Focul Purificator

Focul purificator
1. Dezbaterile de la Ferrara – Florenţa despre focul purificator (purgatoriu)
2. Învăţăturile Sf. Marcu Eugenicul despre focul purificator
a. Necesitatea unei dezbateri dogmatice
b. Raiul şi iadul există cu adevărat
c. Nu există foc purificator
d. Argumente teologice împotriva existenţei focului purificator
e. Interpretarea unui pasaj apostolic
f. Pasaje patristice în dialog
g. Focul veşnic este necreat
3. Care este izvorul învăţăturii latine cu privire la focul purificator

Focul Purificator

Separarea sufletului de trup este într-adevăr un mare mister. Am văzut ceea ce se întâmplă atunci când se apropie această clipă, când sufletul se găseşte în punctul de graniţă, adică, când se pregăteşte să plece din trup, şi ceea ce urmează după plecarea sa. Acestea sunt mistere pe care Hristos ni le-a revelat nouă şi sfinţilor Săi atestaţi de Biserica noastră. În vieţile sfinţilor găsim multe exemple referitor la aceste întrebări cruciale.

Latinii au dezvoltat teoria focului purificator, că sufletele tuturor oamenilor, neprihăniţi şi nelegiuiţi, vor trece prin ceea ce ei numesc foc purificator după ce părăsesc trupurile lor. Tradiţia patristică vorbeşte de purificarea inimii, dar aceasta are un înţeles diferit. Teoria latinilor despre purgatoriu este o interpretare greşită şi o deformare a pasajului relativ din Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii şi a fost folosit pentru alte scopuri.

Am face bine să privim la diferenţele dintre Ortodocşi şi Latini în privinţa subiectului despre purgatoriu. Acesta este unul dintre subiectele care ne preocupă în această carte.

În cadrul Conciliului de la Ferrera-Florenţa (1438-1439), care a avut loc pentru scopul ‚unirii’ Bisericilor, printre ale topice subiectul focului purificator a fost luat în considerare, şi diferenţa dintre ortodocşi şi latini în această privinţă a fost adusă în discuţie. Vom urma această discuţie, precum şi părerile Sf. Mark Eugenicus, căci ele sunt destul de interesante.

Mai întâi doresc să fac anumite observaţii la început.

Mai întâi, subiectul va fi abordat în baza învăţăturii Sf. Mark Eugenicus, care a fost protagonistul părţii Ortodoxe la Conciliu, a cărui decizii finale nu au fost acceptate de Biserica Ortodoxă.

În al doilea rând, înainte de a dezvolta învăţătura Sf. Mark în detaliu, ar trebui să privim din punct de vedere istoric la felul cum a început Conciliul şi felul cum a fost abordat subiectul. Fără această explicaţie ar fi dificil să urmăm învăţătura sa.

În al treilea rând, din moment ce vom privi în particular la părerile Sf. Mark Eugenicus despre subiectul focului purificator, în legătură cu Iadul şi Paradisul, nu vom lua prea multe referinţe de la alţi Părinţi ai Bisericii. În plus, topicele relatate faţă de Paradis, Iad, Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică vor fi analizate în alte capitole ale cărţii noastre. Se prea poate că repetiţiile acestor subiecte, deoarece sunt inevitabile, ne vor ajuta să ne consolidăm cunoaşterea noastră despre aceste întrebări serioase.

1. Discuţiile de la Ferrera-Florenţa despre focul purificator

Întrebarea despre purgatoriu a fost prima care urma să fie discutată între ortodocşi şi latini la Ferrera. Adunarea festivă a acestui Conciliu a început pe 9 aprilie 1438, dar discuţiile au luat parte mai târziu, în iunie din acelaşi an. Vom urma aceste discuţii conform înregistrărilor greceşti oficiale ale Conciliului şi cu informaţiile oferite de Syropoulos, care este autentică.

Printre diferenţele dintre „Biserici” s-a preferat să se înceapă cu întrebarea despre purgatoriu. Reprezentantul latinilor, Cardinalul Julian Caesarini, a spus că ar trebui să se înceapă prin examinarea mai întâi a regulii Papei, adică, primatul său, dar el a considerat că e mai bine să vorbească despre „focul purificator, ca şi noi să fim purificaţi de cuvintele despre el”. Sf. Mark Eugenicus a fost de acord cu această părere dar vroia să descopere de unde au dobândit latinii aceste tradiţii, cât de mult le-au crezut şi care era părerea lor cu privire la subiect.¹

Înaintea începerii discuţiilor despre focul purificator, sau ‚purgatoriu’, Sf. Mark a întrebat pe Împăratul John Palaeologus cum ar dori el să se dea răspunsurile către latini, „în mod combativ şi cu încăpăţânare sau diplomatic?” Împăratul a răspuns „spuneţi toate lucrurile noastre drepte în mod combativ”.² Aceasta este semnificativ deoarece, aşa cum vom vedea în ceea ce urmează, el a preferat o altă metodă de conciliere, căci în acest eveniment Sf. Mark a fost constrâns să fie tăcut în timpul dialogului despre focul purificator.

De fapt în data de 4 iunie două delegaţii s-au întâlnit pentru a discuta această întrebare. Părerile latinilor au fost expuse de Cardinalul Julian. Mai concret, el a spus, „Există un foc purificator, adică, în era prezentă sufletele păcătoşilor care au păcate de iertat sunt purificaţi de foc, cu cooperarea Bisericii prin rugăciunile preoţilor, şi în plus ei sunt eliberaţi de pedepse prin milostenii şi carităţi”.

Mult mai analitic, el a spus că există trei locuri şi categorii. Unul al sfinţilor, a căror suflete sunt în rai după moarte, al doilea este cel al păcătoşilor şi celor nepocăiţi, care sunt în hades, precum sufletul lui Iuda, şi mai este unul, locul intermediar unde sufletele celor care au păcate de iertat deoarece le-au mărturisit şi au primit Comuniunea, dar care „datorează o datorie de penitenţă”. Sufletele acestor oameni trec prin focul purificator.³

Conform cu Syropoulos, Cardinalul Julian a spus printre alte lucruri că sufletele celor ce s-au pocăit şi s-au confesat sincer, dar care nu au avut timp să facă penitenţa pe care a setat-o părintele lor spiritual, şi nu au dat roade de pocăinţă ca să ispăşească pentru păcatele lor, „sunt curăţiţi prin focul purificator, unii mult mai repede, alţii mai încet, conform păcatelor pe care le-au comis ei, şi după curăţire ei se depărtează spre bucuria spirituală”.⁴

Latinii au exprimat aceste păreri, luând pasaje variate din Scriptură şi din Părinţii Bisericii. Din Sfânta Scriptură ei au citat cuvintele Apostolului Pavel că „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă; căci Ziua aceea o va declara, căci se va descoperi prin foc; şi focul va testa lucrarea fiecăruia, de ce fel este ea. Dacă lucrarea clădită de cineva rezistă, va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva este arsă, va suferii pierderea; dar va fi mântuit, deşi ca prin foc” (1 Corinteni 3:13-15). În acelaşi fel s-au folosit multe pasaje din sfinţii Părinţi ai Bisericii.⁵

Din aceste păreri trei lucruri sunt arătate în mod clar. Mai întâi, că în vorbirea despre focul purificator latinii l-au distins în mod clar faţă de focul veşnic, deoarece ei au vorbit de un foc „din era prezentă”, înaintea Venirii a Doua a lui Hristos. În al doilea rând, că acest foc este de fapt creat, acesta nu este energia necreată a lui Dumnezeu, şi în al treilea rând, că sufletele oamenilor sunt purificate de acest foc. Vom privi la părerile ortodocşilor din acest dialog, dar în principal în învăţătura Sf. Mark Eugenicus pe care o vom prezenta într-o altă secţiune a acestui capitol.

După ce Cardinalul Julian a expus părerile sale, Sf. Mark a vorbit. Sylvestre Syropoulos raportează, printre alte lucruri, că Sf. Mark a spus că până atunci ei nu au crezut că latinii au profesat alte lucruri, dar acum s-au auzit lucruri diferite. Într-adevăr el a spus în mod incisiv: „Căci din relatarea reverenţei voastre găsesc diferenţa dintre noi în acest sumar slab, şi sper că şi aceasta va fi corectată, ne rugăm Domnului”. În mod natural, aşa cum spune Syropoulos, el a spus aceasta în mod diplomatic pentru a crea o atmosferă prietenoasă.⁶ În oricare caz el a cerut părerilor lor în scris ca el să le poată da răspunsul său.

În înregistrările oficiale pe care le prezintă Mansi, imediat după ceea ce s-a spus în prima sesiune este înregistrat tot ceea ce s-a discutat în sesiunea următoare, care a avut loc pe 14 iunie, când Ortodocşii au dat răspunsul lor. Syropoulos păstrează un eveniment care arată întreaga mentalitate predominantă, dar prezintă şi motivul pentru care Sf. Mark s-a abţinut de la a da un răspuns la aceste sesiuni, în timp ce Metropolitanul Nikaias Vissarion a preluat să declare părerea Ortodoxă.

Discuţiile fără de sfârşit continuat între ortodocşi cu privire la ce replică să dea faţă de părerile latinilor despre focul purificator. În final Sf. Mark şi Nikaias Vissarion au scris fiecare un text, care s-a citit într-o întâlnire a ortodocşilor. Împăratul a făcut o alegere între cele două scrieri. El a dat ordin ca să se ia prefaţa scrierii lui Vissarion şi orice era de folos din ea, şi să ia cel mai mult şi ceea ce era mai bun din Sf. Mark, şi astfel să se aducă o „scriere care să fie oferită”: Atunci a început „scandalul dintre Efesean şi Nikaias”.⁷

Vissarion a luat cuvântul, dar se pare că au intervenit şi alţii deoarece apare în înregistrări că „grecii au fost ofensaţi în aceste privinţe”.⁸ Totuşi, se pare că din ceea ce ne informează Syropoulos, la început Nikaias Vissarion a făcut discuţia principală. Syropoulos spune că Sf. Mark a scris cuvinte foarte bune care resping părerile latinilor. Latinii au cerut că Sf. Mark ar trebui să răspundă şi să dea părerile şi învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la cei care se depărtează prin moarte. Dar Sf. Mark „nu a făcut-o, pentru că i s-a interzis să vorbească de către împărat”. Latinii au insistat să afle de ce Sf. Mark nu a spus nimic, şi l-au chemat să vorbească. Dar sfântul „presat cât se poate de tare de porunca imperială, a fost prevenit parcă de un frâu şi a fost în dificultate”. Apoi Vissarion a luat cuvântul, şi s-a mutat de la locul unde era cu Sf. Mark „şi a stat în acelaşi loc unde stăteau oficialii conducătorii menţionaţi anterior”.⁹

Şi acest incident arată poziţia dificilă a Sf. Mark, din moment ce i s-a cerut pe de-o parte din partea Împăratului să nu vorbească, şi pe de altă parte a devenit obiectul geloziei şi urii lui Vissarion. Cu toate acestea Sf. Mark a dat răspunsuri reuşite în cadrul discuţiei care a urmat. Syropoulos scrie: „Ne-am mirat de felul cum Efeseanul a dat imediat soluţiile cu descrierile grafice, fără să ştie mai dinainte care era scopul lui John”.¹⁰

Dar să urmăm interesantul dialog care a avut loc la Ferrera dintre ortodocşi şi latini cu privire la focul purificator.

