Capitolul VI. Al actelor şi decretelor din Sinodul de la Ierusalim (1672)
După ce a studiat în Europa de vest, Cyril Lucar (sau Lucarius, forma latină) a devenit în cele din urmă Patriarh de Constantinopol, 1620. O mărturisire de credinţă, scrisă în latină şi atribuită lui Cyril, a fost publicată în Geneva, 1629. Enciclopedia Britanica ne oferă un scurt sumar:
În cele 18 articole ale sale Lucaris a profesat efectiv toate doctrinele principale ale Calvinismului; predestinarea, justificarea doar prin credinţă, acceptarea a doar două sacramente (în loc de şapte, după cum este învăţat de Biserica Ortodoxă Estică), respingerea icoanelor, respingerea infailibilităţii bisericii, şi aşa mai departe. În biserica Ortodoxă Mărturisirea a început o controversă care a culminat în 1672 într-o convocare de Dositheos, patriarh al Ierusalimului, al unui consiliu al bisericii care a respins toate doctrinele Calviniste şi a re formulat învăţăturile Ortodoxe într-o modalitate intenţionată să le distingă faţă de Protestantism şi Romano Catolicism.
Actele şi decretele din Sinodul de la Ierusalim au fost traduse din greacă şi editate de J.N.W.B. Robertson, 1899. Autorităţile Ortodoxe care s-au adunat pentru Sinodul din Ierusalim au pretins că Mărturisirea din 1629 a fost un fals făcut de Calvinişti. Capitolul I citează mult din predicile lui Cyril, pentru a contrazice fiecare capitol din Mărturisirea din 1629. Capitolele II şi III dau dovezi şi motive de a disputa calitatea de autor a lui Cyril faţă de Mărturisirea din 1629, şi mai important, pentru a demonstra că nu era un act oficial al unui patriarh Ortodox. Capitolul IV explică de ce credinţa Bisericii Estice nu a fost niciodată Calvinistă, în particular în ce priveşte Sfânta Împărtăşanie ca Prezenţă Reală şi sacrificiu adevărat. Capitolul V incorporează acte, decrete şi scrisori ale sinoadelor anterioare împotriva Mărturisirii din 1629. Capitolul VI arată credinţa Ortodoxă în optsprezece decrete şi patru întrebări, cunoscute în mod obişnuit ca Mărturisirea lui Dositheus, care este inclusă în anexă. (Dositheus este forma latinizată a lui Dositheos.)
Aici urmează Capitolul VI din Actele şi Decretele din Sinodul din Ierusalim, incluzând Mărturisirea lui Dositheus. Toate cuvintele şi frazele incluse aici în paranteze pătrate [ ] sau în paranteze ( ) sunt îngrădite astfel în original; textul cursiv aici este cursiv în original. Întreruperile de pagină din original sunt indicate aici prin numărul de pagină îngrădit de paranteze unghiulare < >. Notele de subsol citate biblice sau aluzii în original sunt incluse aici în corpul textului în acolade { }; toate celelalte note de subsol (incluzând cuvinte şi fraze în greaca originală, şi comentariile şi critica textuală de Robertson) sunt omise aici, cu excepţia a câtorva care sunt îngrădite de acolade { } şi marcate JNWBR. Notele mele sunt incluse în acolade { } şi marcarte ELC.
CAPITOLUL VI.
Pentru cei candizi şi iubitori de adevăr, ce s-a spus va fi suficient, sau mai degrabă, ca să spun aşa, mai mult decât suficient pentru a-i face să înţeleagă ce este doctrina Bisericii Estice, şi că ea nu a fost în nici o vreme în acord cu Calviniştii în noutăţile lor (nu în fapt cu oricare alţii în afară de ea însăşi), nici nu l-a recunoscut {Cyril Lucar ELC} despre care ei susţin că a fost din partida lor. Totuşi, pentru respingerea completă şi eradicarea proiectelor care au fost formate, contrar slavei lui Dumnezeu, împotriva bastioanelor religiei noastre Ortodoxe, şi, ca să spun aşa, pentru dărâmarea completă a blasfemiilor conţinute în Capitolele <110> etalate {din Mărturisirea din 1629 ELC}, noi am considerat corect să punem anumite Întrebări şi Capitole {cele 18 decrete de sub ELC} corespunzând numărului celor scrise de Cyril, şi diametral opuse acestora, în care el, ca să spun aşa (aşa cum a fost presupus de multe ori), a aţâţat limba sa împotriva lui Dumnezeu, {conform Psalmului 43:3} astfel că ele pot fi numite o respingere şi o corectură a celor spuse în Capitolele lui Cyril. Şi ordinea care este constatată acolo va fi urmată în acestea care vor fi arătate de noi, astfel ca fiecare dintre cei Credincioşi să poată fi în stare să compare, şi să le judece pe amândouă, şi să cunoască uşor Ortodoxia Bisericii Estice, şi falsitatea ereticilor. Totuşi, unde necesitatea va cere aceasta, vom omite unele lucruri, sau vom adăuga alte lucruri pentru o înţelegere mai clară a chestiunii. Şi vom folosi cuvinte, propoziţii complete, şi {sic ELC} le vom pune acolo, astfel ca să nu se pară că luptăm împotriva cuvintelor şi propoziţiilor Ortodoxe decât împotriva noutăţilor şi dogmelor profane.
[MĂRTURISIREA LUI DOSITHEUS.]
Dositheus, prin mila lui Dumnezeu, Patriarh de <111> Ierusalim, spre cei care întreabă şi se interesează de credinţa şi închinarea grecilor, adică a Bisericii Estice, cum în adevăr gândesc în privinţa credinţei Ortodoxe, în numele obişnuit al tuturor creştinilor supuşi Tronului nostru Apostolic, şi al închinătorilor Ortodocşi care stau pentru un timp în această sfântă şi măreaţă cetate a Ierusalimului (care cu întreaga Biserică Catolică sunt de acord în tot ceea ce priveşte credinţa) a publicat această Mărturisire concisă, pentru o mărturie deopotrivă înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea omului, cu o conştiinţă sinceră şi lipsită de orice prefăcătorie.
DECRETUL I.
Noi credem într-un Dumnezeu, adevărat, atotputernic şi infinit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; Tatăl nenăscut; Fiul născut din Tatăl înainte de ere, şi <112> consubstanţial cu Tatăl şi Duhul Sfânt care vine de la Tatăl, şi consubstanţial cu Tatăl şi Fiul. Aceste trei Persoane într-o singură esenţă le numim Preasfânta Trinitate, – care să fie totdeauna binecuvântată, glorificată şi adorată de toată creaţia.
DECRETUL II.
Noi credem Scripturile Divine şi Sacre că sunt învăţate de Dumnezeu; şi, de aceea, trebuie să credem acelaşi lucru fără îndoială; totuşi nu altfel decât a interpretat şi a dat Biserica Catolică. Căci fiecare erezie nebună primeşte, într-adevăr, Scripturile Divine, dar le interpretează pervers pe acestea, folosind metafore şi omonime, şi sofisme din înţelepciunea omului, confundând ceea ce trebuie să fie distins, şi superficial ceea ce nu ar trebui să fie ceva cu care se glumeşte. Căci dacă [noi ar fi să primim aceeaşi] altfel, fiecare om susţinând în fiecare zi un sens diferit în privinţa aceluiaşi lucru, Biserica Catolică nu ar continua [după cum o face] prin harul lui Hristos să fie Biserica până în această zi, susţinând aceeaşi <113> doctrină de credinţă, şi întotdeauna aceeaşi fermă credinţă, ci ar fi închiriată în nenumărate partide, şi supusă ereziilor; nici Biserica nu ar fi sfântă, stâlpul şi temelia adevărului, {1 Timotei 3:15} fără pată sau riduri; {Efeseni 5:27} ci ar fi Biserica ticăloşilor {Psalmul 25:5} după cum este clar că este cea a ereticilor, şi în special cea a lui Calvin, celor care nu le este ruşine să înveţe de la Biserică, şi apoi să o respingă în mod rău. De aceea, mărturia Bisericii Catolice este de asemenea, credem noi, nu de o autoritate inferioară celei a Scripturilor Divine. Căci unul şi acelaşi Duh Sfânt fiind autorul celor două, este aproape acelaşi lucru să fi învăţat de Scripturi şi de Biserica Catolică. Mai mult, când orice om vorbeşte de la sine el este pasibil de a greşi, şi de a înşela, şi de a fi înşelat; dar Biserica Catolică, ca şi când nu ar fi vorbit niciodată, sau să fi vorbit de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu – care fiind învăţătorul ei, ea este inepuizabil bogată mereu – este imposibil pentru ea să greşească într-un fel, sau să înşele, sau să fie înşelată; dar ca şi Scripturile Divine, este infailibilă, şi are autoritate veşnică. <114>
DECRETUL III.
Noi credem că Dumnezeul cel prea bun a predestinat din veşnicie spre slavă pe cei pe care El i-a ales, şi i-a încredinţat spre condamnare pe cei care El i-a respins; dar nu aşa încât El să îl justifice pe unul şi să îl condamne pe altul fără motiv. Căci aceasta ar fi contrar naturii lui Dumnezeu, care este Tatăl comun tuturor, şi nu snob, şi vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi să vină la cunoştinţa adevărului; {1 Timotei 2:4} dar de vreme ce El a ştiut mai dinainte că cineva va folosi corect voinţa sa liberă, şi altul în mod greşit, El l-a predestinat pe unul, sau l-a condamnat pe altul. Şi noi înţelegem folosirea voinţei libere astfel, că harul Divin şi edificator, şi pe care noi îl numim harul preventiv, fiind, ca o lumină spre cei din întuneric, prin bunătatea Divină împărţită tuturor, spre cei care sunt doritori să asculte aceasta – căci este spre doar folosul celor doritori, nu a celor nedoritori – şi cooperanţi cu ea, în ceea ce aceasta cere ca necesar pentru mântuire, este oferit în consecinţă harul particular; care, cooperând <115> cu noi, şi făcându-ne în stare, şi făcându-ne perseverenţi în dragostea lui Dumnezeu, adică, în înfăptuirea acelor lucruri bune pe care ar vrea Dumnezeu să le facem, şi pe care harul Său preventiv ne avertizează că noi trebuie să le facem, ne-a justificat, şi ne-a predestinat. Dar cei care nu vor asculta, şi nu vor coopera cu harul; şi de aceea, nu vor împlini acele lucruri pe care Dumnezeu ar vrea să le înfăptuim, şi că abuzul în slujba lui Satan, voinţa liberă pe care ei au primit-o de la Dumnezeu pentru a înfăptui în mod voluntar ceea ce este bine, sunt destinaţi condamnării veşnice.
