Sf. Mark de Efes si Falsa Uniune de la Florenta

Partea III a vieţii sale

De Arhimandritul Amyrossy Pogodin

V. Concluzia Uniunii

La celelalte suferinţe pe care delegaţia Ortodoxă le-a suferit în Florenţa s-a adăugat moartea Patriarhului de Constantinopole Patriarhul a fost găsit mort în camera sa.

Pe masă stătea (presupus) testamentul său, Extrema Sententia, care consta din câteva rânduri în care el a de3clarat că accepta orice mărturiseşte Biserica Romei. Şi apoi: „În aceiaşi manieră recunosc că Sfântul Părinte ai Părinţilor, Supremul Pontif şi Vicar al Domnului nostru Isus Hristos, Papa Vechii Rome. La fel, admit purgatoriul. În afirmaţia acestora, îmi pun semnătura”.

Nu este nici o îndoială că Patriarhul Joseph nu a scris acest document. Cercetătorul german Frommann, care a făcut o investigaţie detaliată a „Testamentului” Patriarhului Joseph, spune: „Acest document este latinizat şi corespunde atât de puţin cu opinia exprimată de Patriarh cu câţiva ani înainte, ca superioritatea sa să fie evidentă” [1]. „Testamentul” apare în istoria Conciliului de la Florenţa destul de târziu; contemporanii Conciliului nu au ştiut nimic despre aceasta.

La fel şi cu delegaţia greacă care şi-a pierdut Patriarhul. Deşi Patriarhul nu era un stâlp al Ortodoxiei, şi deşi l-ar putea reproşa mult oamenii, cineva nu poate nega că cu întregul său suflet el era întristat pentru Ortodoxie şi nu a permis niciodată lui sau altcuiva să-l rănească pe Sf. Mark. Fiind deja bătrân [2], lui i-a lipsit energia pentru a apăra Biserica a căruia era capul el, dar istoria nu-i poate reproşa faptul că a trădat Biserica. Moartea l-a scăpat de la multele şi întristatele umiliri pe care Biserica Ortodoxă a trebuit să le suporte în mod ulterior. Şi pe de altă parte absenţa semnăturii sale asupra Actului de Uniune a dat mai târziu ocazie pentru apărătorii Ortodoxiei de a contesta pretenţia Conciliului de la Florenţa la semnătură şi titlul de „Conciliu Ecumenic”, deoarece Actul fiecărui Conciliu Ecumenic trebuie semnat mai întâi de Patriarhi.

După moartea Patriarhului, aşa cum ne informează Syropoulos, Împăratul John Paleologos a luat direcţia Bisericii în mâinile sale. Această situaţie anticanonică, deşi adesea întâlnită în istoria bizantină, atât într-o manifestare pozitivă cât şi negativă, a fost condamnată strict de Sf. Mark întruna din epistolele sale, unde spune: „Nimeni să nu domine în credinţa noastră: nici împăratul, nici ierarhul, nici vreun conciliu fals, nimeni, ci doar singurul Dumnezeu, care prin Sine şi prin Ucenicii Săi a transmis aceasta nouă” [3].

Să expunem pe scurt istoria ulterioară a negocierilor dintre Ortodoxie şi Latini – sau, ca să vorbim mai adevărat, istoria capitulării Ortodoxiei. Ortodocşii au fost obligaţi să accepte învăţătura latină despre filioque şi să recunoască dogma latină a Procesiunii Duhului Sfânt, în sensul Existenţei Sale, din cele Două Hypostasisuri. Apoi ortodocşii au fost obligaţi să declare că filioque, ca o adăugire în cadrul Simbolului de Credinţă, a fost întotdeauna un act canonic şi binecuvântat. Doar prin aceasta s-au redus la zero toate obiecţiile grecilor din vremea Patriarhului Photius, precum şi lucrările Sf. Mark din Efes şi interdicţiile pentru schimbarea Simbolului de Credinţă care a fost făcut la al Treilea şi al Patrulea Conciliu Ecumenic. Ar trebui notat că nu toţi Papii Romani au aprobat filioque, şi câţiva au considerat introducerea sa în Simbolul de Credinţă complet necanonică. Dar acum toate acestea au fost uitate. Totul a fost sacrificat la cererile Papei Eugenius şi a cardinalilor săi.

În plus, s-a cerut ortodocşilor să accepte învăţătura latină referitoare la consacrarea Sfintelor Daruri şi să renunţe la a lor aşa cum era exprimată în îndeplinirea Divinei Liturghii a Bisericii Răsăritene [4]. În plus, aceasta a fost exprimată de latini în declaraţiile dispreţuitoare referitoare la practica liturgică a Bisericii Răsăritene.

În final, ortodocşii au fost obligaţi să semneze şi să recunoască o confesiune a Papismului, exprimată astfel: „Noi decretăm că Sfântul Tron Apostolic şi Pontiful Roman posedă un primat asupra întregului pământ, şi că acest Pontif Roman este Succesorul binecuvântatului Petru, Prinţ al Apostolilor, şi este adevăratul Vicar al lui Hristos, capul întregii Bisericii, Pastorul şi Învăţătorul tuturor creştinilor; şi că Domnul nostru Isus Hristos în persoana Sf. Petru i-a dat autoritatea deplină de a păstori, direcţiona şi conduce întreaga biserică, aşa cum apare în actele Conciliilor Ecumenice şi în sfintele canoane” [5]. Ortodocşii au fost totodată forţaţi să recunoască purgatoriul.

Şi astfel Ortodoxia avea să înceteze să mai existe. Ceva chiar mult mai dureros era faptul că Ortodoxia a fost vândută, şi nu doar trădată. Căci atunci când o majoritate a delegaţiilor Ortodocşi au descoperit că cerinţele Vaticanului erau complet inacceptabile, câţiva generoşi partizani ai Uniunii au cerut Papei să îi informeze deschie de la ce dezavantaje avea să devieze Bizanţul din Uniune. Papa a priceput partea de „afacere” a întrebării şi a oferit următoarele: (1) Vaticanul va oferi mijloacele de a-i trimite pe greci înapoi la Constantinopole. (2) 300 (!) aveau să fie menţinuţi pe cheltuiala Papei în Constantinopole pentru apărarea capitalei contra turcilor. (3) Două corăbii aveau să rămână în Bosfor pentru a apăra oraşul. (4) O cruciadă avea să treacă prin Constantinopole. (5) Papa avea să-i convoace pe suveranii Apuseni în ajutorul Bizanţului. Ultimele două promisiuni au fost pur teoretice. Totuşi, când negocierile au ajuns la un final mort, şi Împăratul era gata să rupă orice negocieri ulterioare, s-a rezolvat toată problema prin patru metropolitani, partizani ai Uniunii; şi afacerea a fost încheiată cu o generoasă întreţinere oferită de Papă; disputele teologice referitoare la privilegiile Eparhiei Romei au fost conduse la un pahar de vin.

