“Ca soț și soție, între noi a fost o CONCURENȚĂ puternică.”
*
Am fost crescută într-o familie creștină, părinții mei au fost niște oameni morali, dar abia atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu mi-am putut da seama că de fapt ei nu-L cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu.
Școala și facultatea le-am făcut pe vremea comunismului, din ’64 până prin ‘72. În facultate aveam acea dorință de înălțare, de a face lucrurile pentru sine, de a atinge un anumit țel, care de fapt nu era un țel pentru Dumnezeu, ci era țelul meu personal.
Am fost foarte implicată în activitatea politică, eram un ateu. Nu credeam că există Dumnezeu și după ce am fost repartizată la întreprinderea de aparate electrice de măsură IAEM din Timișoara, am urmat aceeași cale ascendentă în activitatea mea politică.
Am fost membră de partid, apoi, aproape 8 ani de zile, am fost secretară de partid a unei grupe destul de numeroase de ingineri proiectanți din cadrul acestei întreprinderi.
Aș putea spune că acest loc a fost extraordinar de favorabil pentru mine pentru a-L putea cunoaște pe Dumnezeu. Devenisem ambițioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălța. Mi se părea că totul mi se datorează mie, deși nu eram înfigăreață sau obraznică, dar aveam niște ambiții ascunse.
Aceste ambiții au fost favorizate și de faptul că m-am căsătorit, iar soțul meu este profesor universitar la Facultatea de Electrotehnică. El m-a ajutat foarte mult în partea profesională, dar, ca soț și soție, între noi a fost o CONCURENȚĂ puternică. Eu m-am simțit dezavantajată din punct de vedere profesional, pentru că el era un om capabil și m-a depășit, iar eu vroiam să-l depășesc pe el implicându-mă în activități politice.
Această concurență a fost un dezastru pen-tru familie, pentru că eu nu am fost o soție cum ar fi trebuit să fiu, ci exista între noi acea concurență, acea bătălie. Mai mult decât atât, deoarece concepția materialistă atee îți insuflă egalitate între bărbat și femeie, lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.
Lucrurile nu au mers de la început foarte dezastruos, dar an după an aceste lucruri au fost evidente. Atunci poate nu mi-am dat seama, dar, parcurgând anii, mi-am dat seama că în fiecare an eu pierdeam teren.
Prin mari eforturi ale medicilor, am născut un copil. Îi mulțumesc Domnului pentru că acum sunt convinsă că este harul Lui și este darul Lui dat familiei noastre. L-am născut la o vârstă destul de înaintată, am avut 39 de ani când l-am născut pe Sebastian.
Mi-am pus ambiții în el, am vrut eu să fac din el un om deosebit, soțul meu a vrut să facă din el un om deosebit, iar aici planurile noastre se ciocneau și apăreau întotdeauna divergențe.
Copilul nu avea nimic de câștigat, ci parcă s-a îndepărtat de mine, cel puțin așa am simțit eu. Fiind un copil curios și studios și fiind un copil care a avut o chemare de la Domnul, el a început să citească Biblia. Avea 10 anișori când mi-a pus această întrebare: “Mama, ce știi tu să-mi spui, există Dumnezeu?”
M-am simțit “pusă la colț”, pentru că eu nu știam ce să-i răspund copilului meu. Atunci, așa cum eram obișnuită să ies din anumite încurcături, i-am dat copilului meu următorul răspuns:
“O, Sebastian, Dumnezeu există în mintea unor oameni slabi și neputincioși, e ceva… este… este o ficțiune a minții umane.”
Copilul m-a privit și ziua aceea n-am să o uit nicicând. Știu că nu l-am mulțumit cu acel răspuns, pentru că abia după câțiva ani, când și eu și el ne-am întors la Domnul, copilul mi-a spus: “Mama, tovarășa învățătoare, când am întrebat-o de Dumnezeu, ea mi-a zis că există!”
Atunci mi-am dat seama cât de incapabilă eram eu să-i dau copilului meu adevărul.
Aceste întâmplări nu m-au lăsat indiferentă, ci m-au marcat. De mult ori mi-am adus aminte de această întrebare atât de tranșantă, așa cum numai copii știu să pună.
La fabrica unde lucram, în anii ‘70 erau foarte mulți “pocăiți” – copii ai lui Dumnezeu. Așa că noi ceilalți, care nu credeam în Dumnezeu, îi desconsideram, ne feream de pocăiți, îi tratam cam de sus, dar îi priveam totuși cu curiozitate.
Îmi amintesc că majoritatea angajaților de la o bandă de montaj dintr-o secție, cărora acum le pot spune frații mei și surorile mele, erau pocăiți de la diferite biserici.
