Un pas important spre apostazie
de Episcopul Photius din Triaditsa
PARTEA I
Introducere: autorul acestui articol, Episcopul Photius din Triaditsa, a fost ordinat ca episcop în 4/17 Ianuarie, 1993 de către Mitropolitul Cipirian din Fili, Abate al Mănăstirii Sf. Ciprian şi Iustina. Episcopul Photius este unicul ierarh susţinător al vechiului calendar în Bulgaria.
Lucrarea Profesorului T. Sibiff, Chestiunea Calendarului Bisericesc, apărută cu un sfert de secol în urmă cu scopul de a stabili bazele teologice pentru reforma calendarului bisericesc începută în Bulgaria în 1968, citează adesea aşa numitul Congres „Pan-ortodox” care s-a desfăşurat între 10 mai şi 8 iunie 1923 la Constantinopol.1 Autorul citează decizia acestui congres cu privire la revizuirea calendarului Iulian2, care a necesitat înlocuirea calendarului Iulian cu aşa numitul „Calendar Iulian nou,” care de fapt corespunde calendarului Grigorian apusean până în anul 2800. Profesorul Sibiff face referire la Congresul de la Constantinopole, nesfiindu-se să-l numească „Adunare Ortodoxă.” Pentru el, cât şi pentru toţi susţinătorii reformei calendarului, acel Congres deţine autoritatea neîndoielnică a unui forum Bisericesc. În acelaşi timp, ignorarea faptelor nu poate acoperi discrepanţele canonice serioase ale Congresului de la Constantinopole. Potrivit afirmaţiei Prof. C. Troitsky, „Nu există nici o îndoială că viitorii istorici ai Bisericii Ortodoxe vor fi obligaţi să accepte faptul că Congresul din 1923 a fost cel mai trist eveniment din viaţa Bisericii din secolul XX.”3 Prin faptul că şi-a auto-atribuit denumirea de „Pan-ortodox” fără a avea vreo bază reală pentru aceasta, Congresul de la Constantinopole a deschis porţile pentru schimbarea Calendarului Bisericesc Patristic şi a început goana Bisericii Ortodoxe către modernism. În ciuda faptului că încă de la început, deciziile Congresului au fost respinse de aproape toate Bisericile Ortodoxe locale, Congresul de la Constantinopole a reuşit să distrugă unitatea liturgică şi în privinţa sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe. Calendarul revizuit a fost introdus treptat în multe Biserici locale. În consecinţă, a apărut o tragică divizare în ce priveşte practica liturgică nu numai printre Bisericile locale individuale, ci chiar şi în interiorul Bisericilor locale care acceptaseră în mod oficial această inovaţie necanonică.
Care a fost climatul spiritual şi filosofic care a generat întrunirea acestui Congres „Pan-ortodox” la Constantinopole? Cine a fost cel care a iniţiat [Congresul]? Cine au fost delegaţii acestuia, şi care a fost statutul său canonic? Care au fost activităţile şi deciziile [Congresului]? Acestea sunt, pe scurt, întrebările majore care vor fi atinse pe scurt în lucrarea de faţă.
La sfârşitul secolului nouăsprezece şi primele decenii ale celui de-al douăzecilea, viaţa spirituală a naţiunilor Ortodoxe a suferit şocuri şi schimbări profunde. Pe de-o parte, printre intelectuali şi păturile sociale superioare, s-a dezvoltat şi s-a chiar generalizat cu putere o atitudine lumească şi materialistă, iar înţelegerea valorilor spirituale a avut de suferit sub influenţa unor mişcări puternice, neo-păgâne în cultura Occidentală. Pe de-altă parte, cercurile teologie şi ale Bisericii au fost otrăvite cu idei generate de ecumenismul Protestant. Ierarhii şi teologii Ortodocşi au început să cheme la „unitatea tuturor Creştinilor.” Singura cale posibilă de întoarcere pentru cei care s-au depărtat de la Unica şi Indivizibila Biserică a lui Cristos este pocăinţa. „Unitatea tuturor Creştinilor” nu poate fi atinsă prin căutarea unui limbaj comun, prin supunerea la activităţi comune, şi nici chiar prin rugăciunile comune ale diferitelor confesiuni. Cu alte cuvinte, drumul spre unitate nu se descoperă pe cărări bătucite şi confuze ci mai degrabă în întoarcerea cu pocăinţă la Ortodoxie.4 Ambele enciclice ale Patriarhului Iaochim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884; 1901-1912), care în general aderau la tradiţie, sunt fără îndoială primele documente oficiale ale Patriarhului Constantinopolului în care se pot deja percepe primele concepţii ecumenice.5
Sub influenţa indirectă a ideilor intens progresive şi revoluţionare, care îşi au originea în cei iniţiaţi în Masonerie, şi sunt susţinute de aceştia [persoane care doresc cu ardoare să îi unească pe toţi, dar neagă adevărul exclusiv al Ortodoxiei], liber-cugetătorii religioşi şi-au găsit adepţii şi în Ortodoxie. Aceşti liber-cugetători s-au regăsit îndeosebi între cei care au generat aşa-numita renaştere religioasă din Rusia din timpul primelor decenii ale acestui secol. Liber-cugetătorii religioşi au pregătit calea pentru renovaţionismul din Rusia – primele manifestări ale modernismului de a se forma într-o „Biserică Ortodoxă” (de fapt, un nou rit Protestant Oriental) în ţara noastră, Renovaţionismul este o mişcare religioasă tipică Rusiei post-revoluţionară, în cele mai extreme şi mai crude forme ale ei, şi în lumea Ortodoxă Grecească a anilor 1920, cu similarităţi corespondente. Ilustraţii ale tendinţelor renovaţioniste sunt reprezentate de Conciliul „Bisericii Vii” din Rusia (deschis în 16/29 Aprilie, 1923) şi „Congresul Pan-ortodox” de la Constantinopole (10 mai – 8 iunie, 1923), care a avut loc în aproximativ aceeaşi perioadă. În ciuda faptului că Congresul de la Constantinopole a făcut o rezoluţie în apărarea Patriarhului Tikhon şi astfel, într-un fel, s-a separat de Biserica Vie, deciziile ambelor forumuri au fost, fără îndoială, foarte asemănătoare: ambele au adoptat schimbarea Calendarului Bisericii, au permis recăsătorirea clericilor şi au publicat şi alte declaraţii similare, promovând reforme în spiritul liberalismului religios, cu totul de neconceput cu doar câţiva ani mai devreme.
Mişcarea decisivă a Constantinopolului în spiritul ecumenic în domeniul politicii Bisericii a fost exprimată într-o enciclică publicată în ianuarie 1920 de Locum Tenens al tronului Patriarhal, Mitropolitul Dorotheos de Brussa (1919-1921) sub titlul, „Bisericilor Creştine de pretutindeni.” Mişcarea dramatică a Patriarhatului Ecumenic înspre apostazie, un element specific ecumenismului, a fost precedat şi însoţit de mulţi factori filosofico-politici.
La sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia era o ţară învingătoare. Înfrângerea Turciei i-a adus un succes nemaipomenit pentru grupul politic condus de Masonul Elevtherius Venizeles (1864-1936). Grecia a stat fără echivoc de partea Antantei şi declarase război guvernelor ce alcătuiau Tripla Alianţă. La sfârşitul războiului, potrivit Tratatelor de Pace de la Nice (1919) şi Sèvres (1920), Greciei i s-a dat teritoriul Nordic Epirus, Tracia de vest şi aproape toată partea ei de est, insulele Imroz, Tenedos şi Dodecaneze din Marea Egee, precum şi un teritoriu considerabil în Asia Mică cu centrul la Smirna. Fără îndoială, partidul lui Venizeles nu a fost satisfăcut de aceste achiziţii, ci a încercat cu toată forţa să recucerească fostul Imperiu Bizantin cu capitala sa de la Constantinopole. Ocupaţia Constantinopolului de către Aliaţi (16 martie 1920 – 6 octombrie 1923) a părut a grăbi împlinirea acestei dorinţe. Conducătorii cercurilor Bisericeşti din Constantinopole au căzut pradă spiritului naţionalist-politic al aliaţilor politici ai lui Venizeles. Patriarhul Ecumenic s-a adresat mai degrabă armatei ocupante Engleze decât guvernului Turc cu privire la o multitudine de probleme civile. Mitropolitul Dorotheos, ca Locum Tenens al Tronului Patriarhal, a vizitat ţările Europei Occidentale în 1920, incluzând Anglia, pentru a motiva cercurile conducătoare în favoarea poziţiei Greciei. Chiar a sugerat marilor puteri ideea de a lichida guvernul Turc. Factorii esenţiali care au încurajat Tronul de la Constantinopole spre a adopta ideea de ecumenism şi spre o colaborare activă cu organizaţii ecumenice occidentale au fost: interesele naţional-politice ale ierarhilor de la Constantinopole, speranţele lor de a primi ajutor de la membrii Antantei împotriva Turciei, ciuma tot mai răspândită a liberalismului Creştin, mişcarea ecumenică ce a înflorit în anii de după război şi interterenţa directă a politicienilor cu ierarhii Masonici în afacerile Bisericeşti.
