Hardouin: Acta Conciliorum (Paris, 1715), Tom. XI. pp. 179–274.
Kimmel: Monumenta Fidei Ecclesiæ Orientalis, P. I. pp. 325–488; Prolegomena, pp. lxxv.–xcii.
On the Synod of Jerusalem, comp. also Ittig: Dissert. de Actis Synodi Hieros. a. 1672 sub Patr. Hiers. Dositheo adv. Calvinistas habitæ, Lips. 1696. Aymon: Monuments authentiques de la religion des Grecs, à la Haye, 1708. Basnage: Hist. de la religion des églises réformées, P. I. ch. xxxii. J. Covel: Account of the present Greek Church, Bk. I. ch. v. Schroeckh: Kirchengeschichte seit der Reformation, Bd. ix. (by Tzschirner), pp. 90–96. Gass: Symb. der griech. Kirche, pp. 79-84.
Sinodul convocat la Ierusalim în martie, 1672, de Patriarhul Dositheus, pentru sfinţirea Bisericii restaurate a Sfintei Naşteri în Betleem,129 a emis o nouă Apărare sau Apologetică a Ortodoxiei Greceşti. Aceasta este direcţionată împotriva Calvinismului, care era încă profesat sau ţinut secret de mulţi admiratori ai lui Cyril Lucar. Consiliul este datat în 16 martie 1672 în Ierusalim, şi este semnat de Dositheus, Patriarh în Ierusalim şi Palestina (de altfel puţin cunoscut), şi de şaizeci şi opt de episcopi şi clerici estici, inclusiv câţiva din Rusia.130
Acest Sinod este cel mai important din istoria modernă a Bisericii estice, şi poate fi comparat cu Consiliul de la Trent. Amândouă au fixat statutul doctrinar al Bisericilor pe care le reprezintă, şi au condamnat doctrinele evanghelice ale Protestantismului. Amândouă au fost în mod egal ierarhice şi intolerante, şi prezintă un contrast ciudat faţă de primul Sinod ţinut în Ierusalim, când „apostolii şi bătrânii,” în prezenţa „fraţilor,” au discutat liber şi au aranjat, într-un spirit de dragoste, fără anateme, marea controversă dintre neamuri şi creştinii evrei. Sinodul din Ierusalim a fost împovărat de Aymon şi alţii cu linguşire faţă de interesele Romei; Dositheus fiind în corespondenţă cu Nointel, ambasadorul francez la Constantinopol. Sinodul a fost ţinut într-o perioadă când Romaniştii şi Calviniştii din Franţa disputau aprins despre Împărtăşanie, şi erau nerăbdători de a apăra sprijinul Bisericii greci. Dar deşi Sinodul a fost direcţionat în principal împotriva Protestantismului, şi nu are nici o referinţă polemică directă la Biserica latină, acesta nu a renunţat la nici una dintre doctrinele greci distinctive, nici nu a făcut vre-o concesiune faţă de pretenţiile Papalităţii.
Actele Sinodului de la Ierusalim constau din şase capitole, şi o mărturisirea a lui Dositheus în optsprezece decrete. Amândouă sunt precedate de o scrisoare pastorală care oferă o relatare a ocaziei acestei mărturisiri publice în opoziţie faţă de Calvinism şi Luteranism, care sunt condamnate asemănător ca fiind esenţial aceeaşi erezie, în ciuda unor diferenţe evidente.131 Răspunsurile Patriarhului Ieremia date lui Martin Crusius, Profesor în Tübingen, şi alţi luterani, în 1572, sunt aprobate de Sinodul din Ierusalim, aşa cum au fost ele aprobate de Sinodul din Iaşi, şi astfel sunt îmbrăcate cu o autoritate semi-simbolică. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă este tot astfel aprobată din nou, dar Mărturisirea lui Cyril Lucar este renegată ca un fals.
Cele Şase Capitole sunt foarte plicticoase, şi total polemice împotriva Mărturisirii care a circulat sub numele lui Cyril Lucar, şi oferă extrase largi din predicile lui predicate înaintea clerului şi oamenilor din Constantinopol pentru a dovedi ortodoxia sa. O anatemă nu este considerată suficientă, şi o anatemă triplă este aruncat împotriva doctrinelor eretice.
