La originile ei, această scrisoare a fost adresată în 1968 Dr. John Johnstone, Jr., din Kirkwood, Mo., de către un călugăr de la Mănăstirea Sfintei Schimbări la Faţă din Boston. Ea a fost concepută ca un răspuns la întrebarea acestuia cu privire la Vechiul Calendar şi la adoptarea acestuia. A fost publicată într-o variantă revizuită ca publicaţie – numărul doi al Seriei Educaţionale St. Nectarios.
Dragă Doctore:
Mă rog ca această scrisoare să vă găsească în harul şi pacea Mântuitorului nostru.
Când am primit scrisoarea dumitale cu privire la noul calendar şi la modul în care a fost adoptat, am fost induşi în eroare de spusele Fr. Meyendorff, anume că schimbarea a avut loc drept urmare a adoptărilor Sinodului Vatopedi din 1923. Noi însă nu am cercetat să vedem dacă acest sinod s-a şi întrunit şi ne-am sprijinit pe afirmaţia acestuia că acest sinod a existat. Ceea ce a reprezentat o noutate pentru noi a fost afirmaţia Fr. Meyendorff cum că noul calendar a fost cândva „adoptat” de un sinod al Bisericii Ortodoxe. Când călugărul nostru senior Fr. Panteleimon, a dat citire răspunsului formulat de noi la întrebarea dumitale, totuşi, el ne-a înştiinţat că în 1923 nu a existat nici un sinod Vatopedi. În 1923 s-a întrunit sinodul de la Constantinopole. Cel din Vatopedi a avut loc în 1930 – mai târziu cu şapte ani de momentul trecerii Bisericii Greceşti la noul calendar. Această scăpare a Fr. Meyendorff este totuşi de înţeles, de vreme ce puţini dintre noi sunt cei care ştiu cum au ajuns unele biserici să treacă la noul calendar. Unde mai pui că marea parte a materialului disponibil este în Greceşte.
Totuşi, întrebarea rămâne: a fost noul calendar adoptat în cadrul Sinodului de la Constantinopole din 1923? Răspunsul este nu, pentru că este clar că acel Sinod nu a adoptat nimic, ci a lansat doar câteva propuneri. De fapt, este limpede chiar faptul că multe Biserici erau de-a dreptul împotriva existenţei noului calendar în agenda temelor de discuţie, şi, de fapt, multe alte propuneri pentru programul discuţiilor au fost votate la limită. În legătură cu aceasta, Vladika Averky de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, a scris următoarele cu privire la de curând devenitul Metropolitan Anastassy: „…în timp ce era Arhiepiscop şi administra comunităţile Ortodoxe Ruse din Constantinopole şi din împrejurimile acestuia, (Vladika Anastassy) s-a opus în mod curajos şi cu toată fermitatea schimbărilor calculate în vederea anulării canoanelor sfinte, cum ar fi şi introducerea noului calendar, căsătoria episcopilor, preoţi căsătoriţi de două ori, desfiinţarea posturilor, scurtarea slujbelor religioase, acordarea permisiunii clericilor de a purta haine seculare, şi aşa mai departe, propuse de către ‚Congresul tuturor ortodocşilor’ din Constantinopole (sublinierea îmi aparţine), sub prezidarea Patriarhului Ecumenic Meletios al IV-lea, (Metaxakis) de tristă amintire. Această acţiune hotărâtoare de partea Arhiepiscopului de atunci Anastassy a provocat admiraţia caldă a tuturor celor ce îndrăgeau Ortodoxia, începând cu Patriarhul de Antiohia care a exprimat-o într-o scrisoare specială adresată Preşedintelui Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei” („Viaţa Ortodoxă”. Iulie – August, 1956, pg. 6).
Faptul că în cadrul Conciliului de la Constantinopole nu s-a adoptat nici o hotărâre reiese şi dintr-o telegramă trimisă de Patriarhul de Alexandria, Photios, Patriarhului Ecumenic, atunci când a descoperit că Sinodul din Grecia plănuia să aducă o schimbare calendarului celui nou. Citez: „Ca urmare a telegramei Sfinţiei Voastre, Sfântul Sinod care este aici cu noi s-a întrunit şi a hotărât următoarele: luând în considerare epistolele de la Bisericile din România şi Serbia, rămânem mai departe credincioşi acestor lucruri care au fost dogmatizate în Congresele Sinodice anterioare, şi respingem orice fel de adăugire sau orice schimbare a calendarului înainte de convocarea Sinodului Ecumenic, care este singur competent să discute această problemă, cu privire la care noi am propus Conciliului Ecumenic o întrunire grabnică. Cairo, Ianuarie 15, (calendarul vechi) 1924. Patriarhul Photios.” Patriarhul Photios a telegrafiat de asemenea Patriarhilor din Antiohia, Ierusalim şi Arhiepiscopului din Cipru, iar toţi aceştia şi-au unit vocile în acord cu el şi au protestat împotriva acţiunii arbitrare a Sinodului din Grecia. Este limpede din telegrama sa că nici el, şi aparent nici ceilalţi Patriarhi nu ştiau de vreo „adoptare” a noului calendar de vreun conciliu anterior. Ba chiar dimpotrivă. De asemenea, important este faptul că el a propus întrunirea unui Conciliu Ecumenic pentru a discuta problema, şi nu doar un Conciliu „Pan-Ortodox.”
