VINO LA ISUS – APA VIEȚII
Simt că sunt ca bulgărele de țărână, pe care, în dragostea Lui nemărginită, l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă și chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viață peste mine și știu că ceea ce sunt, sunt prin El.
Reporter:
Angelica Romașcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie de buni ortodocși, care au crescut-o cu frică și teamă de Dumnezeu.
Angelica Romașcu:
De la primii pași ai vieții mele, părinții au încercat să mă învețe rugăciunea „Tatăl nostru” și „Înger, îngerașul meu”. Ei practicau rugăciunea, postul și citirea Bibliei.
Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs după o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica Penticostală să colinde la o familie din vecini.
Auzind minunatele colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat, am încercat să le dăm bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească acești bani, spunând că ei nu colindă pentru bani. Noi totuși am insistat, dar răspunsul lor a fost foarte clar: „Dacă doriți să dați acești bani, noi vă invităm la biserică și puteți să-i dați dumneavoastră personal”. Au plecat, iar noi am rămas cu banii. Cu banii și cu colindele.
Într-o duminică am hotărât ca împreună cu mama să mergem la Biserica Penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta „Vino la Isus – Apa Vieții”. În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, am fost atât de impresionată încât – îmi amintesc, efectiv, clipele acelea – am izbucnit în plâns și simțeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viață.
Reporter:
În spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.
Angelica Romașcu:
Sunt convinsă, chiar dacă atunci n-am înțeles. Cât am stat în biserică am plâns tot timpul. M-am simțit deosebit de bine în biserica aceea și simțeam că ceva se întâmplă cu ființa mea.
În perioada aceea eram profesoară la actualul Colegiu Bănățean din Timișoara, și eram foarte bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie și spasmofilie. Eram într-o stare atât de avansată de boală încât erau momente în care mă țineam cu mâna stângă de tablă și cu mâna dreaptă scriam pe tablă.
Într-o duminică după-masă am ieșit și eu în fața bisericii, să se roage pentru mine. Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acel eveniment m-am simțit foarte bine. Nu mai aveam stări de amețeală și mă simțeam bine.
În momentul acela am simțit că Dumnezeu S-a atins de mine și m-a vindecat. Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere și curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simțeam că-n viața mea ceva nu este în regulă, când simțeam că sunt tristă sau apăsată.
Am început să citesc din Biblie zilnic și să mă rog, iar rugăciunea mea nu mai era atât de superficială – doar un „Tatăl nostru” și atât.
Reporter:
Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relație de tată și fiu, în care noi să-I vorbim și El să ne răspundă.
Angelica Romașcu:
A trebuit să treacă destul de mult timp până am înțeles acest lucru. De asemenea, trebuie să menționez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.
Reporter:
Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu mai era doar un concept, o idee filozofică sau teologică. Era efectiv o relație cu o PERSOANĂ.
Angelica Romașcu:
Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu și să-I spun deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam să fiu un credincios care tot timpul știam să-I cer lui Dumnezeu: „Doamne, dă- mi! Doamne, fă-mi! Doamne, ajută-mă! Doamne, fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoțește-mă în călătoria pe care o fac și ferește-mă de accidente”. Nu mi-am pus niciodată problema că ar trebui să fac și eu ceva pentru Dumnezeu.
În octombrie ’92, eram pe masa de operație. Aveam o fiere care-mi făcea probleme de ani de zile, cu calculi biliari, iar eu mă încăpățânasem să nu fac operație atunci când medicii mi-au propus acest lucru. În acel moment mă aflam în faza în care am venit prea târziu la medic. Medicul aproape că a refuzat să mă opereze văzând rezultatele analizelor și văzând situația în care mă aflam.
Când am ajuns pe masa de operație și s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese și a infectat întregul abdomen. Operația a durat 4 ore și jumătate, iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 și 6 luni.
În momentul acela știam că frații și surorile de la Biserica Penticostală Elim din Timișoara se rugau pentru mine.
Dacă astăzi sunt în viață sunt numai datorită lui Dumnezeu.
Au trecut cele 6 luni – verdictul pe care mi l-a dat medicul. Chiar și după ce a expirat acel termen și totul era în regulă, eu nici atunci nu m-am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este suficient, că eu sunt cu Dumnezeu și că nu trebuie să fac nimic altceva, că nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înțelegeam întru totul semnificația.
Atunci Dumnezeu a produs un seism în viața mea, în urma căruia n-a mai rămas piatră pe piatră. În momentul acela s-a prăbușit absolut totul în viața mea. În disperarea aceea am hotărât: mă împac cu Dumnezeu și închei legământul în apă. Am luat această decizie și la 1 august ’93 m-am botezat, devenind în mod „oficial” o fiică a Lui.
Reporter:
Credeți că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie ca oamenii să facă ceva pentru El? Noi suntem atât de limitați în cunoaștere și în putere. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva pentru El?
Angelica Romașcu:
Categoric are! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Și fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.
Reporter:
Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi și nu-i vedem, parcă ar fi pereți.
Angelica Romașcu:
Și nu-i vedem și nu le înțelegem suferința sau problemele cu care se confruntă. Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă și mănânc împreună cu copilul meu în timp ce poate există un suflet care n-are nici bucata de pâine pe masă. Și-am început să simt cu cel care nu are. Am ajuns în situația în care de multe ori puținul care exista la noi în casă să-l pot împărți cu altul.
Bucuria pe care am simțit-o când am putut să dau ceva din puținul pe care-l aveam nu s-a comparat niciodată cu bucuria pe care am simțit-o când am dat din „multul” pe care-l aveam.
Reporter:
Cum este viața dumneavoastră acum?
Angelica Romașcu:
Privesc în urmă și parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Am simțit o schimbare totală în viața mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.
Îmi încep ziua, iar primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8:00 să fiu în instanță, ceea ce înseamnă 7:30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5:00 sunt cu Biblia în mână și sunt în părtășie cu Dumnezeu. Și-n fiecare dimineață, fiecare problemă din agenda mea de lucru o pun înaintea Domnului.
Seara Îi mulțumesc pentru victorii, dar și pentru înfrângeri, pentru că sunt convinsă că și-n înfrângerile acelea Dumnezeu a fost prezent și mă ferește de un rău pe care eu, ca om, nu-l pot vedea în viitor.
Reporter:
Când știm de unde venim, cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru și, mai mult decât atât, Îl cunoaștem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu, când știm că ținta noastră finală este Împărăția lui Dumnezeu, să fim pentru
veșnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât așa cum sunteți dumneavoastră, începând chiar de aici de pe pământ – fericiți. Nu putem fi decât fericiți.
De fapt, Dumnezeu dorește să facă la fel în fiecare viață. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel spune: „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Putem fi într-adevăr oameni noi prin Cristos. Cristos este secretul.