La începutul Enciclicei din 1920 s-a anunţat faptul că Biserica din Constantinopole lua în considerare posibilitatea apropierii şi a legăturilor frăţeşti cu alte „Biserici Creştine” în ciuda diferenţelor dogmatice dintre ele. Comunităţile heterodoxe erau numite „onorate Biserici Creştine,” care „nu sunt nici străine nici depărtate, ci mai degrabă o familie, şi apropiate în Cristos.” Ele sunt de asemenea numite „împreună moştenitoare, care alcătuiesc un singur trup şi sunt părtaşe la promisiunile lui Dumnezeu în Cristos.” Enciclica sugerează fondarea unei „societăţi a Bisericilor.”6 Ca un semn al primului pas spre unire, enciclica propune „acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a principalelor sărbători Creştineşti.”7 Acest document nu doar anunţa începutul trădării Constantinopolului, şi unirea acestuia cu erezia ecumenică, ci dovedea şi caracterul său necanonic; pentru că în fapt ea era semnată de o singură Biserică Ortodoxă locală şi se adresa comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le „Biserici Creştine de pretutindeni.” Enciclica vorbea în termeni sofisticaţi despre probleme excepţional de importante de factură dogmatică şi canonică, în numele tuturor Bisericilor locale, cât şi în numele întregii Biserici Ortodoxe. Astfel enciclica a devenit prima încercare publică a Tronului de la Constantinopole de a uzurpa autoritatea Unicei şi Sfintei Biserici Ortodoxe.8
Odată cu enciclica din 1920, care a fost publicată şi răspândită fără acordul celorlalte Biserici surori, Patriarhatul Ecumenic a intrat în colaborare oficială cu reprezentanţii mişcării ecumenice. În August 1920, la Geneva, Patriarhatul Ecumenic a participat la congresul preliminar cu privire la „Credinţă şi Organizaţie”, fără a avea consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe.
Aproape un an mai târziu, de curând alesul Patriarh Ecumenic Meletius al IV-lea (1921-1923), despre care vom scrie în amănunt în rândurile ce urmează, a afirmat, rostindu-şi cuvântarea cu ocazia întronării sale, „Eu mă dedic pe mine însumi la slujirea Bisericii din cea mai înaltă catedră a ei să dezvolt, cât mai mult posibil, relaţii mai apropiate şi mai prieteneşti cu bisericile ne-Ortodoxe de la Răsărit şi de la Apus şi să promovez lucrarea unităţii între noi.”9 Acelaşi crez ecumenic a fost mărturisit de prietenul şi partizanul lui Melezius al IV-lea, Chrysostomos, Arhiepiscop al Atenei (1923-1938) care a introdus Noul Calendar în Biserica din Grecia. Iată ce a rostit acesta din urmă în cuvântarea sa de înscăunare, „…pentru o astfel de colaborare [cu cei heterodocşi] nu este necesară deţinerea unei baze comune sau a unităţii dogmatice, unitatea dragostei lui Cristos fiind suficientă.”10
Legătura apropiată cu politica Europeană de după război, cu mişcarea ecumenică şi cu cercurile Masonice din Grecia şi de peste hotarele ei, [legături] realizate de strădaniile naţionaliste ale ierarhiei din Constantinopole a ajuns la culmea stricăciunii la începutul anilor 1920, când Meletius al IV-lea (1871-1935) a urcat pe Tronul de la Constantinopole şi a devenit organizator şi a inspirat Congresul „Pan-ortodox” din 1923.
Cine era Meletius Metaxakis?
Numele său din lume era Emmanuel Metaxakis. S-a născut pe 21 Septembrie, 1871 în satul Parsas ce se găseşte pe insula Creta. A intrat în Seminarul Sfintei Cruci din Ierusalim în 1889. Când i s-a aplicat tonsura a primit numele de Meletius şi a fost ordinat ierodiacon în1892. Şi-a terminat studiile teologice la Sfânta Cruce şi a fost numit Secretar al Sfântului Sinod din Ierusalim de către Patriarhul Damianos în 1900. Meletius a fost alungat din Ţara Sfântă de către Patriarhul Damianos, împreună cu Chrysostomos, care pe-atunci era administrator, iar în 1908 ajungea Arhiepiscop al Atenei, pe motivul „activităţii împotriva Sfântului Mormânt.”11 Meletius Metaxakis a fost atunci ales Mitropolit de Kition în 1910. În anii dinaintea războiului, Mitropolitul Meletius a demarat cu succes în New York convorbiri cu reprezentanţii Bisericii Episcopale din America, cu intenţia de a „extinde relaţiile dintre cele două Biserici.”12
După decesul Patriarhului Ioachim al III-lea din 13 iunie 1912, Meletius a fost nominalizat ca şi candidat pentru Tronul Patriarhal din Constantinopol.13 Totuşi, Sfântul Sinod a hotărât în cele din urmă că Meletius nu putea fi înregistrat după canoane ca şi candidat.14 Cu sprijinul aliaţilor săi politici şi al cunoscuţilor săi, a fost ales necanonic în postura de Arhiepiscop al Atenei în 1918, însă după obişnuitele schimbări politice, a fost privat de scaunul său. Locul său a fost luat la 10 decembrie 1920 de un candidat îndreptăţit canonic, Theocletos, care fusese în trecut deposedat pe nedrept de funcţia sa de Arhiepiscop. Pe vremea când Meletius era încă Arhiepiscop al Atenei, împreună cu un grup de persoane cu aceleaşi convingeri ca ale sale, Meletius a vizitat Anglia unde a condus discuţii privitoare la unirea Anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. În februarie 1921 Meletius vizita Statele Unite. În 17 decembrie 1921, ambasadorul Greciei la Washington a trimis un mesaj prefectului din Tesalonic scriindu-i că Meletius „s-a înveşmântat, a luat parte la o slujbă Anglicană, a îngenuncheat la rugăciune împreună cu Anglicanii, a venerat Sfântul lor Altar, a predicat, iar mai târziu i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi.”15
La cea oră se conduceau audieri preliminare, organizate de profesorul universitar Paul Karolidis cu privire la plângerile formulate împotriva lui Meletius Metaxakis. S-a hotărât atunci că Meletius trebuia adus în faţa Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia. Sinodul a publicat un raport la 21 noiembrie 1921, numind „comitetul de investigaţii” împotriva lui Meletius.16 Deşi cercetarea se desfăşura împotriva lui Metaxakis, el a fost ales pe neaşteptate ca Patriarh al Constantinopolului. În ciuda alegerii sale, Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia l-a demis pe Meletius Metaxakis la 29 decembrie 1921 pentru o serie de infracţiuni împotriva legii canonice şi pentru a fi cauzat o schismă.17 În ciuda acestei decizii, Meletius Metaxakis a fost înscăunat ca Patriarh Ecumenic la 24 ianuarie 1922. Datorită unei presiuni politice intense, demisia lui Meletius a fost anulată în mod necanonic în 24 decembrie 1922. Cercurile politice din jurul lui Venizeles şi Biserica Anglicană fuseseră implicate în alegerea lui Meletius ca Patriarh.18 Mitropolitul Germanos (Karavangeis) al Sfântului Sinod de la Constantinopole a consemnat aceste evenimente, „Alegerea mea în 1921 la Tronul Ecumenic a fost incontestabilă. Din cele şaptesprezece voturi oferite, şaisprezece îmi erau favorabile. Apoi unul dintre prietenii mei laici mi-a oferit 10.000 de lire pentru a renunţa la alegerea mea în favoarea lui Meletius Metaxakis. Desigur, am refuzat această ofertă, nemulţumit şi dezgustat. Apoi, într-o noapte am primit pe neaşteptate vizita unei delegaţii formate din trei bărbaţi, de la „Liga Naţională de Apărare” şi am fost ameninţat cu toată seriozitatea să îmi retrag candidatura în favoarea lui Meletius Metaxakis. Delegaţii au spus că Meletius avea să contribuie cu $100.000 la averea Patriarhatului şi, de vreme ce dânsul beneficia de relaţii deosebit de prietenoase cu episcopii Protestanţi din Anglia şi America, putea fi foarte util cauzelor internaţionale. Interesele internaţionale au cerut ca Meletius Metaxakis să fie ales Patriarh. Aceeaşi a fost şi dorinţa lui Elevtherius Venizeles. M-am gândit tot restul acelei nopţi la această propunere. În Patriarhat domnea un adevărat haos pe plan economic. Guvernul din Atena încetase să mai acorde subvenţii, şi nu exista nici o altă sursă de venit. Salariile obişnuite nu se mai plătiseră de nouă luni. Organizaţiile caritabile ale Patriarhatului se aflau la rândul lor într-o stare economică critică. Din aceste motive şi pentru binele oamenilor [sau cel puţin aşa credea ierarhul înşelat] am acceptat oferta…”19 Astfel, spre uimirea tuturor, a doua zi, pe 25 noiembrie 1921, Meletius Metaxakis a devenit Patriarhul Constantinopolului.