CONCILII ECUMENICE ŞI CONCILII PAN-ORTODOXE
Ajunşi în acest punct, poate este necesară o explicaţie de termeni, în ce priveşte diferenţele dintre un Sinod „Ecumenic” şi unul „Pan-Ortodox.” Pentru început, termenul „ecumenic” provine din cuvântul grecesc oikoumene care înseamnă „lume locuită.” Totuşi, acest termen a fost aplicat în special Imperiului Roman, iar mai târziu celui Bizantin, de vreme ce a fost folosit de Conciliul „Ecumenic” din acea vreme, şi însemna un conciliu imperial – adică un conciliu la care participau episcopi din întregul imperiu, în contrast cu conciliul local, de dioceză. Şi din acest motiv, conciliile au fost întrunite la cererea împăraţilor, care de fapt suportau şi toate cheltuielile implicate de acestea. Deciziile luate în cadrul acestor concilii aveau implicaţii universale – dacă, de fapt, deciziile erau în acord cu credinţa şi practica Bisericii, şi dacă acele concilii erau acceptate într-adevăr drept „Ecumenice” (unele concilii şi-au atribuit lor înseşi numele de „Ecumenic” însă nu au fost acceptate ca atare de Biserică niciodată). În plus, Conciliile erau întotdeauna formate de episcopi ortodocşi care se întruneau pentru a combate un rău – fie că era vorba de o persoană şi susţinătorii acesteia, fie afirmaţii exprimate în scrieri – care ameninţau să tulbure credinţa şi practica tradiţională a Bisericii.
De aceea, trebuie să înţelegem faptul că atunci când Patriarhul Photios din Alexandria a cerut întrunirea unui Conciliu Ecumenic, în nici un caz acesta nu a implicat o adunare în care ar fi fost reprezentate toate denominaţiile „Creştine”, incluzând Protestanţii şi Romano-Catolicii. Ceea ce dorea el era ca episcopii Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (adică Biserica Ortodoxă) să se întrunească spre a clarifica o importantă chestiune de ordine internă, adică chestiunea calendarului. Cei care ar pretinde că un Conciliu Ecumenic nu se putea întruni până când nu se uneau toate sectele eretice ale „creştinătăţii” şi se întruneau într-un conciliu, de fapt negau tocmai existenţa Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice. Când arienii, nestorienii, monofiziţii, etc. s-au separat de Biserică, acest fapt nu a oprit Biserica de la întrunirea Conciliilor Ecumenice. De fapt, din punct de vedere istoric, acesta a fost singurul motiv din care s-au întrunit vreodată Conciliile Ecumenice: pentru a combate erezia şi schisma sau orice altă deviere de la credinţa şi practica Bisericii.
ÎNTRUNIRILE CONCILIILOR „PAN-ORTODOXE”
În contrast cu aceasta, adunarea care s-a întrunit până acum sub numele „Pan-Ortodox” nu a avut un asemenea scop, şi de fapt, nici n-a ajuns la vreo concluzie. Dacă e să vorbim mai exact, adunările nici măcar nu au fost vreodată „Pan-Ortodoxe” ci doar „Pro-Sinodice,” ceea ce înseamnă adunări pur-pregătitoare şi care încă încearcă să ajungă la o înţelegere comună asupra a ceea ce ar trebui sau nu discutat la propusul sinod „Pan-Ortodox”, când şi dacă se va întruni un astfel de sinod. Un Conciliu Ecumenic nu necesită aprobarea nimănui cu privire la ceea ce urmează a fi discutat, pentru că obiectul discuţiilor din cadrul acestui Conciliu (d. ex. erezia) reprezintă cu o mare probabilitate un pericol real pentru dezbinarea Bisericii la acel moment. Iată de ce nu este necesar şi (nici timpul nu permite) ca Conciliul să negocieze îndelung asupra temelor de discuţie. Dacă spre exemplu s-ar întruni un Conciliu Ecumenic astăzi, ar trebui să abordeze următoarele chestiuni urgente: (1) ridicarea anatemei de la Constantinopole (pe motiv că, la fel ca deciziile conciliilor locale de la Constantinopole din secolul al XIV-lea, anatema a fost acceptată de toată Biserica Ortodoxă, şi mai ales pe motiv că Roma încă nu a renunţat la erezie – ci chiar a mai adăugat câteva de atunci – adică adăugirea Filioque care a fost condamnată în textul anatemei), (2) practicile uniate ale câtorva episcopi şi preoţi „ortodocşi” care s-au rugat împreună cu eretici sau au fost prezenţi la slujbe eretice, sau care chiar au oferit Sfintele Taine ereticilor, şi (3) chestiunea calendarului. Semnificativ este faptul că Patriarhul Photios (împreună cu ceilalţi episcopi care şi-au unit vocile alături de protestul acestuia) a respins total Sinodul „Pan-Ortodox” ca instituţie, în ciuda faptului că un astfel de sinod se întrunise cu numai un an mai devreme. De asemenea notabil este faptul că Metropolitanul Eirenaios din Cassandria (dioceză din Grecia) s-a referit la acest conciliu desfăşurat sub Metaxakis ca la „Conciliul anti-Ortodox” din 1923.