Vissarion a primit o poruncă din partea împăratului să răspundă părerilor latinilor. El a început prin a analiza pasajul apostolic din 1 Corinteni 3:13-15. Lucrările care vor fi arse, spunea el, sunt faptele vieţii oamenilor care au trăit în această lume. Focul de care se vorbeşte în pasaj este focul veşnic al erei viitoare şi nu poate fi vorba de alt foc. „Acel foc de care se vorbeşte de către apostol este al erei viitoare, nu din prezent”. Tot aşa şi verbul „va fi mântuit” nu indică mântuirea, restaurarea, ci „nu va fi distrus”. Aceasta înseamnă că păcătosul nu va fi distrus, ci va rămâne „în chin în focul veşnic”.¹¹

Latinii au menţinut că există atât un foc în prezent prin care are loc purificarea sufletului, şi focul din era viitoare, care nu este purificator ci veşnic. În acelaşi fel au spus că focul din prezent este universal, adică „toţi sunt purificaţi prin foc”. Cel ca are multe păcate e purificat pentru multă vreme, în timp ce acela care are puţine păcate „scapă mai uşor, cu cooperarea Bisericii bine înţeles”.¹²

Răspunsul latinilor îl justifică pe Sf. Mark, care, atunci când a auzit introducerea iniţială din partea Cardinalului Julian, a spus că sfatul dat pentru învăţătura latinilor despre focul purificator era diferită de cea auzită în această introducere. După cum se pare, există o diferenţă. Adevărul e că în timpul discuţiei s-a demonstrat că ei vorbeau de două feluri de focuri, unul prezent şi unul viitor, şi că toţi oamenii trec prin focul purificator.

Ortodocşii au răspuns apoi că în Biserica Ortodoxă nu există nici o distincţie între un foc extern şi unul prezent. În interpretarea Ortodoxă a pasajului apostolic focul etern înseamnă că sufletele păcătoşilor intră într-un loc întunecos, un loc de chin „şi ei se chinuie în parte şi sunt pedepsiţi, fiind lipsiţi de lumina divină”, dar ei sunt purificaţi prin rugăciunile şi cererile Bisericii. Această purificare şi revitalizare nu are loc printr-un foc existent, ci prin lucrarea rugăciunii, a mijlocirii şi a carităţii.

În cursul discuţiilor două preferinţe dintre ortodocşi şi latini au venit la lumină. Prima este că ortodocşii vorbeau de un loc de pedeapsă şi durere, dar nu de foc, în timp ce latinii vorbeau de „pedeapsa şi purificarea prin foc”. A doua diferenţă stă în faptul că ortodocşii au spus că sufletele celor nepocăiţi nu-şi primesc pedeapsa finală acum, din moment ce şi ele aşteaptă învierea trupurilor lor, precum şi sufletele sfinţilor primesc lucrurile bune acum, „dar nu în mod complet”. Ele vor primi lucrurile bune pe deplin atunci când învierea trupurilor sufletele lor sunt unite cu trupurile lor. Latinii spuneau că sufletele păcătoşilor nu sunt pedepsite în final, din moment ce şi ele îşi aşteaptă trupurile lor pentru a fi pedepsite cu trupurile în mod veşnic, dar sufletele sfinţilor „au primit coroana perfectă în ceruri”, totuşi ei se vor bucura veşnic „când vor fi îmbrăcaţi cu trupurile lor”.¹³

Latinii au cerut părerile ortodocşilor în scris pentru a se gândi asupra lor şi să le discute mai târziu. De fapt au fost şi alte întâlniri în care să se discute acest subiect, ca în 25 şi 27 iunie.

Un subiect central din primele întâlniri a fost pasajul apostolic care vorbeşte de mântuire „ca prin foc”. Ortodocşii s-au bazat pe interpretarea Sf. John Chrysostom a pasajului pe care-l vom vedea în următoarea secţiune când vom dezvolta în detaliu învăţătura Sf. Mark despre focul purificator. În orice caz, când latinii au revenit la discuţie, ei au susţinut că e vorba de verbul ‚este mântuit’ şi ‚a salva’ „este spus pentru cei buni nu pentru cei răi”. Ei se refereau la pasajele scripturale în care apare că a fi mântuit înseamnă „mântuire, şi ajutor, şi răscumpărare de cele rele, şi revitalizare”. Spusa lui David este caracteristică, „Dumnezeul meu, salvează pe robul tău a cărui speranţă e în tine”, precum şi strigătul Apostolului Petru când se scufunda şi a strigat, „Doamne, scapă-mă”.¹⁴ Ortodocşii s-au opus faţă de aceasta cu alte pasaje cu un înţeles diferit.

În prima fază a discuţiei ortodocşii nu au vrut să-şi dezvăluie toată învăţătura lor în această privinţă, „dar au pus doar la îndoială şi au răspuns în mod oblic”. În acest fel ei vroiau să prelungească truda Conciliului „până ce ambasadorii aveau să vină de la regi”.¹⁵ O delegaţie a fost trimisă de la Papă către regii din Venice ca să se trimită ajutor la Constantinopole, unde se aflau în mare necaz. Pentru acest motiv ortodocşii au prelungit discuţiile şi nu şi-au exprimat complet şi pe deplin părerile lor.

Cu toate acestea ortodocşii s-au discutat între ei „dacă sfinţii primeau lucrurile bune complet sau nu”. Aceasta s-a discutat pe 16 iulie 1438. Împăratul a vrut părerile lor în scris, şi „a fost o mare dispută despre aceasta”. În final părerea ce a dominat a fost că „ei primeau şi nu primeau: sufletele ca suflete primeau în mod complet, şi vor primi mult mai complet în înviere cu trupurile lor, şi apoi ei vor străluci ca soarele, sau ca lumina cu care a radiat Domnul Isus Hristos pe Mt. Tabor”.¹⁶

Discuţia despre focul purificator continuă şi în Florenţa, unde a fost transferat scaunul Conciliului. Nu vom cerceta în această secţiune tot ce s-a discutat acolo, ci doar ce s-a spus despre focul purificator, care a fost unul dintre subiecte. În Florenţa ei au terminat cu o recomandare care pare a fi conciliatoare. Conform acestei propuneri „sufletele celor neprihăniţi, precum sufletele, au primit în mod complet coroana lor în cer, şi sufletele păcătoşilor pedeapsa completă: şi cei din mijloc există într-un loc de chin, care ori e foc ori întuneric şi zarvă, sau altceva, cu care nu suntem de acord”.¹⁷

Această propunere este conciliatoare deoarece se pare că în discuţiile lor latini au revenit la aceleaşi lucruri. latinii au oferit un text scris cu propunerea ca ortodocşii să fie de acord şi să-l semneze, şi apoi „să fie unitate”. În acest text se spune cu privire la focul purificator, dar acest foc există şi e primit de cei care s-au pocăit şi s-au confesat. O propoziţie interesantă este importantă în a arăta diferenţa dintre latini şi ortodocşi. Latinii au susţinut ordinul sfinţilor care nu trebuie să treacă prin focul purificator „căci ei văd imediat esenţa lui Dumnezeu”. În acelaşi fel ei au afirmat că toţi cei ce au fost purificaţi, din moment ce au trecut prin focul purificator, vor fi şi consideraţi vrednici de „vederea directă a esenţei lui Dumnezeu”.¹⁸

Aici părerea franco-latină este prezentată cu ideea că sfinţii văd esenţa lui Dumnezeu, în timp ce în Tradiţia Ortodoxă există o distincţie dintre esenţa şi energia lui Dumnezeu, şi se spune clar că oamenii împărtăşesc energia necreată a lui Dumnezeu şi nu esenţa Sa. Faptul că învăţătura care a fost expusă la Conciliul de la Ferrera-Florenţa vorbeşte de un foc purificator temporar, care purifică un om şi îl duce să participe în esenţa lui Dumnezeu, arată că focul purificator, conform latinilor, este o realitate creată şi că omul poate atinge participarea în esenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în învăţătura ortodoxă suntem conştienţi că purificare provine din energia necreată de purificare a lui Dumnezeu, şi iluminarea şi theosisul sunt participarea în energia de iluminare şi de divinizare a lui Dumnezeu şi nu în esenţa Sa.

Aşadar, învăţătura despre focul purificator nu este irelevantă faţă de identificarea eretică a esenţei şi energiei lui Dumnezeu, care este eroarea centrală a latinilor şi divergenţa lor principală de la teologia Părinţilor. De fapt, dacă cineva examinează atent toate diferenţele dintre latini şi ortodocşi, ar putea vedea clar că ei ajung la un numitor comun, la adevărul referitor la esenţa şi energia lui Dumnezeu.

În conversaţiile neoficiale pe care ortodocşii le-au avut cu latinii, textul care s-a dat să fie semnat ca apoi să fie unitate, ortodocşii au fost gata să accepte propunerea lor despre focul purificator, dar nu să-şi apere punctul „referitor la esenţa şi energia divină”. În raportul grec se spune: „Ei încercau să ne silească să acceptăm ceea ce era scris: dar noi, fără să avem o poruncă imperială, nu o puteam accepta”.¹⁹

Au fost multe discuţii despre focul purificator. În timp ce s-a ajuns la un acord cu privire la alte întrebări, ei tot au fost în dezacord cu privire la focul purificator şi consacrarea darurilor divine. La un punct ortodocşii au spus: „Noi nu suntem divizaţi cu privire la focul purificator, şi nici nu trebuie să fim”.²⁰ Latinii au vrut să facă topicul focului purificator condiţia de acord şi unitate. Au fost membrii ai delegaţiei ortodoxe care au dorit să adauge subiectul focului purificator la condiţie pentru completarea acestei sarcini, dar împăratul s-a opus acesteia.²¹ În final s-a făcut o stipulare a Conciliului că cei neprihăniţi imediat după moartea lor sunt duşi în rai; cei ce au căzut în păcat de moarte fără să se pocăiască „merg direct în hades”, şi sufletele celor care au păcătuit şi s-au pocăit fără să se mai chinuie să dea roade vrednice de pocăinţă „sunt purificaţi după moarte”. Prin rugăciunile celor vii, prin darurile şi caritatea celor sfinţi, sufletele lor sunt eliberate şi uşurate din pedeapsă.²²

Desigur că această stipulare nu a fost semnată de Sf. Mark Eugenicus, şi nici de cei care au fost în acord cu el, şi nici de cei care au părăsit Florenţa anterior. „Unitatea Bisericilor” care s-a produs la Ferrera-Florenţa n-a fost realizată în final, şi aceasta era o mare binecuvântare pentru Ortodoxie. Poporul ortodox, clerul şi laicii care au trăit Tradiţia Ortodoxă, s-au opus acestei unităţi şi ulterior lucrurile ce s-au semnat despre focul purificator nu au fost acceptate.