Caracterul necanonic al alegerii sale a devenit evident atunci când, cu două zile înainte de alegeri, pe 23 noiembrie 1921, s-a primit propunerea din partea Sinodului de la Constantinopole de a amâna alegerile pe motive canonice. Majoritatea membrilor au votat favorabil această propunere. În acelaşi timp, în chiar ziua alegerilor, episcopii care votaseră amânarea alegerilor au fost înlocuiţi de alţi episcopi. Această înlocuire a permis alegerea lui Meletius ca Patriarh. În continuare, majoritatea episcopilor din cadrul Patriarhatului din Constantinopole care fuseseră înşelaţi, s-au întrunit la Tesalonic. Au anunţat că „alegerea lui Meletius Metaxakis a avut loc cu violarea evidentă a sfintelor canoane,” şi au propus să se întreprindă „o alegere validă şi canonică pentru [slujba de] Patriarh al Constantinopolului.” În ciuda acestei acţiuni, Meletius a fost confirmat pe Tronul Patriarhal.20
La insistenţele lui Meletius, Patriarhatul din Constantinopole a acceptat validitatea ordinelor Anglicane în 1922 – act faţă de care a protestat chiar şi Roma. Apoi în 1923 Meletius a iniţiat Congresul „Pan-ortodox” (10 mai – 8 iunie). La 1 iunie, clericii şi laicii nemulţumiţi de Patriarhul cel inovator au organizat o întâlnire care a sfârşit cu un atac asupra Phanarului cu scopul demiterii lui Meletius şi al alungării acestuia din Constantinopol. La 1 iulie 1923, sub pretextul bolii şi al necesităţii tratamentului medical, Meletius părăsea Constantinopolul. La 20 septembrie, 1923, la insistenţele guvernului Grec şi prin intervenţia Arhiepiscopului Chrysostomos al Atenei, Meletius s-a retras din funcţia de Patriarh.
Meletius a fost atunci nominalizat drept candidat secund pentru Tronul Patriarhatului din Alexandria în 1926. Primul candidat era Mitropolitul Nicolae al Nubiei. Potrivit procedurii normale, primul candidat trebuia să fi fost ales Patriarh. Cu toate acestea, guvernul Egiptean, după o amânare de un an întreg, l-a confirmat pe Meletius ca Patriarh la 20 mai, 1926.
Ca Patriarh, „cu preţul dezaprobării şi al schismei,” Meletius a instituit Noul Calendar în Patriarhatul Alexandrin.21 Pe când era încă Patriarh al Constantinopolului, [Meletius] stabilise legături cu „Biserica Vie” din Rusia. Sinodul „Bisericii Vii” scria cu ocazia alegerii lui Meletius în postura de Patriarh al Alexandriei, „Sfântul Sinod [al renovaţioniştilor] face apel cu cele mai sincere urări de bine la sprijinul moral pe care Sfinţia Voastră l-a arătat faţă de noi pe când eraţi Patriarh al Constantinopolului prin faptul că aţi intrat în strânsă legătură cu noi ca unic de drept legiuitor organ al Bisericii Ortodoxe Ruse.”22
Ca şi lider al unei delegaţii eclesiale Meletius Metaxakis a luat parte la Conferinţa de la Lambeth în 1930 şi a programat convorbiri asupra unirii cu Anglicanii.23
În cele din urmă, deşi grav bolnav, Meletius s-a oferit să candideze la funcţia de Patriarh al Ierusalimului, însă alegerile nu au avut loc. Mitropolitul Methodius Kondostanos (1942-1967) scria, „Acest exilat al Ţării Sfinte, al Kitionului, al Atenei, al Constantinopolului, Meletius Metaxakis – un suflet instabil, fără odihnă, însetat de putere, un demon – nu are nici o ezitare în a pofti Tronul de la Ierusalim chiar de la Alexandria în dorinţa sa de a-şi extinde influenţa.”24 Meletius Metaxakis înceta din viaţă la 28 iulie 1935, şi a fost înmormântat la Cairo.
După trecerea în revistă a tuturor acestor informaţii biografice, n-ar mai trebui să surprindă pe nimeni faptul că Meletius era Mason. Odată cu alegerea sa ca Mitropolit în Kition, Meletius a fost iniţiat în Masonerie în Constantinopole ca membru al Lojii Masonice „Armonia”, după cum se consemnează în Jurnalul Pathagore-Equerre (vol. IV, partea 7-8, 1935)25
În 1967, comitetul fondator al „Buletinului Masonic,” ziarul Marii Loji din Grecia i-a atribuit Masonului Alexander Zervuldakis slujba de a scrie o monografie în care acesta-l descrie pe Meletius drept „o altă stea strălucitoare care sclipeşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe Greceşti.”26 Zervuldakis a compilat o biografie detaliată a lui Meletius Metaxakis, pe care îl întâlnea în timp ce Metaxakis se afla încă în Constantinopol, în timpul acelor zile dramatice pentru Grecia de după înfrângerea din războiul din 1922 cu Turcia. „L-am salutat aşa cum salută un Mason un alt Mason,” scria Zervuldakis; Metaxakis a zâmbit şi a spus, „Văd că tu mă înţelegi.”27 Din monografia lui Zervuldakis ştim faptul că Meletius s-a întâlnit pentru prima oară cu Masoni în Constantinopole în 1906. Cooperarea totală între Meletius şi Masonii Greci din Constantinopole a început în 1908. Masonii cu care se întâlnea au început să se comporte violent pentru a determina „spiritul investigator şi curios al lui Meletius… să se hotărască… să urmeze exemplul multor episcopi Englezi şi de altă naţionalitate şi să se … dedice pe sine misterelor ascunse ale Masoneriei.”28 Meletius este înregistrat în loja „Armonia” din Constantinopole la nr. 44. A fost iniţiat în 1909. Cu privire la aceasta, Zervuldakis subliniază, „Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţia cu privire la iniţierea lui Meletius atunci când a fost ales în loja noastră.”29 „După iniţierea sa,” continuă Zervuldakis, „Fratele Meletius a răspândit activitatea Masonică pretutindeni unde s-a dus în toată viaţa sa tumultoasă şi atât de variată.”30 „Sunt foarte puţini,” concluzionează Masonul Grec, „care, acceptă Masoneria precum Fratele Meletius şi fac din aceasta experienţa supremă a vieţii lor. Pentru noi a fost o mare pierdere faptul că a trecut atât de repede în eternitate.”31
Principalii partizani ai lui Meletius în reformarea calendarului au fost cei menţionat pe scurt mai sus: Mitropolitul Chrysostomos Papadopoulos şi Gamilkar Alivizatos, profesor la şcoala teologică din Atena. În 1923 guvernul Grec a creat un sinod electoral alcătuit din cinci bărbaţi care l-au ales, prin trei voturi, pe Arhimandritul Chrysostomos Papadopoulos, pe atunci profesor de teologie, ca Arhiepiscop de Atena la 23 februarie 1923. Conducerea şcolii teologie din Atena a pregărir o recomandare pentru el, „la iniţiativa Profesorului G. Alivizatos şi cu aprobarea lui E. Venizelos şi a Patriarhului Metaxakis.”32 Alegerea a fost necanonică.33 Cu toate acestea, Chrysostomos a fost investit ca Arhiepiscop al Atenei două zile mai târziu de trei episcopi care votaseră în favoarea lui. În această perioadă, Mitropolitul Germanos (Karavangelos), menţionat mai sus, s-a pregătit să părăsească Atena. Mulţi dintre prietenii lui îl propuseseră drept candidat la funcţia de Arhiepiscop al Atenei, însă Primul Ministru Gonatas şi episcopii sinodului i-au convins să-l alege pe Chrysostomos Papadopoulos.34
Astfel vedem că reforma Calendarului Bisericesc instituită de Congresul „Pan-ortodox” în 1923 a fost inventată şi creată la originile ei de episcopul necanonic al Atenei, Chrysostomos, demisul Mitropolit Meletius Metaxakis, ales ilegal pe Tronul Constantinopolului, şi Profesorul G. Alivizatos. Ambii „ierarhi” au păstrat legături strânse cu protestanţii din America şi Anglia. Ambii şi-au obţinut scaunele prin interferenţa activă a autorităţilor seculare. Ambii au fost, prin urmare, obligaţi să se supună dorinţelor cercurilor Masonice şi politice care-i promovaseră drept candidaţi.