Totuşi adevărata problemă o reprezintă faptul că un mic număr de ortodocşi au ales să adopte schimbarea calendarului în ciuda opoziţiei marii majorităţi, şi că acest fapt a fost pus la cale de oameni care nu au fost în mod special interesaţi dacă ceea ce făceau era bine sau nu, şi nici dacă acest lucru îi va indigna pe oamenii lor. Meletios Metaxakis, care în diferite momente a slujit ca Arhiepiscop de Atena, Patriarh Ecumenic şi Patriarh de Alexandria, a fost un cunoscut reformator şi Francmason. A devenit Patriarh Ecumenic „prin harul lui Venizelos” (pe atunci Prim Ministru al Greciei – un alt reformator) şi nu „prin harul lui Dumnezeu.” Când Venizelos a fost îndepărtat din funcţie în 1923, credincioşii din Constantinopole au protestat împotriva lui Metaxakis. Unii au sărit chiar peste zidurile Patriarhatului, l-au găsit şi l-au bătut, iar bărbatul a fost nevoit să dea bir cu fugiţii pentru a-şi scăpa viaţa. A devenit Patriarh de Alexandria în urma acestor evenimente, în 1926, (din nou prin mijloace politice), perioadă care, fiindcă veni vorba, coincide cu timpul când Patriarhatul a trecut la folosirea noului calendar (în Constantinopole era cunoscut drept Meletios al IV-lea; în Alexandria a devenit Meletios II, – ce va mai urma?). Lui Metaxakis i s-au citit chiar şi funeraliile în loja Maonică (Athenagoras din Londra a fost un martor ocular ca arhidiacon al său). Ceea ce dorea Metaxakis era o Biserică Anglicană cu tentă orientală, iar credincioşii din Grecia ştiau aceasta şi nu aveau încredere în el indiferent ce-ar fi făcut. Cât timp s-a aflat în Atena, a interzis cântarea liturghiei din timpul slujbelor de veghe (I) pentru că le considera demodate şi un element stânjenitor când persoane heterodoxe – mai ales Anglicani – se aflau în vizită la Atena. Oamenii l-au ignorat pur şi simplu şi şi-au continuat în taină slujbele de veghe.
Pe lângă introducerea noului calendar la Constantinopole, Metaxakis a dorit şi clerici care să-şi radă bărbile, renunţarea la rantii, căsătoria după ordinare atât a preoţilor cât şi a episcopilor, slujbe mai scurte, etc. (Majoritatea acestor lucruri au fost însă adoptate în America – se pare că doar noi am mai rămas credincioşi Sinodului de la Constantinopole.)
Un alt indiciu că nici o hotărâre nu a fost adoptată la Constantinopole – nici calendarul cel nou – este faptul că Arhiepiscopul Chrisostom Papadopoulos din Atena a trebuit să mintă pentru a convinge Sinodul din Grecia cu privire la anumite anateme care fuseseră rostite împotriva noului calendar de către Ieremia al II-lea al Constantinopolului în 1583, (Conciliile de la Constantinopole din 1587 şi 1593 au condamnat de asemenea Calendarul Gregorian). Papadopoulos a spus Sinodului că anatemele erau un fals (cu câţiva ani înainte de alegerea sa ca Arhiepiscop, Papadopoulos scrisese un eseu extraordinar cu privire la imposibilitatea de a schimba calendarul bisericesc – în această scriere el cita anatemele lui Ieremia). Eseul se găseşte în Enciclopedia Pyrsos, tipărită la Atena. De fapt, chiar şi ca Arhiepiscop, cu numai un an înainte ca Biserica din Grecia să treacă la noul calendar, el făcea următoarea afirmaţie într-un raport amănunţit: „Nici o Biserică Ortodoxă Autocefală nu se poate separa pe sine de restul şi să accepte noul calendar fără să devină schismatică în ochii celorlalţi.” („Raport către Comitetul Departamentului Religiilor” 16 Ianuarie, 1923). Câţiva ani mai târziu s-a stabilit fără nici o îndoială că anatemele lui Ieremia erau autentice, şi că Arhiepiscopul minţea de fapt doar cu scopul de a potoli conştiinţele tulburate ale unora dintre episcopi. Dacă noul calendar ar fi fost cu adevărat adoptată la Constantinopole în 1923, Papadopoulos ar fi putut folosi aceasta ca un argument pentru schimbare. Faptul că nu a făcut-o este o mărturie evidentă că Conciliul întrunit de Meletios Metaxakis nu adoptase nici o hotărâre.