Finalul venise în sfârşit. Un Act de Uniune a fost emis în care Ortodocşii renunţau la Ortodoxia lor şi acceptau toate formulele şi inovaţiile Latine care tocmai au apărut în mijlocul Bisericii Latine, precum învăţătura despre purgatoriu. Ei au acceptat şi o formă extremă de Papism, acest act renunţând la eclesiologia care era esenţa Bisericii Ortodoxe. Toţi delegaţii ortodocşi au acceptat şi au semnat Uniunea, ori pentru ei ori, în cazul altora, pentru Patriarhii Răsăriteni, de care au fost împuterniciţi să-i reprezinte. Semnarea, pe 5 iulie 1439, a fost însoţită de un serviciu triumfător, şi după declaraţia solemnă a Uniunii, citită în latină şi greacă, delegaţii greci au sărutat genunchiul Papei.

Din punct de vedere administrativ, întreaga Biserică Ortodoxă a semnat: Împăratul John, metropolitanii şi reprezentanţii Patriarhilor Răsăriteni, Metropolitanul de Kiev Isidore, şi Episcopul rus Abraham. Doar un singur ierarh nu a semnat. Ar fi inutil să-i menţionăm numele. Sf. Mark de Efes. Dar nimeni nu i-a dat vreo atenţie acestuia. Ce era un om, şi acesta umilit şi fatal de bolnav, în comparaţie cu toată puterea Vaticanului, condusă de măreţul Papă Eugenius IV? Ce era acest singur grec în comparaţie cu întreaga mulţime de demnitari greci conduşi de Împăratul John, şi de metropolitanii greci? Există un proverb rus: „Când numai unul singur este pe teren nu este nici un războinic”. Totuşi, în acest un om s-a exprimat întreaga tărie a Bisericii Ortodoxe. Acest singur om reprezenta în sine întreaga Biserică Ortodoxă. EL era un gigant al giganţilor, purtând în sine toată sanctitatea Ortodoxiei şi toată tăria sa! Şi acesta e motivul pentru care, atunci când Papa Eugenius i s-a arătat solemn de către cardinalii săi Actul Uniunii, semnat de toţi delegaţii greci, el a spus, fără să găsească pe aceasta semnătura Sf. Mark: „Aşa noi am realizat un nimic”. Tot succesul Vaticanului a fost iluzoriu şi de scurtă durată. Papa a încercat prin orice mijloace să-l înduplece pe Sf. Mark să semneze Uniune, un fapt care este atestat de Andrew de Rhodes [6] şi Syropoulos [7]. Papa a cerut ca Sf. Mark să fie privat de rangul său şi aceasta pentru refuzul său de a semna Actul Uniunii. Dar Împăratul John nu a permis ca acesta să fie rănit, deoarece în adâncimile inimii sale îl respecta pe Sf. Mark.

Syropoulos relatează întâlnirea finală a Sf. Mark cu Papa. „Papa a cerut Împăratului ca Sf. Mark să apară înaintea lui. Împăratul, după ce l-a convocat mai înainte, şi l-a înduplecat, spunând: ‚Când Papa îţi cere să apari înaintea lui deja de două sau de trei ori, trebuie să mergi la el; dar nu te teme, căci eu am vorbit şi am cerut şi am aranjat cu Papa ca să nu ţi se producă nici un rău. Astfel, mergi şi ascultă la tot ceea ce spune, şi răspunde-i deschis în modul care ţi se va părea cel mai potrivit’. Aşa că Mark a mers să apară înaintea Papei, şi după ce l-a găsit că stătea în propriile sale sferturi cu cardinalii şi episcopii săi, el era nesigur în ce manieră să exprime respectul faţă de Papă. Văzând că toţi cei care îl înconjuraseră pe Papă stăteau jos, el a spus: ‚Am suferit de o boală de rinichi şi o gută severă şi nu am tăria să stau în picioare’, a purces să stea în locul său. Papa a vorbit lung cu Mark; ţinta sa ea de a-l îndupleca să urmeze şi el decizia Conciliului şi să afirme Uniunea, şi dacă el refuza aceasta, atunci avea să ştie că va fi supus aceloraşi interdicţii pe care le-au expus Conciliile Ecumenice anterioare asupra celor încăpăţânaţi, care, fiind privaţi de orice dar al Bisericii, erau alungaţi precum ereticii. La cuvintele Papei Mark a dat o replică extensivă, impunătoare. Referitor la interdicţiile cu care l-a ameninţat Papa, el a spus: ‚Conciliile Bisericii au condamnat drept rebeli pe cei care încălcau vreo dogmă şi predicau astfel şi se luptau pentru aceasta, motiv pentru care ei erau numiţi şi „eretici”; şi de la început Biserica a condamnat erezia în sine, şi doar apoi a condamnat pe liderii ereziei ca apărători ai ei. Dar eu nu am predicat deloc învăţătura mea, şi nici nu am introdus ceva nou în Biserică, nici nu am apărat vreo doctrină străină sau falsă; ci am deţinut doar acea învăţătură pe care a primit-o Biserica în forma perfectă de la Mântuitorul nostru, şi în care aceasta a rămas neclintită până în această zi: învăţătura Sfintei Biserici a Romei, înaintea schismei care a avut loc între noi, nu a deţinut mai puţin decât Biserica noastră Răsăriteană; învăţătura care, sfântă fiind, cu care aţi fost obişnuiţi anterior să o lăudaţi, şi adesea la aceste Conciliu aţi menţionat-o cu respect şi onoare, şi pe care nimeni nu ar putea-o reproşa ori disputa. Şi dacă eu o deţin şi nu îmi permit să mă depărtez de ea, ce Conciliu mă va supune pe mine interdicţiei la care au fost supuşi ereticii? Ce sunet şi minte pioasă va acţiona astfel cu mine? Căci mai întâi cineva trebuie să condamne învăţătura pe care o susţin eu; dar dacă o recunoaşteţi ca pioasă şi Ortodoxă, atunci de ce merit eu pedeapsă?’ După ce a spus acestea şi multele asemenea lor, şi l-a ascultat pe Papă, el s-a întors în sferturile lui” [8].

