Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei – Suceava
“Am traversat șoseaua, și după ce am făcut doi pași în câmpul din dreapta, între mărăcini și fân necosit ce era pe lângă șanțul acela, m-am împiedecat de un obiect și m-am prăbușit cu fața în jos. Prima reacție a fost să înjur. Ochii mi-au căzut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulație.
Pe plăcuța din mijlocul crucii am văzut scris: LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989. Pe mine mă cheamă LUNCAN OCTAVIAN și sunt născut în 9 Februarie 1953.”
*
Grupul muzical “Sonor” s-a constituit în deceniul al optulea; au cântat la nunți și diferite ocazii în zona Hațegului, Hunedoara și Deva.
Astăzi grupul se numește “Harul”, și-au schimbat și numele și stăpânul și cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Vă prezentăm istoria adevărată, tulburătoare și extraordinară a vieții lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
Reporter:
– Ce v-a determinat să renunțați la vechiul mod de viață și să fiți parte a unui grup muzical creștin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu):
La o întâlnire a grupului, bateristul ne cere o Biblie, pe motiv că au trecut aproape 20 de ani de când suntem împreună și nu s-a întâmplat nimic rău cu noi, cu toate că am umblat pe aproape toate drumurile țării fără să ni se întâmple nici o nenorocire. El spunea că aceasta a fost numai pentru că Dumnezeu ne-a purtat de grijă.
Pentru noi a fost ceva ieșit din comun, niciodată nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiți de plăcerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu și acum dintr-o dată, ne trezim cu el că ne cere o Biblie.
Eram în apartamentul unuia dintre noi și ne-a luat ceva timp până să găsim o Biblie. El a luat Scriptura în mână și a deschis-o în fața noastră. A fost pentru prima dată când Dumnezeu ne-a vorbit astfel, după aproape 20 de ani:
“Ajunge în adevăr că în trecut ați făcut voia neamurilor și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în alte slujiri idolești neîngăduite.”
Era exact viața noastră, și Dumnezeu a găsit cu cale să ne avertizeze: “Ajunge!”.
*
Octavian Luncan:
Eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat în armată, ca ofițer. Eram comandantul unei fanfare militare și în cei 8 ani de școală militară pe care i-am petrecut în București, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotrivă, am citit “Biblia hazlie” și am scris poezii în care mă declaram ateu și consideram că nu aveam nevoie de existența lui Dumnezeu în viața mea.
Veneam de la o nuntă de la Petroșani, duminica spre amiază, după ce cântaserăm de sâmbătă de la amiază. Între 2 sate, am oprit să împărțim banii. Am oprit mașina pe dreapta drumului, am traversat câmpul în stânga, am pus lada de bere între noi, cu țigările în gură, cu glume, împărțeam la bani, ne depănam amintirile și aventurile de la ultima distracție. În momentul acela s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în viața mea.
Undeva, în adâncul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald și ciudat, vorbindu-mi răspicat: “Scoală-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat dintre ceilalți și am avut o reacție rapidă – primul lucru am simțit vinovăția țigării. Am aruncat țigara din mână. Fumam foarte mult – sudam țigară de țigară – la o nuntă poate și 3- 4 pachete, de asemenea beam foarte mult – mă lăudam că până la miezul nopții îmi făceam partea – cam 2 kilograme de alcool și nu mă-mbătam.
În momentul acela am simțit că trebuie să execut comanda acelui gând care mi-a vorbit. Am ieșit dintre colegi, am traversat șoseaua prin spatele mașinii și după ce am făcut 2 pași în câmpul din dreapta, între mărăcini și fân necosit ce era pe lângă șanțul acela, m-am împiedecat de un obiect și m-am prăbușit cu fața în jos. Prima reacție a fost să înjur, pentru că Îl înjuram pe Dumnezeu cu multă ușurință, din orice supărare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodată. Au trecut mulți ani de atunci și spun: “Slăvit să fie Dumnezeu”. Nu L-am mai blestemat niciodată.