După cum scria Sfântul Basil cel Mare, „Cei ce câştigă puterea sunt robii celor care i-au ajutat s-o obţină.”
Note pentru partea întâi.
1) Sibev T., „The Church Calendar Question” (Chestiunea Calendarului Bisericesc), Synodal Publishing, 1968, pp 33–34, 54, 58, 62, 64 (în bulgară).
2) Ibid., pp 33–34.
3) Troitsky C., “Together We Will Struggle With Danger,” („Împreună ne vom lupta cu pericolul”) Jurnalul Patriarhatului Moscovei of the Moscow Patriarch, 1950, No. 2, p. 46 (în rusă).
4) Arhimandritul Constantin, „Pastoral Theology” (Teologie Pastorală), partea a II-a, Mănăstirea Ortodoxă Rusă Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1961, pp 9–10, (în rusă).
5) Tsetsis, G. „The Contribution of the Ecumenical Patriarch in the Establishment of the World Council of Churches” (Contribuţia Patriarhului Ecumenic în organizarea Conciliului Mondial al Bisericilor), Katerini, 1988, pp 31–51 (în greacă).
6) Citat din „Seventy Years of Ecumenistic Apostasy” (Şaptezeci de ani de apostazie ecumenică), capitolele 18–21, p.99 (în greacă).
7) Citat din „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church” (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), capitolul 17, p. 74 (în greacă).
8) Buevsky, A., „The Patriarch of Constantinople, Meletius IV, and the Russian Orthodox Church” (Patriarhul Constantinopolului, Meletius al IV-lea, şi Biserica Ortodoxă Rusă), 1953, No.3, p. 30 (în rusă).
9) „The Inspiration and Moving Spirits…”, capitolul 17, p.74.
10) Ibid
11) Mpatistatou, D. „Proceeding and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople” (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol), 10.5–8.6.1923, Atena, 1982 (în greacă).
12) Buevsky, p. 29.
13) Delimpasis, A. D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p.661 (în greacă).
14) Cei mai apropiaţi conlucrători în ideologie ai lui Meletius Metaxakis au fost Mitropolitul (Strinopoulos), care mai târziu a devenit exarh în Europa Occidentală şi reprezentantul permanent al Patriarhatului de la Constantinopole la conferinţele ecumenice, Arhimandritul Chrysostomos (Papadopoulos), care ulterior a devenit Arhiepiscop al Atenei, şi vestitul adept al ecumenismului, G. Alivizatos, profesor de teologie în Atena.
15) Delimpasis, A.D. op. cit., p. 661.
16) Ibid.
17) Ibid.
18) Mpatistatou, D., op. cit., pagina d.
19) Vezi Delimpasis A. D., p.662.
20) Ibid. p. 663.
21) Vezi „The Church Herald” (Solul Bisericii), No. 13, 1929, p. 152 (în bulgară).
22) Vezi citatul din Buevsky, op. cit., p. 36.
23) Conciliul tuturor episcopilor Bisericii Anglicane care are loc la rezidenţa Arhiepiscopului de Canterbury la fiecare zece ani. În cadrul conferinţei de la Lambeth s-au discutat şi s-au luat anumite decizii cu privire la catehism, moralitate, ordinea şi practica Bisericească, relaţiile dintre Biserici, etc.
24) Citat din, Mpatistatou, D,. op. cit., p. e.
25) Citat din Troitsky, op. cit., p. 37.
26) “The Ecumenical Patriarch Meletius Metaxakis (1871–1935) a) the Masons, b) the Innovators, c) the Ecumenists,” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii] OEM, 1990, I–XII, Cap. 18–21, p. 149 (în greacă).
27) Ibid.
28) Ibid., p. 151.
29) Ibid., p. 152.
30) Ibid., P. 151.
31) Ibid., p. 152.
32) Delimpasis, A. D., op. cit., p. 663.
33) Ibid.
34) Ibid.
Prescurtări:
OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.
Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994
Alte articole referitoare la această temă
În timpul cât a deţinut în mod necanonic funcţia de Arhiepiscop al Atenei, Francmasonul Meletius Metaxakis a ridicat în faţa Sinodului Bisericii din Grecia problema schimbării Calendarului Bisericii. Meletius s-a oferit să alcătuiască o comisie pentru a studia această chestiune. Biserica Grecească a aprobat sugestia sa şi a schiţat directivele necesare. Comisia a trimis următorul text final Sinodului: „Părerea comisiei este că o schimbare a calendarului este posibilă doar dacă nu violează învăţăturile canonice şi dogmatice, şi dacă este o chestiune asupra cărora vor cădea de acord toate Bisericile auto-cefale Ortodoxe – înainte de toate Patriarhatul Constantinopolului, căreia trebuie să i se dea posibilitatea de a lua iniţiativa în toate deciziile de acest fel. Mai mult, noi n-ar trebui să trecem pur şi simplu la calendarul Gregorian, ci mai degrabă ar trebui creat un nou calendar, mai bine fundamentat ştiinţific, lipsit de erorile pe care atât calendarul Iulian cât şi cel Gregorian le prezintă.”1 Această propunere neînsemnată şi corectă din punct de vedere diplomatic susţine, fără vreun argument deosebit necesitatea introducerii unui Calendar Bisericesc totalmente nou. În acelaşi timp, încearcă să-şi păstreze caracteristica necesară referindu-se la baza canonică şi dogmatică a oricărei schimbări şi nevoia unei decizii conciliare. Aceste pretenţii aveau să fie neglijate ulterior.
Decizia comisiei reprezenta un nou pas spre reforma calendarului, atât de dorită de Meletius şi partizanii săi. Sinodul Grecesc, în cadrul sesiunii din 20 mai 1919, a acceptat în unanimitate poziţia lui Meletius, anume că „guvernul ar trebui să deţină toată libertatea în ce priveşte adoptarea calendarului Gregorian drept calendar European şi, până la stabilirea unui calendar [fundamentat] ştiinţific, Biserica să folosească mai departe calendarul Iulian.”2 Sinodul şi-a trimis poziţia guvernului, alături de decizia comisiei privitoare la reforma calendarului. Meletius a rostit în timpul sesiunii faimoasele cuvinte: „Situaţia Bisericii din Rusia s-a schimbat acum, iar posibilitatea unei mai mari apropieri de Occident este mai favorabilă.” În continuare, Meletius a subliniat, „Considerăm că reforma calendarului este imperativă.”3
După această urcare meteorică şi necanonică pe Tronul de la Constantinopole, Meletius Metaxakis şi-a continuat lucrarea încăpăţânată şi metodică al cărei scop era schimbarea calendarului. A luat asupra sa „iniţiativa” recomandată de către comitetul Sinodului Bisericii din Grecia, şi a formulat o enciclică la 3 februarie 1923, „Către Preafericitele şi Onoratele Biserici din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România,”4 ridicând problema schimbării Calendarului Bisericesc. Epistola enumera următoarele argumente în favoarea reformei calendarului: „Chestiunea calendarului există de mult, însă abia în zilele noastre a atins o importanţă aparte,” 5 odată ce „devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, universal, familiar Europei şi Americii.”6 Un guvern Ortodox după altul a acceptat „calendarul european.” Dificultatea folosirii a două calendare în viaţa socială reiese de la sine. De aceea, din toate părţile s-a născut dorinţa de a găsi şi de a pune bazele unui calendar comun pentru cercurile sociale şi religioase. Acest calendar nu este necesar doar pentru ca fiecare creştin Ortodox să poată trăi armonios atât ca cetăţean cât şi ca şi creştin, dar şi pentru ca să putem promova unitatea creştină universală. Suntem chemaţi la aceasta în numele Domnului ca să sărbătorim împreună Naşterea şi Învierea Sa.”7 Meletius a enunţat aceleaşi motive în timpul cuvântării sale introductive din deschiderea Congresului „Pan-ortodox.”8
Evident că baza pentru reforma Calendarului Bisericesc nu-şi are rădăcinile în tradiţie, teologie, viaţă liturgică sau canoanele Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă în abordarea unilaterală, semi-religioasă, semi-socială a cultului ecumenic, al cărui fundament se află într-un ideal politico-religios numit „unitate Creştină.”