Dar a spune, aşa cum o fac cei mai răi eretici şi aşa cum este conţinut în Capitolul care răspunde la aceasta – că Dumnezeu, în predestinare, sau condamnare, nu a avut în vedere faptele celor predestinaţi, sau condamnaţi, ştim că este profan şi necuviincios. Căci astfel Scriptura ar fi opusă faţă de sine, de vreme ce ea a promis credinciosului mântuire prin fapte, totuşi presupune că Dumnezeu este singurul ei autor, doar prin harul său lămuritor, pe care El l-a acordat fără faptele anterioare, pentru a arăta omului adevărul lucrurilor divine, şi să îl înveţe cum poate el să coopereze cu acesta, dacă va dori, şi face ce este bun şi acceptabil, şi de a obţine astfel <116> mântuirea. El nu a luat puterea voinţei – a dori să ascultăm, sau să nu îl ascultăm.
Dar decât să afirmi că Voinţa Divină este astfel singură şi fără cauză autorul condamnării lor, ce calomnie mai mare poate fi fixată asupra lui Dumnezeu? Şi ce nedreptate şi blasfemie mai mare poate fi oferită Celui Preaînalt? Pentru aceasta Divinitatea nu este ispitită cu rele, {conform Iacov 1:13} şi că El în mod egal a dorit mântuirea tuturor, de vreme ce nu există vre-o referinţă a persoanelor cu El, ştim; şi că pentru cei care prin propria lor alegere rea, şi inima lor nepocăită, au devenit vase ale dezonoarei, există, după cum este drept, a decretat condamnarea, aceasta mărturisim. Dar din pedeapsa veşnică, din cruzime, necruţare şi neomenie, noi nu spunem niciodată, niciodată că Dumnezeu este autorul care ne spune că există bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte. {Luca 15:7} Departe de noi, în timp ce avem simţurile noastre, astfel a crede, sau a gândi; şi noi supunem unui blestem veşnic pe cei care spun şi gândesc astfel de lucruri, şi îi considerăm a fi mai răi decât oricare dintre păgâni. <117>
DECRETUL IV.
Noi credem că Dumnezeul tri-personal, Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt a fi creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute; şi cele nevăzute sunt Puterile angelice, sufletele raţionale, şi demonii, – deşi nu Dumnezeu i-a făcut pe demoni ceea ce după aceea au devenit prin propria lor alegere, – dar cele văzute sunt cerul şi ceea ce este sub cer. Şi pentru că Creatorul este bun prin natură, El a făcut toate lucrurile foarte bune {conform Geneza 1:31} orice a făcut El, el nu poate fi creatorul răului. Dar dacă trebuie să existe rău, ca să spun aşa, păcat, el a venit în mod contrar Voinţei Divine, în om sau în demon, – căci acel rău este simplu în natură, noi nu recunoaştem, – este fie de la om, fie de la diavolul. Căci este o regulă adevărată şi infailibilă, că Dumnezeu nu este în nici un caz autorul răului, acesta nu poate fi atribuit lui Dumnezeu prin nici un raţionament drept.
DECRETUL V.
Noi credem că toate lucrurile care sunt, fie vizibile fie invizibile, a fi guvernate de providenţa lui Dumnezeu; dar deşi Dumnezeu a cunoscut mai dinainte <118> relele, şi le-a permis, totuşi în faptul că sunt rele, El nu este nici inventatorul, nici autorul lor. Dar când acestea au apărut, ele pot fi stăpânite de Bunătatea Supremă pentru ceva folositor, nu într-adevăr ca fiind autorul lor, ci ca sădirea acolo a ceva pentru bine. Şi noi trebuie să adorăm, dar nu curios să ne interesăm în Providenţa Divină în judecăţile sale revelate doar parţial şi inexprimabile. {conform Romani 11:33} Deşi ceea ce este revelat nouă în Scriptura Divină în privinţa acesteia este a fi conductibil spre viaţa veşnică, noi trebuie în mod onest să căutăm, şi apoi fără ezitare să interpretăm aceleaşi noţiuni primare în mod agreabil despre Dumnezeu.
DECRETUL VI.
Noi credem că primul om creat de Dumnezeu a căzut din Paradis, când, dispreţuind porunca Divină, el a folosit sfatul înşelător al şarpelui. Şi de vreme ce păcatul ereditar a curs din posteritatea sa; astfel nu este cineva care este născut din carne care să nu poarte această povară, şi să nu experimenteze fructele din această lume prezentă. Dar prin aceste <119> roade şi această povară noi nu înţelegem păcatul [real], cum ar fi hula, blasfemia, crima, sodomia, adulterul, concubinajul, ostilitatea, şi orice altceva este prin alegerea noastră depravată încredinţată contrară Voinţei Divine, nu din natură; căci mulţi dintre Strămoşi şi Profeţi, şi un mare număr dintre alţii, cât şi dintre cei de sub umbra [Legii], ca sub adevărul [Evangheliei], precum ar fi divinul Precursor, {Sf. Ioan Botezătorul ELC} şi în special Mama lui Dumnezeu Cuvântul, veşnica Fecioară Maria, nu a experimentat acestea, sau astfel de defecte; doar ceea ce Justiţia Divină l-a lovit pe om ca o pedeapsă pentru fărădelegea [originală], cum ar fi transpiraţia în muncă, durerile, bolile trupeşti, durerile în naşterea copiilor, şi, în final {în totalizare ELC}, în timpul pelerinajului nostru, să trăim o viaţă muncitoare, şi ultimul lucru, moartea trupească.
DECRETUL VII.
Noi credem în Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, că s-a golit pe Sine, {conform Filipeni 2:7} adică, a luat în Persoana Sa trupul uman, fiind <120> născut din Duhul Sfânt, în pântecele veşnicei Fecioare Maria; şi, devenind om, născându-se fără a cauza vre-o durere sau travaliu Mamei Sale după trup, sau să lezeze virginitatea ei, a suferit, a fost îngropat, a înviat în slavă a treia zi, potrivit Scripturilor, {conform 1 Corinteni 15:3, 4} s-a ridicat la ceruri, şi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Pe care noi îl aşteptăm să judece pe cei vii şi pe cei morţi.
DECRETUL VIII.
Noi credem că Domnul nostru Isus Hristos este singurul mijlocitor, şi că în faptul că El s-a dat ca o răscumpărare pentru toţi, El a făcut prin Sângele Său o împăcare între Dumnezeu şi om, şi că El Însuşi poartă de grijă celor ce sunt ai Săi ca avocat şi împăcare pentru păcatele noastre. Deşi în rugăciuni şi implorări către El noi spunem că Sfinţii sunt mijlocitori, şi, mai presus de toţi, nepătata Mamă a lui Dumnezeu Cuvântul; sfinţii Îngeri de asemenea – despre care noi ştim că <121> sunt puşi peste noi – Apostolii, Profeţii, Martirii, Cei Sfinţi, şi toţi cei pe care El i-a glorificat pentru că L-au slujit cu credincioşie. Cu care noi recunoaştem de asemenea pe Episcopi şi Preoţi, ca stând la Altarul lui Dumnezeu, şi oamenii drepţi remarcabili pentru virtute. Pentru aceasta noi ar trebui să ne rugăm unul pentru altul, şi că rugăciunea celui neprihănit foloseşte mult, <Iacov 5:16> şi că Dumnezeu îi ascultă mai degrabă pe Sfinţi decât pe cei care au căzut în păcate, noi învăţăm din Sfintele Oracole. Şi nu doar Sfinţii în timpul pelerinajului lor sunt priviţi ca mediatori şi mijlocitori pentru noi la Dumnezeu, ci în special după moartea lor, când toată viziunea adâncă s-a desfiinţat, ei privesc clar Sfânta Trinitate; în a cărei lumină infinită ei ştiu ceea ce ne priveşte pe noi. Căci după cum nu ne îndoim că Profeţii în timp ce erau în trup cu percepţiile simţurilor au ştiut ce se făcea în cer, şi astfel au prevestit ceea ce era viitor; tot astfel Îngerii, şi Sfinţii devin ca Îngerii, cunosc în lumina infinită a lui Dumnezeu ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne îndoim, ci mai degrabă fără ezitare credem şi mărturisim. <122>
DECRETUL IX.
Noi credem că nimeni nu este mântuit fără credinţă. Şi prin credinţă noi înţelegem noţiunea corectă care este în noi cu privire la Dumnezeu şi lucrurile divine, care, lucrând în dragoste, adică, prin [observarea] poruncilor Divine, ne-a justificat cu Hristos; şi fără această [credinţă] este imposibil să îl mulţumim pe Dumnezeu.
DECRETUL X.
Noi credem ceea ce este numit, sau mai degrabă este, Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, şi în care noi am fost învăţaţi să credem, conţine în general pe toţi cei Credincioşi în Hristos, care, ca să spunem aşa, fiind încă în pelerinaj, nu au ajuns încă în casa lor din Ţinutul Tatălui. Dar în nici un caz nu confundăm această Biserică care este acum în pelerinajul ei cu ceea ce este în Ţinutul Tatălui, pentru că ar putea fi, după cum spun ereticii, ca membrii celor două să fie oile lui Dumnezeu, Păstorul Şef, {conform Psalmul 94:7} şi venerat de acelaşi Duh Sfânt; căci aceasta este absurd şi imposibil, de vreme ce una încă este militantă <123> în călătoria ei; şi cealaltă este triumfătoare, şi stabilită în Ţinutul Tatălui, şi a primit premiul. Din care Biserică Catolică, de vreme ce un om muritor nu poate fi universal şi veşnic capul, Domnul nostru Isus Hristos Însuşi este capul, şi El Însuşi ţine cârma în conducerea Bisericii, prin Sfinţii Părinţi. Şi de aceea, peste Bisericile particulare, care sunt Biserici reale, şi constau din membri reali [ai Bisericii Catolice], Duhul Sfânt a rânduit Episcopi ca lideri şi păstori, care ne fiind deloc prin abuz, ci pe bună dreptate, autorităţi şi capete, care privesc spre Începutul şi Sfârşitul Mântuirii noastre, {conform Evrei 2:10; 12:2} şi supun Lui ceea ce fac ei în capacitatea lor de capete cu adevărat.
