PATRIARHUL PHOTIUS: ERA CONFRUNTARII SI A POLEMICILOR

Din „Cred în Duhul Sfânt” vol. 3, p. 57-60

De Yves Congar, O.P.

Era confruntării dintre est şi vest a început înainte de Photius. Scrisoarea scrisă către Al Doilea Consiliu de la Niceea în 787 (care a aprobat cultul imaginilor) de Patriarhul Tarasius, care a declarat procesiunea Duhului ek tou Patros di’ Huiou,1 a cauzat un mare scandal la curtea din Charlemagne. Împăratul a trimis o capitulare către Popa Hadrian I, cum am văzut deja, protestând împotriva acestei învăţături. El a criticat de asemenea aceasta în Libri Carolini şi în final a condamnat-o prin Consiliul din Frankfurt în 794.2

Filioque a fost în acest timp inclusă în crez şi cântată în bisericile din Imperiu. Cu câţiva ani mai târziu, la sfârşitul lui 808, această practică a dat naştere unui incident serios, când un călugăr grec din mănăstirea din Mar Sabas a observat faptul că, cărţile liturgice folosite într-o mănăstire franceză de pe Muntele Măslinilor includeau Filioque. Călugărul John a proclamat erezia cărţilor şi a condus o campanie împotriva călugărilor francezi, care, aşa cum am văzut, au apelat la Popa, care, la rândul lui, i-a scris împăratului.3

Charlemagne a convocat un sinod la Aix-laChapelle în 809, cu scopul de a aproba şi de a justifica, prin episcopii săi, practica deja acceptată în capela sa şi în imperiul său. El a trimis o delegaţie la Papa pentru a-l câştiga nu doar pentru doctrină – de care Papa era deja convins – ci de asemenea faţă de cuprinderea lui Filioque în textul crezului. Totuşi, Leo III a refuzat să se supună celei de-a doua cereri şi a insistat asupra reţinerii textului pur. Pentru a-şi face poziţia sa publică, el a avut textul fără Filioque gravat în greacă şi latină pe două suluri de argint şi acestea au fost atârnate de fiecare parte a intrării către marele altar sau Confessio în Sf. Petru.4 Aceasta a avut loc în 810.

Zece ani după ce Leo III şi-a definit poziţia sa ca fiind în favoarea învăţăturii, dar împotriva adăugării lui Filioque la textul crezului, Photius s-a născut.5 Acest om extrem de dăruit a dus o viaţă plină de tensiune şi episoade dramatice. El a fost întronat ca Patriarh al Constantinopolului în 25 decembrie 858, prin favoarea lui Bardas, unchiul Împăratului Michael III. El a fost, totuşi, de două ori detronat şi alungat într-o mănăstire, în 868-878 şi în 886-897. (El a murit în 6 februarie 897). El a fost excomunicat şi detronat de Papa Nicholas I în 863 şi el însuşi l-a excomunicat pe Papă în 867.

El a fost condamnat de un consiliu care era privit în lista acreditată de consilii a lui Bellarmine ca al Optulea Consiliu Ecumenic (869-870), dar acelaşi consiliu a fost condamnat la uitare de Papa John VIII.6 Un alt consiliu, peste care nunţii papali al aceluiaşi Papă John VIII a prezidat şi care prietenii noştri Ortodocşi le-ar plăcea ca Biserica vestică să numească al Optulea Consiliu Ecumenic, solemn anulate măsurile luate împotriva lui Photius.

Este probabil şi chiar aproape sigur că crezul a fost proclamat la acel consiliu fără Filioque,7 care era în acel timp practica în Roma. Photius însuşi a murit în comuniune cu Marea Romană. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă într-un timp când Biserica a fost de asemenea în comuniune cu Roma şi cu vestul.8

Totuşi, din 867 înainte, Photius l-a condamnat pe Filioque într-o serie de texte şi a formulat doctrina procesiunii Duhului Sfânt doar de la Tatăl: ek monou tou Patros.9 El nu a înţeles uniformitatea ideii latine a misterului Trinităţii, potrivit căreia deosebirea dintre Persoane în consubstanţialitatea lor perfectă este derivată din relaţia lor şi opoziţia relaţiei lor – Tatăl şi Fiul sunt relativi unul faţă de celălalt – şi acea relaţie este una de origine şi procesiune.

Totuşi, Photius credea că Persoanele erau deosebite prin proprietăţi personale care nu puteau fi comunicate. Proprietăţile lor erau, după părerea sa, suficiente pentru a-i caracteriza. Tatăl era anarhic, fără principiu sau început. Fiul era născut, şi aceasta avea legătură cu Tatăl astfel. Duhul purcede de la Tatăl ca aitia, cauza şi singura cauză deopotrivă a Duhului şi a Fiului.10

Photius considera monarhia Tatălui ca principiul deopotrivă a Duhului şi al celui monogen, şi ca principiu al consubstanţialităţii lor.11 În timp ce Părinţii greci au văzut această monarhie ca mişcându-se dinamic într-o linie dreaptă, de la Tatăl prin Fiul în Duhul, totuşi, Photius a adoptat o schemă constând în două ramuri:

TATĂL  < FIUL

                DUHUL12

El fie a trecut sub tăcere fie a eliminat numeroase texte patristice care erau deschise ideii că Fiul juca un rol în venirea veşnică a Duhului în fiinţă consubtanţială.13

În viziunea sa, existau doar două posibilităţi – o activitate care este comună celor trei Persoane şi merge înapoi spre natura lor, sau una care este strict personală.14 A recunoaşte, aşa cum au făcut latinii, că procesiunea Duhului venea deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul, ca de la un singur principiu, însemna să înlăture faptul că procesiunea din esenţe şi a atribui aceasta naturii lor comune. În acele condiţii, ar fi greşit să separăm Duhul de acea natură comună, pentru că el posedă de asemenea aceeaşi natură ca Tatăl şi Fiul – astfel el va acţiona de la sine, ceea ce ar fi clar absurd.15