Confessio Dosithei prezintă, în optsprezece decrete sau articole,132 o afirmaţie pozitivă a credinţei ortodoxe. Aceasta urmează ordinea din Mărturisirea lui Cyril, pe care intenţionează să o respingă. Ea este cea mai autoritară şi mai completă eliberare doctrinară a Bisericii greci moderne în privinţa articolelor controversate. Ea a fost transmisă formal de Patriarhii estici Bisericii ruse în 1721, şi prin ea spre anumiţi Episcopi din Biserica din Anglia, ca un ultimatum de a fi primită fără alte întrebări ulterioare sau conferinţe de toţi cei care vor să fie în comuniune cu Biserica Ortodoxă. Cele optsprezece decrete au fost publicate de asemenea într-o versiune rusă (1838), dar cu un număr de omisiuni şi calificări,133 arătând că, în final, ramura rusă a Bisericii greci îşi păstrează pentru sine o anumită libertate de o dezvoltare teologică ulterioară. Le oferim aici într-un sumar condensat din originalul grec:
Articolul 1. – Doctrina Sfintei Trinităţi, cu procesiunea singură a Duhului (Πνεῦμα ἅγιον ἐκ τοῦ πατρὸς ἐκπορευόμενον. Împotriva latinilor.)
Articolul 2. – Sfintele Scripturi trebuie să fie interpretate, nu de o judecată particulară, ci în acord cu tradiţia Bisericii Catolice, care nu poate greşi, sau înşela, sau să fie înşelată, şi este de o autoritate egală cu Scripturile. (Esenţial romană, dar fără un cap infailibil, vizibil al Bisericii.)
Articolul 3. – Dumnezeu a predestinat din veşnicie spre slavă pe cei care, în preştiinţa sa, vor folosi bine voinţa lor liberă în acceptarea mântuirii, şi i-a condamnat pe cei care o vor respinge. Doctrina Calvinistă a predestinării necondiţionate este condamnată ca dezgustătoare, profană, şi hulitoare.
Articolul 4. – Doctrina creaţiei. Dumnezeul triunitar a făcut toate lucrurile, vizibile şi invizibile, cu excepţia păcatului, care este contrar voii sale, şi a iniţiat în Diavol şi în om.
Articolul 5. – Doctrina Providenţei. Dumnezeu prevede şi permite (dar nu predestinează) răul, şi îl stăpâneşte pentru bine.
Articolul 6. – Starea primară şi căderea omului. Hristos şi Fecioara Maria sunt scutiţi de păcat.
Articolul 7. – Doctrina întrupării Fiului lui Dumnezeu, moartea sa, învierea, înălţarea şi întoarcerea pentru a judeca.
Articolul 8. – Lucrarea lui Hristos. El este singurul Mijlocitor şi Avocat pentru păcatele noastre; dar sfinţii, şi în special pura Mamă a Domnului nostru, ca de asemenea şi sfinţii îngeri, aduc rugăciunile şi cererile noastre înaintea lui, şi le dau un efect mai mare.
Articolul 9. – Nimeni nu poate fi mântuit fără credinţă, care este o convingere sigură şi lucrează prin dragoste (de exemplu păzirea poruncilor divine). Ea justifică înaintea lui Hristos, şi fără ea nimeni nu îl poate mulţumi pe Dumnezeu.
Articolul 10. – Biserica sfântă Catolică şi Apostolică cuprinde toţi credincioşii adevăraţi în Hristos, şi este condusă de Hristos, singurul cap, prin episcopi ordinaţi în succesiune neîntreruptă. Doctrina Calviniştilor, că episcopii nu sunt necesar, sau că preoţii (prezbiterii) pot fi ordinaţi de preoţi, şi nu doar de episcopi, este respinsă.
Articolul 11. – Membrii Bisericii Catolice sunt toţi cei credincioşi, care ţin cu fermitate credinţa în Hristos aşa cum a fost dată de el, de apostoli, şi sfintele sinoade, deşi unii dintre ei pot fi supuşi unor anumite păcate.
Articolul 12. – Biserica Catolică este învăţată de Duhul Sfânt, prin profeţi, apostoli, sfinţii părinţi, şi sinoade, şi de aceea nu poate greşi, sau să fie înşelată, sau să aleagă o minciună pentru adevăr. (Împotriva lui Cyril; compară Articolul 2.)
Articolul 13. – Omul este justificat nu doar prin credinţă, ci de asemenea şi prin fapte.
