Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Catolice şi Apostolice de Est124 a fost redactată original cam în anul 1640 de Petru Movilă, Metropolitan de Kiev, tatăl teologiei ruse (a murit în 1647), în forma Catehismului pentru folosul Bisericii Ruse.125 Ea a fost revizuită şi adoptată de un Sinod Provincial la Kiev pentru Rusia, apoi a fost din nou corectată şi curăţată de un Sinod al clerului grec şi rus la Iaşi, în 1643, unde aceasta a primit forma sa actuală de Meletius Syrgia, sau Striga, Metropolitan de Nicea, şi exarh al Patriarhului de Constantinopole. Îndreptată astfel, ea a fost trimisă şi semnată de patru Patriarhi estici. Sinodul de la Ierusalim i-a dat o nouă aprobare în 1672 (declarându-l ὁμολογία, ἣν ἐδέξατο καὶ δέχεται ἁπαξαπλῶς πᾶσα ἡ ἀνατολικὴ ἐκκλησία). În acest fel ea a devenit Crezul întregii Biserici greci şi ruse. Ea a fost baza mai multor Catehisme ulterioare pregătite de preoţi ruşi.
Mărturisirea Ortodoxă a fost o măsură defensivă împotriva Romanismului şi a Protestantismului. Ea a fost direcţionată, mai întâi, împotriva iezuiţilor care, sub protecţia ambasadorilor francezi din Constantinopol, au lucrat pentru a împăca Biserica greacă cu Papa; şi în al doilea rând, împotriva mişcării Calviniste, condusă de Cyril Lucar, şi a continuat după moartea sa.126
Ea este precedată de o relatare istorică a compunerii şi publicării sale, o scrisoare pastorală a lui Nectarius, Patriarh de Ierusalim, datată 20 noiembrie 1662; şi de o scrisoare de gir a textului grec de la Parthenius, Patriarh de Constantinopol, datată 11 martie 1643,127 urmată de semnăturile a douăzeci şi şase de Patriarhi şi prelaţi ai Bisericii estice.
Scrisoarea către Parthenius este următoarea:
„Parthenius, prin mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, şi Patriarh Ecumenic. Mediocritatea noastră,128 împreună cu sfânta noastră congregaţie de episcopi şefi şi clerici prezenţi, a verificat harnic o mică carte, transmisă nouă de la sora noastră adevărată, Biserica din Rusia Mică, intitulată „Mărturisirea de Credinţă Ortodoxă a Bisericii Catolice şi Apostolice a lui Hristos,” în care întregul subiect este tratat sub cele trei capete ale Credinţei, Dragostei, şi Speranţei, într-o asemenea manieră încât Credinţa este împărţită în doisprezece articole, pentru a învăţa acele Simboluri sacre [Niceene]; Dragostea în cele Zece Porunci, şi astfel de alte precepte necesare aşa cum sunt conţinute în cărţile sacre şi divin inspirate ale Vechiului şi Noului Testament; Speranţa în Rugăciunea Domnului şi cele nouă Fericiri ale sfintei Evanghelii.
„Am descoperit că această carte urmează cu credincioşie dogmele Bisericii lui Hristos, şi este de acord cu canoanele sacre, şi în nici un fel nu diferă de ele. Cât despre cealaltă parte a cărţii, cea care este în limba latină, pe partea opusă textului grec, nu am verificat-o, astfel că noi confirmăm doar formal ceea ce este în limba noastră naţională. Cu sentinţa sinodului nostru comun, noi decretăm, şi anunţăm pe fiecare creştin evlavios şi ortodox supus Bisericii Apostolice estice, că această carte trebuie să fie citită cu grijă, şi să nu fie respinsă. Pe care, pentru credinţa perpetuă şi siguranţa faptului, o păzim prin semnătura noastră. În anul mântuirii 1643, 11 martie.”
Mărturisirea în sine începe cu trei întrebări şi răspunsuri preliminare.
Prima întrebare: „Ce trebuie să păzească un ortodox şi un creştin Catolic pentru a moşteni viaţa veşnică?” Răspuns: „Credinţa dreaptă şi faptele bune (πίστιν ὀρθὴν καὶ ἔργα καλά); căci cel care păzeşte acestea este un bun creştin, şi are speranţa mântuirii veşnice, potrivit sfintelor Scripturi (Iacov 2:24): „Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă.” Şi puţin după aceea (v. 26): „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” Divinul Pavel adaugă acelaşi lucru în alt loc (1 Timotei 1:19): „şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă.” Şi, în alt loc, el spune (1 Timotei 3:9): „ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat.” Acest lucru este esenţial acelaşi cu doctrina Romano Catolică. Este caracteristic faptul că nu este citat nici un pasaj din Romani şi Galateni, care sunt bastionul viziunii evanghelice Protestante al justificării prin credinţă. A doua Întrebare învaţă că credinţa trebuie să preceadă faptele, pentru că este imposibil să îi fim pe plac lui Dumnezeu fără credinţă (Evrei 11:6). A treia Întrebare tratează divizia Catehismului potrivit celor trei virtuţi teologice, credinţa, speranţa şi dragostea.
De aceea Catehismul este împărţit în trei părţi.
- Partea întâi trateazăCredinţa(περὶ πίστεως) şi explică Crezul Nicean, care este împărţit în doisprezece articole, şi declarat că conţine toate lucrurile referitoare la credinţa noastră atât de exact „că ar trebui să-l credem nici mai mult nici mai puţin, nici în vre-un alt sens decât cel în care l-au înţeles părinţii [de la Consiliile din Nicea şi Constantinopole]” (întrebarea 5). Clauza Filioque este, desigur, respinsă ca o inserare latină negarantată şi o corupţie (întrebarea 72).