DE CE S-A FĂCUT SCHIMBAREA?
Ca Arhiepiscop, Papadopoulos a fost presat atât de Metaxakis cât şi de guvern. Astfel este evident că schimbarea nu s-a făcut din motive religioase (de vreme ce însuşi Papdopoulos recunoştea că orice biserică care ar fi adoptat schimbarea ar fi devenit astfel schismatică), şi nici cum afirmă Fr. Meyendorff că s-au aplicat hotărârile unui sinod, ci totul a avut loc ca urmare a presiunilor făcute de partide care erau cunoscute a fi indiferente faţă de nevoile Bisericii (cum ar fi guvernul Grecesc) sau inovatori cunoscuţi precum Metaxakis, iar oamenii au respins această acţiune şi au rămas la calendarul cel vechi.
La Conciliul de la Vatopedi din 1930, Bisericile care foloseau noul calendar îl adoptaseră deja la acea oră – iată de ce nu se poate pretinde că schimbările s-au făcut pe baza deciziilor sinodice (Întâmplător, Vatopedi este singura mănăstire de pe Muntele Sfânt care respectă calendarul nou. Schimbarea a survenit pentru că guvernul lui Venizelos a promis Mănăstirii că dacă adoptau calendarul cel nou, proprietăţile şi averile acesteia nu vor fi confiscate. Dar cu toate astea au fost confiscate ulterior.) La acest conciliu, (bisericile Rusiei, Georgiei, şi Bulgariei nu au avut reprezentanţi; Rusia şi Georgia nu au fost prezente pentru că, la acea oră, sufereau cel de-al treilea val de persecuţii din partea lui Stalin, iar Bulgaria nu a fost prezentă datorită „Schismei Bulgare” care era încă manifestă) reprezentanţii Serbiei şi ai Bisericilor Poloneze au cerut o capelă separată. Atunci când Grecii au insistat ca ei toţi să celebreze împreună, slavii au refuzat, exprimând drept scuză faptul că vorbeau o altă limbă, aveau o tipologie diferită şi că avea să se facă tulburare. Grecii au continuat cu insistenţele, iar Slavii nu au cedat, refuzând în continuare, şi de fapt, la sfârşitul Conciliului, cele două partide nu au con-celebrat, şi a fost clar atunci că Slavii considerau chestiunea calendarului destul de importantă la acea oră pentru a se separa de Greci. Când au spus că „tipologia” lor era diferită, evident că problema calendarului a avut o pondere grea ca parte a acestei diferenţe. La acest conciliu şi Episcopul Nicolae de Ohrid (care ulterior a venit în America, iar acum se află îngropat la Mănăstirea St. Tikhon) a apărat cu vehemenţă calendarul cel vechi. De fapt, Biserica Sârbească chiar a susţinut mişcarea adepţilor vechiului calendar din Grecia prin faptul că le-a trimis Mir peste graniţă în secret.