Este de notat faptul că Conciliul din 1722 din Constantinopole, într-o enciclică către ortodocşii din Antiohia, s-a referit, printre altele, la subiectul focului purificator. Acesta este un text sinodal care este foarte important şi de valoare.

Acesta spune că latinii afirmă că există trei locuri unde merg sufletele celor morţi, „noi evlavioşii, care urmăm adevărul şi ne întoarcem de la astfel de invenţii, confesăm şi acceptăm două locuri pentru sufletele morţilor, paradis şi iad, pentru neprihăniţi şi pentru păcătoşi, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură. Noi nu acceptăm deloc un al treilea loc, un purgatoriu, din moment ce nici Scriptura şi nici sfinţii Părinţi nu ne-au învăţat aşa ceva. Totuşi, noi credem că aceste locuri au multe locaşuri… Nici unul din învăţătorii Bisericii nu a transmis sau învăţat un astfel de purgatoriu, ci ei vorbesc de un singur loc de pedeapsă, hades, aşa cum vorbesc şi de un loc luminos şi deschis, paradisul. Dar ambele locuri au locaşuri diferite aşa cum am spus, şi din moment ce sufletele sfinţilor merg indiscutabil spre paradis şi ale păcătoşilor spre iad, unde cei profani şi cei care au păcătuit în mod neiertător sunt pedepsiţi veşnic şi cei care au ofensat şi pot fi scuzaţi şi să spere moderat să câştige libertatea prin mila negrăită a lui Dumnezeu. Căci în dreptul a astfel de suflete, adică a păcătoşilor moderaţi şi de scuzat, există rugăciuni în Biserică, mijlociri, liturghii, precum şi servicii memoriale şi pomeni, ca acele suflete să poată primi favor şi confort. Astfel când Biserica se roagă pentru sufletele acestora care sunt adormiţi, noi sperăm că este confort pentru ei de la Dumnezeu, dar nu prin foc şi purgatoriu, ci prin dragostea divină pentru omenire, prin care bunătatea infinită a lui Dumnezeu este văzută”.²³

Din ceea ce s-a spus este clar că în învăţătura latinilor despre focul purificator există două puncte interesante care arată cum diferă de învăţătura ortodoxă. Unul este că un foc purificator este distins de focul veşnic sau iad, o noţiune care nu este nicăieri în Sfânta Scriptură şi tradiţia Patristică. Al doilea este pentru că se spune că prin focul purificator oamenii ating o viziune a esenţei lui Dumnezeu, şi din moment ce în învăţătura latinilor esenţa este identificată cu energia – căci ei vorbesc de ‚actus purus’ şi energia creată – prin urmare ‚focul purificator’ este creat. Vom vedea mai târziu pe ce presupuneri se bazează această învăţătură a latinilor şi ce consecinţe are aceasta pentru viaţa spirituală. Totuşi, trebuie notat că aceasta diferă în mod clar de teologia Părinţilor Bisericii.

2. Învăţătura Sf. Mark Eugenicus despre focul purificator

Sf. Mark, Metropolitan de Efes, a fost unul dintre protagoniştii de la Conciliul de la Ferrera-Florenţa, care a exprimat învăţătura ortodox patristică în toate subiectele. Oricine îi studiază învăţăturile va fi în mod clar convins că aceasta este o expresie a învăţăturii ortodoxe şi este în principal o expresie a teologiei Sf. Grigore Palamas. În acest punct putem privi la valoare teologiei sale.

Era natural pentru el să fie preocupat cu focul purificator şi să exprime părerile ortodoxe despre acest subiect. Din moment ce este interesant ceea ce a spus şi are legătură cu multe întrebări teologice referitor la acesta, vom face o analiză largă a lor.

Lucrurile ce le vom analiza sunt în două din omiliile Sf. Mark care au fost păstrate – omilii pe care le-a expus în dezbaterile de la Conciliul de la Ferrera – precum şi câteva capitole care însumează toate învăţăturile sale şi în care el a respins învăţătura latinilor despre existenţa focului purificator.

Prima omilie poartă titlul: „Combaterea capitolelor latine pe care le-au propus ei cu privire la focul purificator, de însăşi Reverendul Metropolitan de Efes Mark Eugenicus”.²⁴ După cum se pare, acesta este un discurs pe care l-a scris Sf. Mark imediat după ce s-a expus topicul, dar după ce s-a dat poruncă din partea Împăratului. A doua predică este intitulată: „A doua pledoarie adresată către latini în care se expune şi doctrina Bisericii Grecilor, de către cel mai înţelept şi învăţat Mark Nobilul de Efes”.²⁵ Capitolele sunt intitulate: „Zece considerente care arată că nu există focul purificator”.²⁶

Într-adevăr este dificil să prezentăm analitic întreaga învăţătură a Sf. Mark despre acest subiect. O tratare specială este necesară pentru a analiza toate părerile. Totuşi, în ceea ce urmează voi încerca să expun poziţiile generale pe care le ia el cu privire la focul purificator, încercând a nu deforma conţinutul lor. Le consider importante deoarece, din nefericire, ştim prea puţine despre subiectul focului purificator, şi în multe privinţe ceea ce este prezentat nu exprimă pe deplin părerea ortodoxă despre subiectul acesta.

a) Necesitatea unei dezbateri dogmatice

În începutul celei de-a doua omilii a sale Sf. Mark subliniază nevoia unei cercetări autentice a temelor dogmatice care sunt în îndoială. El scrie în mod caracteristic: „Există într-adevăr o nevoie de multă cercetare şi dezbatere cu privire la tot ceea ce este îndoielnic în dogme, şi pentru cuvintele care sunt în fiecare caz ferme şi autentice”.²⁷

Cercetarea topicelor dogmatice îndoielnice trebuie să fie cu adevărul, fără ascunzişuri, întotdeauna utilizând cele mai ferme argumente. O astfel de discuţie va fi foarte profitabilă, căci adevărul va fi revelat.²⁸ În mod natural sfântul menţine că profitul va fi mare dacă ar fi scopul ambelor părţi cercetarea adevărului şi nu o luptă, iar dacă nu sunt interesaţi în a câştiga prin toate mijloacele, dar şi prin a fi toleranţi şi prin acceptarea înfrângerii cu harul bun.²⁹ Acesta a fost un reproş faţă de latini, care urmau exact opusul. Ei nu căutau adevărul despre focul purificator, ci pur şi simplu, ca şi în alte subiecte, să-şi impună părerile.

Referindu-se la Conciliul apostolic care a fost numit să determine dacă creştinii dintre neamuri să fie circumcişi, şi în special faţă de discuţia care a avut loc între apostoli, dar şi pentru armonia din întâlnire, el spune că şi ei ar trebui să aibă ca scop în aceste conversaţi pacea şi armonia, chiar dacă va fi multă dezbatere.³⁰

Aşadar acesta e felul cum ar trebui să aibă loc discuţia despre dogme când există argumente şi când este un interes asupra păcii şi armoniei. Dar dacă conflictul continuă, şi o încercare de a promulga orice părere, nu poate fi nici un beneficiu. Această moderaţie este necesară pentru fiecare discuţie despre dogmă. Căci dacă Duhul Sfânt nu acţionează, dacă pacea nu predomină în timpul discuţiilor, atunci e imposibil ca adevărul să fie găsit.

b) Paradisul şi Iadul există

Învăţătura latinilor despre focul purificator este relatată faţă de învăţătura despre Paradis şi Iad, şi de aceea este discutat subiectul.

Sf. Mark respinge existenţa focului purificator, argumentând din pilda bogatului şi a lui Lazăr spusă de Hristos. Sufletul lui Lazăr este în sânul lui Avraam, în timp ce sufletul bogatului este în hades. În această pildă, aşa cum spune Sf. Mark, Domnul foloseşte sânul lui Avraam pentru a indica „finalul extrem de fericit al prietenilor lui Dumnezeu” şi el foloseşte hadesul pentru a prezenta „condamnarea finală a pedepsei de chin veşnic al păcătoşilor”. De sigur că în această pildă Hristos „nu a lăsat între acestea două un alt loc cu vreun chin temporar”. Prin urmare există Paradis şi Hades şi nu există nici un alt loc temporar de chin. Mai mult conform acestei pilde există o mare prăpastie între Paradis şi Hades.³¹

Nu apare nicăieri în Sfânta Scriptură faptul că direct după plecarea sufletului din trup am avea Paradis, Iadul şi un foc purificator. Când sufletul unei persoane este eliberat din trupul său către cele imateriale şi netrupeşti, „nu este logic ca acesta să fie chinuit de un foc trupesc”, din moment ce trupul său este putred. Dar după înviere, când sufletul său a revenit în trupul său incoruptibil şi toată creaţia a fost schimbată şi după ce s-a despărţit focul, adică, iluminarea şi arderea sa sunt despărţite, atunci persoana va gusta iadul veşnic, la fel ca demonii, deoarece şi ei au o materie şi sunt îmbrăcaţi într-o grosolănie şi au trupuri şi flăcări eterice.³² Prin urmarea doar Paradisul şi Iadul există şi nimic între ele. Degustarea lor începe la plecarea sufletului din trup.

Este adevărat că Sfânta Scriptură vorbeşte de hades înainte de întruparea lui Hristos şi înainte de abolirea morţii prin sacrificiul lui Hristos pe cruce. Dar Hadesul aşa cum e descris în Sfânta Scriptură nu poate fi identificat cu focul purificator al latinilor. Hades este un loc inteligibil, deoarece sufletele nu au formă.³³ Sufletele celor neprihăniţi sunt ţinute în hades până la venirea Salvatorului doar pentru păcatul ancestral, „nu în foc sau chin de vreun fel, ci ca într-o robie şi temniţă”.³⁴ Prin urmare nu e vorba de un foc purificator, aşa cum învaţă latinii.