VI. După Conciliu

Sf. Mark s-a întors în Constantinopole cu Împăratul John pe 1 februarie, 1440. Ce întoarcere dureroasă a fost! De îndată ce avea să calce Împăratul pe pământ a fost informat de moartea preaiubitei sale soţii; după aceasta Împăratul din durere nu şi-a părăsit sferturile sale pentru trei luni. Nici unul dintre ierarhi nu ar accepta postul de Patriarh de Constantinopole, ştiind că acesta l-ar obliga pe respectivul la Uniune. Cei care i-au întâlnit, mărturiseşte istoricul grec Doukas, a întrebat pe delegaţii ortodocşi care au semnat Uniunea: „Cum a decurs Conciliul? Am fost victorioşi?” Ierarhii au răspuns, „Nu! Ne-am vândut credinţa, am făcut troc cu pietate pentru impietate (adică doctrina Ortodoxă pentru erezie) şi am devenit azymiţi”. Oamenii i-au întrebat: „De ce aţi semnat?” „Din frică faţă de latini”, „V-au bătut latinii s-au v-au băgat în temniţă?” „Nu. Dar mâna noastră dreaptă a semnat: să fie tăiată! Limba noastră a mărturisit: să fie smulsă!” [9]

O dureroasă tăcere s-a stabilit. În ciuda Marelui Post, vremea cea mai plină de rugăciune, bisericile au fost goale şi nu au mai fost servicii: nimeni nu a mai dorit să-i servească pe cei care au semnat Uniunea. În Constantinopole revoluţia se cocea. Doar Sf. Mark era pur în inimă şi nu avea nici un reproş asupra conştiinţei sale. Dar şi el a suferit în mod nemăsurabil. În jurul lui s-au unit toţi zeloţii pentru Ortodoxie, în special călugării Muntelui Sfânt (Athos) şi preoţii de la sate. Întregul episcopat, întreaga curte – toate erau în mâinile Uniaţilor, în supunere absolută faţă de reprezentaţii Vaticanului, care veneau adesea să inspecteze felul cum Uniunea ere îndeplinită printre oameni. Biserica era într-un pericol extrem; după cum scria Sf. Mark: „noaptea Uniunii a cuprins Biserica” [10].

Sf. Mark a devenit slab în trup, dar în spirit el ardea, şi datorită acesteia, aşa cum scrie John Eugenikos: „prin Providenţa Divină el a scăpat miraculos de pericol, şi cel radiant s-a întors radiant şi a fost păstrat pentru ţara mamă, fiind întâmpinat de un entuziasm universal şi respect” [11]. Poporul bizantin nu a acceptat Uniune: în timp ce toate îndemnurile partizanilor Uniunii au fost ignorate, predicile aprinse ale Sf. Mark au avut un răspuns entuziast, aşa cum notează Prof. Ostrogorsky [12]. Contemporanii acelor evenimente, Uniaţii pasionaţi, notează cu indignare şi perplexitate activitatea Sf. Mark pentru rănirea Uniunii. Astfel, Joseph, Episcop de Methonesnis, scrie: „După ce m-am întors la Constantinopole, Efesul a distras şi a confundat Biserica Răsăriteană prin scrierile şi adresările sale directe împotriva decretelor Conciliului de la Florenţa” [13]. Andrew de Rhodes numeşte scrisorile Sf. Mark, pe care acesta le-a trimis pentru întărirea Ortodoxiei, „cele mai dăunătoare” şi „ispititoare” [14]. Şi istoricii Bisericii din prezent, atât cei ortodocşi cât şi cei latini, recunosc faptul că zdruncinarea Uniunii de la Florenţa s-a datorat scrierilor şi activităţii Sf. Mark [15].

Sf. Mark nu a rămas mult în Constantinopole, dar curând, fără să-l informeze pe Împărat, a plecat la Efes, eparhia sa, pe care e posibil să nu o fi vizitat-o încă, din moment ce după consacrarea sa în Constantinopole el plecase la Conciliul din Italia [16]. Se pare că două motive l-au îndemnat pe Sf. Mark să părăsească Constantinopole pentru Efes: grija pastorală pentru turma sa, care se găsea sub turci în cele mai nenorocite circumstanţe, şi dorinţa de a unii în mod spiritual în jurul său pe cei care erau zeloşi pentru Ortodoxie, în măsura în care în Constantinopole acesta fusese în arest al casei sale. S-ar părea că aceasta este precis din Efes de unde a trimis Sf. Mark scrisorile sale, confesiunea sa de credinţă, şi relatarea activităţii sale a Conciliului de la Florenţa. Toate aceste documente se găsesc în cartea mea în traducerea rusă.

Referitor la activitatea Sf. Mark în Efes, John Eugenikos scrie scurt despre aceasta: „Călătorind activ pretutindeni prin regiunile marelui Evanghelist şi Teolog John, şi îndeplinind aceasta în perioade lungi şi cu luptă şi dificultate, fiind bolnav în trup, vizitând bisericile sfinte suferinde, şi în special construirea bisericii metropolei cu clădirile alăturate, ordinând preoţi, ajutând pe cei care au suferit nedreptate, ori prin raţiunea persecuţiei sau vreun proces din partea nelegiuiţilor; apărând pe văduve şi orfani; ruşinând, interzicând, mângâind, îndemnând, apelând, întărind: el era, conform divinului apostol, totul pentru toţi” [17]. John Eugenikos declară în continuare că în măsura în care Sfântul se sacrificase suficient pentru turma sa, în timp ce dorinţa sa constantă a fost solitudinea monastică şi izolarea, el a dorit în final să meargă la Sfântul Munte. Dar mai exista un alt motiv, unul mult mai greu, unul despre care John Eugenikos era tăcut pentru motive politice; Sf. Mark relatează aceasta în scrisorile sale: el nu avea nici un mandat de la autorităţi şi pentru acest motiv şederea sa în Efes era după cum se pare ilegală, şi a fost silit să-şi părăsească turma sa, de acum şi până în veci [18].