SEMNE DE LA DUMNEZEU CU PRIVIRE LA CALENDARUL TRADIŢIONAL
Multe semne şi minuni de la Dumnezeu au avut loc printre oameni, ca astfel să fie limpede pentru toţi că Însuşi Domnul nostru nu S-a ferit să fie descoperit în mijlocul oamenilor simpli şi analfabeţi, dar cu sufletele fierbinţi şi credincioase pe care Metaxakis şi Papadopoulos în schimb le-au luat în derâdere şi le-au batjocorit pentru a fi fost tulburate de astfel de probleme fără importanţă. Una dintre cele mai răsunătoare semne de la Dumnezeu a avut loc în timpul nopţii de veghe dinaintea începerii postului Înălţării Sfintei Cruci, în 1925. În micuţa capelă de ţară Sf. Ioan Teologul de la picioarele Muntelui Hymettos (pe atunci la mile întregi depărtare de Atena, dar care acum se află în oraş – într-atât de mult a crescut oraşul. Cartierul se numeşte Sf. Ioan Holargos) peste două mii de oameni s-au adunat să sărbătorească potrivit cu datele calendarului vechi. Când i-a ajuns aceasta la urechile Arhiepiscopului Papadopoulos, a trimis vorbă Ministerului Afacerilor Interne, care, drept răspuns, a trimis poliţia să risipească lumea şi să aresteze preotul. Când a ajuns poliţia la faţa locului şi a văzut câtă lume se afla acolo, au hotărât să aştepte revărsatul zorilor pentru a-l aresta pe preot. La miezul nopţii, tocmai când se desfăşura procesiunea pentru Litya, oamenii care se aflau afară, în curtea micuţei capele au zărit dintr-odată cum s-a plăsmuit o uriaşă cruce în ceruri, chiar deasupra capetelor lor. Crucea, care era întinsă orizontal, se întindea de la capelă până pe vârful Muntelui Hymettos, şi era sub forma Crucii Bizantine, cu trei braţe în formă de cruce. Când au văzut-o oamenii – avea o înfăţişare strălucitoare şi luminoasă – toţi au ţipat înspăimântaţi. Procesiunea şi slujba au fost oprite, iar oamenii au căzut cu toţii în genunchi plângând şi cântând Kyrie Eleison. Poliţiştii, la rândul lor, au fost atât de îngroziţi încât literalmente şi-au aruncat armele şi cu lacrimi şiroindu-le pe-obraji au prins a se ruga laolaltă cu toţi ceilalţi. Preţ de o jumătate de oră Crucea a strălucit astfel pe cer, iar apoi a început încetişor să se înalţe până s-a îndreptat, ajungând în picioare, ca apoi să se facă treptat nevăzută. A doua zi, ziarele ateniene au tipărit un raport amănunţit cu schiţe care prezentau felul în care a apărut Crucea deasupra capelei. Un astfel de semn nu a mai avut loc de la viziunea avută de Sf. Constantin, şi de asemenea din anul 346, când Crucea a fost văzută pe cer, întinzându-se de pe Golgota până pe Muntele Măslinilor, în vremea când Sf. Ciril era episcop în Ierusalim. Reacţia faţă de apariţia acestei Cruci deasupra Muntelui Hymettos a fost una tipică. Cei evlavioşi dedicat şi mai mult unei vieţi de sfinţenie, iar ceilalţi au ridicat pur şi simplu din umeri sau au încercat să dea evenimentului o explicaţie, considerându-l un fel de fenomen provocat de cauze naturale. La fel s-a întâmplat şi atunci când Mântuitorul nostru făcea minuni sub ochii a mii de martori; de ce să fi fost altfel cu această minune pe care El a înfăptuit-o? Chiar noi cunoaştem câţiva oameni care au luat parte la acea noapte de veghe şi care sunt încă în viaţă. Una dintre aceste persoane a devenit călugăriţă şi a primit numele de Marta. Întâmplarea face ca ea să respecte şi-n prezent calendarul vechi.
În Grecia, adevărata putere a mişcări de susţinere a vechiului calendar s-a făcut cunoscută în timpul ocupaţiei Germane. De când Biserica oficială care respectă noul calendar nu a mai avut sprijinul guvernului în persecutarea susţinătorilor vechiului calendar (mulţi au trecut în nefiinţă în închisori, de foame sau torturaţi), mişcarea de susţinere a vechiului calendar s-a răspândit cu viteza fulgerului. Doar în Atena, mişcarea avea 500 capele şi biserici micuţe, fiecare condusă de câte un preot! După război, şi când guvernul a revenit, persecuţia a fost reluată, iar mişcarea a scăzut din nou din intensitate. Chiar şi aşa, ea are o mănăstire imensă de patru sute de măicuţe (prin 1946-7 avea şase sute) şi o mănăstire mare de circa 125-250 de călugări.
A FOST LĂMURITĂ CHESTIUNEA CALENDARULUI?