Că ar trebui să fie vreun fel de foc purificator temporar între Paradis şi Iad este conectat, într-un anumit fel, cu învăţătura despre restaurarea tuturor lucrurilor, din moment ce aceasta cultivă indolenţa în cei leneşi. Restaurarea tuturor lucrurilor şi sfârşitul Iadului veşnic, aşa cum învăţa Origen şi a transmis şi în anumite scrieri bisericeşti timpurii, a fost repudiată şi anatemizată de al Cincilea Conciliu Ecumenic deoarece îi făcea pe cei leneşi mai leneşi, în timp ce contau pe eliberarea din chinuri. În acelaşi fel şi învăţătura despre un foc purificator ar trebui să fie respinsă de Biserică din moment ce aceasta cultivă impresia că nu e necesar să te lupţi în viaţa prezentă, căci va mai fi o altă purificare. „Aşa că acestea sunt motivele pentru care dogma propusă a focului purificator ar trebui să fie respinsă de biserică pentru că-i face pe cei mai serioşi oameni leneşi şi îi înduplecă să nu se lupte prin toate mijloacele să se purifice în viaţa prezentă, din moment ce se aşteaptă o altă purificare”.³⁵

În analizarea subiectului despre Paradis şi Iad, Sf. Mark, exprimând şi el învăţătura Bisericii, spune că nici cei neprihăniţi după moarte nu posedă acea stare de fericire pe deplin, şi nici păcătoşii conduşi spre chinul veşnic, ci ambele lucruri „vor luat loc în mod necesar după Judecata din ziua de pe urmă şi învierea tuturor”. Acum atât cei neprihăniţi cât şi păcătoşii „sunt în locurile corespunzătoare lor”: cei neprihăniţi, în repaus absolut şi liberi, şi în cer cu îngerii şi degustă Împărăţia Cerurilor, în timp ce păcătoşii sunt închişi în hades, aşteptând cu neplăcere şi durere de neconsolat, ca oamenii condamnaţi care aşteaptă sentinţa Judecătorului şi prevederea chinului veşnic.³⁶

Din învăţătura Sf. Mark se pare că nu există nici o stare intermediată a sufletelor, aşa cum susţineau latinii, în sensul că între Paradis şi Iad este un loc de mijloc, un foc purificator, care intervine, ci el presupune o stare intermediată a sufletelor din punctul de vedere că după plecarea sufletului din trup, neprihăniţii aşteaptă plăcerea finală a Paradisului, şi păcătoşii aşteaptă decizia finală a Judecătorului şi chinul final. Dar bucuria viziunii lui Dumnezeu de către neprihăniţi după plecarea sufletului din trup este la o mai mare adâncime decât în viaţa prezentă. El scrie că după moarte cei neprihăniţi se bucură de viziunea binecuvântată a lui Dumnezeu „şi strălucirea din aceasta cu mult mai deplin şi mai pur decât în experienţa lor anterioară”.³⁷

Pentru a susţine această părere Sf. Mark foloseşte multe pasaje din Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii. În judecata finală, care va fi după a Doua Venire a lui Hristos, cei neprihăniţi vor auzi cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii tatălui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi”. Aceasta înseamnă că ei nu au moştenit-o în mod direct după plecarea sufletului lor din trup. În plus, dacă ar fi moştenit-o, nu ar mai fi fost nici o nevoie de învierea trupurilor, venirea Judecătorului şi de teribila şi universala judecată care să aibă loc.³⁸

În acelaşi fel Apostolul Pavel scrie: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Aceasta înseamnă că înaintea acelui scaun de Judecată şi înainte ca noi să apărem înaintea lui Hristos, şi în special după ce sufletul trăieşte fără de trup, nimeni nu primeşte „ceea ce a meritat pentru lucrurile făcute în trup”.³⁹

Fiind întrebat dacă, după plecarea sufletului din trup, cei neprihăniţi se bucură de lucrurile bune şi păcătoşii de iad, Athanasius cel Mare a răspuns „Deloc, ci această bucurie pe care o au acum sufletele sfinţilor este bucurie parţială, precum suferinţa pe care o au păcătoşii este iadul parţial”.⁴⁰

Şi Sf. Mark conclude prin a spune că nici neprihăniţii nu se bucură complet de aceste lucruri bune veşnice, şi nici păcătoşii nu primesc condamnarea completă şi apoi să fie trimişi spre Iad. Mai mult, înaintea învierii trupurilor lor ele sunt incomplete „ca şi cum ar fi tăiate în două şi fără de trup”. Doar după intrarea sufletelor în trupurile lor incoruptibile vor primi răsplăţile şi laudele luptelor.⁴¹

Prin urmare, între Paradis şi Iad pe care neprihăniţii şi păcătoşii îl primesc în avans direct după plecarea sufletului din trup, după moartea biologică, nu este nici un foc purificator creat. Această dogmă a latinilor despre focul purificator creat nu poate fi susţinută de tradiţia Bisericii.

c) Nu există foc purificator

Ceea ce s-a spus nu este singurul argument pentru inexistenţa focului purificator. Ca purtător al Tradiţiei Ortodoxe, Sf. Mark, cu argumente ferme distruge teoriile latinilor şi prezintă părerea ortodoxă despre acest subiect.

La început el susţine că nicăieri în Sfânta Scriptură sau în tradiţia patristică nu se spune nimic despre existenţa unui foc purificator. Acolo unde este o referinţă la acest subiect, se înţelege focul necreat şi etern pe care-l vor gusta păcătoşii după a Doua Venire a lui Hristos. Vom vorbi despre aceasta mai departe. Aici trebuie indicat faptul că învăţătura latinilor despre focul purificator înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos nu este susţinută, şi într-adevăr nu poate fi dovedită din Sfintele Scripturi.

Părerea că este posibil ca sufletele să fie eliberate de păcat prin pedepse purificatoare aduse printr-un foc temporar „nu au fost încă găsite scrise în mod expres, nici în rugăciunile şi imnurile din dreptul lor sau în cuvintele învăţătorilor”.⁴² Este adevărat că anumite texte pe care le folosesc latinii se referă la acest subiect, dar ele sunt interpretate greşit, interpuse, adică, într-o altă tradiţie de interpretare, aşa cum vom vedea mult mai analitic în continuare.

Cineva poate găsi în textele patristice că cei care au păcătuit şi nu s-au pocăit „sunt pedepsiţi în particular”, dar nu că au căzut în Iad. Textele Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor vorbesc de durerea acelora care sunt în starea intermediată, care îi pedepseşte aspru ori prin ruşine şi chinul consecinţelor sau prin regret ori captivitate şi întuneric sau prin frică şi incertitudine a viitorului sau chiar prin amânarea viziunii lui Dumnezeu, conform cu ceea ce au făcut ei, dar nu se spune nimic cu privire la un foc „de pedeapsă trupească şi de purificare a sufletelor fără de trup”.⁴³ Nici unul dintre Părinţii care au interpretat textele relatate ale Sfintei Scripturi nu le-au construit că s-ar referi la focul purificator pe care-l învaţă latinii.⁴⁴

Domnul spune în predica Sa de pe Munte că oricine va numi pe fratele său un nebun „fa fi în pericolul focului iadului”. Şi Sf. Mark explică faptul că Domnul nu l-a desemnat pe acesta către „purgatoriu ci către focul iadului”. Acesta va fi responsabil pentru fiecare cuvânt inutil „la vremea judecăţii, dar Domnul nu învaţă că cineva este purificat prin foc”.⁴⁵

Sfânta Scriptură spune că viziunea lui Dumnezeu este o răsplată perfectă pentru cei care şi-au purificat inimile, conform cuvântului lui Hristos: „Binecuvântaţi sunt cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). În mod natural există adâncimi ale viziunii lui Dumnezeu, conform adâncimilor de purificare. Prin urmare nu toţi oamenii au aceiaşi adâncime de purificare, şi nici din punct de vedere natural nu ar exista nevoia unui foc purificator dacă purificarea în unii este imperfectă. În Biblie ca întreg se pare că „cei mai puţin purificaţi îl vor vedea mai puţin pe Dumnezeu”. Oamenii îl vor vedea pe Dumnezeu conform adâncimii de purificare. Doar pentru acest motiv nu este necesar ca să fie o altă purificare după plecarea din această viaţă.⁴⁶

Aşadar nu se spune nimic în Sfânta Scriptură despre existenţa unui foc purificator după plecarea sufletului din trup, şi nici nu este această învăţătură nouă a latinilor în acord cu întregul său spirit. Nu există nici un foc purificator între moartea fiecărei persoane şi a Doua Venire a lui Hristos.

d) Argumente teologice împotriva existenţei focului purificator

Omiliile Sf. Mark Eugenicus despre focul purificator sunt foarte bogate, şi în mod natural e dificil să le prezentăm în această analiză scurtă a învăţăturii sale. Ele trebuiesc să fie abreviate şi fragmentate. Dar în ciuda dificultăţilor de prezentare a întregii învăţături a Sf. Mark, încercăm să nu deformăm ci să examinăm părerile sale generale despre subiectul care ne interesează aici.

La finalul primei sale omilii el expune drept concluzii motivele pentru care nu e posibil să existe un foc purificator, aşa cum îl înţeleg latinii, drept creat, temporar şi care intervine între moarte şi a Doua Venire a lui Hristos. Motivele sunt după cum urmează:

Primul. Datorită dorului după divin, această dragoste în sine îi purifică pe oameni şi îi face să fie asemenea lui Dumnezeu, oare de ce să nu se întâmple acelaşi lucru după moarte? Oare acest dor nu-i poate purifica de micile păcate, fără să mai fie nevoie de un astfel de foc purificator?

Al doilea. În a rămâne în bunătatea lui Dumnezeu de a nu trece cu vederea binele mic sau să pedepsească păcatul mic. Dar binele mic între păcatele mari nu primeşte nici o răsplată. Şi nici n-ar fi necesar ca răul mic făcut de cei care au realizat lucruri mari să fie aduşi la tribunal. Acesta e motivul pentru care nu e nevoie de existenţa unui foc purificator.

Al treilea. Puţinul bun din păcătoşi nu poate avea o recompensă, ci să fie pedepsiţi diferit. Acelaşi lucru se întâmplă cu sfinţii. Puţinul rău din ei nu produce pedeapsă, ci o plăcere diferită. În consecinţă, atâta timp cât există o diferenţă de plăcere pentru neprihănire şi pedeapsă diferită pentru păcătoşi, nu e nevoie de existenţa unui foc purificator.

Al patrulea. Un rezultat al punctelor anterioare este că viziunea lui Dumnezeu îi confruntă pe oameni la fel, dar văzutul depinde de diferenţa şi adâncimea purificării lor. Astfel, în cei care au purificare imperfectă „nu e nevoie de focul purificator”.

Al cincilea. În predica sa de Paşte Sf. Grigore Teologul declară în mod expres şi clar că nu există nici o purificare „dincolo de această noapte”, adică, după această viaţă, care este caracterizată ca o noapte.

Al şaselea. Tot în predica sa spune că este preferabil ca noi să ne purificăm aici ca să nu fim trimişi în chinul iadului pentru că atunci „este un timp de chin şi nu de purificare”. Aşa că se pare clar că nu există nici o purificare după plecarea sufletului din trup, ci doar iadul veşnic.

Al şaptelea. În pilda Sa despre bogatul şi Lazăr, Hristos nu a lăsat nici un loc temporar între Paradis şi Iad, „ci o prăpastie mare şi de netrecut stă între ele, prezentând o opoziţie ascuţită şi directă”.

Al optulea. Este imposibil pentru un suflet imaterial şi lipsit de trup după separarea sa de trup să fie pedepsit trupeşte de un foc. Focul acesta veşnic va exista după a Doua Venire a lui Hristos şi după asumarea trupului nepieritor.

Al nouălea. Hadesul, în care au coborât sufletele sfinţilor din Vechiul Testament, nu era în formă de foc şi iad, ci în forma unei temniţe. În acelaşi fel sufletele celor ce au păcătuit în moderare „vor fi ţinuţi în acel fel de hades după moarte”. Cu alte cuvinte, cei care au păcătuit puţin vor trăi ca într-o temniţă până la a Doua Venire a lui Hristos, aşteptând judecata finală, când va începe Iadul. Acesta e motivul pentru care nu trebuie să existe un foc purificator.