Corabia pe care a navigat Sf. Mark către Athos s-a oprit la insula Limnos, una din puţinele insule care aparţineau Bizanţului. Aici Sf. Mark a fost recunoscut de autorităţile poliţiei şi, printr-o directivă pe care o deţineau deja de la Împăratul John Paleologos, a fost arestat şi întemniţat. Pentru doi ani Sf. Mark a suferit în captivitate. John Eugenikos ne informează astfel de perioada aceasta din viaţa sfântului: „Aici oare cine nu s-ar mira pe drept, sau nu ar recunoaşte măreţia sufletului şi indurarea de nenorociri pe care a arătat-o el: suferirea în a arde la soare şi lupta cu privarea de cele mai necesare lucruri şi chinuit de boli care au venit una peste alta, sau indurarea de captivitate dureroasă în timp ce oştile profane ale musulmanilor au încercuit insula şi i-au pricinuit distrugerea” [19]. Odată insula era ameninţată de dezastrul iminente din partea oştii turce, care a încercuit insula. Dar pericolul a trecut pe neaşteptate, şi locuitorii salvaţi au atribuit salvarea lor rugăciunilor Sf. Mark, întemniţat în fortăreaţă [20].

Sf. Mark nu s-a plâns niciodată de condiţia sa mizerabilă; doar într-o scrisoare putem vedea cum a suferit şi cum a dorit el sprijin din partea poporului. El scrie astfel către pro-Hegumenos din Mănăstirea Vatoped: „Am găsit mare consolare din partea fraţilor noştri care sunt aici, cei mai eclesiastici onorabili şi marele economos şi alţii, pe care i-am văzut ca imagini inspirate de dragostea şi pietatea voastră; căci ei ne-au arătat dragoste şi ne-au calmat şi întărit. Fie ca Domnul să vă dea o răsplată vrednică pentru truda şi dragostea lor!” [21]

Găsindu-se în astfel de circumstanţe dureroase, Sf. Mark a continuat lupta sa pentru Biserică, aşa cum scrie într-una din scrisorile sale: „Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Adevărului nu pot fi legate, ci toţi cei puternici curg şi prosperă, şi mulţi dintre fraţi, încurajaţi de exilul meu, răstoarnă reproşurile celor nelegiuiţi şi ale violatorilor Credinţei Ortodox şi obiceiurile patriei” [22]. El ştia că confesiunea lui era indispensabilă, pentru că, aşa cum a şi scris: „Dacă nu ar fi fost nici o persecuţie, martirii nu ar fi strălucit, şi nici mărturisitorii nu ar fi primit coroana victoriei din partea lui Hristos şi prin faptele lor glorioase au întărit şi au bucurat Biserica Ortodoxă” [23]. În doi ani Împăratul John a poruncit ca Sf. Mark să fie eliberat şi să i se permită să meargă unde dorea el. Aceasta a avut loc în ziua când sunt comemoraţi cei Şapte tineri Martiri din Efes, şi Sf. Mark le-a dedicat un poem de recunoştinţă [24]. Sf. Mark nu mai avea tăria fizică pentru strădanii ascetice pe Sfântul Munte, devenise destul de firav şi astfel a plecat spre casa lui din Constantinopole.

Ultimul an şi jumătate sau ultimii doi ani din sfânta sa viaţă i-a petrecut în circumstanţe dureroase de boală şi persecuţie din partea episcopatului şi Curţii Uniate. În acest timp el i-a restaurat pe mulţi la Ortodoxie prin influenţa sa personală [25]. Lucrul benefic special pentru Biserică a fost întoarcerea lui George Scholarios, care a ocupat ulterior poziţia de lider în bătălia pentru Ortodoxie; după căderea Constantinopolului el a fost ales Patriarh de Constantinopole.

În timpul său, adică ultimii doi ani din viaţa Sf. Mark, s-au întâmplat multe. Patriarhii răsăriteni au condamnat Conciliul de la Florenţa şi l-au numit „tiranic şi rău”, şi au refuzat să recunoască Uniunea. Când Metropolitanul Isidore, unul din cei mai neprincipiali trădători ai Ortodoxiei, a apărut în Moscova precedat de crucea Papală, a fost arestat de Marele Prinţ al Moscovei Vassily Vassilievich, şi ulterior a fost ajutat să fugă în Roma, unde a primit pălăria de cardinal. O tradiţie este păstrată că Sf. Mark a fost tare bucuros de conduita Marelui Prinţ al Moscovei ca să-l expună drept exemplu pentru autorităţile bizantine [26].

În însăşi Constantinopole, totuşi, Uniunea a fost întărită în mod semnificativ. Cineva ar putea spune că Uniunea nu numai că a devenit Biserica de Stat a Bizanţului, dar treptat a luat în posesiune, prin episcopat, întreaga viaţă a Bisericii. Doar anumiţi indivizi, grupaţi în jurul Sf. Mark, au reprezentat în acelaşi timp Biserica Ortodoxă. Reprezentanţii permanenţi ai Vaticanului, inclusiv Cardinalul Isidore, au văzut loialitatea oficială faţă de Uniunea Bisericii şi Curţii Bizantine, punând în legătură cu aceasta împlinirea promisiunilor Papale către Bizanţ. Pericolul pentru Biserica era imens, şi Sf. Mark era conştient de acesta. El era conştient de faptul că înainte de orice altceva ar trebui pus lupta pentru Ortodoxie, căci, aşa cum spunea el, „sufletele ucise au fost ispitite cu privire la sacramentul Credinţei” [27]. Şi acesta, liderul bătăliei, mărşăluind în fruntea armatei, abia putea să meargă, trudit de boală şi hărţuit de vicleniile oamenilor. Dar puterea lui Dumnezeu este desăvârşită în slăbiciune!

VIII. Moartea Sf. Mark

Sf. Mark a murit pe 23 iunie 1444 [28], la vârsta de 52 de ani. George Scholarios scrie astfel despre moartea Sf. Mark: „Dar suferinţa noastră a crescut cu mai mult prin faptul că el a fost luat din mijlocul nostru înainte de a îmbătrânii în virtuţile pe care le-a dobândit, înainte ca noi să putem să ne bucurăm suficient de prezenţa sa, în puterea deplină a acestei vieţi trecătoare! Nici o defecţiune sau vreo viclenie nu ar fi putut să-i scuture mintea, şi nici să-i ducă în rătăcire sufletul, atât de puternic a fost el hrănit şi temperat de virtute! Chiar dacă bolta cerului ar cădea, chiar şi atunci neprihănirea acestui om nu ar fi scuturată, tăria sa nu ar eşua, sufletul lui nu ar fi mişcat, şi gândul lui nu ar fi slăbit de astfel de încercări dificile” [29].