Un alt subiect: dacă chestiunea calendarului a fost lămurită odată pentru totdeauna la Constantinopole, cum de s-a pus problema ridicării problemei în discuţie la cea de-a doua Conferinţă de la Rodos? De fapt, Biserica din Grecia a ameninţat că va boicota întâlnirile dacă avea să fie propusă această discuţie, însă reprezentanţii Patriarhatului din Ierusalim au insistat ca această chestiune a calendarului să fie trecută în agenda de lucru spre discutare, şi pe bună dreptate. Patriarhatul Ierusalimului este interesat în mod special în lămurirea problemei calendarului dată fiind poziţia sa ca loc de pelerinaj. Când s-a întâlnit Atenagoras cu Papa Paul în Ierusalim, el a pornit spre Betleem pentru a lua parte la slujba de Crăciun (care, desigur, se celebrează acolo potrivit vechiului calendar). Între timp, adepţii noului calendar celebrau Boboteaza în Constantinopole. Când s-a întors Atenagoras la Istambul, Boboteaza se sărbătorise deja. Cu alte cuvinte, Atenagoras însuşi, din cauza acestei confuzii generale în ce priveşte calendarul, a sărbătorit două Crăciunuri, şi nici o Bobotează în acel an. De asemenea, mulţi pelerini evlavioşi au venit din Grecia spre a sărbători Crăciunul la Betleem, fără să ştie că Patriarhatul din Ierusalim respectă calendarul vechi (unii dintre credincioşi nici nu cunoşteau faptul că există vreo dispută în ce priveşte calendarul. Ei sunt cei ale căror suflete sunt cu adevărat binecuvântate). Aceştia au ajuns în Betleem şi au descoperit că acolo era abia ziua Sf. Spiridon, şi că până la Crăciun mai erau două săptămâni. Ei se îngrijiseră să stea doar câteva zile, şi puţini sunt cei care aveau destule provizii sau care aveau destui bani să poată aştepta două săptămâni. În supărarea lor, i-au implorat pe preoţi să intoneze câteva tropare de Crăciun şi, desigur, preoţii au refuzat, pentru că nu numai că nu era încă Crăciunul după cunoştinţa lor, ba mai erau şi în mijlocul postului. Pelerinii s-au întors tulburaţi în Grecia, şi descurajaţi, pentru că nu reuşiseră să sărbătorească Crăciunul la Betleem, iar sărbătoarea Crăciunului trecuse deja în Grecia. Iată de ce, în acel an, ei nu au putut sărbători Crăciunul nicăieri. Iar acest lucru se petrece an de an aici – şi mă refer la Ierusalim.
Şi încă un lucru: Metaxakis a recunoscut de asemenea în mod oficial „Biserica Vie” în Rusia. Acest gest dovedeşte încă o dată ce fel de om a fost. Chestiunea calendarului a fost, în ochii lui, o problemă lipsită de importanţă comparativ cu marile planuri pe care le avea dânsul pentru Ortodoxie. Oamenii ştiau şi ei acest lucru, şi nici un adevărat credincios nu avea să se repeadă să asculte un lucru poruncit de el sau de confederaţii săi.
Totuşi, întrebarea rămâne, dacă acest calendar nou este în sine o erezie, o deviere, lăsând la o parte orice motiv tainic sau evident pe care l-ar putea avea cei care l-au propus, indiferent dacă motivele acestea sunt bune sau rele. Răspunsul este nu. Ar fi o erezie crasă din partea noastră să afirmăm că acest calendar este Ortodox sau că este eretic. Chiar şi anatemele pe care le-a formulat Ieremia al II-lea împotriva calendarului celui nou erau intenţionate a stăvili înmulţirea Uniaţilor care se infiltraseră în comunităţile Ortodoxe din Italia şi Austria. Ceea ce contează cu adevărat este unitatea liturgică, aceasta fiind şi scopul pentru care au luptat şi Părinţii din vechime (În vremea lui, Sf. Ioan Gură de Aur a fost adept al calendarului nou, în timp ce Irlandezii respectau calendarul vechi.
UNITATEA LITURGICĂ S-A PIERDUT
Totuşi, chiar dacă lipsa unităţii liturgice nu reprezintă o erezie (dar atunci nici crima, nici clevetirea şi nici curvia nu sunt – şi totuşi Biserica nu le trece cu vederea drept probleme care nu sunt vrednice de atenţie), ea rămâne un mare rău care s-a strecurat în viaţa liturgică a Bisericii. La 4 Februarie, Biserica celebrează pomenirea Noului Martir, Sf. Iosif de Aleppo, care a fost martirizat de Musulmani în anul 1686. Atunci când cadi (judecătorul musulman) i-a spus martirului: „Haide, omule, de ce nu vrei să devii Musulman, să te lepezi de falsa ta credinţă şi să vii la cea dreaptă, ca astfel să te am de partea mea şi să poţi deveni un mare dregător,” martirul Iosif i-a răspuns după cum urmează: „O, cât de mare ţi-e credinţa, de încerci să-i stârneşti şi pe alţii să creadă în ea! De trei ori blestemaţi şi nenorociţi ce sunteţi! Şi unde ai găsit tu credinţa asta pe care încerci s-o rânduieşti dreaptă? Blestemaţilor, voi care nici nu ştiţi când este ramazanul vostru (lună de post), şi nici bairamul (sărbătoare religioasă). Şedeţi deoparte, şi aşteptaţi să zăriţi luna, ca să vă puteţi apuca de ramazanul vostru… iar apoi iarăşi, vegheaţi să vedeţi luna ca să puteţi începe bairamul. Iar de se întâmplă să fie cerul acoperit de nori, unii dintre voi îl ţineţi înainte [de vreme], iar alţii mai târziu, şi toate popoarele vă ţin de batjocură, şi vă iau în râs.” O, Ortodocşi nenorociţi, nici măcar între voi nu vă puteţi înţelege când e vremea de sărbătoare şi când de post.