Al zecelea. Sfinţii Părinţi care au trăit o viaţă egală cu cea a îngerilor pe pământ şi au fost iniţiaţi prin viziuni şi vise şi minuni în viaţa chinului veşnic al celor răi şi păcătoşi, aşa cum e descris şi în pilda bogatului şi a lui Lazăr, „nu au explicat nicăieri un foc purificator temporar”.

Al unsprezecelea. Dogma unui foc purificator trebuie discreditată, deoarece ea îi face pe oameni să fie indiferenţi şi să nu se lupte în viaţa prezentă ca să fie purificaţi, aşteptând o purificare viitoare, aşa cum şi dogma restaurării a fost respinsă, deoarece are acelaşi efect.⁴⁷

El dezvoltă aceleaşi argumente în silogismele sale despre inexistenţa unui foc purificator, explicând de ce nu putem noi accepta existenţa unui astfel de foc temporar şi creat. În alte silogisme argumentele Sf. Mark sunt centrate în jurul a trei puncte.

Primul, aşa cum învaţă întreaga Biblie şi Tradiţia Bisericii, că există o diferenţă în viziunea lui Dumnezeu, conform purificării persoanei din această viaţă. Cel ce e mai purificat vede slava lui Dumnezeu mult mai complet. Când este o viziune mai mare şi mai mică despre Dumnezeu aceasta corespunde cu purificarea. Dacă cineva are chiar câteva păcate „şi el îl vede pe Dumnezeu fără vreun foc purificator”, după cum dragostea lui Dumnezeu pentru omenire este suficientă, desigur către un grad proporţional. Dar învăţătura despre focul purificator ia această diferenţă în bucuria slavei lui Dumnezeu. Căci dacă oamenii din această categorie trec prin focul purificator, rezultă că toate sufletele celor neprihăniţi „sunt în aceiaşi viziune a lui Dumnezeu, care este fericire”. Dar aceasta este fals, deoarece Hristos a spus că în Împărăţia Tatălui Său „sunt multe locaşuri” (Ioan 14:2).

Al doilea argument este că nu e posibil pentru voia omului să fie schimbată de vreun foc purificator după plecare sa din această viaţă. „Mişcarea voinţei şi a faptelor este limitată în mod necesar la viaţa prezentă”. Voinţa poate fi schimbată atâta timp cât un om este în această viaţă, pe când după moarte ea rămâne neclintită. „Şi el primeşte premiul sau pedeapsa pentru aceste lucruri şi nu pentru că trece prin purgatoriu”. Aşadar, după cum e nevoie de corectitudinea voinţei pentru fericire şi atâta timp cât purgatoriul nu poate schimba voinţa de la rău la bine, din moment ce aceasta este în acord cu felul cum persoana a trăit în această viaţă biologică, prin urmare „purgatoriul contribuie la nimic” înspre fericire. Şi aceasta înseamnă că oamenii nu pot fi purificaţi de vreun purgatoriu.

Al treilea argument este că, aşa cum este o diferenţă în bucuria de Împărăţia Cerurilor, tot aşa este o diferenţă de pedeapsă. Şi, aşa cum am spus anterior, puţinul bine al păcătoşilor nu poate fi reparat, „ci poate avea doar o pedeapsă diferită”. Astfel chiar şi puţinul rău din cei neprihăniţi „nu vor face un iad ci doar o diferenţă de bucurie”. Pentru acest motiv nu poate exista un foc purificator, aşa cum spun latinii.⁴⁸

e) Interpretarea unui pasaj apostolic

Latinii folosesc diferite pasaje biblice pentru a susţine crezul într-un foc purificator. Pentru acest motiv Sf. Mark Eugenicus în omiliile sale, care îl contrazic şi au fost folosite în Conciliul de la Ferrera-Florenţa, oferă o interpretare ortodoxă a acestor pasaje biblice şi demonstrează că latinii chiar le-au interpretat greşit pentru a-şi fortifica noua lor doctrină.

Pasajul principal la care s-au referit este unul din prima scrisoare către Corinteni care vorbeşte despre testarea lucrării prin foc. Apostolul scrie: „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (1 Corinteni 3:10-15).

Acest pasaj, aşa cum spune Sf. Mark, în timp ce se pare că ar introduce focul purificator, cu toate acestea „îl înlătură”. Cuvintele care demonstrează aceasta sunt următoarele. Primul, Apostolul Pavel a numit aceasta testare şi nu purificare. În al doilea rând, toate lucrările, chiar şi cele bune şi cele mai valoroase vor trece prin foc, ceea ce înseamnă că nu toate au nevoie de purificare. În al treilea rând, Apostolul spune că în timp ce lucrările celor răi vor fi arse, ei vor suferi pierdere, conform interpretării latinilor, cei purificaţi vor avea profit. În al patrulea rând, ceea ce spune apostolul se va întâmplă la timpul Judecăţii şi vremea viitoare, şi nu e vreun foc purificator între Paradis şi Iad. Mai mult, nu există nimic în Sfânta Scriptură care să spună aceasta. Hristos este într-adevăr explicit când spune: „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (Matei 25:46).

Prin urmare e vorba de harul necreat al lui Dumnezeu care iluminează pe cei neprihăniţi dar îi arde pe păcătoşi. Aceasta este şi în cadrul pasajului din Scriptură pe care Sf. Mark îl oferă în comparaţie. Profetul David spune: „Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică” (Psalmul 50:3). Şi „Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui” (Psalmul 97:3). Şi profetul Daniel scrie: „Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui” (Daniel 7:10).

În particular este importantă declaraţia Apostolului Pavel: „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”. În interpretarea acestei propoziţii Sf. Mark spune că lucrarea care va fi arsă şi va dispare în final complet este o dispoziţie sau acţiune rea. „El va avea de pierdut” se referă la durerile răului pe care la au păcătoşii, şi „el va fi mântuit” se referă la păstrarea lor. El scrie în mod incisiv: „va fi mântuit”, adică, în mod constant ţinut prizonier, nu distrus de cel rău”.⁴⁹

Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu îi va păstra şi pe păcătoşii, va restaura natura lor, şi ei vor rămâne de asemenea în Iad pentru totdeauna. Prin urmare mântuirea se referă la păstrare.

Această interpretarea a Sf. Mark Eugenicus nu este arbitrară, ci este învăţată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Sf. Mark se referă la interpretarea Sf. John Chrysostom şi a lui Basil cel Mare despre focul din vremea viitoare.

Sf. John Chrysostom, care este „buza” lui Pavel, aşa cum Pavel este „buza” lui Hristos, interpretează această propoziţie a Apostolului Pavel prin a spune în mod precis: „căci cel păcătos este mântuit dar ca prin foc”, adică va rămâne chinuit în foc şi nu va fi distrus împreună cu faptele sale rele şi dispoziţii.⁵⁰ Aceasta nu este irelevant pentru învăţătura ortodoxă că un om este o persoană, că nu poate fi adus niciodată în inexistenţă, în nefiinţă, şi că Hristos prin învierea Sa a dat tuturor oamenilor, neprihăniţi şi nelegiuiţi, ca dar al Său, învierea care va avea loc la a doua Sa venire, unde va fi o restaurare a naturii, dar nu a voinţei, şi că în timp ce neprihăniţii se vor bucura „veşnic”, păcătoşii vor avea „suferinţă veşnică”.

Sf. Basil cel Mare, interpretând pasajul „Glasul Domnului face să ţâşnească flăcări de foc” (Psalmul 29:7), spune că din moment ce forul are două proprietăţi, iluminatul şi arsul, vocea Domnului va trece prin acest foc, „aşa încât focul iadului este fără lumina soarelui, în timp ce cealaltă lumină rămâne”.⁵¹

Prezentând acest pasaj al lui Basil cel Mare, Sf. Mark spune că lucrările luminoase ale celor neprihăniţi apar mai luminoase, şi că ei vor moşteni lumina. Păcătoşii, totuşi, vor suferi pierdere cu arderea lucrărilor lor, în timp ce „ei vor moşteni o mântuire care e mai rea decât pierzarea, rămânând veşnic în foc (căci aceasta e ceea ce înseamnă în mod strict cuvântul „mântuit”) ca nu cumva să creadă că datorită calităţii de distrugere a focului, ei vor fi total distruşi”.⁵² În acelaşi timp Sf. Mark spune că dacă există vreun interpret care să înţeleagă cuvântul mântuirii a fi drept o eliberare din iad, şi trecerea prin foc purificarea, acesta „se pare că înţelege acest pasaj într-un fel total greşit”.⁵³

Conform cu Sf. Mark Eugenicus, interpretarea Sf. John Chrysostom este cea mai importantă, şi toţi învăţătorii Bisericii sunt de acord cu aceasta. Astfel interpretarea lui Chrysostom „este cea mai exactă şi adevărată”.⁵⁴ În acest cadru de referinţă el adaugă o interpretare, care e conectată cu evenimentele care au loc în Corint şi au oferit ocazia pentru Pavel să spună aceste cuvinte.

Sf. Mark susţine că în acest caz Apostolul Pavel se referă la creştinul din Corint care a comis prostituţie. El era unul dintre învăţătorii care, în timp ce căzuse într-un păcat mare, „cu toate acestea încă mai se ţinea de valoarea învăţăturii, având un sistem şi părând în sine a nu fi compatibil nici nu înţelepciunea exterioară sau cu bogăţia”.⁵⁵ Aşa se pare că apostolul a avut în vedere un anumit învăţător care în timp ce era în păcat, continua să înveţe, bazându-se pe înţelepciunea şi bogăţia exterioară a minţii lui. El face această concluzie din ceea ce se spune în capitolul relevant al epistolei apostolului Pavel.

Prin urmare, conform cu Sf. Mark, acest cuvânt „se adresează în mod expres unui om care a comis prostituţia”. Un astfel de învăţător nu numai că nu va primi răsplata pentru învăţătura sa, dar şi lucrarea învăţăturii sale va fi arsă în foc, dar va rămâne să fie judecat pentru faptele sale. „Un astfel de învăţător nu va pierii odată cu lucrarea sa, ci va fi păstrat şi va rămâne şi va trece de încercare şi va răspunde pentru ceea ce a făcut şi va suferi judecata veşnică, fără să aibă nici un profit din acea lucrare de învăţare, care va fi distrusă, … şi el va fi mântuit într-o salvarea mai rea decât distrugerea; căci ar fi fost mai bine pentru el dacă nu ar fi nici existat sau să fie păstrat”.⁵⁶

Trebuie indicat faptul că Sf. Mark foloseşte în mod repetat cuvintele Sf. John Chrysostom că mântuirea înseamnă „a fi lăsat în viaţă”. „… Mântuirea înseamnă că cineva nu piere cu lucrarea sa, că unul este lăsat atunci când lucrarea sa piere”. Acest om va fi prezentat înaintea Judecătorului „încercuit de foc”. În plus, acest foc de care vorbeşte Apostolul Pavel este doar o testare „dar nu aceea pe care o rabdă păcătoşii pentru totdeauna”.⁵⁷ Adică, Sf. Mark distinge în mod clar aici focul de testare al judecăţii, la a Doua Venire a lui Hristos, de focul veşnic al iadului. În mod natural focul judecăţii nu este creat, ci necreat. Cred că această distincţie manifestă, pe de-o parte, încercarea judecăţii, care a făcută de însăşi Hristos, şi pe de altă parte proprietatea caustică a energiei lui Dumnezeu, care se datorează stării spirituale a persoanei.