Articolul 14. – Omul a fost slăbit de cădere, şi a pierdut perfecţiunea şi libertatea faţă de suferinţă, dar nu şi natura sa morală şi intelectuală. El încă are liberul arbitru (τὸ αὐτεξούσιον) sau puterea de a alege şi de a face bine sau de a fugi şi a urî răul (Matei 5:46, 47; Romani 1:19; 2:14, 15). Dar faptele bune făcute fără credinţă nu pot contribui la mântuirea noastră; doar faptele celor regeneraţi, făcute sub har şi cu har, sunt perfecte, sunt perfecte, şi îl exprimă pe cel care le face ca fiind vrednic de mântuire (σωτηρίας ἄξιον ποιεῖται τὸν ἐνεργοῦντα).
Articolul 15. – Învaţă, cu Biserica Romană, cele şapte sacramente sau taine (μυστὴρια), şi anume, botezul (τὸ ἅγιον βάπτισμα, Matei 28:19), confirmarea (βεβαίωσις or χρίσμα, Luca 24:49; 2 Corinteni 1:21; şi Dionisie Aeropagitul), ordinarea (ἱεροσύνη, Matei 18:18), jertfa fără sânge a altarului (ἡ ἀναίμακτος θυσία, Matei 26:26, etc.), căsătoria (γάμος, Matei 19:6; Efeseni 5:32), pocăinţa şi mărturisirea (μετάνοια καὶ ἐξομολόγησις, Ioan 20:23; Luca 13:3, 5), şi sfânta ungere (τὸ ἅγιον ἔλαιον or εὐχέλαιον, Marcu 6:13; Iacov 5:14). Sacramentele nu sunt semne goale ale unor promisiuni divine (ca circumcizia), dar ele acordă în mod necesar (ἐξ ἀνάγκης) har (ca ὄργανα δραστικὰ χάριτος).
Articolul 16. – Învaţă necesitatea botezului pentru mântuire, regenerarea prin botez (Ioan 3:5), botezul copiilor, şi mântuirea copiilor botezaţi (Matei 19:12). Efectul botezului este iertarea păcatului ereditar şi anterior celui prezent, şi darul Duhului Sfânt. El nu poate fi repetat; păcatele comise înainte de botez trebuie să fie iertate prin iertarea preoţească în pocăinţă şi mărturisire.
Articolul 17. – Împărtăşania este deopotrivă un sacrament şi o jertfă, în care chiar trupul şi sângele lui Hristos sunt adevărate şi reale (ἀληθῶς καὶ πραγματικῶς) prezente sub figura şi tipul (ἐν εἴδει καὶ τύπῳ) pâinii şi vinului, care sunt oferite lui Dumnezeu prin mâinile preotului ca o jertfă reală dar fără sânge pentru toţi cei credincioşi, fie vii fie morţi (ὑπὲρ πάντων τῶν εὐσεβῶν ζώντων καὶ τεθνεώτων), şi sunt primite de mâna şi gura celor nevrednici cât şi a celor vrednici care se împărtăşesc, deşi cu efecte opuse. Este respinsă doctrina Luterană, şi doctrina Romană a transubstanţierii (μεταβολή, μετουσίωσις) este învăţată atât de puternic precum pot să o facă cuvintele;134 dar nu se recunoaşte o explicare a modului în care are loc această schimbare misterioasă şi miraculoasă a elementelor.135
Articolul 18. – Sufletele celor morţi sunt fie în odihnă fie în chin,136 potrivit cu comportamentul lor în viaţă; dar condiţia lor nu va fi perfectă până la învierea trupului, Sufletele celor care mor într-o stare de pocăinţă (μετανοήσαντες), fără a fi adus roade de pocăinţă, sau mulţumiri (ἱκανοποίησις), se duc în Hades (ἀπέρχεσθαι εἰς ᾄδου), şi acolo ele trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor; dar ele pot fi eliberate prin rugăciunile preoţilor şi milosteniile rudelor lor, în special jertfa fără sânge a mesei (μαγάλα δυναμένης μάλιστα τῆς ἀναιμάκτου θυσίας) pe care indivizii o oferă pentru rudele lor decedate, şi care Biserica Catolică şi Apostolică o oferă zilnic pentru toţi aceştia. Eliberarea din această stare intermediară de purificare va avea loc înainte de înviere şi judecata generală, dar timpul este necunoscut.