Cum stau lucrurile acum – dacă se ia cineva după metodele prezente care sunt folosite de adepţii noului calendar în sărbătorirea Paştelui – nu există decât o singură piedică serioasă în a purcede la adoptarea noului calendar: postul Apostolilor. Canoanele cu privire la Paşte afirmă că Paştele poate cădea între 23 martie şi 25 aprilie – niciodată în mai. Această regulă a fost trebuincioasă pentru sărbătorile ce vin după Paşte, pentru că la cinzeci de zile după Paşte vine sărbătoarea Rusaliilor, iar la o săptămână după Rusalii, Duminica tuturor sfinţilor. În lunea ce urmează duminicii tuturor sfinţilor începe postul Apostolilor. Însă cu noul calendar, Paştele cade uneori în mai. Asta duce ca toate sărbătorile de după Paşte să fie decalate într-atât, încât să desfiinţeze cu totul postul Apostolilor. De fapt, în unii ani Duminica tuturor sfinţilor se întâmplă să cadă după postul Apostolilor, în noul calendar. Potrivit cu acest calendar nou, (asta de când s-a făcut schimbarea), Paştele a fost deja în mai de opt ori, ultima oară în 1964, şi va cădea iarăşi în mai în 1975.
DESFIINŢAREA PERIOADELOR DE POST
Acum, dacă nu-ţi place postul, sau nu crezi că este un subiect destul de important să te intereseze, problema ta s-a şi rezolvat. Pe de-altă parte, dacă eşti un Creştin Ortodox cu patimi şi pofte şi căderi şi încă doreşti să apuci împărăţia cerurilor, ne vei fi prea dispus să lepezi această armă. Dacă eşti un Creştin precum cei care trăiau în Capadocia în vremea Sf. Bazil, vei căuta chiar să creşti durata postului din dragoste dumnezeiască fierbinte ca să obţii eliberare de patimi şi astfel, o dragoste mai curată pentru scumpul nostru Mântuitor.
Ca şi monahi, noi înţelegem prea bine nefolosinţa unui post limitat doar la trup – o abţinere de la mâncăruri (deşi în această vreme de post trupul mea înfometat m-ar face să părăsesc cuvântul „doar”), şi totuşi, tot ca monahi, ne dăm prea bine seama de binefacerea clară în lupta împotriva patimilor care ne împresoară mereu. Chiar şi când eşti supărat de către cineva, cel puţin nu ai puterea să-i aplici un pumn în nas, şi asta este un fel de îmbunătăţire, chiar dacă una de mai mică importanţă. Întrebarea este aceasta: Suntem Creştini; trăim într-o lume potrivnică; vrem să ajungem în cealaltă lume, însă un duşman ne stă împotrivă; vom reuşi noi vreodată să ajungem în cealaltă lume dacă mereu – mereu de dezarmăm? Potrivnicul aşteaptă să ne ucidă dacă poate, şi nu avem decât două soluţii; să-l omorâm noi pe el şi să trecem de cealaltă parte, sau să ne depunem armele şi să ne alăturăm lui, şi să uităm că porniserăm spre cealaltă lume. „Noi nu vrem să postim, e prea greu să postim aici în America” (Într-una dintre enciclicele sale, Metropolitanul Philaret s-a minunat cât de uşor este să posteşti aici în America* – şi este atât de adevărat, cu toate alimentele proaspete, conservate şi congelate pe care le poţi obţine de pretutindeni în tot timpul anului, comparat cu „vechea ţară” în vremuri demult apuse. Dar aceasta este arma numărul unu); „slujbele religioase sunt prea lungi, prea călugăreşti, prea obositoare – să le scurtăm” (Deşi Apostolul spune „rugaţi-vă neîncetat.” Iată arma numărul doi); „Biserica este un centru atât social cât şi religios – haideţi să avem picnic-uri, seri de bowling, excursii pe pârtii de schi, sau în căruţe cu fân, petreceri pe litoral.” („Ferice de cei ce plâng…” , „ Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră…”, „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare…” „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idolatre neîngăduite.” „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume…” „Cum ne putem noi plânge păcatele (care păcate?) când petrecem atât de minunat, susţinuţi de Biserică în această privinţă?” Aceasta este arma numărul trei.) Doar o singură armă mai rămâne; o credinţă curată şi nepătată. Însă, Doctore, cât va dăinui acea Credinţă dacă credincioşii gândesc astfel în păturile de sus? Una câte una ne depunem armele, pentru că asta nu-i importantă, nici ailaltă nu-i importantă, şi la urma urmei, suntem nişte bieţi oameni.