El a suferit teribil pentru 14 zile înaintea morţii sale. Despre moartea Sf. Mark s-a păstrat relatarea fratelui său, Nomophilax John, care relatează: „Astfel trăind cu dragostea lui Dumnezeu şi în orice a excelat în sejurul său din tinereţe şi până la Skhema divină: în cea mai divină Skhema, în gradele de serviciu preoţesc, în demnitatea ierarhică, în argumente cu privire la Credinţa Ortodoxă şi în confesiune devotată şi fără de pasiune – după ce a dobândit 52 de ani de vârstă trupească, în luna iunie 23 el s-a depărtat cu bucurie spre Cel la care dorea să ajungă, conform cu Pavel, să fie dizolvat ca să poată fi cu El, pe care l-a glorificat prin fapte bune, pe care l-a teologizat în moda Ortodoxă, pe care l-a încântat în toată viaţa sa. El a fost bolnav pentru 14 ani, şi însăşi boala, aşa cum a spus el, a avut asupra lui acelaşi efect precum acele instrumente de fier de tortură aplicate de executori asupra sfinţilor martiri, şi care de parcă îi încingeau mijlocul şi organele sale interne, l-au presat şi au rămas ataşate într-o asemenea stare şi au cauzat durerea absolut de insuportabilă; aşa s-a întâmplat că atunci când nu mai puteau face oamenii nimic cu trupului sacru de martir ce s-a umplut de boală, conform judecăţii de nerostit a Providenţei, pentru ca acest Mărturisitor al Adevărului şi Martir şi Cuceritor al tuturor suferinţelor posibile şi Victorios să apară înaintea lui Dumnezeu fiind prin fiecare mizerie, şi chiar până la ultima sa suflare, precum aurul încercat în foc, pentru ca mulţumirile pentru aceasta să le primească el cu o mai marea onoare şi răsplătiri eterne de la judecătorul drept” [30].

Deşi agonia sa era dureroasă în extremă, moartea a venit uşor, şi Sfântul a dăruit bucuros lui Dumnezeu spiritul său binecuvântat şi radiant. John Eugenikos ne spune următoarele: „Cu mult înainte de moartea sa el a lăsat instrucţiuni şi precum un tată a dat porunci celor prezenţi cu privire la corectarea Bisericii şi la pietatea noastră şi păstrare deschisă a adevăratelor dogme ale Bisericii, şi referitor la întoarcerea de la invenţii; şi a adăugat ultimele sale cuvinte: ‚Doamne Isuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, în mâinile Tale îmi încredinţez spiritul’, şi astfel s-a dus la Dumnezeu” [31]. Înaintea sfârşitului, în ziua morţii sale, Sf. Mark a dat fostului său student şi fiu spiritual conducerea Bisericii Ortodoxe., deşi George Scholarios era în acel timp încă un prinţ secular. Sf. Mark a fost îngropat în Mănăstirea Mangana din Constantinopole. „Im mijlocul unei aglomeraţii de oameni şi gărzi cu numeroase însemne de respect, a fost pus în sacra mănăstire din Mangana dedicată divinului Martir George, cu onoare, ca o comoară, sacrul şi mult onoratul vas al sfinţitului suflet şi un templu al slavei lui Dumnezeu, care este glorificat şi splendid în Sfinţii Săi” [32].

De la adresarea de înmormântare a lui George Scholarios putem vedea adâncimea suferinţei care a covârşit poporul Ortodox cu lipsa unui astfel de mare stâlp al Bisericii şi un astfel de om bun şi nobil, un om atât de blând şi de prietenos şi de învăţat, care, în exprimarea lui John Eugenikos, i-a atras pe toţi la sine ca un magnet fierul [33]. Dar triumful Ortodoxiei a fost realizat doar după moartea Sf. Mark. Succesorul Împăratului John, fratele său Constantine, şi-a anunţat deschis dorinţa de a păstra Ortodoxia în puritatea sa [34]. Nu la mult timp înainte de Căderea Constantinopolului un Conciliu a fost convocat la care Uniunea şi promotorii ei au fost condamnaţi triumfător şi Uniunea în sine a fost răsturnată, şi memoria Sf. Mark a fost cinstită de toţi. Acest Conciliu a fost mai mult nominal decât actual, şi a fost compus dintr-un număr destul de mic de participanţi; din punct de vedere istoric nu a prezentat prea multe în sine, dar ca o expresie a Bisericii Ortodoxe acesta are o mare semnificaţie drept concluzie triumfătoare a bătăliei pe care a dus-o Sf. Mark, ca un Conciliu al Bisericii Ortodoxe, oricât de mic ar fi fost acesta în acea vreme [35].

IX. Comemorarea şi minunile Sf. Mark

Comemorarea solemnă a Sf. Mark de Efes a aparţinut mai întâi familiei Eugenikos. În fiecare an, probabil că în ziua morţii Sfântului, familia Eugenikos sărbătorea un „Serviciu” (Akolouthia) şi se citea un synaxarion care consta din scurta Viaţă a Sfântului. Ar trebui notat că în Bizanţ Akolouthia nu era în mod necesar legată de o canonizare a mortului; aceasta era pur şi simplu un elogiu al mortului. Akolouthiile au fost scrise de studenţi către învăţătorii lor, către binefăcătorii lor şi celor apropiaţi lor, care erau dintr-o viaţă neprihănită. Aceste Akolouthii erau pentru folosul comun, şi există pentru mulţi care nu au fost canonizaţi de către Biserică; există una dedicată Împăratului Manuel II Paleologos care a fost probabil scrisă de Sf. Mark [36].

Şi astfel comemorarea solemnă a Sf. Mark de Efes a fost sărbătorită la început în cercul familiei Eugenikos. O slăvire mai largă a Sf. Mark a fost consiliată de George Scholarios în capacitatea sa de Patriarh de Constantinopole în decadele ce au trecut, şi apoi secole, şi memoria Sf. Mark a devenit mult mai larg slăvită printre cei devotaţi, în sfintele mănăstiri şi biserici; şi în final, la circa 300 de ani după moartea Sfântului, în 1734, Sfântul Sinod al Bisericii din Constantinopole, sub preşedinţia Patriarhului Seraphim, a emis un decret de canonizare a Sf. Mark de Efes pe 19 ianuarie care a fost instituită drept dată a comemorării Sfântului [37]. Drept rezultat, pentru cele două servicii antice care existau deja (traduse în cartea noastră în Biserica Slavonă pentru folos în serviciile Bisericii) [38], s-au adăugat încă şase servicii, dar ele sunt inferioare acestora referitor la Sfânt.