Aceasta este în esenţă doctrina romană a purgatoriului, deşi termenul este evitat, şi nu este spus nimic despre chinurile materiale sau fizice.137
La aceste optsprezece decrete sunt adăugate patru întrebări şi răspunsuri, cu referinţă polemică la întrebări similare la sfârşitul ediţiei extinse din Mărturisirea lui Cyril.138 Prima întrebare descurajează şi chiar interzice citirea generală şi fără deosebire a Sfintelor Scripturi, în special a unor anumite porţiuni din Vechiul Testament. A doua neagă perspicacitatea Scripturilor. A treia defineşte gradul canonului incluzând Apocrifa.139 A patra învaţă închinarea la sfinţi, în special la Mama lui Dumnezeu (care este obiectul lui hyperdulia, deosebit de obişnuitul dulia faţă de sfinţi, şi latria sau închinarea potrivită datorată lui Dumnezeu), cât şi veneraţia crucii, a sfintelor Evanghelii, a vaselor sfinte, a locurilor sfinte,140 şi a imaginilor lui Hristos şi ale sfinţilor.141
În toate aceste puncte importante Sinodul de la Ierusalim este de acord în esenţă cu Biserica de la Roma, şi se opune radical Protestantismului.
Note de subsol
129 Hence it is sometimes called the Synod of Bethlehem, but it was actually held at Jerusalem.
130 Its title is Ασπὶς ὀρθδοξίας ἢ ἀπολογία καὶ ἔλεγχος πρὸς τοὺς διασύροντας τὴν ἀνατολικὴν ἐκκλησίαν αἱρετικῶς φρονεῖν ἐν τοῖς περὶ θεοῦ καὶ τῶν θείων, κ.τ.λ. Clypeus orthodoxæ fidei sive Apologia adversus Calvinistas hæreticos, Orientalem ecclesiam de Deo rebusque divinis hæretice cum ipsis sentire mentientes. The first edition, Greek and Latin, was published at Paris, 1676; then revised, 1678; also by Hardouin, and Kimmel, l.c.
131 Ἄδελφὰ φρονεῖ Λουθῆρος Καλουΐνῳ, εἰ καὶ ἐν τισι διαφέρειν δοκοῦσιν . ‘Non alia est Lutheri hæresis atque Calvini, quamquam nonnihil videtur interesse’ (Kimmel, P. I. p. 335).
132 Ὅρος, decree, decision. It is translated capitulum in Hardouin, decretum in Kimmel.
133 Under the title ‘Imperial and Patriarchal Letters on the Institution of the Most Holy Synod, with an Exposition of the Orthodox Faith of the Catholic Church of the East.’ See Blackmore, l.c. p. xxviii. Blackmore (pp. xxvi. and xxvii.) gives also two interesting letters of ‘the Most Holy Governing Synod of the Russian Church to the Most Reverend the Bishops of the Remnant of the Catholic Church in Great Britain, our Brethren most beloved in the Lord, ‘in answer to letters of two Non-Jurors and two Scotch Bishops seeking communion with the Eastern Church. Comp. § 20.
134 Decr. 17 (Kimmel, P. I. p. 457): ὥστε μετὰ τὸν ἁγιασμὸν τοῦ ἄρτου καὶ τοῦ οἴνου μεταβάλλεσθαι (to be translated) μετουσιοῦσθαι (transubstantiated), μεταποιεῖσθαι (refashioned, transformed), μεταῤῥυθμίζεσθαι (changed, reformed), τὸν μὲν ἄρτον εἰς αὐτὸ τὸ ἀληθὲς τοῦ κυρίου σῶμα, ὅπερ ἐγεννήθη ἐν Βηθλεὲμ ἐκ τῆς ἀειπαρθένου, ἐβαπτίσθη ἐν Ἰορδάνῃ, ἔπαθεν, ἐτάφη, ἀνέστη, ἀνελήφθη, κάθηται ἐκ δεζιῶν τοῦ Θεοῦ καὶ πατέρος, μέλλει ἐλθεῖν ἐπὶ τῶν νεφελῶν τοῦ οὐρανοῦ—τὸν δ̉ οἶνον μεταποιεῖσθαι καὶ μετουσιοῦσθαι εἰς αὐτὸ τὸ ἀληθὲς τοῦ κυρίου αἶμα, ὅπερ κρεμαμένου ἐπὶ τοῦ σταυροῦ ἐχύθη ὑπὲρ τῆς τοῦ κόσμου ξωῆς. Mosheim thinks that the Greeks first adopted in this period the doctrine of transubstantiation, but Kiesling (Hist. concertat. Græcorum Latinorumque de transsubstantiatione, pp. 354–480, as quoted by Tzschirner, in Vol. IX. of his continuation of Schroeckh’s Church Hist. since the Reformation, p. l02) has shown that several Greeks taught this theory long before or ever since the Council of Florence (1439). Yet the opposition to the Calvinistic view of Cyril and his sympathizers brought the Greek Church to a clearer and fuller expression on this point.