Fără-ndoială, dacă va continua să respecte calendarul vechi, Biserica va trebui să rezolve o serie de probleme, însă nici adoptarea noului calendar nu este lipsită de probleme. Dar cum putem găsi o cale de ieşire când există adepţi „fanatici” ai noului calendar care refuză până şi aducerea în discuţie a problemei? (La Rodos, Grecia a continuat să insiste că în ce priveşte calendarul, nu există nimic de discutat!) Poate că nu există decât o singură soluţie ce ocoleşte toate acestea şi care ar face ca lucrurile să fie mult mai simple pentru Biserică. Această soluţie ar fi adoptarea pe plan mondial a unui calendar universal, ne-religios. Acest lucru, în fond, ar forţa Biserica să revină la vechiul calendar, de vreme ce noul calendar nu ar mai fi nou, iar calendarul universal ar reprezenta o schimbare prea radicală pentru aproape toată lumea.
Totuşi, după cum spune Fr. nostru Daniel, dacă unitatea liturgică a fost distrusă, acest lucru s-a întâmplat pentru că, de fapt, legătura dragostei încetase să existe chiar de mai înainte. Schimbarea la noul calendar a reprezentat o strădanie necugetată şi îndrăzneaţă care a călcat pur şi simplu în picioare părerile şi sentimentele celorlalte Biserici. Acum că răul s-a produs, nu ştiu cum s-ar putea îndrepta. În Biserica oficială a Greciei, există o mişcare puternică ce cheamă la revenirea la calendarul vechi. Această mişcare vorbeşte în numele Unităţii Bisericii şi de asemenea consideră că o revenire la vechiul calendar ar ajuta la opunerea faţă de tendinţele uniate care există în multe secţiuni ale aceleiaşi Biserici. În acest caz, iarăşi, calendarul a devenit un simbol al Ortodoxiei tradiţionale (cum de fapt şi este, de vreme ce aceia care sunt susţinătorii cei mai frenetici ai noului calendar în fapt sunt şi cei cu orientarea cea mai „ecumenică”).
Părinţii de aici îţi trimit salutările lor ţie şi familiei tale şi se roagă pentru binele tău, cum desigur fac şi eu.
Călugărul Ephraim şi îngerul meu păzitor
PS. Tocmai mi-am amintit încă ceva important. Ca şi Arhiepiscop de Atena, Metaxakis a fost de asemenea un instrument în ruptura ce s-a produs între Greci şi Ruşi aici în America. De-ndată ce Grecii au format o jurisdicţie separată, Metaxakis i-a aşezat sub autoritatea Sinodului din Grecia. Apoi, ulterior, când a devenit Patriarh Ecumenic, a aşezat Biserica Grecească din America sub autoritatea Patriarhatului Ecumenic. Ar fi interesant de aflat dacă a încercat să pună Arhidioceza Grecească de aici sub autoritatea Patriarhatului Alexandrin când a devenit Meletios al II-lea de Alexandria. De asemenea, el şi-a exprimat dorinţa de a deveni Patriarh de Ierusalim.
Note de subsol
*Textul integral al afirmaţiei Metropolitanului Philaret este după cum urmează: (din Viaţa Ortodoxă, Noiembrie – Decembrie pg.4-5) O violare strigătoare la cer a devoţiunii în prezent se manifestă în întreruperea sfântului post care a devenit bine înrădăcinat în societatea noastră. Deşartă este părerea anumitor oameni că postul este esenţial doar pentru călugări şi preoţi; nu, postul este obligatoriu necondiţionat pentru toţi Creştinii Ortodocşi. Binecuvântatul Părinte Ioan din Kronstadt ne-a sfătuit să nu intrăm într-o relaţie apropiată cu cei care nu ţin sfintele posturi, în timp ce Sf. Serafim de Sarov nici nu-i considera Ortodocşi pe acei Creştini care ignorau postul. De când locuim în America, unde este atât de uşor şi bine pentru sănătatea trupului să ţinem posturile, această poruncă a Sfintei Biserici rămâne nestricată, nu poate fi desfiinţată de nimeni şi îi leagă pe toţi Creştinii Ortodocşi.
O altă violare netrebnică a evlaviei este reprezentată de balurile de caritate, şi seratele, care acum sunt atât de îndrăgite de societatea Rusă, în special cele organizate în timpul orelor de celebrare a Slujbelor Religioase în seara de Duminică şi la Sfintele Sărbători. Sf. Ioan din Kronstadt, el însuşi un susţinător al carităţii, ne învaţă că dărnicia / caritatea manifestată sub forma Soiree-urilor şi balurilor nu reprezintă caritate Creştină, ci pur şi simplu distracţie prostească şi rătăcire în patimi. Noi toţi suntem datori să lămurim turmele pe care le păstorim de ce este necesar postul şi să le desluşim cum stau lucrurile în privinţa mai sus menţionatelor baluri şi Soiree-uri, atât de distrugătoare pentru mântuirea sufletelor.