Dar deoarece printre alte hule ale lor, Calviniştii şi-au imaginat de asemenea aceasta, că probabil simplul Preot şi Marele Preot {Episcop ELC} sunt aceeaşi; şi că nu există o necesitate de Mari Preoţi, şi că Biserica poate fi condusă de unii Preoţi; şi că nu un Mare Preot [doar], ci un Preot de asemenea este în stare să ordineze un Preot, şi un <124> număr de Preoţi pentru a ordina un Mare Preot; şi afirmă în limbaj mândru că Biserica Estică aprobă această noţiune rea – pentru care scop al Zecelea Capitol a fost scris de Cyril – noi declarăm explicit potrivit minţii care a fost obţinută de la începutul Bisericii Estice: –
Că demnitatea Episcopului este atât de necesară în Biserică, încât fără el, nici Biserica nici creştinii nu ar fi şi nici nu s-ar vorbi despre ei. Căci el, ca un succesor al Apostolilor, primind în succesiune continuată prin punerea mâinilor şi invocarea Preasfântului Duh harul care îi este dar de Domnul de a lega şi a dezlega, este o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ, şi printr-o participare amplă la acţiunea Duhului Sfânt, care este funcţionarul şef, este o fântână a tuturor Tainelor [Sacramentelor] Bisericii Catolice, prin care noi obţinem mântuirea.
Şi el este, noi presupunem, atât de necesar Bisericii ca suflarea pentru un om, sau soarele pentru lume. De unde s-a spus elegant <125> de unii spre lauda demnităţii Înaltei Preoţii, „Ce este Dumnezeu în Biserica cerească a celor întâi-născuţi, {conform Evrei 12:23} şi soarele în lume, şi fiecare Mare Preot în Biserica sa particulară, deoarece prin el turma este iluminată, hrănită şi devine templul lui Dumnezeu.” {conform Efeseni 2:21}
Şi faptul că acest mare mister şi demnitate a Episcopatului a coborât la noi printr-o succesiune continuată este evident. Căci de vreme ce Domnul a promis că este cu noi mereu, deşi El este cu noi prin alte mijloace ale harului şi ale operaţiilor Divine, totuşi el face aceasta într-o manieră mai remarcabilă, deşi Episcopul ca funcţionar şef ne face ai Săi şi locuieşte cu noi, şi prin Tainele divine este unit cu noi; dintre care Episcopul este primul ministru, şi şeful funcţionar, prin Duhul Sfânt, şi a rezistat ca noi să nu cădem în erezie. Şi, de aceea [John] Damascen, {sic ELC} în a sa a Patra Epistolă către africani, a spus, Biserica Catolică este pretutindeni obligată să <126> poarte de grijă Episcopilor; şi acel Clement, primul Episcop al romanilor, şi Evodius la Antioh, şi Mark la Alexandria, au fost succesori ai lui Petru este un lucru recunoscut. De asemenea faptul că divinul Andrew l-a înscăunat pe Stachys pe Tronul de la Constantinopol, în locul său; şi că în această mare sfântă cetate a Ierusalimului Domnul nostru Însuşi l-a numit pe Iacov, şi că după Iacov a urmat altul, şi apoi altul, până în vremurile noastre. Şi, de aceea, Tertulian în a sa Epistolă către Papianus i-a numit pe toţi Episcopii succesorii Apostolilor. La succesiunea lor faţă de demnitatea şi autoritatea Apostolilor, Eusebiu, [prietenul] lui Pamphilus, mărturiseşte, şi toţi Părinţii mărturisesc, despre care este inutil să dăm o listă; şi acesta este cel mai comun şi mai vechi obicei pe care îl confirmă Biserica Catolică.
Şi faptul că demnitatea Episcopatului <127> diferă de cea a Preoţiei simple este evident. Căci Preotul este ordinat de Episcop, dar un Episcop nu este ordinat de un Preot, ci de doi sau trei Mari Preoţi, aşa cum porunceşte Canonul Apostolic. Şi Preotul este ales de Episcop, dar Marele Preot nu este ales de Preoţi sau Presbiteri, nici nu este ales de Prinţii seculari, ci de Sinodul Bisericii Primare a acelei ţări, în care este situat oraşul care îi primeşte pe cei ordinaţi, sau cel puţin de un Sinod din Provincie în care el va deveni un Episcop. Sau, dacă vre-odată oraşul îl alege, nu face aceasta în mod absolut; dar alegerea este referită Sinodului; şi dacă se pare că el a obţinut aceasta în mod plăcut faţă de Canoane, cel Ales {Preotul ales să devină un Episcop ELC} este avansat prin ordinare de către Episcopi, cu invocarea Preasfântului Duh; dar dacă nu, el este avansat de către Sinodul care îl alege. Şi Preotul, într-adevăr păstrează pentru sine autoritatea şi harul Preoţiei, pe care el a primit-o, dar Episcopul împarte aceasta şi altora. Şi cel care a primit demnitatea Preoţiei <128> de la Episcop, poate înfăptui Sfântul Botez, Rugăciunea cu undelemn, serveşte sacrificial Jertfa fără sânge, şi împarte oamenilor Preasfântul Trup şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos, unge pe cel botezat cu Sfântul Mir, încoronează pe cei Credincioşi care se căsătoresc legal, se roagă pentru cei bolnavi, şi ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului, {conform 1 Timotei 2:4} şi în special pentru iertarea păcatelor celor Credincioşi, vii şi morţi. Şi dacă el este remarcabil în experienţă şi virtute, primindu-şi autoritatea sa de la Episcop, el îi direcţionează pe cei Credincioşi care vin la el, şi îi conduce în calea de a avea împărăţia cerească, şi este numit un predicator al sfintei Evanghelii. Dar Marele Preot este de asemenea slujitorul tuturor acestora, de vreme ce el este de fapt, aşa cum s-a spus mai înainte, fântâna Misterelor Divine şi a harurilor, prin Duhul Sfânt, şi doar el consacră Sfântul Mir. Şi hirotonosirile tuturor ordinelor şi gradelor din Biserică sunt potrivite pentru el; şi în cel mai înalt sens el <129> leagă şi dezleagă, şi sentinţa sa este aprobată de Dumnezeu, aşa cum a promis Domnul. {Matei 16:19} Şi el predică Sfânta Evanghelie, şi se luptă pentru credinţa Ortodoxă, şi cei care refuză să audă el îi dă afară din Biserică ca păgâni şi vameşi, {conform Matei 18:17} şi el pune ereticii sub excomunicare şi anatemă, şi îşi dă viaţa sa pentru oi. {când Ioan 10:11} Din care este evident, că fără contradicţie Episcopul diferă de Preotul simplu, şi că fără el toţi Preoţii din lume nu şi-ar putea exercita păstorirea în Biserica lui Dumnezeu, sau să conducă aceasta.
Dar este spus bine de către unul dintre Părinţi, că nu este uşor să găseşti un eretic care are înţelegere. Căci atunci când aceştia părăsesc Biserica, ei sunt părăsiţi de Duhul Sfânt, şi nu rămâne în ei nici înţelegere nici lumină, ci doar întunecime şi orbie. Căci dacă aceasta nu s-a întâmplat lor, ei nu s-au opus lucrurilor care sunt cele mai clare; printre care se află adevăratul mister al Episcopiei, care este învăţat <130> de Scriptură, scris, mărturisit, deopotrivă de toată istoria Clericală şi de scrierile oamenilor sfinţi, şi este ţinut mereu şi recunoscut de Biserica Catolică.
DECRETUL XI.
Noi credem că suntem membrii Bisericii Catolice toţi cei Credincioşi, şi doar cei Credincioşi; care, într-adevăr, au primit Credinţa nevinovată a Mântuitorului Hristos, de la Hristos Însuşi, şi de la Apostoli, şi Sfintele Sinoade Ecumenice, aderăm la aceeaşi fără clătinare; deşi unii dintre ei pot fi vinovaţi de tot felul de păcate. Căci numai dacă cei Credincioşi, chiar când trăiau în păcat, erau membri ai Bisericii, ei nu au putut fi judecaţi de Biserică. Ci acum fiind judecaţi de ea, şi chemaţi la pocăinţă, şi călăuziţi în calea preceptelor ei binefăcătoare, deşi ei pot fi încă murdăriţi de păcate, doar pentru aceasta, că ei nu au căzut în disperare, şi că ei s-au lipit de credinţa Catolică şi Ortodoxă, ei sunt, şi sunt consideraţi ca, membri ai Bisericii Catolice.
DECRETUL XII.
Noi credem că Biserica Catolică este <131> învăţată de Duhul Sfânt. Căci el este adevăratul Paraclete; pe care Hristos l-a trimis de la Tatăl, {conform Ioan 25:26} pentru a învăţa adevărul, {conform Ioan 26:13} şi pentru a alunga întunericul din minţile celor Credincioşi. Totuşi, învăţătura Duhului Sfânt, nu în mod imediat, ci prin sfinţii Părinţi şi Lideri ai Bisericii Catolice, iluminează Biserica. Căci de vreme ce toată Scriptura este, şi este numită, cuvântul Duhului Sfânt; nu că ea a fost vorbită direct de El, ci ea a fost vorbită de El prin Apostoli şi Profeţi; tot astfel Biserica este învăţată într-adevăr prin Duhul dătător de Viaţă, ci prin mediul sfinţilor Părinţi şi Doctori (a căror conducere este recunoscută a fi Sfinte Sinoade Ecumenice; căci noi nu vom înceta să spunem aceasta de zece mii de ori); şi, de aceea, nu numai că suntem convinşi, dar noi profesăm ca adevărat şi fără îndoială cu certitudine, că este imposibil pentru Biserica Catolică să greşească, sau să fie înşelată, sau vre-odată să aleagă falsitatea în loc de adevăr. Căci Duhul Preasfânt operând continuu prin sfinţii Părinţi şi Lideri care slujesc cu credincioşie, au eliberat Biserica de eroarea de orice fel. <132>
DECRETUL XIII.