- Partea a doua trateazăSperanţa(περὶ ἐλπίδος), şi conţine o descriere a Rugăciunii Domnului şi a celor (nouă) Fericiri (Matei 5:3-11).
- Partea a treia trateazăDragosteafaţă de Dumnezeu şi om (περὶ τῆς εἰς θεὸν καὶ τὸν πλησίον ἀγάπης) şi oferă o expoziţie a Decalogului; dar aceasta este precedată de patruzeci şi cinci de întrebări despre trei virtuţii cardinale ale rugăciunii, postului şi dărniciei, şi cele patru virtuţii generale care decurg din ele (precauţia, dreptatea, curajul şi cumpătarea), despre păcate mortale şi scuzabile, despre cele şapte păcate mortale generale (mândria, zgârcenia, curvia, invidia, lăcomia, dorinţa de răzbunare, şi lenea), despre păcatele făcute împotriva Duhului Sfânt (impertinenţa sau nesocotinţa, disperarea, opunerea persistentă faţă de adevăr, şi renunţarea la credinţa creştină), şi despre păcatele scuzabile. În divizia celor Zece Porunci Mărturisirea greacă este de acord cu Biserica Reformată în opoziţie Bisericilor Romane şi Luterane, care urmează diviziunea mai puţin naturală a lui Augustin prin contopirea celei de-a doua porunci în prima, şi apoi împărţirea celei de-a zecea.
Note de subsol
124 Ὀρθόδοξος ὁμολογία τῆς καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς ἐκκλησίας τῆς ἀνατολικῆς. Este nesigur dacă aceasta a fost scrisă în greacă sau în rusă. Prima dată publicată în greacă de Panagiotta, Amst. 1662; apoi în greacă şi latină de Episcopul Normann, din Gothenburg (apoi Profesor la Upsala), Leipz. 1695; în greacă, latină şi germană de C. G. Hofmann, Breslau, 1751; de Patriarhul Adrian în rusă, Moscova, 1696, şi din nou în 1839, etc.; în Momum. a lui Kimmel I. 56–324 (greacă şi latină, cu scrisorile lui Nectarius şi Parthenius). Comp. Kimmel’s Proleg. pp. lxii. sqq. Mărturisirea nu trebuie să fie confundată cu Micul Catehism rus de acelaşi autor (Petru Movilă).
125 Următoarea relatare a lui Movilă este tradusă din rusa lui Bolchofsky de Blackmore (Doctrina Bisericii Ruse, p. xviii.): „Petru Movilă a aparţinut prin naştere familiei de Prinţi ai Moldovei, şi înainte de a deveni un cleric el s-a distins ca un soldat. După ce a îmbrăţişat viaţa mănăstirească, el a devenit primul Arhimandrit de Pechersky, şi ulterior, în 1632, Metropolitan de Kiev, la care demnitate a fost ordinat prin autoritatea lui Cyril Lucar [atunci Patriarh de Constantinopol], cu titlul de Eparh, sau Exarh al Episcopiei Patriarhale. El a stat astfel cam cincisprezece ani, şi a murit în 1647. În afară de Mărturisirea Ortodoxă, el a scos, în 1645, în dialectul din Mica Rusie, al său Mic Catehism; a compus o Prefaţă la Patericon; corectată în 1646, din manuscrisele greci şi slavone, Trebnik, sau cartea de Slujbă, şi a adăugat la fiecare Slujbă instrucţiuni doctrinale, cazuiste, şi ceremoniale. El a determinat de asemenea să se facă traduceri din greceasca Vieţi ale Sfinţilor, de Metaphrastus, deşi lucrarea sa a rămas neterminată la moartea sa; şi în ultimul rând, el a compus o Scurtă Cronică Rusă, care este păstrată în manuscrise, dar nu a fost niciodată tipărită. El a fost fondatorul primei Academii ruse de la Kiev.” Ea a fost numită, după el, Academia Kievo-Movileană. De asemenea, el a întemeiat o librărie şi o tipografie. Vezi o relatare mai deplină a lui Petru Movilă în lucrarea lui Mouravieff Istorie a Bisericii din Rusia, tradusă de Blackmore (Oxford, 1842), pag. 186–189. Aici este afirmat că el şi-a primit educaţia sa în Universitatea din Paris. Relatările sale pentru nuanţele scolasticismului latin în Mărturisirea sa.
126 Vezi § 15. Mouravieff, în a sa Istorie a Bisericii din Rusia, p. 188, afirmă distinct că Mărturisirea a fost direcţionată deopotrivă împotriva iezuiţilor şi împotriva „ereziei Calviniste,” care, „sub numele lui Cyril Lucar, Patriarh de Constantinopol,” a fost răspândită în est de „învăţători şireţi.” Deoarece Cyril şi Calviniştii nu sunt menţionaţi pe nume în Mărturisirea Ortodoxă, alt scriitor rus, citat de Blackmore (Doctrina Bisericii Ruse, p. xx.) crede că Movilă a scris mai degrabă împotriva Luteranilor decât împotriva Calviniştilor; adăugând, totuşi, că aceasta este direcţionată în principal împotriva Papistaşilor, din a căror pericol a fost cel mai bine înţeleasă.
127 Aceasta este data (αχμγ́) dată de Kimmel, P. I. p. 53, şi data Sinodului de la Iaşi, unde Mărturisirea a fost adoptată. Butler (Istoria Relatării Mărturisirii de Credinţă, p. 101) dă anul 1663; dar Mărturisirea deja fusese publicată în 1662 cu scrisorile celor doi Patriarhi. Vezi Kimmel, Proleg. p. lxii.
128 ἡ μετριότης ἡ μῶν,un titlu de umilinţă mândră, ca şi papala „servus servorum Dei,” care datează din vremea lui Gregory I.