În scrisoarea sa, Meletius Metaxakis face un apel la „reprezentanţii Sfintelor Biserici Ortodoxe să cadă de acord în alcătuirea unei comisii formate din unul sau doi reprezentanţi ai fiecărei Biserici în vederea întrunirii la Constantinopole de-ndată după Paşte, pentru a face un studiu amănunţit al chestiunii calendarului şi al altor chestiuni Pan-ortodoxe cu potenţial de urgenţă, şi pentru a indica soluţii canonice în acest sens.”9
Scrisoarea lui Meletius nu a primit un răspuns favorabil din partea Patriarhatelor cu o mai veche tradiţie (după Constantinopole); adică cele din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, mai sus numita comisie şi-a început lucrările la 10 mai 1923, sub auspiciul lui Meletius. Nouă membri au luat parte la sesiuni: şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Reprezentanţii Constantinopolului au fost: Patriarhul Meletius al IV-lea ca şi preşedinte, Mitropolitul Callikos din Kizik, şi laicul V. Antoniadis, Profesor la Institutul Teologic Halki. A participat un singur reprezentant din partea Ciprului: Mitropolitul Basil din Niceea (ulterior Patriarh Ecumenic, 1925-1929). Biserica Sârbă a trimis doi reprezentanţi: Mitropolitul Gabriel de Muntenegru şi Milutin Milankovich, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Din partea Bisericii din Grecia a luat parte un reprezentant: Mitropolitul Iosif din Drach. Iar Biserica Română a avut un reprezentant: Arhimandritul Iuliu (Scriban).
Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovsky) din America de Nord şi Insulele Aleutine, al cărui statut canonic era obscur la acea oră, nu a reprezentat pe nimeni în adevăratul sens al cuvântului (împotriva lui au fost aduse acuzaţii serioase de ordin canonic în cadrul Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, drept urmare a fost transferat la Exarhatul Evlogian, aflat sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic.)
Pe lângă aceşti nouă participanţi a luat parte şi Arhiepiscopul Anstasie (Gribanovsky, ulterior Mitropolit) de Chişinău şi Hotinsk, membru al Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, care la acea oră se afla în Constantinopol. La începutul primei sesiuni din 10 mai 1923 el a anunţat faptul că nu avea „instrucţiuni definitive din partea ierarhilor Ruşi din Karlovtsy cu privire la chestiunea calendarului.”10 Nu după multă vreme a părăsit această stranie întrunire.
Drept vorbind, numirea unui astfel de forum bisericesc drept „Pan-ortodox” este un lucru îndrăzneţ. Reprezentanţii celor trei scaune cu tradiţie după Constantinopole (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au refuzat să participe. De asemenea, nu au participat Biserica Rusă, Arhiepiscopul din Sinai şi Biserica Bulgară (care au fost considerate schismatice la acea oră de către Patriarhul Ecumenic). Este notabil faptul că mai bine de jumătate din Bisericile locale nu au avut reprezentanţi, iar autoritatea celor care au participat este de asemenea discutabilă. După părerea vestitului canonist şi teolog S. Troitsky, care a analizat aspectul eclesiologic şi legal al acestei chestiuni, membrii comisiei nu aveau dreptul, la ora acelei întruniri, să exprime poziţiile Bisericilor pe care le reprezentau, de vreme ce Bisericile locale nu-şi formulaseră încă deciziile cu privire la problemele care formau protocolul congresului. În această situaţie, delegaţii puteau de fapt cel mult să-şi exprime „opiniile personale,”11 sau, în cel mai bun caz, poziţia sinodului lor, de vreme ce ei înşişi nu aveau dreptul de a decide asupra unor chestiuni generale Bisericeşti de natură canonică, sau chiar şi mai grav, de ordin dogmatic. Profesorul Troitsky defineşte din punct de vedere eclesiologic acest „Congres Pan-ortodox” drept „o întrunire privată a câtorva persoane, care-şi propuseseră să examineze diferite chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la acea oră, şi cu privire la care şi-au exprimat poziţiile.”12 Cu toate acestea, în ciuda neregularităţilor de ordin canonic ale alcătuirii congresului şi ale reprezentanţilor acestuia, Meletius anunţa foarte plin de sine că „Noi lucrăm ca o comisie a întregii Biserici.”13
După cum puteam vedea, congresul din 1923, deşi considerat a fi un organ legislativ, nu reprezintă în fapt decât un precedent defectuos. A fost creat şi şi-a început activitatea ca „o Comisie a Bisericilor Ortodoxe”14 sau „Comisie Pan-ortodoxă,”15 şi şi-a schimbat titlul în „Congres Pan-ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni a sale, la 18 mai 1923. Profesorul Troitsky este pe deplin îndreptăţit în observaţia sa că istoria Bisericii Ortodoxe, care până la această oră nu aveau decât un singur organ de legiuire Bisericească generală – Conciliile, experimenta pentru întâia oară cum un fel de congres „Pan-ortodox” lua asupra sa această însărcinare, după modelul conferinţelor Pan-Anglicane şi al conferinţelor şi congreselor politice.16 În memorandum-ul său din 14 noiembrie 1929 adresat Sinodului Arhiepiscopal al Bisericii din Grecia, Mitropolitul Irineu din Kassandria (†1945) scria plin de indignare: „Ce drepturi are parvenitul acela [Meletius Metaxakis] să organizeze un Congres Pan-ortodox fără să se consulte cu Mitropoliţii Tronului Ecumenic? Ce lege sau canon îi îndreptăţeşte pe reprezentanţii unei Biserici locale să schimbe hotărârile tuturor Patriarhilor Răsăriteni cu privire la chestiunea calendarului şi de asemenea Pascalia, finalizată de iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea din Constantinopole, Meletius Pigas din Alexandria, Ioachim din Antiohia şi Sofronie din Ierusalim? Este cu putinţă că în probleme civile o curte inferioară să schimbe deciziile unei curţi superioare?”17
Pentru a rezuma cele de mai sus putem concluziona: În concordanţă cu sfintele canoane, chestiunile bisericeşti cu semnificaţie locală sau generală trebuie discutate exclusiv de un Conciliu de Episcopi 18 care conduc comunităţi şi dioceze, nu de către „congrese,” „întruniri,” sau „conferinţe.” Din punct de vedere legal-eclesial, Congresul „Pan-ortodox” din Constantinopole a fost necanonic în ce priveşte alcătuirea sa, autoritatea şi organizarea. Prin urmare, hotărârile acestuia, luate în numele întregii Biserici Ortodoxe, nu au nici o autoritate, şi sunt fără nici o semnificaţie pentru Bisericile Ortodoxe locale. Mai mult chiar, însuşi conţinutul acestor hotărâri este în opoziţie directă cu canoanele Bisericii Ortodoxe.
Haideţi să recapitulăm în câteva cuvinte lucrările congresului din 1923. S-a întins pe durata a unsprezece sesiuni, din 11 mai până în 8 iunie, 1923, şi nu a abordat doar chestiunea reformării Calendarului Bisericesc. În cea de-a doua sesiune (11 mai 1923) Patriarhul Meletius a enumerat următoarele „probleme canonice şi eclesiale,” legat de care comisia trebuia să-şi formuleze o poziţie:
1) Problema transferului Sărbătorilor unor sfinţi mari în cea mai apropiată duminică, cu scopul de a reduce numărul sărbătorilor.
2) Problema impedimentelor în privinţa căsătoriei.
3) Problema căsătoriei şi a clericilor:
a) Episcopatul şi căsătoria;
b) Recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi;
c) În ce măsură este absolut esenţial pentru taina ordinării să urmeze tainei căsătoriei;
4) Problema slujbelor religioase;
5) Problema posturilor;
6) Necesitatea întrunirii unui Conciliu Pan-ortodox anual.19
În plus, faţă de cele şase puncte de mai sus, s-au ridicat şi alte probleme, referitoare la vârsta canonică pentru ordinare, problema tunderii părului şi a bărbii clericilor, şi veşmintele clericilor. Aceste probleme, în frunte cu chestiunea calendarului, au fost propuse spre discuţie pe baza tendinţelor renovaţioniste, tipice liberalismului Ortodox postbelic. Aceste tendinţe erau caracterizate de: dorinţa de a înlocui Calendarul Iulian în special în ce priveşte sărbătorile fixe sau cele fără dată fixă, şi posibilitatea de a admite ca Paştele să devină o sărbătoare fixată într-o anumită Duminică; disponibilitatea de a accepta orice variantă de calendar nou, cu o bază mai corectă din punct de vedere ştiinţific (fără a exclude chiar posibilitatea renunţării la săptămâna de şapte zile); permisiunea episcopilor de a se căsători, recăsătorirea pentru clerici şi posibilitatea căsătoriei şi după ordinare; şi scurtarea slujbelor şi sărbătorilor bisericeşti.