Noi credem că omul nu este simplu justificat doar prin credinţă, ci prin credinţa care lucrează prin dragoste, ca să spun aşa, prin credinţă şi fapte. Dar [noţiunea] că credinţa împlineşte funcţia unei mâini care apucă neprihănirea care este în Hristos, şi o aplică spre mântuirea noastră, noi ştim că este departe de toată Ortodoxia. Căci credinţa înţeleasă astfel ar putea fi posibilă în toţi, şi nimeni nu ar putea pierde mântuirea, ceea ce este evident fals. Ci dimpotrivă, noi mai degrabă credem că nu corelativa credinţei, ci credinţa care este în noi, justifică prin fapte, cu Hristos. Dar noi considerăm faptele nu ca şi mărturii care certifică chemarea noastră, ci ca fiind roade în sine, prin care credinţa devine eficace, şi ca în sine meritând, prin promisiunile Divine {conform 2 Corinteni 5:10} şi fiecare dintre cei Credincioşi poate primi ce este realizat prin trupul lor, fie bine fie rău, într-adevăr.
DECRETUL XIV.
Noi credem că omul în căderea prin <133> fărădelegea [originală] de a fi devenit comparabil şi asemenea animalelor, adică, de a fi distrus deplin, şi de a fi căzut din perfecţiunea şi indiferenţa sa, totuşi nu de a-şi fi pierdut natura şi puterea pe care el a primit-o de la Dumnezeul suprem bun. Căci altfel el nu ar fi fost raţional, şi în consecinţă nici om; ci având aceeaşi natură, în care el a fost creat, şi aceeaşi putere a naturii sale, adică voinţa liberă, trăind şi operând. Astfel că este prin natură în stare să aleagă şi să facă ce este bine, şi să evite şi să urască ceea ce este rău. Căci este absurd să spunem că natura care a fost creată bună de El care este supremul bine îi lipseşte puterea de a face bine. Căci aceasta ar însemna să facă acea natură rea – atunci ce ar putea fi mai profan? Căci puterea de a lucra depinde de natură, şi natura de autorul ei, deşi într-o manieră diferită. Şi faptul că un om este în stare prin natură să facă ceea ce este bine, chiar Domnul nostru Însuşi a spus tainic, chiar Neamurile iubesc pe cei care îi iubesc. {Matei 5:46; Luca 6:32} Dar aceasta este învăţat cel mai clar de asemenea de Pavel, <134> în Romani capitolul 1. [versetul] 19, {Mai degrabă capitolul 2 versetul 14. JNWBR} şi în altă parte în mod expres, spunând în atât de multe cuvinte, „Neamurile care nu au nici o lege fac prin natură lucrurile legii.” Din care este evident de asemenea că binele pe care un om l-ar putea face nu poate fi într-adevăr păcat. Căci este imposibil ca ceea ce este bine să fie rău. Deşi, fiind făcut doar de natură, şi tinzând să formeze caracterul natural al celui care îl face, dar nu cel spiritual, acesta nu contribuie spre mântuire astfel singur fără credinţă, nici într-adevăr spre condamnare, căci nu este posibil ca binele, astfel făcut, să fie cauza răului. Dar în cei regeneraţi, ceea ce este elaborat prin har, şi cu har, îl face pe înfăptuitor perfect, şi îl face vrednic de mântuire.
De aceea, un om înainte de a fi regenerat, este capabil prin natură să se închine spre ceea ce este bine, şi să aleagă şi să lucreze binele moral. Dar pentru cei regeneraţi a face bine spiritual – căci faptele credinciosului fiind contribuitoare la mântuire şi elaborate prin harul supranatural sunt numite potrivit spirituale – este necesar ca ei să fie conduşi şi preveniţi prin har, aşa cum s-a spus în tratarea predestinării; <135> astfel că el nu este capabil de la sine să facă vre-o lucrare demnă de o viaţă creştină, deşi el are în puterea sa de a voi sau a nu voi să coopereze cu harul.
DECRETUL XV.
Noi credem că există Taine în Biserica Evanghelică [adică, Sacramente ale Dispensaţiei Evangheliei], şi că ele sunt şapte. Căci un număr mai mare sau mai mic de Taine noi nu avem în Biserică, de vreme ce orice număr de Taine altul decât şapte este produsul nebuniei eretice. Şi cele şapte sunt instituite de Sfânta Evanghelie, şi sunt adunate din aceasta, ca şi alte dogme ale Bisericii Catolice. Căci în primul rând, Domnul nostru a instituit Sfântul Botez prin cuvintele, „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt;” {Matei 28:19} şi de cuvintele, „El care crede şi este botezat va fi mântuit, dar cel care nu crede va fi condamnat.” {Marcu 16:16}
Şi Confirmarea, ca să spun aşa, <136> a Sfântului Mir, prin cuvintele, „Dar voi – rămâneţi în cetatea Ierusalim, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” {Luca 24:49} Cu care ei au fost îmbrăcaţi prin venirea Duhului Sfânt, şi aceasta semnifică acest Mister al Confirmării; în privinţa căruia Pavel discută de asemenea în a Doua Epistolă către Corinteni, capitolul 1, şi Dionisie Areopagitul mai explicit.
Şi Preoţia prin cuvintele, „Să faceţi aceasta spre Pomenirea Mea;” {Luca 22:19} şi prin cuvintele, „Orice veţi lega sau dezlega pe pământ va fi legat sau dezlegat în ceruri.” {Matei 18:18}
Şi Jertfa fără sânge prin cuvintele, „Luaţi şi mâncaţi; Acesta este Trupul Meu;” {Matei 26:26; Marcu 14:22; şi conform Luca 22:19; 1 Corinteni 2:24} şi, „Beţi toţi din El; Acesta este Sângele Meu al Noului Legământ;” {Matei 26:27; şi conform Marcu 14:24; Luca 22:20; 1 Corinteni 2:25} şi prin aceste cuvinte, „Dacă nu <137> mâncaţi Trupul Fiului Omului, nu aveţi viaţă în voi înşivă.” {Ioan 6:53}
Şi Căsătoria, când, citând lucrurile care au fost afirmate în Vechiul [Testament], El, ca să spun aşa, şi-a pus sigiliul Său prin cuvintele, „Cei pe care Dumnezeu i-a unit împreună, nici un om să nu îi despartă,” {Matei 19:6} şi aceasta divinul Apostol de asemenea o numeşte o mare Taină. {Efeseni 5:32}
Şi Pocăinţa, care este unită în mărturisirea sacramentală, prin cuvintele, „Cei cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cei cărora le veţi reţine păcatele, le vor fi reţinute”; {Ioan 22:23} şi prin cuvintele, „Dacă nu vă pocăiţi, [toţi] veţi pieri la fel.” {Luca 13:3, 5} Şi în final, Sfântul Ungere sau Ungerea Rugăciunii este amintită în Marcu, {Marcu 6:13} şi este mărturisită evident de fratele Domnului. {Iacov 5:14}
Şi Tainele constau din ceva natural, şi din ceva supranatural; şi nu sunt doar semne ale promisiunilor lui Dumnezeu. Căci atunci ele nu ar fi diferite de circumcizie – atunci care [noţiune] ar putea fi <138> mai rea? Şi noi recunoaştem că ele sunt, din necesitate, mijloace eficiente ale harului pentru primitori. Dar noi respingem, ca străină de doctrina creştină, noţiunea că integritatea Tainei cere folosirea lucrului pământesc [adică, depinde de primirea acestuia]; căci aceasta este contrar Tainei Oferirii [adică, Taina Împărtăşaniei], care fiind instituită de Cuvântul Material, şi sfinţită prin invocarea Duhului Sfânt, este desăvârşită prin prezenţa lucrului semnificat, pentru a şti, despre Trupul şi Sângele lui Hristos. Şi perfecţionarea din aceasta precede în mod necesar folosirea ei. Căci dacă ea nu ar fi perfectă înainte de folosirea ei, cel care o foloseşte incorect nu ar putea mânca şi bea spre judecata sa; {1 Corinteni 11:26, 28, 29} de vreme ce el s-ar împărtăşi cu simpla pâine şi cu vinul. Dar acum, cel care se împărtăşeşte nevrednic îşi mănâncă şi îşi bea judecata sa; astfel că nu în folosirea ei, ci chiar înainte de folosirea ei, Taina Împărtăşaniei a fost desăvârşită. Mai mult, noi respingem ca ceva dezgustător şi periculos noţiunea că atunci când credinţa este slabă integritatea Tainei este micşorată. Căci ereticii care neagă <139> erezia lor şi se alătură Bisericii Catolice sunt primiţi de Biserică; deşi ei au primit Botezul lor valabil cu slăbiciunea credinţei. De aceea, când după aceea ei au devenit posesori ai credinţei perfecte, ei nu sunt botezaţi din nou.
DECRETUL XVI.
Noi credem că Sfântul botez, care a fost instituit de Domnul, şi care este acordat în numele Sfintei Trinităţi, este de cea mai înaltă necesitate. Căci fără el nimeni nu este capabil să fie mântuit, aşa cum spune Domnul, „Oricine nu este născut din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia Cerurilor.” {Ioan 3:5} Şi, de aceea, este necesar chiar pentru copii, de vreme ce ei sunt de asemenea supuşi păcatului original, şi fără Botez ei nu sunt în stare să obţină iertarea lui. Pe care Domnul a arătat-o când a spus, nu doar despre unii, ci simplu şi absolut, „Oricine nu este născut [din nou],” care este acelaşi lucru cu a spune, „Toţi cei care după venirea lui Hristos Mântuitorul vor intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să fie <140> regeneraţi.” Şi deoarece copii sunt oameni, şi astfel ei au nevoie de mântuire; având nevoie de mântuire, ei au nevoie de asemenea de Botez. Şi cei care nu sunt regeneraţi, de vreme ce ei nu au primit iertarea păcatului ereditar, sunt, în mod necesar, supuşi pedepsei veşnice, şi în consecinţă nu pot fi mântuiţi fără Botez; astfel că chiar copiii ar trebui să fie botezaţi din necesitate. Mai mult, copiii sunt mântuiţi, aşa cum este scris în Matei; {Matei 19:12} dar el care nu este botezat nu este mântuit. Şi în consecinţă chiar copiii trebuie în mod necesar să fie botezaţi. Şi în Fapte {Fapte 8:12; 16:33} este spus că întregile case erau botezate, în consecinţă şi copiii. La aceasta Părinţii antici mărturisesc de asemenea explicit, şi printre ei Dionysius în Tratatul său despre Ierarhia Clericală; şi Iustin în ale sale cincizeci şi şase de Întrebări, care a spus în mod expres, „Şi ei garantat foloasele Botezului prin credinţa celor care îi aduc la Botez.” Şi Augustin a spus că este o tradiţie Apostolică, ca copiii sunt mântuiţi prin Botez; şi în alt loc, „Biserica a dat copilaşilor <141> picioarele altora, pentru ca ei să poată veni; şi inimile altora, pentru ca ei să creadă; şi limbile altora, pentru ca ei să poată promite;” şi în alt loc, „Mama noastră, Biserica le oferă cu o inimă specială.”
