“Ce cunoșteam eu despre Dumnezeu parcă s-a spart în mii de bucăți…nu mai îmi găseam liniștea și echilibrul interior.”
Cristina Dămăcuș vorbește despre momentul când s-a întâlnit cu Isus Cristos ca despre “clipele acelea minunate”.
*
Cristina Dămăcuș:
– O bună prietenă m-a invitat la botezul ei nou-testamental care urma să aibă loc la Biserica Baptistă din Hațeg. Mergând acolo am avut surpriza să văd că una dintre fostele mele colege de școală generală era printre cei care se botezau.
Am rămas foarte surprinsă, deoarece o știam pe ea foarte năzdrăvană, zvăpăiată, o fată foarte deșteaptă, dar independentă în același timp. Am rămas șocată și mirată de actul ei. Pe parcursul predicii și în urma actului de botez, am fost foarte mișcată. Cele două ore cât a durat botezul, mai tot timpul am plâns.
S-a întâmplat ceva extraordinar atunci. Ce știam eu despre Dumnezeu parcă s-a spart în mii de bucăți și după acele două ore nu îmi mai găseam liniștea și echilibrul meu interior.
Până atunci mergeam la biserica catolică, împreună cu mama, și nu prea înțelegeam mare lucru. Ce era important să aflu despre Dumnezeu parcă nu aveam de unde să aflu.
Până la acel botez, Dumnezeu era pentru mine un Dumnezeu rece și distant la care apelam doar atunci când aveam o problemă sau o nevoie stringentă și atunci mă rugam “Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie” sau “Credeul”.
Credeam că așa Dumnezeu o să mă ajute, dar trebuie totuși să fac ceva în schimb, să dau ceva în schimb. Și să urmăresc mereu să fiu foarte bună, să fiu o fetiță cuminte, o adolescentă cuminte. Asta era părerea mea despre Dumnezeu, că este un Dumnezeu rece, undeva acolo sus, care Își vede de treaba Lui și din când în când se mai uită către mine.
Reporter:
- Și scoate sabia!
Cristina Dămăcuș:
- Și scoate sabia! Și-ți taie capul!
După discuția pe care am avut-o cu Adriana, părerea mea despre Dumnezeu a căzut ca o casă pe care o bombardezi din temelie și totul a început să capete o altă culoare.
Dumnezeul meu rece și distant devenea acum prieten, Cineva foarte apropiat la care puteam întinde mâna și să-L ating. Culmea, puteam să mai și vorbesc cu El și El să mă și asculte și chiar să îmi răspundă. Era ceva extraordinar.
Mă simțeam iubită de Dumnezeu și înțeleasă de Dumnezeu. Mă simțeam acceptată de Dumnezeu. Lumea aceea închisă și plafonată, în care mă aflam, căpăta un alt contur.
Într-o zi, Adriana mi-a dat o mică broșurică, iar la sfârșitul ei era o rugăciune – autorul spunea să te pui pe genunchi și să-I spui Domnului că tu accepți moartea și învierea Lui și Îl rogi să te ierte de toate păcatele și să te accepte așa cum ești tu.
Atunci parcă s-a aprins un beculeț în mintea mea. Citind rândurile acelea, m-am pus pe genunchi și am crezut în inima mea că într-adevăr Dumnezeu mă iartă de toate păcatele și că pot să am viață veșnică. Când m-am ridicat de pe genunchi m-am simțit extraordinar, eliberată, ușurată.
*
La vreo 4-5 luni după ce l-am născut pe Tobias, primul nostru băiețel, medicul mi-a spus: „Ești bolnavă de Basedov”. Bineînțeles că nu mi-a picat foarte bine chestia asta. Știam că nu-i o boală ușoară și aveam să văd într-adevăr, mai târziu, prin toate tulburările prin care am trecut.
Mereu aveam nevoie de cineva care să mă ajute. Erau zile în care nu mă puteam ridica din pat, dar să mai iau câte o decizie importantă? Tot calvarul acesta datorat bolii a durat cam vreo 2 ani, timp în care zilnic luam tratament dar nu-și făcea absolut deloc efectul.