S-a discutat de asemenea posibilitatea unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923) fostul episcop Anglican din Oxford, Gore; a fost prezent ca invitat, alături de pastorul Bexton care-l însoţea. Lui Gore i s-a oferit un loc la dreapta Patriarhului Meletius care i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5.000 de preoţi Anglicani în a căror opinie nu exista nimic care să împiedice unirea cu Ortodocşii; şi cealaltă conţinea condiţiile pentru o asemenea unire.20 Gore şi-a exprimat marea bucurie de a fi prezent la Congresul Pan-ortodox „unde ne-am adunat pentru a discuta diferite probleme ale bisericii şi, mai important decât orice, chestiunea calendarului.”21 „Pentru noi, care locuim în Occident” sublinia episcopul Anglican, „ar fi un izvor de mare satisfacţie spirituală să avem posibilitatea de a sărbători împreună [cu ortodocşii] marile sărbători Creştine: Naşterea, Paştele şi Rusaliile.”22 Iată cum însuşi Meletius Metaxakis arăta în scrisoarea sa adresată liderilor celor şapte Biserici Ortodoxe locale cât de imperativă era reforma calendarului: „Pentru a facilita unirea tuturor Creştinilor şi astfel toţi cei care cheamă Numele Domnului să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi Învierea Sa.”23 De fapt, la numai trei ani după ce Patriarhatul din Constantinopole anunţa publicarea enciclicei în 1920, exista deja posibilitatea realizării unui prim pas spre unirea cu cei heterodocşi, pas care era prezentat în enciclică: „Acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a marilor sărbători Creştine.”24 Nu mai este surprinzător atunci că mult timp înainte ca congresul să adopte hotărârile de mai sus, Patriarhul Meletius s-a adresat episcopului Anglican Gore rugându-l „să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem cu totul dispuşi să acceptăm Noul Calendar pe care voi cei din Apus l-aţi ales.”25 Aceste cuvinte exprimă cu toată sinceritatea tendinţa care existase în hotărârile premeditate ale Congresului „Pan-ortodox” în privinţa chestiunii calendarului.
Principala temă discutată la congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar „Iulian nou,” sau calendarul „Iulian revizuit,” proiect al Profesorului M. Milankovich, unul dintre delegaţii congresului. De fapt acest calendar [nou] corespunde celui Gregorian până în anul 2800, când va surveni o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă va fi corectată în anul 2900. Ce descoperire uimitoare! Astfel se deschidea posibilitatea de a „sărbători principalele sărbători Creştine în aceeaşi zi cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, Creştinii Ortodocşi cu poziţii tradiţionale puteau fi asiguraţi că nu adoptau de fapt Calendarul Romano-Catolic. Patriarhul Meletius, cu o atitudine sofisticată, tipic Iezuită, i-a împăcat pe cei care se opuneau reformei calendarului, în cadrul celei de-a patru sesiuni a congresului (21 mai 1923) dând citire telegramei primite de la Patriarhul Damian din Ierusalim care scria astfel, „O schimbare a Calendarului Bisericesc nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru pentru că ne-ar pune într-o postură nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu Latinii.”26 Meletius a răspuns afirmând, „În plus, Biserica din Ierusalim nu doreşte să adopte Calendarul Gregorian şi să sărbătorească Paştele deodată cu Romano-Catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm Calendarul Gregorian şi că într-un anumit număr de ani va apărea o diferenţă între Ortodocşi şi Catolici în ce priveşte [data] sărbătorii Paştelui. De aceea, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, parţial, desfiinţate.”27 Sigur că Meletius a „omis” să specifice faptul că „un anumit număr de ani” înseamnă, de fapt, nouă secole mari şi late!
Pe 5 şi 6 iunie s-au luat următoarele hotărâri la Constantinopole:
1) „Corectarea” calendarului Iulian şi determinarea datei sărbătoririi Paştelui „pe baza calculelor astronomice.”
2) Condiţiile în care Biserica avea să ia parte la discuţii cu privire la Noul Calendar, „Care este mai acurat, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic.”
3) Căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare.
4) Posibilitatea recăsătoririi preoţilor şi diaconilor văduvi.
5) Diferite alte categorii: cea mai fragedă vârstă la care se putea face ordinarea în cele trei nivele ale preoţiei; „bună-starea materială şi spirituală” a pastorilor; părul şi ţinuta exterioară a clericilor [spre exemplu, tunderea părului şi a bărbii, purtarea rantiei]; ţinerea legămintelor monastice; impedimente în calea căsătoriei; sărbătorirea zilelor sfinţilor în timpul săptămânii ca zile ne-lucrătoare; problema posturilor.
6) Sărbătorirea celei de-a 1600-a aniversare a Primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325-1925), şi întrunirea unui Conciliu Pan-ortodox.
7) Problema Conciliului „Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923 la Moscova în cadrul căreia Patriarhul Tikhon, pe atunci în închisoare, a fost caterisit.28
Textul hotărârii prin care se „corectează” calendarul Iulian şi se schimbă Pascalia Iuliană29 se încheie cu următoarele cuvinte, „Această reformă a calendarului Iulian nu este o piatră de poticnire în calea altor schimbări în cadrul calendarului pe care alte Biserici Creştine vor dori să le facă.”30 Acest concept a fost apoi dezvoltat şi afirmat concret în cea de-a doua hotărâre unde literalmente scrie, „Congresul Pan-ortodox de la Constantinopol… cere ca Patriarhatul Ecumenic să îi anunţe pe toţi oamenii, după un schimb de păreri cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodocşii sunt foarte deschişi şi doresc să adopte pe viitor Calendarul Nou în care ordinea zilelor săptămânii [tot şapte la număr] va fi păstrată, deşi nu este o regulă strictă dacă celelalte biserici se învoiesc să adopte un calendar nou care ar desfiinţa numărul obişnuit de zile din săptămână.”31 În continuare, se afirmă că, în acord cu alte „Biserici Creştine,” Biserica Ortodoxă era gata să sărbătorească Paştele într-o zi fixată într-o anumită zi de duminică, cu dorinţa ca „această Duminică fixată să corespundă cu ziua reală [din punct de vedere istoric] a Învierii Domnului, care urma a fi determinată prin metode ştiinţifice.”32
Aceste patru hotărâri ale congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului Ortodox, presărate la tot pasul cu sfaturi referitoare la „armonia cu viaţa contemporană” şi „extinderea ecumenismului.” Cea de-a treia şi a patra hotărâre a congresului îngăduiau căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare şi recăsătorirea clericilor văduvi, deşi acest lucru era contrar Tradiţiei Bisericeşti şi canoanelor (al 25-lea canon Apostolic; al 3-lea şi al 4-lea canon al celui de-al Patrulea Conciliu Ecumenic.)33
În cea de-a cincea rezoluţie a Conciliului s-a considerat a fi drept pentru clerici să îşi tundă părul şi să poarte veşminte laice în afara bisericii. Bisericile locale erau chemate să hotărască în privinţa fiecărei situaţii când zilele sfinţilor aveau să se cadă în zile lucrătoare, „până la stabilirea unui noi calendar în care sărbătorirea anumitor zile de sărbătoare avea să fie fixată doar duminica, pentru a scădea numărul sărbătorilor.”34 Din necesitate, un nou Menaion avea să fie creat pentru ca acest sistem să şi poată fi aplicat. În timpul celei de-a şasea sesiuni s-a exprimat cererea ca Patriarhatul Ecumenic să ia asupra sa iniţiativa de a organiza un Conciliu Ecumenic pentru a hotărî” asupra tuturor chestiunilor care preocupă Biserica Ortodoxă la ora de faţă.”35
Activitatea şi hotărârile Conciliului „Pan-ortodox” din 1923 ar putea fi descrise prin cuvintele Sf. Atanasie cel Mare, „Şi toate astea se petrecură fără consimţământul întregii Biserici [catolice].”36
De fapt, primele cinci rezoluţii ale congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, Catolice. Abolirea Pascaliei Iuliane – o încălcare a celui de-al şaptelea canon Apostolic şi hotărârile Primului Conciliu Ecumenic, la care face referire Conciliul din Antiohia – atrage cu toată puterea o sancţiune canonică severă asupra congresului de la Constantinopole. În mai-sus amintitele canoane se interzice categoric celebrarea Paştelui Domnului în aceeaşi zi cu Paştele Evreiesc. Respectând Pascalia Neo-Iuliană (care este, de fapt, identică cu cea Gregoriană), Învierea Domnului cade uneori în aceeaşi zi ca şi Paştele Iudaic, iar uneori chiar înainte de acesta (fapt de asemenea interzis). Este notabil faptul că, potrivit cu rezoluţia Sfinţilor Părinţi ai Conciliului din Antiohia, cei care violează deciziile privitoare la celebrarea Paştelui trebuie excomunicaţi din Biserică fără o investigare prealabilă a infracţiunilor comise. O asemenea afirmaţie categorică apare arareori în canoane.