Ochii mi-au căzut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulație. Cândva murise în locul acela un om. Sunt pline drumurile țării de asemenea semne, unde oamenii și-au pierdut viața. Dar, ca să înțelegeți lucrarea și minunea lui Dumnezeu, pe plăcuța din mijlocul crucii am văzut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989”. Mă numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt născut în 9 Februarie 1953. “Ce coincidență” – acesta mi-a fost primul gând. Ce coincidență că tocmai în locul acela oprisem mașina. Dacă am mai fi făcut vreo 10-15 metri în față sau în spate, de bună seamă că niciodată n-aș fi găsit crucea aceea, ascunsă de altfel în buruieni. Dar ce coincidență a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, să pășesc în partea dreaptă, să dau față cu acea imagine.
A venit un gând care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decât acel tiz al meu, care era mort în locul acela? Cu ce fusese el mai rău decât mine, ca să moară și eu să trăiesc?” Aceste gânduri mă frământau și în timp ce eram uimit de ce se întâmplă, am auzit înlăuntrul meu din nou vocea aceea, glasul acela: “Astăzi este duminică. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teamă pentru că simțeam pentru prima dată vinovăția indiferenței care o simțeam față de duminică. Știam că duminica este ziua când oamenii merg la biserică. Eu de 20 de ani duminica veneam acasă, mai treaz, mai băut, mai bucuros, mai supărat, depinde în ce relații mă aflam cu “mediul în care munceam”. De 20 de ani n-am găsit cu cale să mă gândesc că alții duminica vin de la biserică sau se duc la biserică.
În timp ce simțeam rușinea față de această stare a mea intimă, am auzit a 3-a oară glasul acela extraordinar: “Aceasta este cântarea de laudă pe care mi-ai promis-o în timpul revoluției, cu frica morții în inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, și am priceput ce s-a întâmplat. *
În timpul revoluției mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tânăr ostaș, să păzim un obiectiv militar, de pe acoperișul unei clădiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau închiși generalii Nuță și Mihalea. De undeva a venit un ordin, în care se preciza că un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastră, ca să-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal pe care l-am primit prin stația radio a fost că au trecut de Sibiu și în 13 minute vor fi pe noi. Și inima dar și hainele îmi tremurau de frică, îmi era frică de moarte.
Tânărul ostaș ‘m-a citit’ și cu o privire senină s-a apropiat de mine și mi-a spus: “Domnule locotenent- major, vă este frică de moarte?”. I-am răspuns că da, și îmi pare rău să mor la 38 de ani, că am 2 fetițe acasă. M- a apucat de după umeri, ca și cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la colțul clădirii unde el descoperise o gaură acoperită cu o bucată de tablă, urma unui coș de fum care a fost dărâmat. Mi-a spus: “Dacă vă înghesuiți bine, eu vă acopăr cu această tablă și dacă vin elicopterele nu veți fi reperat.” În prima clipă am vrut să sar în adăpost, pentru că minutele trecuseră, din 13 mai erau doar câteva. Dar un gând m-a reținut, si i-am spus: “Tinere, dar tu ce vei face?”. Mi-a răspuns: “Domnule, fiți liniștit, eu îmi voi face datoria, dar dacă mor, eu știu unde mă duc, iar dumneavoastră veți avea timp să mai trăiți, să vă întoarceți la Dumnezeul meu.”
“Tinere, sunt uimit de ce-mi spui”, i-am răspuns eu, “dar mai mult mă uimește dragostea ta față de mine.
Tu ești în stare să-mi oferi adăpostul tău de scăpare mie, pe care nici măcar nu mă cunoști. Tu-mi oferi mie șansa vieții tale, ești gata să mori în locul meu. Cine te-a învățat pe tine să-ți dai viața pentru aproapele tău?” El mi-a răspuns: “Eu am învățat în Biserica creștină din Alba-Iulia, de unde vin. Am învățat că a-ți da viața pentru aproapele tău înseamnă a trăi pentru Dumnezeu”.
În câteva secunde s-a prăbușit în mintea mea o întreagă școală, o viață în care am învățat multe despre patriotism, despre datorie față de țară, față de aproapele, despre morală, despre echitate. Eu m-aș fi băgat în gaura aceea ca să scap, și tânărul de 20 de ani și-ar fi dat viața pentru mine.
Mi-am amintit cum îmi băteam joc de bunica mea, și îi spuneam că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că există un Dumnezeu care înalță oameni mici, îi face mari. M-am văzut un gunoi, un nimeni în fața acelui tânăr care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj să intru în adăpost, pentru că îmi era rușine de el.