Sf. Mark, respingând părerea că cuvântul mântuire nu e folosit pentru ceea ce este rău, ci doar pentru bine, se referă la pasajul relevant din Iov. Mesagerul de după catastrofă a vorbit cu Iov ca să-i spună despre ceea ce s-a întâmplat, „Numai eu am scăpat ca să îţi spun” (Iov 1:15). El a fost salvat, păstrat de catastrofă, şi a spus că aceasta a fost ca el să-i aducă veştile rele.⁵⁸

Prin urmare, cuvântul apostolic nu poate susţine nici un foc purificator, aşa cum spun latinii. Acesta se referă în mod clar la încercarea viitoare, la judecata şi păstrarea păcătosului, adică trecerea lui prin foc fără să fie distrus împreună cu faptele sale rele.

f) Pasajele patristice din dialog

Şi latinii au folosit pasaje patristice în cadrul dialogului pentru a-şi susţine noua lor învăţătură despre focul purificator, aceasta pentru că ortodocşii căutau să găsească în ce şi-au găsit ei sprijin pentru învăţătura lor, atât de străină pentru Biserica Ortodoxă. Dar vom vedea în ceea ce urmează că latinii au distorsionat de fapt pasajele Părinţilor, precum şi pasajele biblice.

Nu voi face o analiză lungă a acestei părţi a subiectului, ci doar voi comenta asupra lui, trăgând concluziile necesare.

Latinii au folosit „anumite cuvinte din al Cincilea Conciliu Ecumenic”, în care se pare că a existat o acceptare a învăţăturii Sf. Augustin şi Ambrose. Apoi ei au folosit pasaje din Sf. Grigore Dialogos, rugăciunile lui Basil cel Mare, spusele Sf. Grigore de Nyssa, precum şi spusele lui Dionysius Areopagitul, Epiphanius şi Theorimonos de Damasc. Există de asemenea şi referinţă la binecuvântatul Theodorite.⁵⁹

Folosit toate aceste pasaje patristice, latinii au ajuns la concluzia că justeţea divină nu lasă nimic nepedepsit, şi prin urmare trebuie să fie un alt loc pentru cei ce n-au fost pedepsiţi în această viaţă. Aceasta nu se referă la faptul că ei sunt pedepsiţi în rai sau în Hades, unde ei vor fi pedepsiţi şi purificaţi. După aceste lucruri latinii spun: „Rămâne ca un alt loc să fie pus deoparte pentru ca această purificare trebuie să aibă loc, prin care oricine a devenit pur este luat în plăcerea cerească imediat”.⁶⁰

Sf. Mark Eugenicus, un purtător al tradiţiei Ortodoxe şi un martor autentic al Scripturilor şi al cuvintelor Părinţilor, analizează şi interpretează toate aceste pasaje conform Ortodoxiei, răsturnând părerile latinilor. El demonstrează în mod clar că nici unul din aceste pasaje din Părinţi nu spun clar că există aşa zisul purgatoriu. Prin urmare nu este nici o justificare pentru latini ca să pretindă existenţa unui purgatoriu. Foarte simplu, în încercările lor de a fortifica aceasta, ei alterează şi interpretează greşit cuvintele patristice.

Astfel Sf. Mark demonstrează că anumite pasaje din acestea, precum cele din Sf. Augustin şi Ambrose, nu sunt care cu privire la focul purificator, că altele sunt interpretate greşit, precum cele ale lui Basil cel Mare, Dionysius Areopagitul, Sf. John de Damasc, Sf. Grigore de Nyssa şi aşa mai departe.

Trebuie să indicăm clar faptul că Sf. Grigore de Nyssa nu vorbeşte despre o restaurare a tuturor lucrurilor într-un fel filozofic şi eretic, aşa cum unii gânditori contemporani influenţaţi de tradiţia hermeneutică apuseană vor să o prezinte, dar el este în Tradiţia Bisericii Ortodoxe. Vom vedea aceasta în alt capitol.

În acelaşi fel faptul că latinii folosesc pasaje din al Cincilea Conciliu Ecumenic este de asemenea un obiect de critică şi reproş din partea Sf. Mark, care susţine că acest mare Conciliu nu e capabil să legisleze astfel de învăţături. Apoi el încheie în mod ascuţit: „Căci nici scriptura şi nici al cincilea dintre conciliile ecumenice nu ne-a transmis un iad dublu şi un foc dublu”.⁶¹

În a doua sa omilie Sf. Mark analizează acest subiect în mod temeinic, prezentând diferite pasaje patristice care se referă la viitor fără nici un cuvânt clar despre un foc purificator, precum şi învăţătura Sf. Grigore de Nyssa şi felul cum Biserica confruntă acest subiect serios. Dar nu aici e locul potrivit pentru a intra în aşa ceva.

În general Sf. Mark afirmă că latinii au înţeles greşit şi au falsificat învăţătura patristică despre acest subiect. Latinii nu au presupuneri ortodoxe pentru înţelegerea Părinţilor Bisericii şi prin urmare ei scapă din vedere semnul din prezentările lor interpretative ale acestora.

Învăţătura ortodoxă vorbeşte de iertarea păcatelor şi de valoarea serviciilor memoriale. Latinii nu sunt capabili să cuprindă aceste două evenimente. În ceea ce urmează ne vom referi pe scurt la învăţătura relevantă a Bisericii.

Iertarea păcatelor în Tradiţia Ortodoxă este eliberarea de iad şi pedeapsă. Această iertare are loc în trei feluri şi la trei vremuri diferite. Primul este la Botez, al doilea după acesta prin conversie şi plângere în timpul vieţii prezente, şi al treilea după moarte, prin rugăciunile şi milosteniile şi orice mai face Biserica.

Iertarea prin Botez este fără de efor şi egală în valoare în toţi oamenii. Aceasta e o lucrare de har şi nu se cere nici o faptă din partea persoanei ci doar credinţă. Iertarea după Botez este dificilă şi necesită pocăinţă şi căinţă din partea persoanei. Iertarea după moarte este şi ea dificilă, deoarece este îndeaproape legată cu pocăinţa „şi o conştiinţă care este frântă şi suferă din insuficienţa binelui”, dar este lipsită de pedeapsă, din moment ce nu este posibil ca iertare şi pedeapsa să existe în acelaşi timp.

În prima şi a treia iertare harul lui Dumnezeu predomină, şi rugăciunile contribuie, însă prin noi se aduce foarte puţin. Iertarea intermediată este prin harul lui Dumnezeu, dar o mare parte din ea este din acţiune noastră: „cea de mijloc, din contra, are puţin din har, în timp ce partea mai mare este din truda noastră”. În acelaşi fel, prima iertare, prin Botezul Sfânt, diferă de ultima, după moarte, deoarece prima iertare este pentru toate păcatele, dar ultima este doar pentru cele care nu sunt de moarte, şi în mod sigur pentru cele de care s-a pocăit persoana în timpul vieţii.

Aceasta este învăţătura Bisericii Ortodoxe, aşa cum spune Sf. Mark, aşadar ea se roagă pentru iertarea acelora care au adormit. Ea cere lui Dumnezeu să ierte păcatele creştinilor penitenţi care au murit în credinţă, fără să numească vreo pedeapsă deoarece este conştientă că în astfel de păcate bunătatea divină „întrece cu mult cuvântul justiţiei”. Astfel în BO vorbim de bunătatea lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi nu de satisfacerea justiţiei divine.⁶²

De asemenea legat de iertarea păcatelor este şi subiectul serviciilor memoriale. Biserica Ortodoxă are servicii memoriale pentru creştinii care au adormit şi se roagă lui Dumnezeu pentru ei, dar într-un fel diferit şi pentru un motiv diferit decât latinii. Cu alte cuvinte, nu e posibil ca un foc purificator al latinilor să fie legat de serviciul memorial în Biserica Ortodoxă. Primul presupune purificarea prin pedeapsă, ultimul presupune o completare pentru călătoria neterminată a persoanei către theosis. Sf. Mark oferă informaţii interesante despre acest subiect.

Serviciile memoriale din Biserica Ortodoxă sunt pentru toţi oamenii care au murit în speranţa învierii şi cu credinţa în Isus Hristos. Şi prin urmare acestea precum şi rugăciunile Bisericii sunt un beneficiu pentru cei ce au murit, drepţi sau nedrepţi, sfinţi şi păcătoşi. De sigur că rugăciunile spuse sunt diferite pentru fiecare creştin. Chiar şi pentru sfinţi avem servicii memoriale şi aducem grâu în memoria lor, dar pentru că avem semne ale sfinţeniei lor şi odată ce ei au fost socotiţi în lista şi compania sfinţilor, rugăciunile diferă. Noi nu cerem lui Dumnezeu să aibă milă de ei, ci ne rugăm „ca să-i onorăm şi să-i comemorăm” şi le cerem ca şi ei să se roage pentru noi.

Referitor la beneficiile rugăciunilor şi serviciilor memoriale Sf. Mark scrie: „În acelaşi fel noi ne rugăm pentru toţi aceştia care au adormit în credinţă şi spunem că aceste rugăciuni realizează ceva pentru toţi şi puterea şi beneficiu se acordă tuturora”.⁶³ Astfel rugăciunile sunt făcute pentru toţi cei care au murit în credinţa ortodoxă.

Biserica se roagă mai întâi pentru păcătoşi, care au fost întemniţaţi în hades, „ca ei să aibă un oarecare confort, chiar dacă nu eliberarea completă”. Rugăciunile sunt spuse în principal pentru cei care au murit în credinţă „chiar dacă ei sunt foarte păcătoşi”. Într-adevăr există şi cazuri de sfinţi care s-au rugat pentru cei stricaţi, dar „biserica lui Dumnezeu nu se roagă deloc pentru aceştia”.⁶⁴ Păcătoşii şi cei întemniţaţi după moarte în hades beneficiază de aceste rugăciuni pe de-o parte deoarece ei nu au fost pe deplin condamnaţi şi nu au încă decizia finală a tribunalului, pe de altă parte pentru că ei nu au căzut încă în iad, care va avea loc după a Doua Venire a lui Hristos. Dacă aceasta este eficient pentru păcătoşi, cu atât mai mult este un beneficiu rugăciunile şi serviciile memoriale pentru cei care s-au pocăit dar n-au avut timp să fie purificaţi complet şi pentru nous al lor să fie iluminaţi. Dacă aceştia au păcate mici, ei sunt restauraţi spre moştenirea celor dreaptă sau rămân unde sunt, adică în hades, şi „necazurile lor sunt luminate şi se întorc spre speranţa mult mai onorabile”.⁶⁵

Dar serviciile memoriale şi rugăciunile Bisericii îi beneficiază pe cei drepţi şi cei ce au trăit o viaţă sfântă. Aceasta e o învăţătură centrală a Bisericii. Sf. Mark afirmă că rugăciunile Liturghiei Divine arată că „puterea acestor rugăciuni şi mai ales a sacrificiului mistic trece prin cei care se bucură de binecuvântarea de la Dumnezeu”. Aceasta apare în rugăciunea din Liturghia Sf. John Chrysostom: „Îţi mai oferim această închinare rezonabilă în dreptul strămoşilor, părinţilor, patriarhilor, profeţilor, apostolilor, martirilor confesori, asceticii şi fiecare duh drept care a murit în credinţă”. Chiar dacă, după ce ne-am rugat pentru sfinţi, noi nu căutăm binecuvântări de la ei, mulţumim pentru ei şi „facem aceasta spre slava lor, cu toate acestea într-un anumit fel sacrificiul este în dreptul lor şi trece la ei”.⁶⁶

Într-un alt pasaj Sf. Mark analizează mai în detaliu care e beneficiul sfinţilor care sunt supuşi la focul care este pretutindeni cu Dumnezeu şi este energia Sa necreată. El scrie: „Căci un astfel de foc îi arată pe sfinţi mai luminaţi, ca aurul curăţit în foc, din moment ce ei nu aduc vreo faptă sau însemn rău…”.⁶⁷ Este clar în acest pasaj, precum şi în altele în legătură cu sfinţii Părinţi, că sfinţii sunt iluminaţi mai mult şi au o capacitate mai mare de participare în slava lui Dumnezeu.