O atitudine similară o regăsim în rezoluţiile compilate de sigillium-urile Patriarhilor Răsăriteni în 1583 şi 1584, şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Ciril al V-lea din 1756, care îi condamna fără echivoc pe cei care adoptau Calendarul Gregorian şi Pascalia.
Temându-se de acest sancţiuni şi pe deplin conştienţi de enorma lor responsabilitate canonică în lumina schimbării singurei Pascalii canonice, adică cea Iuliană, nimeni din Bisericile Ortodoxe locale care adoptase Noul Calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători (adică Menaion-ul) n-a îndrăznit să instituie Pascalia Gregoriană (cu excepţia Bisericii din Finlanda). Astfel, Bisericile de Stil Nou au început, practic, să folosească două calendare simultan: Cel Gregorian pentru sărbătorile fixe, iar cel Iulian pentru cele cu dată variabilă.
Nici o singură Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile cu numerele trei, patru şi cinci, care erau în totală contradicţie cu Tradiţia Bisericească şi cu canoanele.
Chiar dacă unii nu considerau de importanţă natura necanonică a congresului din Constantinopole în ce priveşte organizarea şi autoritatea acestuia, lipsa de consecvenţă a acţiunilor sale şi esenţa anti-ortodoxă a congresului care, în mod ironic, s-a auto-intitulat „Pan-ortodox”, sunt elemente suficiente să îl discrediteze.
În plus, chiar şi în timpul sesiunilor înseşi, s-a creat un val uriaş de dezaprobare. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos), care el însuşi fusese unul dintre cei care iniţiaseră revizuirea calendarului, scria următoarele, „Din nefericire, Patriarhii Răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins în unanimitate deciziile acestui [congres] printr-un singur gest” însăşi absenţa lor.37 Masonul A. Zervudakis, în monografia sa făcută lui Meletius Metaxakis scria, „Meletius s-a izbit de mari împotriviri când a hotărât să adopte unele tradiţii Americane în Constantinopole, după cum şi faţă de concepţiile sale inovatoare legate de calendar, Pascalia, căsătorirea clericilor, etc., fapt care a generat probleme şi o mare rezistenţă.”38
Vă amintiţi că la 1 iunie 1923, un grup de lideri religioşi şi laici s-au întrunit în Constantinopole într-o şedinţă care a degenerat într-un atac asupra Patriarhatului, cu scopul de a-l deposeda pe Meletius şi a-l alunga din oraş.
În ciuda acestui fapt, Sinodul din Constantinopole, prezidat de Meletius, a pus în circulaţie o circulară adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la 25 iunie, exprimându-şi aşteptările cu privire la „aprobarea generală” a rezoluţiilor adoptate de congres ca şi fiind cele ale Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (sic!).39 Cu toate acestea, ambiţiile Masonului Meletius Metaxakis s-au izbit de o împotrivire serioasă. Patriarhul Photius al Alexandriei (1900-1925), în epistola sa din 25 iunie 1923 adresată Patriarhului Grigore al IV-lea din Antiohia (1906-1928), a categorisit reformarea calendarului drept „nepotrivită, necanonică şi primejdioasă.”40 Ca să folosim cuvintele Patriarhului Photius, rezoluţiile Congresului de la Constantinopole „au miasmă de erezie şi schismă.”41 Patriarhul Grigore al IV-lea adresa epistola sa din 7 octombrie 1923 Patriarhului Ecumenic, şi indica faptul că acest calendar fusese adoptat cu prea mare repezeală şi că instituţia care l-a adoptat era „nepotrivită şi dubioasă”42 Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei Patriarhului Photius Mitropolitului Rus Antonie (Khrapovitsky) în Karlovtsy cu o gramota [n.tr. – scrisoare de acreditare, lb. rusă în original] în care se scria, „Puteţi limpede deduce părerea celor trei Patriarhi Răsăriteni legată la chestiunea ridicată la întâlnirea de la Constantinopol.”43 Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931), în telegrama sa adresată Patriarhului de la Constantinopole sublinia la rândul lui, „Pentru Patriarhatul nostru este cu neputinţă să primim schimbarea Calendarului Bisericesc, de vreme ce una ca asta ne va pune într-o postură deosebit de dezavantajoasă în locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu Romano-Catolicii, din cauza pericolului de porzelitism.”44
Patriarhul Meletius al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile sale anti-Ortodoxe. În epistola sa din 10 iulie 1923, a încercat să-l înşele pe Arhepiscopul Serafim al Finlandei şi să-l facă să creadă că Noul Calendar fusese primit în folosinţa Bisericii, „potrivit cu părerea generală şi cu rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe.”45 Patriarhul Tikhon a fost dus în rătăcire într-un mod asemănător. Aflat sub falsa impresie că revizuirea calendarului fusese acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, a publicat un edict prin care introducea Calendarul cel Nou în jurisdicţia Bisericii Ruse. Inovaţia aceasta avea să fie respinsă în mod hotărâtor de oameni. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia Patriarhală a fost abrogată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Ierarhilor Ruşi de pretutindeni, a declarat faptul că, „Revizuirea calendarului nu poate fi primită de Biserica Rusă de vreme ce contrazice sfintele canoane şi tradiţiile străvechi ale practicii Bisericii sfinţite de Conciliile Ecumenice.”46
Patriarhul Demetrius al Serbiei l-a informat pe Meletius în epistola sa din 8/21 iunie, 1923, că avea să fie de acord cu rezoluţiile congresului privitoare la schimbarea calendarului doar „cu condiţia ca ea să fie acceptată în acelaşi timp de toate Bisericile Ortodoxe.”47 Arhiepiscopul Ciril din Creta, în epistola şi telegrama sa din 23 august / 5 septembrie 1923, sugera „să se amâne acceptarea rezoluţiei până aveau să ajungă toate Bisericile la o înţelegere, pentru a evita schisma Bisericii Ortodoxe.”48 Doar Mitropolitul Miron (Curista) din Bucureşti a anunţat, în epistola sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului, specificând că avea să fie pus în practică începând cu anul 1924.49
Faptul că Bisericile locale erau supuse presiunilor externe care aveau scopul de a le sili să accepte hotărârile cu privire la reformarea calendarului este un lucru care reiese limpede din următoarea înştiinţare revelatoare a Arhiepiscopului Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena: „Ambasadorii României şi Serbiei în Atena au ridicat constant problema amânării adoptării acestor rezoluţii ale congresului înaintea Arhiepiscopului Atenei.”51 Interferenţa plină de cruzime a autorităţilor civile în adaptarea Calendarului Nou spre folosinţa Bisericii din Grecia, România şi Finlanda este dovedită prin bine-cunoscutele acte de violenţă folosite împotriva creştinilor Ortodocşi care îndrăzneau să rămână credincioşi Crezului Părinţilor lor.