Acum materia Botezului este apa curată, şi nici un alt lichid. Şi este înfăptuit doar de Preot, sau într-un caz de necesitate inevitabil, de un alt om, cu condiţia ca el să fie Ortodox, şi să aibă intenţia potrivită a Botezului Divin. Şi efectele Botezului sunt, ca să vorbim concis, primul, iertarea fărădelegii ereditare şi a oricăror păcate pe care cel botezat le-a comis. Al doilea, acesta îl eliberează pe el de pedeapsa veşnică, faţă de care el era pasibil, cât şi pentru păcatul original, cât pentru păcate mortale pe care el ar putea să le fi comis în mod individual. Al treilea, aceasta dă acestora nemurire; căci în justificarea lor de păcatele din trecut, acesta îi face pe ei temple ale lui Dumnezeu. Şi nu se poate spune, că nu toate păcatele pot fi spălate prin Botez, care ar fi putut fi comis anterior; ci să rămână, deşi nu imputat. Căci <142> acestea au fost într-adevăr înălţimea hulii, şi o negare, mai degrabă decât o mărturisire a evlaviei. Da, într-adevăr, tot păcatul existent, sau comis înainte de Botez, este şters, şi trebuie să fie considerat ca şi când nu ar fi existat sau comis niciodată. Pentru formele Botezului, şi pe de altă parte toate cuvintele care preced şi acel Botez perfect, indică o curăţire perfectă. Şi acelaşi lucru chiar numele Botezului îl semnifică. Căci dacă Botezul este prin Duhul şi prin foc, {Matei 3:11} este evident că în toate el este o curăţire perfectă; căci Duhul curăţă perfect. Dacă el este lumină, {Evrei 6:4} el risipeşte întunericul. Dacă el este regenerare, {Tit 3:5} lucrurile vechi au trecut. Şi ce sunt acestea cu excepţia păcatelor? Dacă cei botezaţi se dezbracă de omul vechi, {Coloseni 3:9} atunci şi păcatul. Dacă el se îmbracă în Hristos, {Galateni 3:27} apoi ca rezultat el devine liber de păcat prin Botez. Căci Dumnezeu este departe de păcătoşi. Aceasta învaţă Pavel de asemenea mai clar, spunând: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” {Romani 5:19} Şi dacă sunt neprihăniţi, atunci ei sunt liberi de păcat. Căci nu este <143> posibil ca viaţa şi moartea să fie în aceeaşi [persoană]. Dacă Hristos a murit cu adevărat, atunci iertarea păcatului prin Duhul este adevărată de asemenea. De aici este evident că toţi cei care sunt botezaţi şi care au adormit în timp ce erau copilaşi sunt mântuiţi fără îndoială, fiind predestinaţi prin moartea lui Hristos. Deoarece ei sunt fără nici un păcat; – fără cel comun [tuturor], deoarece ca şi copilaşi ei sunt incapabili de a comite păcat; – şi în consecinţă sunt mântuiţi. Mai mult, Botezul împarte un caracter de neuitat, tot astfel face şi Preoţia. Căci după cum este imposibil pentru cineva care odată a fost botezat în mod drept, de a fi botezat din nou, deşi el ar trebui să cadă în miriade de păcate, sau chiar în apostazia reală faţă de Credinţă. Căci atunci când el doreşte să se întoarcă la Domnul, el primeşte din nou prin Taina Pocăinţei adopţia unui fiu, pe care el l-a pierdut.
DECRETUL XVII.
Noi credem că Preasfânta Taină a Sacrei Împărtăşanii, pe care am enumerat-o <144> mai sus, a patra în ordine, a fi cea pe care Domnul nostru a dat-o în noaptea în care El S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii. Căci luând pâinea, şi binecuvântând-o, El a dat Ucenicilor şi Apostolilor Săi Sfinţi, spunând: „Luaţi, şi mâncaţi; Acesta este Trupul Meu.” {Matei 26:26} Şi luând potirul, şi dând mulţumiri, El a spus: „Luaţi toţi din El; Acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru iertarea păcatelor.” {Matei 26:28} În sărbătoarea în care noi credem că Domnul Isus Hristos este prezent, nu tipic, nici figurat, nu prin harul abundent, ca în alte Taine, nici printr-o prezenţă goală, aşa cum au spus unii dintre Părinţi despre Botez, sau prin transubstanţiere, astfel că Divinitatea Cuvântului este unită pentru a arăta pâinea Împărtăşaniei în mod întruchipat, aşa cum presupun urmaşii lui Luther într-un mod ignorant şi mizerabil, dar adevărat şi într-adevăr, astfel că după consacrarea pâinii şi a vinului, pâinea este transformată, <145> preschimbată, convertită şi transformată în adevăratul Trup al Domnului Însuşi, Care s-a născut în Betleem în veşnica Fecioară {Maria ELC}, a fost botezat în Iordan, a suferit, a fost îngropat, a înviat, a fost primit sus, a stat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, şi va veni pe norii Cerului din nou; şi vinul este convertit şi transubstanţiat în adevăratul Sânge al Domnului Însuşi, Care în timp ce El era atârnat pe Cruce, a fost turnat pentru viaţa lumii. {Ioan 6:51}
Mai departe [noi credem] că după consacrarea pâinii şi a vinului, nu mai rămâne substanţa pâinii şi a vinului, ci Trupul şi Sângele Domnului Însuşi, şi formează pâinea şi vinul; adică, sub accidentele pâinii.
Mai departe, faptul că preasfântul Trup în Sine, şi Sângele Domnului este împărţit, şi intră în gurile şi stomacurile celor care se împărtăşesc, <146> fie cuviincios fie necuviincios. Cu toate acestea, ele transmit celor evlavioşi şi vrednici iertarea păcatelor şi viaţa veşnică; dar celor necuviincioşi şi nevrednici implicaţi, condamnarea şi pedeapsa veşnică.
Mai departe, faptul că Trupul şi Sângele Domnului este despărţit şi împărţit de mâini şi dinţi, deşi doar în accident, adică, în accidentele pâinii şi ale vinului, sub care acestea sunt vizibile şi tangibile, noi mărturisim; dar în ele însele că rămân în întregime nedespărţite şi neîmpărţite. De aceea Biserica Catolică spune de asemenea: „Rupt şi împărţit este El Care este rupt, totuşi nu despărţit; Care este mâncat mereu, totuşi niciodată consumat, ci îi sfinţeşte pe cei care se împărtăşesc,” în mod vrednic.
<147> Mai departe, faptul că în fiecare parte, sau în cea mai mică diviziune a transformatei pâini şi a vinului nu există o parte a Trupului şi a Sângelui Domnului – căci a spune aceasta ar fi hulitor şi rău – ci întregul Domn Hristos în mod material, adică, cu Sufletul şi Divinitatea Sa, sau Dumnezeu perfect şi om perfect. Astfel că deşi pot fi multe sărbători în lume la aceeaşi oră, nu există mulţi Hristoşi, sau Trupuri ale lui Hristos, ci este unul şi acelaşi Hristos care este prezent cu adevărat şi în mod real; şi singurul Său Trup şi Sângele Său este în toate Bisericile celor Credincioşi; şi aceasta nu pentru că Trupul Domnului care este în Ceruri coboară pe Altare; ci pentru că pâinea din Prothesis expusă în toate Bisericile, fiind schimbată şi transubstanţiată, devine, şi este, după consacrare, una şi aceeaşi cu Cel din Ceruri. Căci este un Trup al Domnului în multe locuri, şi nu mai multe; şi de aceea această Taină este cea mai mare, şi se vorbeşte în mod minunat despre ea, şi se poate înţelege doar prin credinţă, şi nu prin sofismele înţelepciunii omului; a cărui curiozitate deşartă şi nebună <148> în lucrurile divine este respinsă de religia noastră evlavioasă care a fost dată de Dumnezeu.
În plus, faptul că Trupul în Sine al Domnului şi Sângele Care sunt în Taina Împărtăşaniei ar trebui să fie onorate în cea mai înaltă modalitate, şi adorate cu latria. Căci una este adorarea Sfintei Trinităţi, şi a Trupului şi a Sângelui Domnului. În plus, aceasta este o Jertfă adevărată şi de împăcare oferită pentru toţi Ortodocşii, vii şi morţi; şi pentru folosul tuturor, după cum este arătat în mod expres în rugăciunile Tainelor date Bisericii de către Apostoli, în conformitate cu porunca pe care ei au primit-o de la Domnul.
În plus, înainte de folosirea Ei, imediat după consacrare, şi după folosirea Ei, Ce este rezervat în Sacrele Pixes pentru cuminecătura celor care urmează să se despartă [adică să moară] este adevăratul Trup al Domnului, şi nu în cea mai mică diferenţă de aici; astfel <149> că înainte de folosirea Ei după consacrare, în folosirea Ei, şi după folosirea Ei, Ea este în toate privinţele adevăratul Trup al Domnului.