Sf. Mark ia de asemenea un pasaj de la Sf. Dionysius Areopagitul, în care se pare că episcopul se roagă chiar şi pentru cei ce au fost făcuţi desăvârşiţi în viaţa divină. Prin citarea acestui pasaj sfântul spune că puterea rugăciunilor, şi mai ales a sacrificiului mistic, merge şi el „spre cei ce au trăit o viaţă dreaptă şi sfântă”. Şi aceasta este explicată deoarece în privinţa perfecţiunii, chiar şi sfinţii sunt imperfecţi aşa că poate să crească şi capacitatea lor pentru slava divină. El scrie: Puterea rugăciunilor Liturghiei Divine îi atinge şi pe cei care au trăit o viaţă dreaptă şi sfântă „din moment ce şi ei sunt imperfecţi şi întotdeauna receptivi faţă de ceea ce contribuie spre bine, în timp ce ei nu se bucură de binecuvântarea perfectă”.⁶⁸

Astfel că rugăciunile Bisericii îi ating pe toţi, atât păcătoşi cât şi drepţi, dar ele lucrează în mod diferit, conform condiţiei spirituale pe care a atins-o fiecare în această viaţă. Sfântul încheie prin a spus: Din moment ce rugăciunile Bisericii îi atinge pe toţi, noi nu avem nevoie să primim focul purificator. Purificarea şi salvarea sunt produse de bunătatea şi filantropia lui Dumnezeu.⁶⁹

Această învăţătură a Sf. Mark este ortodoxă şi se găseşte în multe texte patristice, dar nu vom intra în detalii aici. Ceea ce trebuie înţeles este că, conform învăţăturii ortodoxe, există trei stagii de perfecţiune spirituală: purificarea inimii, iluminarea nous-ului, şi theosisul. Perfecţiunea unui om este incompletă. Un om este întotdeauna susceptibil de îmbunătăţire în condiţia sa spirituală. Această mişcare va continua chiar şi în era viitoare. Prin urmare atunci când o persoană prin pocăinţă intră în stagiul de purificare dar datorită morţii nu poate completa purificare şi să atingă iluminarea, aceasta se poate face prin rugăciuni şi servicii memoriale ale Bisericii, adică, va fi o creştere nesfârşită de participare în purificare, iluminare şi energia de divinizare a lui Dumnezeu. Aşa trebuie să înţelegem multe din faptele din vieţile sfinţilor în care ruga lor a justificat pe copiii lor spirituali. Dacă credem că justificarea este iluminarea nous-ului – şi de sigur că este în principal iertarea păcatelor – atunci am putea explica aceste incidente.

g) Focul veşnic este necreat

Nicăieri în Părinţi nu există vreo menţiune a unui foc purificator prin care oamenii vor trece după moartea lor – mai ales aceia care nu au reuşit în îndeplinirea regulii lor. În învăţătura Părinţilor, aşa cum am văzut, este spus clar că există Paradis şi Iad după a Doua Venire a lui Hristos, şi o degustare a Paradisului şi Iadului după plecarea sufletului din trup. Până la a Doua Venire a lui Hristos Biserica îndeplineşte servicii memoriale, a căror putere trece spre cei care au murit în credinţă, fie că sunt păcătoşi sau drepţi şi sfinţi. Nu se spune nicăieri că există şi un foc purificator pentru creştinii care s-au pocăit dar nu şi-au încheiat pocăinţa.

Sf. Mark spune că acolo unde e menţionat focul în Sfânta Scriptură şi textele patristice acesta înseamnă focul etern al Iadului, care de fapt nu este creat. Aceasta nu e o chestiune de ceva creat, de vreo realitate creată, ci despre acţiunea lui Dumnezeu, care este experimentată ca focul de cei care nu au fost curăţiţi.

Într-un loc din prima sa omilie acesta afirmă: „Dacă ar fi să apară în aceste imnuri şi rugăciuni şi menţiunea de foc, acesta nu e unul temporar care are o putere de purgatoriu, ci mai degrabă acel foc etern şi pedeapsa veşnică, pentru care sfinţii se roagă pentru eliberarea acelora care au plecat în credinţă…”.⁷⁰

Focul menţionat în textele Bisericii nu e unul temporar, ci cel veşnic. Referindu-se la un pasaj din Sf. Grigore Teologul, el spune: „EL spune că acel foc nu e temporar şi trecător, şi lung şi mult mai dureros”.⁷¹

Aşadar focul iadului nu este material, creat, ci necreat. Lumina în cei vrednici este viziunea lui Dumnezeu, spune Sf. Mark. Şi de sigur că această lumină este slava necreată a lui Dumnezeu. Sf. Mark asociază lumina necreată cu focul iadului. El spune că focul veşnic nu este material, „aşa cum e lumina pentru cei vrednici de viziunea ei”. Analizând această părere, el afirmă că sfinţii Bisericii iau focul veşnic şi pedeapsa fără de sfârşit „mai degrabă alegoric”. Aceasta e o chestiune de alegorie deoarece lumina celor neprihăniţi nu este materială, şi nici focul păcătoşilor nu este creat şi material. Ele sunt fapte actuale şi stări adevărate, dar nu stările pe care le ştim din lumea de simţuri.

Sfânta Scriptură foloseşte multe imagini pentru a indica condiţie celor pedepsiţi, precum focul, viermii, şerpii şi scrâşnirea dinţilor. Toate acestea exprimă alte realităţi. Prin foc sfinţii înţeleg ignoranţa faţă de Dumnezeu: „acel foc nu trebuie considerat unul material nici un întuneric exterior ca fiind altceva decât ignoranţa faţă de Dumnezeu”.

De sigur că atunci când cineva vorbeşte de ignoranţa faţă de Dumnezeu, el vrea să spună a nu participa în El, din moment ce realizăm că păcătoşii îl vor vedea pe Dumnezeu, adică vor avea o vedere a lui Dumnezeu, dar, fără să participe în El, ei vor fi ignoranţi faţă de El. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia Ortodoxă este participarea în Dumnezeu. Viermele sau vreun gen de reptilă veninoasă mâncătoare de trup indică chinul celor imorali prin conştiinţa lor, şi acea remuşcare amară. Scrâşnirea dinţilor înseamnă exact acelaşi lucru, adică indică necazul, ura şi plânsul amar al acelora ce sunt în conflict cu ei înşişi.⁷²

Este clar că există referire la foc în tradiţia eclesiastică, şi că acolo se înţelege focul etern şi necreat. Aceasta înseamnă că nu e vorba de un anumit foc temporar de purificare, ci de experienţa harului necreat drept foc datorită impurităţii cuiva. Pentru acest motiv nu este posibil ca să existe un foc purificator în sensul latinilor.

În general putem spune că învăţătura Sf. Mark Eugenicus, aşa cum apare în omiliile sale de la Conciliul de la Ferrera-Florenţa, aparţine în mod organic de Tradiţia Bisericii Ortodoxe referitoare la viaţa unui om după ce sufletul îi părăseşte trupul. Sf. Mark este un interpretator autentic al învăţăturii ortodoxe, deoarece el însuşi este un purtător al Tradiţiei Ortodoxe. Astfel s-a demonstrat că focul purificator al latinilor este o doctrină goală, o învăţătură nouă, o credinţă nouă care nu poate fi adoptată de Biserica Ortodoxă. În această privinţă Sf. Mark se dovedeşte a fi un interpret autentic al Tradiţiei Ortodoxe.

3. Care este sursa învăţăturii latinilor despre focul purificator

Un punct interesant în studiul nostru este acela de a găsi ce i-a dus pe latini la învăţătura despre focul purificator. Aceasta este necesar deoarece, aşa cum credem noi, aparenţa acestei învăţături nu este neprevăzută.

Trebuie să indicăm faptul că, aşa cum apare în studiul nostru, învăţătura despre focul purificator este o parte organică a întregii teologii a latinilor şi este dezvoltată în întregime în cadrul acelei atmosfere. Aşa că aceasta nu este un eveniment şansă, ci un simptom al teologiei Apusului aşa cum s-a dezvoltat în cursul separării sale de teologia ortodoxă. Am avut deja ocazia să ne uităm în analizele anterioare, dar acum vom studia aceasta mult mai extensiv şi mai analitic.

Putem indica cinci factori care au adus gândirea teologică apuseană la învăţătura despre focul purificator.

Primul, lipsa teologiei neptice. Teologia Apuseană, prin retragerea sa din teologia ortodoxă, în special de la tradiţia neptică despre puritatea inimii, iluminarea nous-ului şi viziunea lui Dumnezeu, au pregătit calea pentru învăţătura despre focul purificator.

Aceasta este afirmată în lumina faptului că în teologia hesychast-neptică a Bisericii Ortodoxe cineva vorbeşte despre energia lui Dumnezeu, care, precum un foc, îl purifică pe om. În vederea acţiunii sale harul lui Dumnezeu dobândeşte şi el un nume special, este numit o energie purificatoare, de iluminare şi divinizare. Cu alte cuvinte, când energia necreată a lui Dumnezeu îl purifică pe om aceasta este numită purificare, când îl iluminează este numită iluminare şi cant îl divinizează este numită divinizare.

Hristos însuşi a spus: „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Luca 12:49). Apostolul Pavel scrie: „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29).