Chiar şi Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena, el însuşi unul dintre cei mai activi propagatori ai revizuirii calendarului, a găsit de cuviinţă să aducă chestiunea Calendarului Bisericesc iarăşi în discuţie la întâlnirea sinodală a episcopilor Bisericii din Grecia, provocat de cererile persistente ale Patriarhului Photius din Alexandria de a întruni un Conciliu Ecumenic.52
De fapt, chiar Patriarhatul Constantinopolului, în legătură cu cea de-a şasea rezoluţie a Congresului Pan-ortodox53 a dorit a întrunească un Conciliu Ecumenic în 1925. Totuşi, Biserica Sârbească, după amarnica experienţă a congresului din 1923, şi-a exprima dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe Autocefale să ia parte; această pregătire serioasă trebuia realizată înainte de întrunirea Conciliului Ecumenic prin comisii ale Bisericilor autocefale, şi era necesară şi organizarea unei conferinţe pregătitoare sau al unui Pre-sinod.54
De fapt, concomitent cu pregătirile în vederea Conciliului Ecumenic, s-a întrunit o comisie inter-ortodoxă în 1930 la Mănăstirea Vatopedi de pe Muntele Atos. Potrivit [afirmaţiilor] Mitropolitului Irineu din Kesandira, reprezentantul Patriarhatului Sârbesc, Mitropolitul Nicolae (Velimorovitch †1956), un ierarh foarte educat şi drept, a afirmat că Biserica Sârbă nu va lua parte la comisia inter-ortodoxă dacă nu era asigurată în prealabil că această comisie nu avea să aibă nimic de-a face cu Congresul „Pan-ortodox” de la Constantinopole în cadrul căruia se adoptaseră rezoluţii privitoare la revizuirea calendarului. „Dacă această condiţie nu este întrunită, Sârbii vor acuza Patriarhatul Ecumenic,” raporta Mitropolitul Irineu.55 După spusele lui Chrysostomos, fost Mitropolit în Florin (†1955), prim ierarh al Bisericii Greciei care era adeptă a Vechiului Calendar, reprezentanţii Bisericilor Sârbeşti şi Poloneze considerau liderii Bisericilor Ortodoxe locale care acceptaseră Noul Calendar a fi „schismatici în esenţă,” şi au refuzat a fi părtaşi în rugăciune cu aceştia.56
Cu toate acestea, în ciuda reacţiei împotriva hotărârilor Congresului din 1923 privitoare la revizuirea calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice ale acestui congres, aşa-numitul „Calendar Neo-Iulian” a fost acceptat treptat de formele de conducere ale multor Biserici locale.57 Succesorul lui Meletius, Mitropolitul Grigore al VII-lea, care era înconjurat de urmaşii şi ucenicii lui Meletius, a introdus Noul Stil în jurisdicţia Patriarhatului de la Constantinopole în 1924. Biserica din Grecia a acceptat Noul Calendar la 1 martie 1924. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena trebuie că a uitat vorbele pe care le scria pe vremea când era Arhimandrit în raportul oferit guvernului Greciei de către comisia formată din cinci membri referitor la chestiunea revizuirii calendarului în ianuarie 1923: „Nici una dintre ele [Biserici Ortodoxe locale] nu se poate separa de celelalte şi să adopte Noul Calendar fără a deveni schismatică în relaţie cu celelalte.”58 Biserica Română a adoptat Calendarul „Neo-Iulian” la 1 octombrie 1924 şi drept urmare i-a fost garantat statutul de Patriarhat.59 După cum menţionam mai sus, Meletius Metaxakis a fost silit, în capacitatea sa de Patriarh al Alexandriei, să introducă Noul Calendar în Biserica din Alexandria de către Arabi din America, fără al căror ajutor material Patriarhatul din Antiohia nu ar fi putut exista, potrivit afirmaţiei făcute de Mitropolitul Alexandru din Emess, în iulie 1948.60
Această deprimantă listă de fapte ar putea fi extinsă, însă ceea ce s-a raportat până în acest loc este suficient pentru a demonstra tragicele consecinţe ale Congresului „Pan-ortodox” de la Constantinopole. Adoptarea chiar şi parţială a rezoluţiilor anti-canonice ale congresului referitor la reformarea Calendarului Bisericesc distruge unitatea veche de secole a Bisericii Ortodoxe, şi promovează diviziunea chiar şi în interiorul Bisericilor locale, între adepţii Calendarului Bisericesc patristic şi cei ai Calendarului „Iulian revizuit.”
Congresul „Pan-ortodox” sau de fapt, după cum am arătat, anti-ortodox, de la Constantinopole a fost prima fisură adusă unităţii Ortodoxe în secolul nostru. Congresul a acceptat calul Troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântec noi şi noi profeţi falşi ai Babelului au continuat să apară, încercând să distrugă altarele sacre ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi rătăcirii pe ruinele Ei.
Notele ultimei părţi (a doua)
1) Delimpasis, A.D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p. 650-651 [în greacă].
2) Ibid, p.652.
3) Ibid, p.651.
4) Mpatistatou, D. „Proceedings and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople”, (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol) Atena, 1982, p.5 [în greacă].
5) Ibid
6) Ibid
7) Ibid p 6.
8) Ibid p. 13-14.
9) Ibid, p. 6-7.
10) Ibid, p.20.
11) Troitsky, S. „Concerning the Question of Second Marriages For Priests”, (Privitor la Chestiunea recăsătoririi preoţilor), Church Herald, (Solul Bisericii), Septembrie 1949, p.1-2 [în bulgară].
12) Arhimandritul Serafim, „An Orthodox View of the Old and New Style Calendar”, (O concepţie ortodoxă asupra Calendarului Vechi şi cel de stil Nou), dactilografiat [în bulgară].
13) „Proceedings and Decisions…” op. cit. p.36.
14) Ibid, pp 11, 23.
15) Ibid, p. 29
16) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, (Colecţie de eseuri), p.31 [în bulgară].
17) „The Ecumenical Patriarch Meletios Metaxakis (1871-1935) a) the Masons, b)the Innovators, c)the Ecumenists” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii], OEM, 1990, I-XII, cap. 18-21, p.155.
18) Al 37-lea canon apostolic, al 5-lea canon al primului Conciliu Ecumenic, al 19-lea canon al celui de-al şaselea Conciliu Ecumenic, al 6-lea canon al celui de-al şaptelea Conciliu Ecumenic.
19) „Proceedings and Decisions…”, op. cit, p. 24-26.
20) „The Ecumenical Patriarch…”, op. cit. cap. 18-21, p.157.
21) „Chapters and Decisions…”, op. cit. p.86.
22) Ibid
23) Ibid, p.6.
24) „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church”, (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), OEM, cap. 17, p. 74.
25) Ibid, p.88.
26) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.69.
27) Ibid.
28) Ibid, p. 211-222.
29) Paragraful opt of acestei rezoluţii afirmă, “Stabilirea Paştelui după luna nouă trebuie să se bazeze pe calcule astronomice, potrivit cu informaţia ştiinţifică modernă,” „Proceedings and Decisions…”, p.212.
30) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.212.
31) Ibid, p 214.
32) Ibid, p. 215.
33) Ibid, p.215-218.
34) Ibid, p. 210-220.
35) Ibid, p 221.
36) BEPES, 33, 153.
37) Arhiepiscopul Chrysostomos, „The Reform of the Julian Calendar in the Church of Greece”, (Reformarea Calendarului Iulian în Biserica din Grecia), Atena, 1933, p. 31-38 [în greacă].
38) citat din OEM, I-XII, 1990, paragrafele 18-21, p. 154, adnotarea 12.
39) Orthodoxia, 1926, p. 62, citat din Delimpasis, op. cit. p. 672.
40) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), Septembrie 1923, No. 41, p.6.
41) la fel ca şi mai sus
42) Delimpasis, op. cit. p. 672.
43) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), 1923, No. 41, p.6.
44) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis, op. cit., p. 672.
45) vezi Church News, (Ştiri Bisericeşti) No. 19 şi 20, 1/14-15/28. X. 1923.
46) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis op. cit., p. 672.
47) Ibid, p. 64-65.
48) Ibid, p. 68-69.
49) Ibid, p. 65-68.
50) Delimpasis, op. cit., p. 673.
51) The Church of Greece, The Calendar Question, (Biserica din Grecia, Chestiunea Calendarului), Atena, 1971, p. 7-8, şi OEM, 1989, cap. 17, p. 69.
52) Delimpasis, op. cit. p. 673.
53) Vezi rezoluţiile de mai sus ale congresului, p. 5.
54) Vezi S. Troitsky, “Let us Fight Together Against Danger,” (Să luptăm împreună împotriva pericolului), Jurnalul Patriarhatului Moscovit, 1950, no. 2, p. 46-47 [în Rusă].
55) Vezi OEM, 1989, cap. 17, p.69.
56) Ibid.
57) După cum menţionam, Calendarul cel Nou a fost adoptat doar pentru ciclul Menaion al sărbătorilor, contrar deciziei congresului, unde s-a studiat schimbarea Pascaliei, iar data Paştelui lui Cristos continuă să fie stabilită potrivit calendarului vechi, după Pascalia Alexandrină.
58) Jurnalul Guvernului din Regatul Grec, capitolul întâi, 24/25. 1. 1923, nr. 8, vezi şi OEM, 1989, cap. 17, p. 73.
59) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, p. 37-38.
60) la fel ca mai sus
Prescurtări:
BEPES — Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci, cu permisiunea Serviciului Apostolic al Bisericii din Grecia.
OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.
Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994