În plus, noi credem că prin cuvântul „transubstanţiere” nu este explicată modalitatea, prin care pâinea şi vinul sunt schimbate în Trupul şi Sângele Domnului, – căci aceasta este în întregime de neînţeles şi imposibilă, cu excepţia lui Dumnezeu Însuşi, şi cei care îşi imaginează că fac aceasta sunt implicaţi în ignoranţă şi în hulă, – ci pâinea şi vinul sunt după consacrare, nu tipic, nici figurat, nici prin harul abundent, nici prin comunicarea sau prezenţa Divinităţii singure a Unicului-născut, transformate în Trupul şi Sângele Domnului; nici vre-un accident al pâinii, sau al vinului, printr-o transformare sau schimbare, s-au schimbat în vre-un accident al Trupului şi Sângelui lui Hristos, ci într-adevăr, şi în mod real, şi material, pâinea devine adevăratul Trup în Sine al Domnului, şi vinul Sângele în Sine al Domnului, aşa cum este spus mai sus. În plus, faptul că această Taină a Sacrei Împărtăşanii nu poate fi înfăptuită de altul, <150> decât de un Preot Ortodox, care a primit preoţia sa de la un Episcop Canonic Ortodox, în acord cu învăţătura Bisericii Estice. Aceasta este doctrina concisă şi mărturia adevărată, şi cea mai veche tradiţie a Bisericii Catolice în privinţa acestei Taine; care nu trebuie să fie depărtată în vre-un fel Ortodox, şi care respinge noutăţile şi deşertăciunile profane ale ereticilor; ci în mod necesar tradiţia doctrinei trebuie să fie păstrată întreagă şi nedeteriorată. Pe cei care calcă Biserica Catolică a lui Hristos îi respingem şi îi anatemizăm.
DECRETUL XVIII.
Noi credem că sufletele celor care au adormit sunt fie în odihnă fie în chin, potrivit cu ceea ce fiecare a lucrat; – căci atunci când ei sunt separaţi de trupurile lor, ei pleacă imediat fie să se bucure fie să se supere şi să se lamenteze; deşi mărturisim că nici bucuria lor, nici condamnarea lor nu sunt complete. Căci după învierea comună, când sufletul va fi unit cu trupul, cu care acesta s-a purtat <151> bine sau rău, fiecare va primi într-adevăr completarea fie a bucuriei fie a condamnării.
Şi astfel chiar dacă a fost implicat în păcate mortale nu s-au depărtat în disperare, ci în timpul în care încă trăiau în trup, s-au pocăit, deşi fără a aduce vre-unul din roadele pocăinţei – prin vărsarea de lacrimi, într-adevăr, prin a îngenunchea în timp ce vegheau în rugăciuni, prin îndurerarea lor, prin uşurarea săracilor, şi în fine {în totalizare ELC} prin arătarea prin faptele lor a dragostei lor faţă de Dumnezeu şi aproapele lor, şi pe care Biserica Catolică a numit-o de la început în mod corect satisfacerea – acestora şi astfel de suflete se duc în Hades, şi acolo suferă pedeapsa datorată păcatelor lor pe care le-au făcut. Dar ei sunt conştienţi de eliberarea lor viitoare de acolo, şi sunt eliberaţi de Bunătatea Supremă, prin rugăciunile <152> Preoţilor, şi a faptelor bune pe care rudele lor le fac pentru cei Morţi; în special Jertfa fără sânge care foloseşte cel mai mult; pe care fiecare o oferă în particular pentru rudele sale care au adormit, şi pe care Biserica Catolică Apostolică le oferă zilnic pentru toţi asemenea acestora; desigur, fiind înţeles faptul că noi nu cunoaştem timpul eliberării lor. Căci pentru aceasta există o eliberare din condiţia lor cumplită, şi înainte de învierea comună şi judecată noi ştim şi credem; dar nu ştim când va fi aceasta.
ÎNTREBAREA I.
Ar trebui să fie citite Scripturile Divine în limba ordinară de toţi creştinii?
Nu. Noi ştim că toată Scriptura este inspirată divin şi este de folos {conform 2 Timotei 3:16}, şi este de o astfel de necesitate, încât fără aceasta este imposibil să fim Ortodocşi. Cu toate acestea, ele nu ar trebuie să fie citite de toţi, ci doar de cei care cu o cercetare potrivită s-au interesat <153> de lucrurile adânci ale Duhului, şi care cunosc în ce modalitate ar trebui cercetate Sfintele Scripturi, şi învăţate, şi în fine citite. Dar pentru cei de care nu sunt exersate astfel, sau care nu pot distinge, sau care înţeleg doar literal, sau în alt fel contrar Ortodoxiei care este conţinută în Scripturi, Biserica Catolică, cunoscând din experienţă greşeala ce provine din aceasta, interzice citirea acestora. Astfel că este permis fiecărui Ortodox să audă într-adevăr Scripturile, pentru ca el să creadă cu inima spre neprihănire, şi să mărturisească cu gura spre mântuire; {Romani 10:10} dar a citi unele părţi din Scripturi, şi în special din Vechiul [Testament], este interzis datorită motivelor menţionate mai înainte şi altele de acest fel. Căci este acelaşi lucru să interzici persoanelor care nu sunt exersate în citirea Sfintelor Scripturi, ca şi să le ceri copiilor să se abţină de la mâncările tari.
ÎNTREBAREA II.
Sunt Scripturile clare tuturor creştinilor care le citesc?
Dacă Scripturile Divine ar fi clare pentru toţi <154> creştinii care le citesc, Domnul nu ar fi poruncit celor care doresc să obţină mântuirea să caute acestea; {Ioan 5:39} şi Pavel ar fi spus fără motiv că Dumnezeu a pus darul învăţării în Biserică; {1 Corinteni 13:28} şi Petru nu ar mai fi spus despre Epistolele lui Pavel că ele conţin unele lucruri greu de înţeles. {2 Petru 3:16} De aceea, este evident că Scripturile sunt foarte profunde, şi sensul lor este elevat; şi că ele nevoie de oameni învăţaţi şi divini pentru a cerceta înţelesul lor adevărat, şi un sens care este corect, şi agreabil întregii Scripturi, şi autorului ei Duhul Sfânt.
Astfel că despre cei care sunt regeneraţi [în Botez], deşi ei trebuie să cunoască credinţa în ce priveşte Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, suferinţa Sa, învierea şi înălţarea la ceruri, ce priveşte regenerarea şi judecata – pentru care mulţi nu au ezitat să moară – nu este necesar, ci mai degrabă imposibil, ca toţi să cunoască ce dovedeşte Duhul Sfânt doar celor care sunt exersaţi în înţelepciune şi sfinţenie. <155>
ÎNTREBAREA III.
Care Cărţi le numiţi voi Sfânta Scriptură?
Urmând regula Bisericii Catolice, noi numim Sfântă Scriptură toate acelea pe care Cyril {Lucar ELC} le-a colectat din Sinodul de la Laodicea, şi le-a enumerat, adăugând la acestea pe cele care în mod ridicol, şi ignorant, sau mai degrabă răutăcios le-a numit Apocrifa; şi anume, „Înţelepciunea lui Solomon,” „Iudita,” „Tobit,” „Istoria Dragonului,” „Istoria lui Suzana,” „Macabei,” şi „Înţelepciunea lui Sirac.” Căci noi judecăm că şi acestea sunt împreună cu alte Cărţi autentice ale Divinei Scripturi părţi autentice ale Scripturii. Căci obiceiul antic, sau mai degrabă Biserica Catolică, care ne-a dat nouă autenticele Sfinte Scripturi şi alte Cărţi ale Scripturii, ne-a dat fără îndoială şi acestea ca părţi din Scriptură, şi negarea acestora este respingerea acelora. Şi dacă probabil se pare că nu totdeauna toate au fost recunoscute cu celelalte, cu toate acestea, acestea au fost de asemenea numărate şi recunoscute cu restul Scripturii, de către Sinoade, de majoritatea <156> Teologilor antici şi eminenţi ai Bisericii Catolice; pe toate noi le judecăm a fi Cărţi Canonice, şi mărturisim că ele sunt Sfânta Scriptură.
ÎNTREBAREA IV.
Ce ar trebui să gândim despre Sfintele Icoane, şi despre adorarea Sfinţilor?
Sfinţii fiind recunoscuţi de Biserica Catolică a fi mijlocitori, aşa cum s-a spus în Capitolul Opt {sic; Decretul VIII de mai sus ELC}, este timpul să spunem că noi îi onorăm ca prieteni ai lui Dumnezeu, şi ca rugându-se pentru noi la Dumnezeul tuturor. Şi onoarea pe care le-o dăm este dublă; – potrivit unei modalităţi pe care noi o numim hyperdulia, noi o onorăm pe Mama lui Dumnezeu Cuvântul. Căci deşi într-adevăr Theotokos {Maria ELC} este slujitoarea singurului Dumnezeu, totuşi ea este de asemenea Mama Sa, ca născând în trup pe unul din Trinitate; de aceea ei i se aduc imnuri, ca fiind dincolo de comparaţie, mai presus de toţi Îngerii ca Sfinţi; de aceea, noi îi dăm adorarea hyperdulia. Dar potrivit altei <157> maniere, pe care noi o numim dulia, noi adorăm, sau mai degrabă onorăm sfinţii Îngeri, Apostoli, Profeţi, Martiri şi în fine, toţi Sfinţii. Mai mult, noi adorăm şi onorăm lemnul Crucii preţioase şi dătătoare de viaţă, unde Mântuitorul nostru a trecut prin pasiunea mântuirii lumii, şi semnul Crucii dătătoare de viaţă, Ieslea de la Betleem, prin care noi am fost eliberaţi de absurdităţi, {În aluzie la ieslea din care animalele iraţionale îşi mănâncă hrana lor. JNWBR} locul Căpăţânii [Calvar], Mormântul dătător de viaţă, şi alte obiecte sfinte de adorare; cât şi sfintele Evanghelii, ca vasele sacre, prin care este realizată Jertfa fără sânge. Şi prin comemorări anuale, şi festivităţi populare, şi sfinte edificii şi ofrande; noi îi respectăm şi îi onorăm pe Sfinţi. Şi apoi noi adorăm, şi onorăm, şi sărutăm Icoanele Domnului nostru Isus Hristos, şi ale prea sfintei Theotokos, şi a tuturor Sfinţilor, de asemenea ale sfinţilor Îngeri, deoarece ei au apărut unora dintre Strămoşi şi Profeţi. De asemenea noi respectăm pe Prea Sfântul Duh, aşa cum a apărut El, sub forma unui porumbel.