În cartea lui Doukake, Iaspis Tou Noetou Paradeisou pentru luna ianuarie se găseşte următorul miracol făcut de Sf. Mark cu mulţi ani după moartea sa. „Un om foarte onorabil numit Demetrios Zouraios avea o soră care s-a îmbolnăvit grav. El a chemat pe toţi doctorii din Mesolongion şi a cheltuit mulţi bani cu ei. Aceştia, totuşi, nu au adus nici un beneficiu sorii lui, ci ea s-a simţit mai rău. Pentru trei zile ea şi-a pierdut graiul şi mişcarea, fiind total inconştientă, aşa încât şi doctorii au decis că ea avea să moară. Apoi el şi restul rudelor ei au început să se pregătească pentru înmormântare. Dar, aproape pe neaşteptate, ei au auzit o voce şi un oftat mare care venea din ea, şi întorcându-se spre aceştia ea a spus, ‚De ce nu-mi schimbaţi hainele, că sunt udă leoarcă?’ Fratele ei s-a bucurat când a auzit-o vorbind, şi după ce a alergat la ea a întrebat-o ce s-a întâmplat de a devenit atât de udă. Ea a răspuns, ‚Un anume episcop a venit aici, m-a luat de mână, şi m-a dus la o fântână şi m-a pus într-un bazin. După ce m-a spălat, mi-a spus, „Acum întoarce-te; nu mai ai nici o boală”.’ Dar fratele ei a întrebat-o din nou, ‚De ce nu l-ai întrebat pe cel ce ţi-a dat sănătate cine era?’ Şi ea i-a spus, ‚L-am întrebat, Cine sunteţi sfinţenia voastră? Şi el mi-a răspuns, „Eu sunt Metropolitanul de Efes, Mark Eugenikos”’. După ce a spus aceste lucruri, ea s-a ridicat imediat din pat fără să mai aibă nici o rămăşiţă de boală. Când au luat-o să-i schimbe hainele, au fost cu toţi uimiţi – O, ce minune! – văzând că nu numai hainele ei erau ude, dar şi patul şi celelalte pături pe care fusese pusă ea. După aceste miracol femeia menţionată mai sus a făcut o icoană a Sf. Mark pentru o memorie a miracolului, iar după ce a mai trăit pios pentru încă 15 ani, s-a dus la Domnul [39].

Acestui articol i s-a adăugat un document valoros: apelul Sf. Mark către cei prezenţi în ziua morţii sale, îndemnul său special către George Scholarios în care el îl imploră să ia asupra sa conducerea Bisericii Ortodoxe, şi replica lui George Scholarios către Sf. Mark [40].

Vom conclude scurta noastră schiţă a vieţii şi activităţii Sf. Mark de Efes cu invocarea cu care anticul biograf al Sfântului încheie Synaxarion al său:

Prin rugăciunile tale Sf. Mark, Hristos Dumnezeul nostru, şi toţi sfinţii Tăi Părinţi, Învăţători şi Teologi, păstrează Biserica Ta în mărturisirea Ortodox mulţi ani!

Note de subsol

* „cartea noastră” se referă la Sf. Mark de Efes şi Uniunea de la Florenţa, de Arhimandritul Amvrossy Pogodin (Jordanville: Holy Trinity Monastery, 1963), în rusă.

After Hefele, Histoire des Conciles, vol. VII, pt. II, pp. 1015sq.
See the address of St. Mark to Pope Eugenius, pt. I; in our book, p. 40.
Epistle of St. Mark to the abbot of Vataped Monastery, pt. 2; in our book, p 354
Although this was not included in the Act of Union itself, nonetheless the Orthodox were required to sign a special document concerning this St. Mark wrote a special tractate (Rust tr. in our book, pp. 295-301), in which he demonstrates the correctness of the Orthodox tradition, founded on Apostolic and Patristic tradition.
The Act of Union; Rus. tr. in our book, p. 306.
The Testimony of Archbp. Andrew of Rhodes concerning St. Mark of Ephesus; Rus tr. of the Latin text in our book, pp 109-110.
See the narrative included below from the book of Syropoulos, True History, sec X, ch. 12, ed. Creighton, pp, 299-300; Rus. tr. in our book, pp 312-3.
See preceding note.
In our book, p. 300.
Epistle of St. Mark to George Scholarios, pt. 2; Rus. tr. in our book, p. 341.
From the Synaxarion to St. Mark, p. 322 in our book.
Ostrogorsky, History of the Byzantine State, Oxford, 1956, p. 500.
Josephi Methonensis Episcopi Synaxarium Concil. Florentini. Migne, Patrologia Graeca, vol. 159, col. 1105.
See note 6.
Vogt, Dictionnaire de la Theologie Catholique, vol. 6, p 37. Buzzone in Dizionario Ecclesiastico, 1955, p. 821. Meyer in Realencyclopaedie fuer Protestant Theologie und Kirche, vol. 12, pp. 287-8. Pandelakis in Megale Ellenike Egkuklopaideia, Athens, vol. 11, p 105-6; etc.
I maintain this opinion in my book, pp 28-9.
Rus. tr. of the Synaxarion to St. Mark in our book, p. 325.
Epistle of St. Mark to Hieromonk Theophan on Euboia Island, pt. 1; Rus. tr. in our book, p. 356.
Rus. tr. in our book, p. 326.
Ibid
Pt. 1; p. 354 in our book
See note 18.
Epistle of St Mark to the Ecumenical Patriarch; Rus. tr in our book, p. 352.
Published by Papadopoulos-Kerameus in Anekdota Ellenika, Constantinople, 1884, pp. 102-3; later by Mgr. L. Petit in Revue de l’Orient chretien, Paris, 1923, pp. 414-5; Rus. tr. in our book, pp. 227-8.
Of this the Great Orator Manuel testifies in his Synaxarion to Saint Mark; see in our book, p 354.
According to A. Norov, Journey to the Seven Churches Mentioned in the Apocalypse, St Petersburg, 1847, p. 286.
Epistle of St Mark to George Scholarios, pt. 3; see our book, p. 341.
On the date of St Mark’s death there have been many suppositions and much scholarly debate; we hold to the opinion of Mgr. L. Petit.
From the Funeral Oration of George Scholarios to St. Mark, pt. 10; Rus. tr. publ. by A. Norov in Unpublished Works of Mark of Ephesus and George Scholarios, Paris, 1859.
From our translation of the Synaxarion to St. Mark, p. 366.
Ibid
From the Synaxarion of John Eugenikos.
From the Service to St Mark, Canon, Song 7.
Prof A. Kartashev, Outline of the History of the Russian Church, vol. 1, p. 360.
The question of the Council of Constantinople of 1450 has been a subject of scholarly debate.
See our essay (in Russian) in Orthodox Path for 1966: “From the Writings of the Most Pious Emperor Manuel I Paleologos,” pp. 47ff.
Information on the canonization of St. Mark was taken from the essay of Papadopoulos-Kerameus , “Mark os o Eugenikos os Pater Agios tes Orthodoxou Katholikes Ekklesias,” in Byzantinische Zeitschrift, 1902, vol. 11, pp. 50-69.
pp. 385-400 in our book; the Rev. Abbot Alypy of Holy Trinity Monastery, Jordanville, N.Y., helped us in this translation.
K. Doukske, op. cit., Athens, 1889, pp. 397-429; Rus. tr. in our book, pp. 414-5. (The present translation is direct from the Greek, courtesy of Holy Transfiguration Monastery, Boston, Mass.)
For manuscripts and editions of this document, see our book, p. 368, where will be found also the Russian translation from which the following English translation was taken.