El s-a retras într-un colț, s-a rugat, apoi a venit în fugă și mi-a spus “Domnule locotenent-major, să știți că nu se va întâmpla nimic și în câteva minute vom fi jos.” L-am întrebat: “De unde știi tu?” “În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit că nu se va întâmpla nimic”. “Cum adică ți-a vorbit Dumnezeu? Îți vorbește Dumnezeu ție?”. “Da, Dumnezeu vorbește prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este telefonul lui Dumnezeu așezat în inima noastră, prin care comunicăm cu El.”
Mi-am zis: “Doamne, ce lucruri”. Eram uimit peste măsură, dar chiar atunci a sunat stația radio: “Coborâți, alarma încetează”. În timp ce coboram scările clădirii, aruncam cascheta în sus de bucurie, îl sărutam pe tânărul acela și îi spuneam: “Băiatule, eu sunt compozitor, și îți promit că prima cântare care va ieși din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tău”. El mi-a spus: “Să nu uitați niciodată că nu mie mi-ați promis, ci lui Dumnezeu, care ne-a scăpat de moarte.”
Dar eu am continuat să cânt cu grupul Sonor la tot felul de nunți și petreceri. La o singură nuntă câștigam de două ori mai mult decât salariul meu de ofițer. Am uitat de cântarea de laudă.
*
Și iată-mă acum pe marginea unei șosele, în fața acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am început să plâng cu toată puterea, stând îngenuncheat la pământ. Colegii m-au văzut căzut și au venit spre mine. M-au ridicat de umeri și
m-au întrebat: “Ți-e rău? Ai băut?”. Bateristul formației le-a făcut semn cu mâna: “Lăsați-l în pace, cred că s-a stricat de cap”.
Eu le-am răspuns: “Băieți, nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar eu de astăzi mă despart de voi. Mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”.
Am ajuns acasă și când am intrat pe ușă m-am aruncat în genunchi în fața soției mele, cerându-mi iertare pentru viața duplicitară pe care o duceam față de ea, și spunându-i că eu vreau să mă pocăiesc. Ea s-a supărat, chiar s-a pronunțat cuvântul divorț. “Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, “du-te unde vrei, divorțăm. Nu te gândești la cei 2 copii? Vor fi marginalizați. Tu știi bine cine sunt pocăiții, ce categorie inferioară de oameni sunt.” Atunci n-am putut să-i răspund decât să plâng.
În aceeași după-masă de duminică m-am dus la o biserică de pocăiți.
Era prima biserică de pocăiți în care am intrat în viața mea. M-am pus pe ultimul rând să nu mă recunoască cineva, pentru că eram șeful fanfarei militare din Deva, și mă știau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugăciune.
La un moment dat, un om din capătul celălalt al bisericii și-a ridicat vocea peste mulțime și mi s-a adresat mie spunându-mi: “Ascultă bărbatule, care astăzi ai venit pentru prima dată în casa în care se cheamă Numele Meu. Să știi că Eu, Domnul, ți-am dat darul cântatului, eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai făcut cu darul tău? Ai ajuns să cânți destrăbălării și urâciunii oamenilor veacului acestuia!”
Vă dați seama? Era viața mea. Îmi treceau fulgere din creștet până în tălpi și tremuram tot de frică. Eram ca un copil și am început să plâng. Glasul continua: “Eu ți-am fost mamă și tată, când erai printre străini.” Mi-am adus aminte că părinții mei au divorțat din cauza alcoolului, în timp ce eu eram în Școala militară. Și glasul acela a încheiat astfel: “Nu plânge. Eu te-am adus în casa Mea și te voi face un stâlp al bisericii.”
La câteva luni după ce eu am rămas în biserică, a cercetat-o Dumnezeu și pe soția mea și împreună am intrat în apa botezului.
*
Privind în urmă, îmi pare rău că am pierdut 38 de ani de viață fără Dumnezeu. Nimic nu are valoare fără Dumnezeu.
Căsnicia fără Dumnezeu este minciună, copiii fără Dumnezeu nu sunt fericiți cu părinții lor. Muzica, deși am avut o culme profesională, fără Dumnezeu este o alergare după vânt.
*
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cântarea de laudă pe care I-am promis-o. Într-o noapte, la ora 3, m-am trezit și am compus și textul și partitura cântării de laudă, iar de atunci viața mea este o cântare de laudă.
