SINODUL DIN IERUSALIM DIN 1672

Acesta este cel mai important dintre toate sinoadele ţinute în Ierusalim după întâlnirea apostolilor (Fapte 15; vezi Consiliul Apostolic). Din timpul lui Cyril Lucar (q.v.), Biserica estică a stat sub suspiciune de tendinţe Calviniste, şi nu fără un motiv. Dar moartea violentă a lui Cyril a pecetluit soarta mişcării pe care el a condus-o. Succesorul său, Cyril din Berrho a condamnat învăţătura sa la un sinod în Constantinopol în 1638, şi astfel a făcut şi succesorul său, Parthenius, patru ani mai târziu, într-un sinod la Iaşi. Petru Movilă, metropolitanul rus de Kiev, a alcătuit o mărturisire de credinţă în 1843, pentru care el a obţinut aprobarea lui Parthenius şi a patriarhilor din Alexandria, Antioh, Ierusalim şi Moscova. Între timp partidele Romano Catolice şi Protestante din vest încercau să sprijine părţile lor respective citând mărturia estică, nu mereu, dacă grecii sunt de crezut, destul de exact. Astfel, predicatorul francez Calvinist, Jean Claude, în controversa sa asupra Împărtăşaniei cu Nicole şi Arnauld, a apelat la scriitorii estici mai bătrâni, a căror învăţătură pare să fi fost înviată de Cyril şi aderenţii săi; Janseniştii, sprijiniţi de tribunalul francez, către profesia ortodoxă a grecilor. Nectarius (q.v.), patriarh în Ierusalim, a publicat o carte împotriva lui Claude; şi succesorul său Dositheus (q.v.) a considerat necesar să mai întreprindă încă o acţiune formală, nu fără presiune din partea ambasadorului francez, Olivier de Nointel, care l-a influenţat să cheme un sinod la Ierusalim pentru a respinge aceste acuzaţii de Calvinism. Acest sinod a fost frecventat de cei mai proeminenţi reprezentanţi ai Bisericii estice, inclusiv şase metropolitani în afară de Dositheus şi predecesorul său pensionat, şi decretele sale au primit o aprobare atât de universală încât le-a făcut mai adevărat o expresie a credinţei Bisericii greci decât orice sinod de mai târziu ar putea pretinde pentru sine. Ocazia sa este văzută în faptul că prima parte a discuţiilor sale este direcţionată spre respingerea încercărilor „neruşinate” ale Calviniştilor de a-şi sprijini învăţătura lor prin autoritatea estică. Această parte conţine actele consiliilor de la Constantinopol şi Iaşi, şi corectează istoria recentă cu scopul de a arăta libertatea patriarhatului de eroare, în timp ce în acelaşi timp anatemizează scrierile şi propunerile eretice care purtau numele unui patriarh. A doua parte conţine declaraţia de credinţă ortodoxă pe care Dositheus, în numele Părinţilor adunaţi, a înfăţişat-o în opoziţie cu tezele respinse ale lui Cyril. Aceasta le urmează punct cu punct, aderând pe cât de mult posibil la structura lor, dar schimbând substanţa lor într-un conţinut ortodox. Ea conţine optsprezece decrete şi patru întrebări. Tratarea anterioară cu Trinitatea; Sfânta Scriptură şi expunerea sa de Biserică; predestinarea; originea răului, şi relaţia faţă de acesta a providenţei divine; păcatul original; întruparea; slujba de mijlocire a lui Hristos şi sfinţii; credinţa lucrând prin dragoste; Biserica, episcopatul ei, calitatea de membru în ea, infailibilitatea ei, justificarea prin credinţă şi fapte; capacitatea omului natural şi a celui regenerat; cele şapte sacramente; botezul copiilor; Împărtăşania; şi condiţia sufletului după moarte. Întrebările acoperă canonul Scripturii, dacă el poate fi înţeles de toţi, chestiunea imaginilor, şi cultul sfinţilor. Luat ca un întreg, „Scutul Ortodoxiei,” după cum întreaga declaraţie oficială a fost intitulată, este una dintre cele mai importante expresii ale credinţei Bisericii estice.

(RUDOLPH HORMANN.)

BIBLIOGRAFIE: O ediţie bună a Faptelor este în Harduin, Concilia, xi. 179-272, şi o ediţie hotărâtoare în E. J. Kimmel, Monumenta fidei eccleeiae occidentalis, Jena, 1850; ele sunt în engleză în The Acts and Decrees . . . tradusă din greacă . . . conţinând Mărturisirea . . . lui Cyril Lukar, cu Note de J. N. W. B. Robertson, London, 1899. Consultaţi: W. Gass, Symbolik der griechischen Kirche, pp. 79 sqq., Berlin, 1872; F. Kattenbusch, Vergleichende Konfessionskunde, p. 145, Freiburg, 1890; KL, vi. 1359-1360.

Print Friendly, PDF & Email