Într-o zi am venit acasă foarte hotărâtă, m-am dus în cameră, am închis ușa, m-am pus pe genunchi și am zis: „Doamne, eu nu mai suport boala asta. Deja m-am săturat de ea. Te rog foarte mult, ajută-mă, vindecă-mă, fă Tu ceva, nu știu cum, dar fă Tu ceva și scapă-mă de boala asta.”
M-am rugat așa vreo 3-4 luni, zilnic. Eram foarte sinceră cu Dumnezeu. La câteva luni aflu că sunt însărcinată, cu al doilea copil. M-am necăjit atunci foarte tare, fiindcă medicul mi-a spus clar că nu se mai poate încă o sarcină, este foarte riscant și pentru mine, dar mai ales pentru copil, care se poate naște bolnav de Basedov, sau fără tiroidă.
Simțeam că totul se clatină în jurul meu: „Doamne, dar în atâția ani de când m-am întors eu la tine, nu am trecut printr-o asemenea experiență. De ce acum?” Parcă niciodată nu pusesem întrebarea: “De ce acum? Ce să fie?” Chiar că nu vedeam nici o ieșire, nici o soluție la chestia asta.
Dar Dumnezeu era cel care mă mângâia, în tot necazul acesta, și îmi spunea foarte clar: „Nu te încrede în om, ci încrede-te în Mine! De la Mine îți va veni vindecarea!” Citeam dar nu înțelegeam. Aveam nevoie de încurajare de la soțul meu, de la prieteni, de la părinți. Și mă încurajau cum știau, dar vorbele lor erau atât de fără conținut.
Fiind internată în spital, într-o zi au venit două femei de la biserica „Agape” din Timișoara și m-au întrebat cu ce sufăr. Le-am spus: „Am Basedov și pe deasupra mai sunt și însărcinată.” S-au rugat atunci pentru mine și am crezut din toată inima că Dumnezeu poate să facă o vindecare. Am simțit că Dumnezeu s-a atins de mine.
M-am întors acasă și parcă nu-mi venea să cred. Nu realizam. Nu-nțelegeam. Ca și când auzi, dar nu pricepi. Nu-nțelegeam cum se întâmplă asta, cum cu câteva luni în urmă eram așa de bolnavă încât doctorii îmi spuseseră să fac întrerupere de sarcină, copilul acesta nu are nici o șansă, iar acum, dintr-o dată totul era în regulă.
Din acea zi totul a fost bine, sarcina a decurs bine, nașterea a fost minunată, sub controlul Domnului, și acum când stau și mă uit la Filip, cel de-al doilea copilaș al nostru, îmi dau seama că a fost ceva extraordinar.
A fost o minune, într-adevăr o minune. Sunt sănătoasă. Mulțumesc Domnului că pot să am grijă de copii și pot să fac multe lucruri singură, așa cum mi-am dorit, fără să am mereu nevoie de cineva.
Eu știu că nu există cale de întoarcere pentru că văd diferența dintre viața pe care o trăiesc acum cu Isus în inima mea și viața pe care o trăiam înainte, când Dumnezeu era foarte departe. Este ceva foarte diferit. Nu se compară. Aici este așa de multă bucurie, cu Isus, iar dincolo era atâta tristețe. Material aveam tot ce-mi doream, dar nu aveam plinătate sufletească, nu aveam împlinire sufletească.
Reporter:
- Aveai tot ce-ți doreai, dar erai goală pe dinăuntru!
Cristina Dămăcuș:
- Eram goală, într-adevăr eram goală pe dinăuntru. Dar nu știusem asta.
Reporter:
Cred că aceasta este lupta din sufletul multor oameni care încearcă să se împlinească, dar nu-și dau seama că de fapt este vorba despre un gol interior pe care ei singuri nu-l pot umple. Acolo este locul lui Dumnezeu. Este un loc creat special, pe care Dumnezeu poate să-l umple în interiorul nostru, în mintea noastră, în sufletul nostru.