Adresarea Sf. Mark de Efes în ziua morţii sale

În ziua finală a vieţii sale pământeşti, ultimele gânduri ale Sf. Mark nu au fost pentru sine, ci pentru Ortodoxie, către care şi-a devotat întreaga sa viaţă. Apelând la tovarăşii lui să stea ferm în lupta pentru Ortodoxie, el s-a întors în special spre un om în care a sperat să găsească un succesor al său ca lider în această luptă. Această speranţă a fost bogat împlinită în persoana lui George Scholarios, care a devenit un campion arzător al Ortodoxiei şi, în calitate de prin Patriarh de Constantinopole după căderea Bizanţului, a fost esenţial în eliberarea Bisericii de jugul falsei Uniuni. El a fost ulterior canonizat sub numele său monastic de Gennadios şi este comemorat pe 31 august.

Vreau să-mi exprim opinia în mai multe detalii, în special acum că moartea mi se apropie, pentru a fi consistent cu mine însumi de la început la sfârşit, ca nu cumva să creadă cineva că am spus ceva şi am ascuns altceva de fapt în gândurile mele, căci ar fi drept să îmi fie ruşine astfel în această oră a morţii mele.

Referitor la Patriarh voi spune aceasta, ca să nu îmi arate un anumit respect la îngroparea umilului meu trup, sau să trimită spre mormânt pe vreun ierarh sau cler sau vreunul din comuniune cu el ca să ia parte la rugăciune sau să se unească cu preoţii invitaţi printre noi, gândind că într-un anumit tip, sau poate în secret, eu am permis comuniunea cu el. Şi ca nu cumva tăcerea mea să dea ocazie acelora care nu-mi cunosc părerile bine şi să suspecteze pe deplin vreun fel de împăcare, declar prin urmare şi mărturisesc înaintea multor oameni vrednici prezenţi aici că eu nu doresc, în vreo manieră şi în mod absolut, şi nu accept comuniunea cu el sau cu cei care sunt cu el, nici în viaţa asta şi nici în cea viitoare, la fel cum nici (nu accept) Uniunea sau dogmele Latine, pe care el şi aderenţii lui le-au acceptat, şi pentru întărirea cărora el a ocupat acest loc de preşedinţie, cu ţelul de răsturnare a adevăratelor dogme ale Bisericii. Sunt absolut convins că cu cât stau mai departe de el şi cei ca el, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi către gradul în care să mă separ de ei şi eu în uniune cu Adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, Teologii Bisericii; şi sunt aşadar convins că cei care se socotesc cu ei stau departe de Adevărul şi binecuvântaţii Învăţători ai Bisericii. Pentru acest motiv spun: la fel cum în viaţa mea am fost separat de ei, tot aşa la vremea plecării mele, şi chiar după moartea mea, eu mă întorc de la legătura şi comuniunea cu ei şi jur şi poruncesc acum ca nici unul (dintre ei) să nu se apropie nici de îngroparea sau de mormântul meu, şi în acelaşi fel oricine din partea noastră, cu ţelul de a încerca să se unească şi să sărbătorească serviciile noastre Divine, căci aceasta ar fi a amesteca ceea ce nu poate fi amestecat. Dar ar fi bine ca ei să fie total separaţi de noi până în vremea când Dumnezeu va acorda corectare şi pace Bisericii Sale.

Apoi, întorcându-se spre demnitarul Scholarios, a spus:

Vorbesc acum de demnitarul Scholarios, pe care-l cunosc din tinereţea sa, faţă de care sunt bine-dispus, şi pentru care am mare dragoste, ca pentru fiul şi prietenul meu… În ciuda relaţiei şi conversaţiei mele cu el chiar de acum, am conceput o imagine clară a prudenţei sale excepţionale şi înţelepciune şi putere cu cuvinte, şi prin urmare cred că el e singurul din prezent care e capabil să extindă o mână ajutătoare către Biserica Ortodoxă, care este agitată de atacurile celor care au vrut să distrugă perfecţiunea dogmelor, şi aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu, să corecteze Biserica şi să afirme Ortodoxia, doar dacă nu vrea să se retragă de la faptă şi să-şi ascundă lumânarea sub un obroc. Dar sunt total convins că nu va acţiona aşa şi, văzând Biserica în necaz din partea valurilor şi Credinţa în dependenţa de omul infirm (vorbesc conform standardelor umane) şi ştiind că este posibil pentru el să o ajute, el nu-şi va încălca în acest grad conştiinţa sa încât să se grăbească să între în luptă; căci fiind înţelept, el nu este deloc inconştient că distrugerea Credinţei Ortodoxe ar fi pierzarea generală.