<158> Şi dacă cineva spune că noi comitem idolatrie în adorarea Sfinţilor, şi a Icoanelor Sfinţilor, şi a altor lucruri, noi privim aceasta ca fiind ceva prostesc şi frivol. Căci noi ne închinăm cu latria doar lui Dumnezeu în Trinitate, şi nimănui altuia; dar Sfinţii îi onorăm pentru două cazuri: primul, pentru relaţia lor cu Dumnezeu, de vreme ce noi îi onorăm de dragul Său; şi pentru ei înşişi, pentru că ei sunt imagini vii ale lui Dumnezeu. Dar ceea ce este pentru ei înşişi a fost definit ca dulia. Dar sfintele Icoane [care le adorăm] relativ de vreme ce onoarea dată lor se referă la prototipurile lor. Căci cel care adoră Icoana, prin Icoană, adoră prototipul; şi onoarea oferită Icoanei nu este divizată deloc, sau deloc despărţită de cea a lui care este portretizat, şi este dată aceluiaşi, la fel cum se face într-o ambasadă regală.
Şi ce aduc ei ca dovadă din Scriptură ca sprijin al noutăţilor lor, nu îi ajută aşa cum ar vrea ei, ci mai degrabă pare agreabil pentru noi. Căci noi, când citim Scripturile Divine, examinăm ocazia şi persoana, <159> exemplul şi cauza. De aceea, când noi îl contemplăm pe Dumnezeu Însuşi spunând odată, „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti;” {Exod 20:4, 5; Deuteronom 5:8, 9} şi în alt loc, poruncind ca Heruvimul să fie făcut; {Exod 25:18} şi mai departe, că boii şi leii {1 Împărăţi 7:29} erau puşi în Templu, noi nu considerăm grăbiţi importanţa acestor lucruri. Căci credinţa nu este în convingere; ci aşa cum s-a spus, considerând ocazia şi alte circumstanţe, noi ajungem la interpretarea corectă a aceluiaşi lucru; şi concluzionăm că, „Să nu iţi faci nici un idol, sau o asemănare,” este acelaşi lucru cu a spune, „Să nu adori Dumnezei străini,” (Exod 20:4) sau mai degrabă, „Să nu comiţi idolatrie.” Căci astfel deopotrivă obiceiul obţinut în Biserică din timpurile Apostolice de a adora sfintele Icoane este menţinut relativ, şi închinarea latria este păstrată doar pentru Dumnezeu; şi Dumnezeu nu apare să vorbească contrar faţă de Sine. Căci dacă Scriptura <160> spune [absolut], „Să nu îţi faci,” „Să nu te închini,” noi eşuăm să vedem cum Dumnezeu după aceea a permis asemănării să fie făcută, chiar dacă nu pentru adorare. De aceea, de vreme ce porunca avea în vedere doar idolatria, noi găsim şerpi, şi lei, şi boi, şi Heruvimi făcuţi, şi figuri şi asemănări; printre care apar Îngeri, ca fiind adoraţi.
Şi cât despre Sfinţi pe care ei îi aduc înainte spunând, că nu este legal să adorăm Icoanele; noi concluzionăm că ei mai degrabă ne ajută; de vreme ce ei în disputele lor critice, împotriva celor care adoră sfintele Icoane cu latria cât şi împotriva celor care aduc icoanele rudelor lor decedate în Biserică, şi i-au supus la anatemă pe cei care fac astfel; dar nu împotriva adorării corecte, fie a Sfinţilor, fie a sfintelor Icoane, fie a Crucii preţioase, fie a altor lucruri care au fost menţionate; în special de când sfintele Icoane au fost în Biserică, şi au fost adorate de către cei Credincioşi, chiar din vremurile Apostolilor, după cum este înregistrat şi proclamat de foarte mulţi; pe care şi după care al Şaptelea Sfânt <161> Sinod Ecumenic i-a făcut de ruşine pentru toată obrăznicia lor eretică.
De vreme ce aceasta ne oferă cea mai clară înţelegere a faptului că se cuvine să adorăm Sfintele Icoane, şi ceea ce a fost menţionat mai sus. Şi aceasta anatemizează, şi supune la excomunicare, pe cei care adoră Icoanele cu latria cât şi pe cei care spun că Ortodocşii comit idolatrie în adorarea Icoanelor. De aceea, noi anatemizăm cu ei pe cei care adoră fie un Sfânt, sau un Înger, sau o Icoană, sau Crucea, sau o Rămăşiţă a Sfinţilor, sau un Vas sfânt, sau o Evanghelie, sau altceva care se află în cerul de sus, sau care este pe pământ, sau în mare, cu latria; şi noi atribuim adorarea cu latria singurului Dumnezeu în Trinitate. Şi noi anatemizăm pe cei care spun că adorarea Icoanelor este latria Icoanelor, şi care nu le adoră, şi nu onorează Crucea, şi Sfinţii, aşa cum a dat Biserica.
Acum noi adorăm Sfinţii şi Sfintele Icoane, în modalitatea declarată; şi le portretizăm în împodobirea templelor noastre, şi pentru ca ele să fie cărţi pentru cei neînvăţaţi, şi pentru ei ca să imite virtutea Sfinţilor; <162> şi pentru ca ei să îşi amintească, şi să aibă o dragoste crescândă, şi să fie precauţi să nu îl cheme pe Domnul, ca Suveran şi Tată, ci pe Sfinţi, ca servitori ai săi, şi ca ajutoare şi mijlocitori ai noştri.
Şi atât despre Capitolele şi Întrebările lui Cyril. Dar ereticii găsesc greşeli chiar în rugăciunile celor evlavioşi către Dumnezeu, căci noi nu ştim de ce ei ar trebuie să îi calomnieze doar pe cei dintre Călugări. Mai mult, că rugăciunea este o conversaţie cu Dumnezeu, şi o cerere pentru astfel de lucruri bune ca să fie primite de noi, de la El de la care sperăm să primim, de asemenea o ridicare a minţii spre Dumnezeu, şi o expresie evlavioasă a scopului nostru spre Dumnezeu, o căutare a ceea ce este deasupra, sprijinul unui suflet sfânt, o închinare acceptată de Dumnezeu, un indiciu al pocăinţei, şi o speranţă neclintită, noi ştim; şi rugăciunea este făcută fie doar cu mintea, fie cu mintea şi vocea; în consecinţă, angajarea în contemplarea bunătăţii şi milei lui Dumnezeu, a nevredniciei celui care cere, şi în aducerea de mulţumire, şi în realizarea promisiunilor ataşate ascultării de Dumnezeu. Şi este însoţită de credinţă, speranţă, <163> şi perseverenţă, şi păzirea poruncilor; şi, după cum s-a spus deja, este o cerere pentru lucrurile cereşti; şi aceasta are multe roade, care sunt de prisos de a fi enumerate; şi este făcută în mod continuu, şi este realizată fie într-o poziţie ridicată, fie prin îngenunchere. Şi atât de mare este eficienţa ei, încât este recunoscut a fi deopotrivă hrana şi viaţa sufletului. Şi toate acestea sunt adunate din Scriptura Divină; astfel că dacă cere cineva o demonstraţie din aceasta, el este ca un nebun, un om orb, care dispută despre lumina soarelui în ora prânzului, şi când cerul este clar. Dar ereticii, dorind să nu lase nimic neasaltat din ceea ce Hristos a poruncit, critică de asemenea aceasta. Dar fiind ruşinat astfel în mod deschis pentru a susţine hulitor atât de mult în privinţa rugăciunii, ei nu o interzic de a fi făcută, dar sunt distribuiţi la rugăciunile Călugărilor; şi ei acţionează astfel, ei pot ridica în cei cu mintea simplă o ură faţă de Călugări; astfel ca ei să nu sufere chiar în vederea lor, ca şi când ei ar fi fost profani şi inovatori, mai puţin îngăduie dogmele credinţei evlavioase şi Ortodoxe să fie învăţate de ei. Căci duşmanul este <164> înţelept în ce este rău, şi iscusit în inventarea calomniilor. De aceea şi urmaşii săi – cum ar fi în special aceşti eretici – nu sunt atât de mult îngrijoraţi în privinţa evlaviei, ci doritori întotdeauna de a implica oamenii într-un abis de rele, şi de a-i înstrăina în locuri, pe care Domnul nu le ia sub grija sa. {conform Deuteronom 11:12}
De aceea ei ar trebui să fie întrebaţi care sunt rugăciunile Călugărilor; şi dacă ei pot arăta că, Călugării fac totul în întregime diferit de la ei înşişi, şi nu în acord cu închinarea Ortodoxă a creştinilor, noi ne vom alătura de asemenea lor, şi spunem nu doar că, Călugării nu sunt Călugări, ci de asemenea nici creştini. Dar dacă, Călugării arată în mod particular slava şi minunile lui Dumnezeu, şi în mod continuu, şi neîntrerupt, şi tot timpul, atât cât este posibil pentru om, proclamă Divinitatea, cu imnuri şi doxologii; acum cântând, într-adevăr, părţi din Scriptură, şi adunând acum imnuri din Scriptură, sau cel puţin rostind ceea ce este agreabil faţă de aceasta; noi trebuie să recunoaştem că ei înfăptuiesc o lucrare apostolică şi profetică, sau mai degrabă a Domnului.
<165> De aceea, noi de asemenea, în cântarea Paracletikê, Triodion, şi Menæon, realizează o lucrare nepotrivită pentru creştini. Căci toate astfel de Cărţi expun Divinitatea ca una, şi totuşi mai mult decât o personalitate, şi că chiar în Imnuri; acum adunate din Divinele Scripturi, şi acum potrivit direcţiei Duhului; şi pentru ca în melodii, cuvintele pot fi paralelizate prin alte cuvinte, noi cântăm părţi din Scriptură; mai mult, ca să fie clar că noi întotdeauna cântăm părţi din Scriptură, către fiecare din Imnurile noastre, numit un Troparion, noi adăugăm un verset din Scriptură. Şi <166> dacă noi cântăm, noi citim Thecara [Comoara], sau alte rugăciuni compuse de Părinţii din vechime; să spună ei ce este în acestea care este hulitor, sau ne evlavios, şi noi cu ele îi vom acuza pe aceştia [Călugării].