Ei se adunaseră în acel loc și, printr-o împrejurare nefavorabilă pentru ei, au fost puși în tura de noapte. Acești frați și surori, acești “pocăiți”, noaptea cântau. Vă dați seama, în toată întreprinderea aceea noaptea era liniște, și ei cântau. Dar bănuiesc că harul Domnului era peste ei pentru că făceau norma cum nu făceau alte benzi de montaj. Ba mai mult, ei lucrau pentru export și fabrica, într-o vreme, chiar dacă mulți nu au recunoscut-o, se sprijinea pe această muncă pe care ei o făceau în cursul nopții. Până într-o zi când au cântat puțin mai tare și au fost auziți de niște securiști care patrulau pe acolo, iar directorul a fost luat la întrebări. Directorul, deși nu era pocăit, dar pentru el se rugau câteva zeci de pocăiți din fabrică, a avut acest răspuns extraordinar: “Dacă aveți ceva împotriva acestor oameni și dacă îi veți muta din fabrica mea, eu nu mai răspund de export.” Fabrica noastră era prima la export pe vremea aceea, iar acei oameni au rămas.
Aceste lucruri m-au pus atunci pe gânduri. Cred că de acolo a început cercetarea vieții mele și mi-am pus întrebarea: “Totuși, cum de oamenii aceștia reușesc să facă norma și ceilalți nu?”
Mi-am continuat activitatea ca secretar de partid, dar nu-mi dădeam seama că eram în mijlocul unor oameni care mințeau, furau și făceau alte lucruri. Eu nu practicam aceste fapte, dar știam de ele, le cunoșteam.
Ba mai mult, în activitatea politică, de multe ori prezentam oamenilor minciuni. Parcă pe zi ce trecea, problemele se amplificau. Ajunsesem să NU MĂ SUPORT PE MINE ÎNSĂMI. Am zis: “Doamne, ce se întâmplă în viața mea?”.
Eram foarte nervoasă. În zilele în care trebuia să țin ședințele de partid, trebuia să iau un pumn de calmante, ca să pot să țin acele ședințe. Simțeam că ceva se întâmplă în viața mea.
Acasă eram așa de recalcitrantă încât abia mă înțelegeam cu soțul meu. Cu copilul nu mai spun. Erau doar cuvinte despre ce să faci astăzi, ce să mănânci, nu era nici un fel de comunicare ca de la mamă la fiu. Zi de zi parcă îmi dădeam seama că ajung la limita de saturație a acestei vieți și toate aceste lucruri ajunseseră la culme în anul 1989, în noiembrie, înainte de revoluție.
Mi-am zis: “Doamne, eu nu mai pot să continui în felul acesta”, deși nu știam nimic ce se va întâmpla peste scurt timp. Aveam senzația că nu voi mai putea face față ca și om.
Deoarece chiar în secția în care lucram erau câteva fete pocăite, m-am dus la una dintre ele și i-am spus: “Știi, eu am…eu am un necaz”. Toată lumea știa că sunt secretară de partid și se fereau de mine, dar fata aceasta mă simpatiza și și-a făcut timp pentru mine. I-am spus: “Tu ești pocăită, nu-i așa? Te rog să-mi spui, când tu te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îți împlinește dorința?”
Fata s-a uitat la mine și mi-a spus: “Dacă este după voia Lui, da!”. “Și ce înseamnă după voia Lui?” am continuat eu. Atunci în câteva cuvinte mi-a explicat, apoi mi-a zis: “Dar ce problemă aveți?”. I-am spus că aș vrea să nu mai fiu aleasă secretară de partid la alegerile care urmau, și dacă aș putea aș dori să nu mai rămân nici în partid. Atunci mi-a zis: “Păi ne rugăm”. I-am zis: “Tu să te rogi, că eu nu știu”. Și s-a rugat ea. Eu i-am zis: “Atât? Mai trebuie să fac ceva, să mă duc la catedrală, să pun o lumânare?” Mi-a spus: “Nu! Doar atât!”. Și atât a fost.
În 19 Octombrie 1989 au fost alegerile, și cu câteva zile înainte a venit un ordin ca toți cei care sunt de naționalitate maghiară să nu fie realeși ca secretari de partid. Eu eram de naționalitate maghiară.
Am fost copleșită. Știam că acea fată nu avea cunoștință de acel ordin și atunci am zis: “Da, Doamne, înseamnă că Tu exiști.”
Atunci am îndrăznit să merg la o prietenă care se pocăise de câțiva ani și care era în aceeași fabrică, și am început să o întreb despre credință. Ea mi-a spus ce înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeu, și mi L-a prezentat pe Isus Cristos, de care eu până atunci nu auzisem. Nu știam că El s-a jertfit pentru mine personal. Fiecare cuvânt care mi se spunea din Biblie era pentru mine ceva extraordinar. Am zis: “Doamne, dacă într-adevăr lucrurile acestea sunt așa, eu aș dori să Te cunosc, dar cum?”, deoarece eu eram încă în fabrică și aveam multe întrebări în mintea mea, eram foarte tulburată.
Atunci m-am îmbolnăvit, am avut o stare de agitație și ajunsesem într-un impas încât am zis: “Doamne, nu știu încă dacă exiști, în afară de această experiență pe care Tu mi-ai arătat-o, dar eu așa nu mai pot trăi.” În această neclaritate, pentru că erau într-adevăr niște zguduituri la nivelul minții mele, eram afectată și din punct de vedere sufletesc. M-am gândit și la sinucidere.