Sf. John al Scării, exprimând întreaga tradiţie neptică despre acest subiect, spune că noi experimentăm harul lui Dumnezeu mai întâi ca un foc, o flacără, şi apoi ca o lumină. Focul supra-ceresc, când vine să locuiască în inimă, îi aprinde pe unii datorită insuficienţei de purificare a lor şi îi iluminează pe alţii „conform gradului de perfecţiune al lor”. Acelaşi foc este numit „atât un foc mistuitor cât şi de iluminare”: Prin urmare unii au venit din ruga lor de parcă ar ieşi dintr-un foc aprins, simţindu-se eliberaţi de necurăţie, şi alţii, când şi-au terminat ruga, se simt de parcă ar fi iluminaţi şi ar fi pus haina umilinţei şi a bucuriei.⁷³

Într-un alt punct John al Scării spune că noi suferim dureri mari până ce focul lui Dumnezeu intră în sanctuarul nostru, inima noastră. Dumnezeu, care este un foc, consumă „toate poftele, toată agitaţia de pasiune, toate predispoziţiile, şi toată încăpăţânarea inimii, şi întunecă atât în interior cât şi în interior, atât vizibil cât şi spiritual”.⁷⁴

În mod general, întreaga tradiţie eclesiastică vorbeşte de focul care intră în inimă, adică harul necreat al lui Dumnezeu pe care-l simte cineva în inimă cum arde pasiunile.⁷⁵ Acest foc este necreat, adică, este harul necreat al lui Dumnezeu, care arde pasiunile, purifică inima, şi prin urmare este numit harul purificator, şi acesta are loc în timpul luptei unui om spre a fi vindecat. În mod esenţial aceasta este primul stagiu din viaţa spirituală. În acelaşi fel acest foc, harul purificator al lui Dumnezeu, va lucra în cei care au adormit care au intrat în stagiul de purificare dar n-au avut timp să fie purificaţi. Astfel că prin serviciile memoriale şi rugăciunile Bisericii, cum am menţionat anterior, persoana este purificată şi se urcă spre stagiile de perfecţiune spirituală, unde, mai mult, perfecţiunea nu se termină niciodată.

Din moment ce latinii au pierdut teologia neptică şi nu au experimentat aceste stări în mod empiric, ei au înţeles greşit textele patristice. Ei erau siguri că textele Sfintei Scripturi şi a sfinţilor Părinţi vorbesc de un foc care-l purifică pe om, şi că aceasta continuă chiar după moarte pentru cei care au intrat deja în pocăinţă, stagiul de purificare; şi din moment ce ei nu aveau experienţa spirituală a acestei învăţături, ei au interpretat greşit pasajele patristice. Astfel ei au ajuns să vorbească de un foc creat de pedeapsă, prin care vor trece oamenii. Dar este clar că termenul are un alt înţeles în învăţăturile patristice ortodoxe.

Un al doilea motiv pentru apariţia învăţăturii despre focul purificator este identificarea esenţei şi a energiei din Dumnezeu, care a produs multe rele în Răsărit.

Din teologia ortodoxă cunoaştem bine că Dumnezeu are esenţă şi energie. Dacă esenţa este necreată şi energia sa este necreată, dacă esenţa este creată, atunci şi energia este creată. Esenţa lui Dumnezeu este necreată, aşa că noi spunem că energia Sa este necreată. Dragostea, pacea, dreptatea, şi aşa mai departe sunt energiile lui Dumnezeu, care în mod sigur nu sunt impersonale, ci personale, din moment ce e imposibil pentru energie să existe fără o persoană, prin motivul că cel care acţionează este persoana. Acest adevăr teologic ne protejează de multe pericole şi de multe devieri eretice.

Această distincţie nu este făcută în Apus. Teologii scolastici, în eforul lor de a menţine simplicitatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să menţină intact distincţia dintre Dumnezeu şi lume, identifică energia lui Dumnezeu cu esenţa Sa, numindu-L ‚actus purus’ (energie pură), şi în acelaşi timp consideră energia providenţială şi salvatoare a lui Dumnezeu drept creată. În acest fel Dumnezeu, conform teologiei apusene, nu are nici o relaţie actuală cu lumea în energia Sa necreată, ci doar prin mijloace create şi energii create. Dar această învăţătură deteriorează întreaga bază şi conţinutul mântuirii omului.⁷⁶

Dacă examinăm atent toate diferenţele dintre BO şi Latini, vom fi convinşi că ele se datorează acestei întrebări teologice cruciale. În mod precis aceasta apare şi în învăţătura latinilor despre focul purificator. Mai întâi ei vorbesc despre experienţa focului purificator, care este creat, din moment ce Dumnezeu nu are nici o comunicare directă cu lucrurile create, şi drept rezultat ei vorbesc de viziunea esenţei necreate a lui Dumnezeu prin cei care au fost purificaţi. Adică, când oamenii au trecut prin focul purificator, ei ating viziunea esenţei lui Dumnezeu. Dar această învăţătură, aparte faţă de altele, în măsura în care vorbeşte despre mântuire, elimină în mod necesar distincţia dintre creat şi necreat, dintre natură şi har.

În Biserica Ortodoxă, totuşi, mântuirea este identificată în participarea omului în harul necreat de divinizare şi energia lui Dumnezeu. Aici mătuirea este reală şi Dumnezeu rămâne Dumnezeu.

În al treilea rând, învăţătura despre focul purificator este o consecinţă a întregii tradiţii franco-latine aşa cum este exprimată de aşa zisa teologie scolastică. De fapt, aşa cum am mai spus, teologia scolastică, care s-a eliberat de teologia empirică, hesychastă şi neptică a Bisericii Ortodoxe, a făcut mult rău în Apus.

Conform teologiei Apusene, care era bazată pe Sf. Augustin, păcatul ancestral este moştenit de la Adam de toţi descendenţii, şi justeţea lui Dumnezeu a condamnat toată omenirea la Iad şi a prescris pedeapsa morţii.⁷⁷ Prin urmare, conform tradiţiei franco-latine, iadul şi moartea sunt o pedeapsă de la Dumnezeu şi nu o boală, aşa cum învaţă Biserica Ortodoxă.

Ca o consecinţă a acestei învăţături, franco-latinii au fost duşi spre teoria pedepsei şi a unui foc purificator. Francii, din moment ce ei au crezut că cei pedepsiţi nu-l văd pe Dumnezeu, au considerat focul iadului ca fiind creat. În această lumină trebuie să vedem Iadul lui Dante, unde păcătoşii vor fi chinuiţi de focul creat al iadului. Astfel franco-latinii îşi imaginează lumea cu trei locaşuri, făcute din raiul neschimbat pentru cei norocoşi, pământul schimbător pentru testarea oamenilor şi lumea de dedesubt schimbătoare pentru cei pedepsiţi şi care sunt purificaţi.⁷⁸

De sigur că franco-latinii, aşa cum am spus anterior, vorbesc şi de viziunea esenţei lui Dumnezeu prin cei drepţi şi purificaţi. În alte cuvinte, prin harul şi raţiunea lor, cei mântuiţi îl vor vedea pe Dumnezeu şi arhetipurile de fiinţe, care există în El. Prin această viziune a esenţei divine sufletele vor fi eliberate din dorinţă, pasiune şi schimbare şi astfel vor deveni neschimbat de fericite.⁷⁹ Fără să mai spunem, Biserica Ortodoxă nu acceptă aceste păreri, din moment ce arhetipurile de fiinţe nu există în Dumnezeu. Dumnezeu creează, prevede şi salvează lumea prin energia Sa necreată.

În acelaşi fel franco-latinii nu au înţeles corect teologia apofatică; ei au luat-o mai mult ca o teologie de conjunctură. În teologia ortodoxă slava lui Dumnezeu este pusă în termeni de opoziţii: lumină şi întuneric, foc şi întuneric. Prima antiteză este despre slava celor neprihăniţi, a doua este despre starea păcătoşilor. Aceste antiteze sunt folosite nu pentru că ar exista antiteze în Dumnezeu, ci pentru a exprima adevărul că nu există nici o asemănare între slava necreată a lui Dumnezeu şi lucrurile create.⁸⁰

În orice caz aceste presupuneri ale franco-latinilor au dus pe teologii apuseni în a învăţa despre focul purificator, prin care păcătoşii şi penitenţii vor fi pedepsiţi aşa că în acest fel el să poată atinge viziunea esenţei lui Dumnezeu. Prin urmare noi menţinem faptul că dogma latinilor despre un foc purificator nu este independentă de structurile de bază ale teologiei scolastice a Apusului.

Un al patrulea motiv este învăţătura latinilor despre satisfacerea justiţiei divine. Conform cu Anselm de Canterbury cerinţa de a pedepsi omul şi cerinţa de a-l salva sunt o necesitate a naturii divine. Contrar faţă de învăţătura Părinţilor, care vorbesc de păcat drept o boală şi de mântuire ca de dragostea lui Dumnezeu, prin care se realizează vindecarea omului cu propria sa cooperare, Anselm vorbeşte de ofensarea justiţiei lui Dumnezeu şi de a face ispăşire pentru ea.⁸¹

O astfel de părere din partea latinilor despre mântuirea omului avea să-i ducă ulterior la învăţătura despre focul purificator, la învăţătura pedepsirii omului aşa ca Dumnezeu să fie potolit. În mod natural această învăţătură distorsionează întreaga viaţă spirituală, din moment ce o face o tranzacţie comercială şi expune relaţii ale ofensaţilor şi căzuţilor.

O a cincia cauză a aparenţei învăţăturii despre focul purificator este legătura politico-economică de Papalitate. De când franco-latinii au pierdut teologia empirică a Bisericii răsăritene şi s-au dezlegat de tradiţia neptico-hesychastă a Bisericii Ortodoxe, era natural pentru ei să cadă în condiţii antropocentrice. Concepţia feudală despre compunerea comunităţii, pasiunea pentru clădire şi creştere economică, lovitura cu autoritatea politică, şi aşa mai departe, au contribuit la dogma focului purificator. În acest fel şi oamenii sunt reţinuţi, dar „Biserica” este ajutată în reconstruirea clădirilor.

Legătura focului purificator cu ofertele materiale a adus pe oameni în realitatea Papalităţii. Se spune că focul purificator, aşa zisul purgatoriu, a fost inventat pentru completarea templului Apostolului Petru în Roma şi pentru întreţinerea palatului Papal. Dar trebuie observat că dogma focului purificator nu a fost inventată pur şi simplu pentru a-i exploata pe oameni, deoarece, aşa cum am spus anterior, aceasta este în linie cu teologia scolastică a franco-latinilor. Cu toate aceasta a fost folosită şi pentru motive economice.

După această analiză putem încheia cu următoarea concluzie. La fel cum teologia Ortodoxă constituie o unitate – eu aş spune un cerc – şi atunci când cineva se apropie de un punct din cerc are de a face cu întregul cerc, acelaşi lucru e adevărat şi în teologia franco-latină. Toate dogmele sale inedite sunt puse în legătură şi sunt definite în aceiaşi bază.

Aceasta înseamnă că pierderea teologiei hesychaste şi îndepărtarea teologiei terapeutice şi empirice, a adus multe rele Apusului. Dogmele focului purificator nu sunt fără de legătură faţă de pierderea învăţăturii despre distincţia inseparabilă a esenţei şi energiei lui Dumnezeu.

Focul purificator este o roadă şi un rezultat al teologiei scolastice a franco-latinilor şi nu are nici o legătură cu teologia Ortodoxă aşa cum a învăţat-o Hristos, Apostolii au trăit-o şi sfinţii Părinţi au transmis-o nouă.