Dar dacă ei spun doar aceasta, că a ne ruga în mod continuu şi neîntrerupt este greşit, ce au ei de a face cu aceasta? Lăsaţi-i să se lupte cu Hristos – aşa cum ei se luptă într-adevăr – care a spus pilda judecătorului nedrept, {Luca 28:2} cum ar trebui acea rugăciune să fie făcută continuu; şi să ne înveţe să veghem şi să ne rugăm, {Marcu 13:33} pentru a scăpa de încercări, şi pentru a sta înaintea Fiului omului. {Luca 21:36} Lăsaţi-i să se lupte cu Pavel, [care] este în Capitolul [5] {versetul 17 JNWBR} din Prima [Epistolă] <167> către Tesaloniceni, şi în altă parte în multe locuri [sfătuiţi să ne rugăm neîncetat]. Mă abţin să menţionez conducătorii divini ai Bisericii Catolice, de la Hristos până la noi; căci a-i face pe aceşti [eretici] de ruşine este suficient acordul Strămoşilor, Apostolilor şi Profeţilor în ce priveşte rugăciunea.
Dacă de aceea, ce fac Călugării este ceea ce au făcut Apostolii şi Profeţii; şi, putem spune, ce sfinţii Părinţi şi Strămoşi ai lui Hristos Însuşi au făcut; este evident că rugăciunile Călugărilor sunt roade ale Duhului Sfânt, dătătorul harurilor. Dar noutăţile pe care le-au introdus Calviniştii în mod hulitor în ce priveşte Dumnezeu şi lucrurile divine, pervertind, mutilând şi abuzând Scripturile Divine, sunt sofisme şi invenţii ale diavolului.
Nefolosirea este de asemenea afirmaţia, că Biserica nu poate, fără violenţă şi tiranie, numi posturi şi abstinenţa de la anumite cărnuri. Căci Biserica pentru mortificarea cărnii şi a tuturor pasiunilor, şi acţionând cel mai corect, a rânduit în mod grijuliu rugăciunea şi postul, din care toţi Sfinţii au fost <168> iubitori şi exemple; deşi pe care duşmanul nostru diavolul {conform 1 Petru 5:8} fiind răsturnat de harul de sus, împreună cu armatele sale şi oştile sale – rasa {conform 2 Timotei 4:7} care este pusă înaintea celor evlavioşi este mai uşor realizată. În realizarea acestor provizii pentru cei nepătaţi {conform Efeseni 5:27} Biserica nu a folosit nicăieri nici violenţa nici tirania; ci îndeamnă, mustră şi învaţă, în acord cu Scriptura, şi convinge prin puterea Duhului.
Şi faţă de ceea ce a fost menţionat un anumit individ la Charenton – vrem să spunem anteriorul menţionat {pagina 6 ELC} Claud – a adăugat anumite obiecţii ridicole împotriva noastră, şi nevrednici de orice considerare; dar ceea ce s-a spus de el noi o considerăm basme neîntemeiate; şi pe omul în sine noi îl considerăm ca un flecar şi în întregime incult. Căci din [timpul] lui Photius ce numere mari au fost, şi sunt acum, în Biserica Estică, remarcabile pentru înţelepciune şi teologie şi sfinţenie, prin puterea Duhului. Şi este cel mai absurd [să argumentăm] că <169> pentru că anumiţi Preoţi Estici ţin Sfânta Pâine în vase de lemn, în Biserică, dar fără {în afara ELC} Bernei, {sanctuarului JNWBR} atârnă pe una dintre coloane; că de aceea, ei nu recunosc transformarea adevărată a pâinii în Trupul Domnului. Faptul că anumiţi Preoţi săraci păstrează Trupul Domnului în vase de lemn, noi nu negăm; căci într-adevăr Hristos nu este onorat prin pietre şi marmură; ci cere un scop corect şi o inimă curată.
Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat lui Pavel. „Căci noi avem,” {2 Corinteni 4:7} a spus el, „comori în vase pământeşti. {sic ELC}” Ci unde Biserici particulare capabile, cum este aici la noi în Ierusalim, Trupul Domnului este păstrat onorabil în Sfânta Bernă a unor astfel de Biserici, şi o lampă cu şapte lumini este păstrată mereu înaintea acesteia.
Şi eu sunt ispitit să mă întreb, dacă se poate ca ereticii să fi văzut Trupul Domnului atârnând în unele Biserici fără Bernă, pentru că probabil zidurile Bernei nu erau sigure datorită vârstei, şi astfel au ajuns la aceste concluzii absurde; dar ei nu îl observă pe Hristos portretizat pe <170> apsida Sfintei Berne ca un copilaş [întins] în Paten; astfel ca ei să fi cunoscut, cum se poate că Esticii să nu reprezinte ceea ce în Paten este un tip, sau har, sau altceva, ci Hristos Însuşi; şi astfel ei cred că Pâinea Împărtăşaniei nu este altceva, ci devine în mod material Trupul în Sine al Domnului, şi astfel susţine adevărul.
Dar în privinţa tuturor acestor lucruri a fost tratat pe larg şi cel mai lucid în ceea ce se numeşte Mărturisirea Bisericii Estice, de George, din Chios, din Coresius în ale sale [Tratate] cu privire la Taine, predestinare, har, libera voinţă, mijlocirea şi adorarea Sfinţilor, adorarea Icoanelor, si în Respingerea compusă de el din Sinodul ilegal al ereticilor ţinut într-o anumită ocazie în Flanders, şi în multe alte [Tratate]; de Gabriel, din Peloponnesus, Metropolitan de Philadelphia; şi de Gregory Protosyncellus din Chios în ale sale [Tratate] cu privire la Taine; de Jeremias, Prea Sfântul Patriarh <171> de Constantinopol, în trei Scrisori Sinodice dogmatice către Luteranii din Tubingen în Germania; de John, Preot, şi Economus din Constantinopole, poreclit Nathaniel; de Meletius Syrigus, din Creta, în Respingerea Ortodoxă compusă de el a Capitolelor şi Întrebărilor lui Cyril {Lucar ELC}; de Theophanes, Patriarh de Ierusalim, în Epistola sa dogmatică către Lituanieni, şi în nenumărate alte [Epistole]. Şi înainte de acestea s-a vorbit cel mai excelent despre aceste chestiuni de Symeon din Tesalonic, şi înaintea lui de către toţi Părinţii, şi de Sinoadele Ecumenice, de istoricii clerici de asemenea; şi chiar de către scriitorii istoriei seculare sub Autocraţii creştini ai Romei, au fost menţionate aceste chestiuni în mod ocazional {sic ELC}; de toţi prin care, fără nici o controversă, cei menţionaţi mai înainte au primit de la Apostoli; a căror tradiţii, fie prin scris, fie prin cuvânt, au ajuns la noi prin Părinţi. Mai departe, argumentul derivat din eretici a confirmat de asemenea cele menţionate mai înainte. Pentru Nestoriani după anul Mântuirii 428, Armenii de asemenea, şi Copţii, şi <172> Sirienii, şi mai departe chiar decât Etiopienii, care locuiesc la Ecuator, şi dincolo de acesta spre tropicele Capricornului, pe care aceştia îl numesc în mod obişnuit Campesii, după anul … {Data lipseşte din text. JNWBR} a Întrupării s-a rupt de Biserica Catolică; şi fiecare dintre aceştia au avut în mod specific doar erezia sa, după cum ştiu toţi din Actele Sinoadelor Ecumenice. Deşi, în privinţa scopului şi a numărului Tainelor Sacre, şi tot ceea ce s-a spus mai sus – cu excepţia ereziei sale particulare proprii, aşa cum s-a spus – ei cred în întregime cu Biserica Catolică; după cum vedem noi cu ochii noştri fiecare oră, şi învăţăm prin experienţă şi conversaţie, aici în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, în care fie locuiesc, fie stau în mod continuu, un mare număr dintre ei, atât de bine învăţaţi, precum au ei, la fel de analfabeţi.
De aceea, fie ca trăncăneala şi inovaţiile ereticilor să păstreze liniştea, şi să nu se străduiască prin furarea unor propoziţii, [ca] împotriva noastră, din Scripturi şi din Părinţi, pentru a susţine în mod viclean falsitatea, după cum toţi apostaţii şi ereticii au făcut întotdeauna; şi fie ca ei să spună <173> doar acest lucru, că în inventarea scuzelor {conform Psalmului 140:4} pentru păcate pe care ei le-au ales să vorbească cu răutate împotriva lui Dumnezeu, {conform Psalmului 74:6} şi blasfemii împotriva Sfinţilor.
EPILOG.
Să satisfacem pe scurt reputaţia falsurilor duşmanilor, care au fost inventate împotriva Bisericii Estice, afirmând în sprijinul falsurilor lor Capitolele incoerente şi profane ale zisului Cyril {Lucar ELC}. Şi fie ca aceasta să nu fie un semn pentru a fi contrazis {conform Luca 2:34} a acelor eretici care în mod nedrept ne calomniază, ca şi când ei vorbesc adevărul; ci pentru un semn ca să fie crezuţi, aceasta este pentru reforma inovaţiilor lor, şi pentru întoarcerea lor la Biserica Catolică şi Apostolică; în care strămoşii lor au fost din vechime, şi au ajutat la acele Sinoade şi dispute împotriva ereticilor, pe care aceştia acum le resping şi le insultă. Căci aceasta a fost nerezonabil din partea lor, în special deoarece ei s-au considerat a fi înţelepţi, de a fi ascultat de oamenii care erau iubitori de sine; şi profani, şi care nu au vorbit de la Duhul Sfânt, ci de la prinţul minciunilor, <174> şi care au părăsit Sfânta, Catolica şi Apostolica Biserică pe care Dumnezeu a cumpărat-o cu Sângele propriului Său Fiu; {conform Fapte 20:28} şi pe care ei au abandonat-o. Căci altfel ei vor întrece pe cei care au separat de Biserică durerile care sunt rezervate pentru păgâni şi vameşi; dar Domnul care întotdeauna a protejat-o de toţi duşmanii, nu va neglija Biserica Catolică; a lui să fie slava şi stăpânirea în toate veacurile. Amin.
În anul Mântuirii 1672, în a 16-a [zi] a lunii martie, în Sfânta Cetate a Ierusalimului: –
Eu, DOSITHEUS, prin mila lui Dumnezeu, Patriarh al Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi a întregii Palestine, declar şi mărturisesc că aceasta este credinţa Bisericii Estice.