135 Ibid. (p. 461): ἔτι τῇ μετουσίωσις λέξει οὐ τὸν τρόπον πιστεύομεν δηλοῦσθαι, καθ̉ ὃν ὁ ἄρτος καὶ ὁ οἶνος μεταποιοῦνται εἰς τὸ σῶμα καὶ τὸ αἷμα τοῦ κυρίου—τοῦτο γὰρ ἄληπτον πάντη καὶ ἀδύνατον πλὴν αὐτοῦ τοῦ θεοῦ. In the Lat. Version: ‘Præterea verbo TRANSSUBSTANTIATIONIS modum ilium, quo in corpus et sanguinem Domini panis et vinum convertantur, explicari minime credimus—id enim penitus incomprehensibile,’ etc. Μετουσίωσις (not given in the Classical Dict., nor in Sophocles’s Byzantine Greek Dict., nor in Suicer’s Thesaurus)—from the classical οὐσιόω, to call into being (οὐσία) or existence, and the patristic οὐσίωσις, a calling into existence—must be equivalent to the Latin transsubstantiatio, or change of the elemental substance of bread and wine into the body and blood of Christ.
136 ἐν ἀνέσει, lit. in relaxation, recreation, ἢ ἐν ὀδύνῃ, or in pain, distress.
137 The same doctrine is taught in the Longer Russian Catechism of Philaret (on the 11th article of the Nicene Creed). It is often asserted (even by Winer, who is generally very accurate, Symb. pp. 158, 159) that the Greek Church rejects the Romish purgatory. Winer quotes the Conf. Metrophanis Critopuli, c. 20; but this has no ecclesiastical authority, and, although it rejects the word πῦρ καθαρτήριον (ignis purgatoris), and all idea of material or physical pain (τὴν ἐκείνων ποινὴν μὴ ὑλικὴν εἶναι, εἴτους ὀργανικήν, μὴ διὰ πυρός, μήτε δἰ ἄλλης ὕλης), it asserts, nevertheless, a spiritual pain of conscience in the middle state (ἀλλὰ διὰ θλίψεως καὶ ἀνίας τῆς συνειδήσεως), from which the sufferers may be released by prayers and the sacrifice of the altar. The Conf. Orthodoxa (P. I. Qu. 66) speaks vaguely of a πρόσκαιρος κόλασις καθαρτικὴ τῶν ψυχῶν, ‘a temporary purifying (disciplinary) punishment of the souls.’ The Roman Church, on her part, does not require belief in a material fire. The Greek Church has no such minute geography of the spirit world as the Latin, which, besides heaven and hell proper, teaches an intervening region of purgatory for imperfect Christians, and two border regions, the Limbus Patrum for the saints of the Old Testament now delivered, and the Limbus Infantum for unbaptized children; but it differs much more widely from the Protestant eschatology, which rejects the idea of a third or middle place altogether, and assign all the departed either to a state of bliss or a state of misery; allowing, however, different degrees in both states corresponding to the different degrees of holiness and wickedness.
138 Comp. § 15, p. 57.
139 The following Apocrypha are expressly mentioned (Vol. I. p. 467): The Wisdom of Solomon, Judith, Tobit, History of the Dragon, History of Susannah, the books of the Maccabees, the Wisdom of Sirach. The Confession of Mogilas, though not formally sanctioning the Apocrypha, quotes them frequently as authority, e.g. Tobit xii. 9, in P. III. Qu. 9, on alms. On the other hand, the less important Confession of Metrophanes Critopulus, c. 7 (Kimmel, P. II. p. 104 sq.), mentions only twenty-two canonical books of the Old Test., and excludes from them the Apocrypha, mentioning Tobit, Judith, Wisdom of Solomon, Wisdom of Sirach, Baruch, and the Maccabees. The Russian Catechism of Philaret omits the Apocrypha in enumerating the books of the Old Test., for the reason that ‘they do not exist in Hebrew,’ but adds that ‘they have been appointed by the fathers to be read by proselytes who are preparing for admission into the Church.’ (See Vol. II. 451, and Blackmore’s translation, pp.38, 39.)
140 προσκυνοῦμεν καὶ τιμῶμεν τὸ ξύλον τοῦ τιμίου τοῦ ζωοποιοῦ σταυροῦ, κ.τ.λ.
141 τὴν εἰκόνα τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χρ. καὶ τῆς ὑπεραγίας θεοτόκου καὶ πάντων τῶν ἁγίων προσκυνοῦμεν καὶ τιμῶμεν καὶ ἀσπαζόμεθα.