E adevărat că în trecut, considerând că lupta care a fost condusă de alţii, în special de mine, a fost suficientă, el nu s-a revelat pe sine ca un campion deschis al Adevărului, fiind silit, se prea poate, de sfaturi sau de indivizi. Dar şi eu la un timp anterior nu am dus nimic sau chiar puţin în luptă, neavând nici suficientă tărie şi nici zel; şi acum am devenit deja un nimic: şi este ceva mai mic decât nimic? Aşa că dacă şi el a presupus că noi am putea expune ceva drept, şi el a considerat aceasta inutil pentru sine ca să facă ceea ce alţii au putut face, precum şi, cu ajutorul complet nesemnificativ, să îi rănească pe alţii, aşa cum mi-a explicat el adesea, cerând iertare – ca în prezent, când mă voi depărta de aici, să nu mai văd pe nimeni egal cu el care să poată lua locul în Biserică şi Credinţa în dogmele Ortodoxiei. Prin urmare îl consider vrednic, fiind chemat sau mai degrabă silit de vremuri, să reveleze scânteia de pietate ascunsă în el şi să lupte pentru Biserică şi doctrina curată; aşa că ceea ce n-am putut realiza eu, el să o poată face, cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci prin harul lui Dumnezeu el poate face aceasta, cu minte care i-a dat-o şi puterea sa de cuvinte, dacă doar va dori acestea la vremea favorabilă.

Şi el este egal de obligat în relaţia sa faţă de Dumnezeu şi Credinţă şi Biserică să se lupte cu credincioşie şi pur pentru Credinţă. Şi eu am pus asupra lui această luptă, pentru ca el să fie apărător al Bisericii şi lider de învăţătură sănătoasă şi campion al doctrinelor drepte şi Adevărul în locul meu, având susţinere în Dumnezeu şi în Adevăr, pentru care se dă lupta; aşa că fiind participat în aceasta cu Sfinţii Învăţători şi Părinţii purtători de Dumnezeu, marii teologi, el şi-ar primi răsplata de la Judecătorul Drept când acesta declară victorios pe toţi cei care au luptat pentru Pietate. Dar el trebuie cu toată tăria să-şi exercite zelul pentru bunăstarea şi doctrinele drepte ale Bisericii, ca şi când ar fi obligat să dea un răspuns pentru aceasta în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu şi mie, care i-a încredinţat şi a socotit aducerea în Ţara Bună aceste cuvinte cu roade însutite care să vină din ele. Să-mi răspundă conform acestora, aşa că plecând din viaţa prezentă să am confidenţa perfectă şi să nu mor în suferinţă, disperând cu privire la corectarea Biserici.

Replica domnului Scholarios:

Eu, Sfântă Eminenţă, mai întâi vă mulţumesc pentru marea sfinţenie pentru laudele care le-aţi adus despre mine; căci dacă aţi dorit să-mi arătaţi favoare, aţi mărturisit de mine lucruri aşa de mari ce nu le posed, şi sunt convins că acestea nici nu sunt aproape de mine. Dar aceste purcede din culmea de bunătatea şi virtute şi înţelepciune a marii dumneavoastră sfinţenii, în care eu însumi, încă de la început, nu am început să mă încânt chiar până în prezent, ceea ce se datorează relaţiei cu marea dumneavoastră sfinţenie, ca un părinte şi învăţător şi perceptor; şi fiind direcţionat, ca de o regulă, de înţelegerea dumneavoastră perfectă a dogmelor şi justeţea judecăţilor pe care le-aţi acceptat şi cu care sunt în acord, şi tot aşa respingând fără îndoială ceea ce nu e în acord cu judecata dumneavoastră, nu am refuzat niciodată să îmi împlinesc datoria ca un fiu şi ucenic în relaţie cu marea dumneavoastră sfinţenie. Marea sfinţenia dumneavoastră sunteţi un martori pentru aceasta. Ştiţi că întotdeauna am acţionat aşa faţă de dumneavoastră, şi arătându-mi profundele sentimente ale convingerilor mele, v-am dat aceste jurăminte.

Referitor la faptul că mai devreme nu am păşit deschis în lupta pe care o ducea marea dumneavoastră sfinţenie, ci am stat tăcut, nimeni nu ştie mai bine motivul pentru aceasta decât dumneavoastră, căci mi-am încredinţat adesea argumentele dumneavoastră şi mi-am deschis sincer inima referitor la aceasta şi am cerut iertare, şi nu am fost lipsit de aceasta. Dar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns să dispreţuiesc aceasta, şi m-am făcut un apărător sincer şi deschis al Adevărului, pentru a proclama fără de frică dogmele Părinţilor mei şi perfecţiunea Ortodoxiei, în acord cu părerea sfinţeniei dumneavoastră. Spun aceasta nu pentru că vă văd deja luat de aici, căci noi nu ne-am abandonat ultimele noastre speranţe, ci sperăm în Dumnezeu că vă veţi reface din boală şi veţi fi cu noi şi veţi lucra împreună în acesta. Dacă, totuşi, prin judecăţile cunoscute lui Dumnezeu, vă veţi depărta de aici spre acel loc de odihnă pe care l-aţi pregătit pentru dumneavoastră, şi dacă prin motivul nevredniciei noastre veţi merge unde sunteţi vrednic să locuiţi – atunci, afirmând absolut, spun către dumneavoastră înaintea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Îngeri care stau acum vizibili înaintea noastră, şi înaintea multor oameni vrednici prezenţi aici, că în toate lucrurile voi fi în locul dumneavoastră şi al limbii dumneavoastră, şi pentru ceea ce aţi ars şi ceea ce aţi transmis cu dragoste, eu însumi, atât apărând cât şi oferindu-mă tuturor, nu voi trăda nimic, ci voi lupta pentru aceasta până la sfârşit, cu riscul sângelui şi al morţii. Şi deşi experienţa şi tăria mea sunt mici, cu toate acestea sunt convins că marea dumneavoastră sfinţenie va completa insuficienţa mea cu rugăciunile plăcute lui Dumnezeu caracteristice dumneavoastră, atât acum când sunteţi cu noi, cât şi când veţi fi departe.

+++

Din Orthodox Word, vol. III, p. 89-106. Pentru aprofundare asupra Sf. Mark vezi lucrările:

The Lives of the Pillars of Orthodoxy (Buena Vista, CO: Holy Apostles Convent and the Dormition Skete, 1990). Contains the lives of St. Photios, St. Mark of Ephesus, and St. Gregory Palamas. Over 600 pages.
Ostroumoff, Ivan, The History of the Council of Florence (Boston, MA: Holy Transfiguration Monastery, 1971).