

Stilul de muzică, cuvintele, violența, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă ei este, de fapt, nemulțumirea că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.

La fel mă simțeam și eu și la fel se simt mulți alții care ascultă acest gen de muzică și se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulțumirea și insatisfacția de a nu fi împliniți. DAR SOLUȚIA EXISTĂ.

Mă bucur să le pot spune și altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viața mea și sper ca, așa cum eu am fost ajutat de alții, prin experiența mea Dumnezeu să te ajute și pe tine, cel care citești acum. Mai bine să învățăm de la alții decât să ne dăm noi înșine cu capul de pereți.

Reporter:

Revenind la idolii tăi din adolescență…

Cristian Barbosu:

Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am știut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam mare, tare, cu stilul lui flegmatic – mușchi, tot coardă și vână – și îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul lui. Mai apoi Schwarzenegger și așa mai departe.

Exact pe tematica celor de la Metallica – „Seek & Destroy” („Caută și distruge”) – asta era, de fapt, și tematica lor. Aceștia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conștiința mea, înăuntrul meu, totuși îi stimam foarte mult pe unii dintre oamenii pe care îi vedeam că sunt integri.

Reporter:

Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era „consumator” de ceea ce oferea lumea, care avea o altă scară de valori, un alt sistem de referință?

Cristian Barbosu:

Începând din clasa a IX-a și până în clasa a XII-a Dumnezeu mi-adatuncolegdebancăpocăit. Imaginează-ți: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă…

Reporter:

Ghinion! -:) Tocmai în banca ta…

Cristian Barbosu:

Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, dar era totuși un om foarte stabil în ceea ce credea, nu se rușina de convingerile lui și învăța bine. Era foarte curat în conștiința lui și de o integritate exemplară. El mi-a arătat o răbdare și o dragoste la care, adevărul este, am căzut de multe ori. În ce sens? Îmi spunea: „Cristi, văd că vrei să fii ca ei, să intri în anturajul acesta ‘elitist’ al școlii noastre. Dar nu uita că ‘Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui’ ”. Eu îi spuneam: „Du-te de aici! Ce mă iei cu de-astea?”.

Dar mi-am dat seama de un lucru foarte interesant – și poate o să zâmbiți – „pocăitul” ăsta avea un succes la fete de mă dărâma! Mă dărâma! De ce? Avea succes prin farmecul lui – avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. Și când spun că fetelor le plăcea de el, nu o spun în sens negativ, ci că aveau stimă față de el, aveau deschidere față de el, îl tratau cu respect și toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influență deosebită în viața mea. Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci și prin faptul că de multe ori îmi punea întrebări de conștiință, legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi și de a gândi. Și nu de puține ori mergeam acasă și cugetam la acele întrebări.

Reporter:

Probabil că întrebările acelea îți sunau ca un mesaj din altă lume, ca un „limbaj de lemn”, ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuși niște concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoșteai în momentul respectiv.

Care a fost „Ziua H” din existența ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu și ai fost cucerit de Dumnezeu – dar nu prin putere și prin forță, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ți-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.

Cristian Barbosu:

Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creația Lui: îmi plăcea la nebunie natura. De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraș; îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile astea. Admirând munții, simțeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în școală – cum că totul a apărut ca rezultat al unui Big-Bang, al unei teorii evoluționiste, dintr-o „ciorbă” a existenței, un amestec, un vacarm infinit – nu era adevărat.

Îmi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur și simplu plângeam uitându-mă la perfecțiunea creației. Nu că mă închinam munților, dar simțeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creațiunii, trebuie să existe o inteligență care să fi creat toate acestea. Îmi era imposibil să accept că totul a apărut la întâmplare.

Am avut un prieten în copilărie – Daniel Mariș – care acum este pastor la Biserica Golgota din București.

Daniel, fiind foarte sensibil, dar cu multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur și simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19 și 20, care m-au țintuit la podea: „Ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Îl simțeam pe Dumnezeu undeva în ființa mea.

„În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă” la creația Lui, în lucrurile făcute de El, așa că oamenii nu se pot dezvinovăți, încheie textul.

Într-o iarnă am fost plecați la schi pe Semenic, cu niște tineri dintr-o biserică. Veneam înapoi cu trenul și eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpadă și gheață inclusiv pe scaunele vagonului. Eram toți învălmășiți, aveam două lumânări în vagon, dar acești tineri cântau „de rupeau pământul”, probabil de frig -:)…

Eu eram acolo între ei și aveam un fel de sentiment de „bitter/sweet”, de dulce și amar, știind că pe de-o parte, acesta sunt eu, cel cu Metallica la polul opus – dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de doi bani – pe de altă parte simțeam o altfel de împlinire și o altfel de bucurie în anturajul lor. Nu știam ce să cred.

Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariș și nu mă mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric. Țin minte că efectiv, în timp ce el se ruga, urmând să zic și eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur și simplu am izbucnit în plâns și am fost frânt și rupt înaintea Celui Divin.

Epilog:

Între timp am studiat teologia în Statele Unite, și m-am căsătorit cu o franțuzoaică – Anne – o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara și Fiona.

Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soți și tați: în primul rând să fim lideri spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi asum responsabilitatea aceasta, văd și împlinire.

Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soția mea, cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional și în toate celelalte aspecte ale vieții, în momentul în care îi arăt afecțiune soției mele.

Scriptura îmi spune să-mi iubesc soția așa cum Cristos și-a iubit Biserica. În momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admirație extraordinară din partea soției mele.

Ne iubim mult unul pe altul, și ținând cont de ceea ce clădește Dumnezeu și ceea ce îmi spune El vizavi de viața de familie, cum să clădesc și eu, îmi dau seama, din experiența trecutului și a prezentului, că și aici, ascultându-L pe El, voi avea un viitor fericit.

………………………………

Este un proverb care spune: „Secretul în căsnicie nu este să găsești persoana potrivită, ci să fii tu însuți persoana potrivită”.