Atunci copilul meu mi-a destăinuit printre altele că el citise Biblia, și că există un Dumnezeu care poate să vindece și care este un Dumnezeu bun. Am fost foarte contrariată, m-am speriat, am crezut că el trecuse la pocăință, fără ca eu să știu. Dar el mi-a spus: “Nu, mama. Biblia din care am citit există în casa noastră de când voi v-ați căsătorit și este de la bunica.” Socrul meu a fost preot.
Lucrurile acestea puse cap la cap m-au de-terminat să iau o hotărâre. M-am dus împreună cu fiul meu și cu acea prietenă la o biserică evanghelică.
Acolo m-am simțit ca și cum n-aș mai fi fost pe acest pământ. Atunci mi-am dat seama de ce acei oameni sunt așa cum sunt. Nu după multe zile a venit revoluția, dar în inima mea, Domnul Isus făcuse deja o revoluție. Una spirituală.
Când i-am spus mamei că m-am pocăit, a scos o cărțulie de rugăciuni și mi-a spus: “Uite, eu de peste 50 de ani citesc în fiecare zi din cartea aceasta de rugăciuni, așa că tu să
nu-mi spui mie acum de Dumnezeul tău.”
I-am răspuns: “Mamă, în toți acești 50 de ani, tu ai fost în aceeași stare sufletească zi de zi? În fiecare zi ai fost supărată, în fiecare zi ai fost bucuroasă? Pentru că în fiecare zi ai spus aceeași rugăciune.” Mama a înțeles atunci ce înseamnă un Dumnezeu personal, care a murit pen-tru oameni. Mama L-a primit pe Domnul Isus înainte de moarte și a fost botezată. Și tatăl meu
s-a întors la Domnul după moartea mamei mele.
Soțul meu a fost foarte surprins de hotărârea mea, dar fiind și el fiu de preot ortodox, nu m-a oprit, dar nici nu a vrut să facă pasul pe care
l-am făcut eu și copilul nostru.
În lunile următoare, când veneam de la biserică îi spuneam soțului predica și tot ce am simțit eu la biserică.
Dar de la o vreme el mi-a interzis să-i mai povestesc. Am tăcut și din clipa aceea nu i-am mai vorbit din Biblie. Începând de atunci m-am hotărât ca eu să fiu “lumină” în casa mea și astfel să-l câștig pe soțul meu pentru Cristos.
Ideea mi s-a părut bună, dar nu o puteam împlini, așa încât până la urmă m-am simțit frustrată, m-am simțit respinsă și m-am îndepărtat. De atunci între noi a existat un zid, a existat o barieră care nu trebuia să existe.
Am înțeles mai târziu că eu nu puteam să-l iau pe soțul meu, să-l duc într-o biserică și să-l fac creștin.
Acest lucru numai Domnul Isus putea să-l facă, poate prin mine, poate prin alții.
Am început să mă rog ca Dumnezeu să facă așa și așa, ca totul să fie bine. Dar tot Dumnezeu mi-a descoperit că de fapt EU TREBUIA SĂ MĂ SCHIMB, și că lucrarea pe care El avea de gând să o facă, nu era problema mea. Aici aș vrea să le încurajez pe femeile care sunt în situația mea, pentru că noi de multe ori dorim, și este o dorință bună, ca atunci când Îl găsești pe Dumnezeu să vrei să Îl dai ființei celei mai dragi. Dar Dumnezeu ne cere înțelepciune. S-ar putea ca într-adevăr, Dumnezeu să-l folosească pe soțul tău sau pe soția ta ca un instrument de șlefuire pentru tine, deformare.
Lucrurile acestea eu le-am înțeles puțin mai târziu. Am înțeles că eu va trebui să trăiesc prin credință, până în momentul când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta.
Trebuie să vă mărturisesc că eu nu-l puteam vedea pe soțul meu creștin. Dumnezeu n-avea cum să lucreze la inima lui, din moment ce eu nu credeam că el ar putea deveni creștin. Când mi-am descoperit această stare, am continuat să mă rog din nou. Abia acum simt în duhul meu că acest lucru este într-adevăr realizabil. Doresc și parcă văd prin credință lucrarea extraordinară pe care Domnul o pregătește pentru soțul meu.
Eu am vrut să fiu o soție perfectă, o soție fără vină, dar nu am reușit. NU AM REUȘIT.
Mi-am dat seama că toate acestea sunt doar dorințele mele, eforturile mele, iar fără ajutorul Domnului, nu pot face nimic.
Din nou am cedat, din nou am venit la cruce, din nou mi-am cerut iertare Domnului și m-am pocăit.
Domnul a fost așa de minunat că a îngăduit să fac parte dintr-o grupă de rugăciune, ceea ce niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea întâmpla.
Dar aș vrea să le încurajez din nou pe femei – să Îl lăsăm pe Dumnezeu să Își facă lucrarea în familiile noastre, iar noi, pe genunchi, la cruce, să strigăm către Domnul.