Construcţia latină este durabilă doar dacă Persoanele sunt deosebite de o opoziţie în relaţie, dar aspiraţia nu permite o astfel de opoziţie în relaţia dintre Tatăl şi Fiul. De aceea ea poate fi comună lor. Din acest motiv, nu facem o nedreptate ordinii întruchipării şi favorizăm natura divină, pentru că acea natură este întruchipată în existenţa sa şi întruchipările sunt alcătuite de relaţiile lor existente – Tatăl este autoritatea părintească şi Fiul este situaţia de fiu sau cel născut. Ce este mai mult, în acea unitate a principiului aspiraţiei active, Tatăl este primul principiu (principaliter). Este necesar să recunoaştem că aceasta nu este evident suficient – cuvântul „procesiune” nu este clar. Tatăl şi Fiul par să fie la acelaşi nivel, în timp ce ei de fapt nu, de vreme ce „Tatăl este mai mare decât Mine”. Tatăl este originea absolută şi primordială.16

Nu se poate nega faptul că învăţătura Părinţilor şi a lui John Damascene a fost limitată şi întărită în teologia lui Photius. Deşi, aşa cum a indicat Sergey Bulgakov, „nu există o doctrină patristică unanimă şi omogenă a procesiunii Duhului Sfânt”,17 şi există deschideri în direcţia procesiunii per Filium şi chiar Filioque.

Photius a păstrat cu sfinţenie pneumatologia într-o formă de expresie care a făcut imposibil un acord cu vestul sau chiar cu acei Părinţi latini pe care creştinii Ortodocşi îi acceptă ca ai lor. Ca un rezultat al acestui lucru, confruntarea şi polemicile au predominat prea des asupra unei încercări de a ajunge la un acord. Dar – aşa cum voi fi fericit să arăt – victoria înfruntării nu a fost totală, nici definitivă. Totuşi, trebuie să luăm în serios argumentele lui Photius – deoarece Biserica greacă a preluat teologia sa – fără ca în acelaşi timp să piardă din vedere pe acei Părinţi a căror lucrare Photius însuşi a fost înclinat să o lase deoparte.

Note de subsol

  1. Mansi, 12, 1122 D.
  1. The Libri Carolini, which were composed c. 790, are attributed either to Alcuin or to Theodulf of Orldans. There is a bibliography in my Ecclesiologie du Haut Moyen Age (Paris, 1968), p. 281, note 115. For the text, see PL 98; MGH, Concilia II, Supplementum (Hanover, 1924). For the debate about ex and per, see cols I, 117f., p. 110. For the profession of the Filioque at the Council of Frankfurt, see Mansi 13, 905; MGH, Concilia II, Concilia Aevi Karolini (Hanover, 1896), p. 163. The history of this period has been retraced by H. B. Swete, On the History of the Doctrine of the Procession of the Holy Spirit (Cambridge, 1876), chapter IX, pp.196-226, with the appendix, pp. 227-237, containing the text of the letter of the Jerusalem monks to Leo III, the Pope’s letter to the emperor, the Pope’s profession of faith, the emperor’s letter to the Pope and the account of the dialogue between the Pope and the emperor’s envoys. See also M. Jugie, op. cit. (note 5 below), pp. 261-277; B. Capelle,’Le pape Leon III et le “Filioque” ‘, 1054-1954. L’Eglise et les Eglises (Melanges L. Beauduin) (Chevetogne, 1954), I, pp. 309-322, who shows that the text given as Pope Leo III’s profession of faith is in fact Alcuin’s; R. G. Heath, ‘The Schism of the Franks and the Filioque’, Journal of Ecclesiastical History, 23 (1976), 97-113.
  1. PL 129, 1257f.; MGH, Epistolae V, pp. 64-66 (for the monks’ letter); PL 129, 1259f.; MGH, op. cit., pp. 66-67 (for the Pope’s letter to Charlemagne).
  1. Anastasius Bibliothecarius, Hist. de vitis Pontif. (PL 128, 1238). This fact was borne out by Peter Damian in the second half of the eleventh century: De proc. Spir. sanct. 2 (PL 145, 635); and in the twelfth century by Peter Abelard and Peter Lombard: see Swete, op. cit. (note 2), p. 224, note 1. The account of the conversations between Charlemagne’s envoys and the Pope can be found in PL 102, 971 ff,; MGH, Concilia II, Concilia Aevi Karolini, Pars 1, pp. 240ff.
  1. Cardinal Hergenrother’s study is still of fundamental importance: Photius Patriarch von Konstantinopel, 3 vols. (Regensburg, 1867-1869); see also F. Dvornik, The Photian Schism: History and Legend (Cambridge, 1948). Photius’ argument is outlined and then disputed and rejected in L. Lohn, Doctrina Graecorum et Russorum de Processione Spiritus Sancti a solo Patre, Pars I: Photii temporibus (Rome, 1934); M. Jugie, De Processione Spiritus Sancti … (Rome, 1936), pp. 282-386. See also J. Slipyi, Die Trinitatslehre des byzantinischen Patriarchen Photios (Innsbruck, 1921); E. Amann, ‘Photius’, DTC, XII, cols 1536ff.@ R. Haugh, Photius and the Carolingians (Belmont, Mass., 1975).
  1. See F. Dvornik, op. cit., esp. App I. pp. 435-447; J. Alberigo et al., Concilium OEcumenicorum Decreta (Bologna, 1973), pp. 157-158. For the Council of 869-870, see D. Stiernon, Constantinople IV (Histoire des conciles oecumeniques, 5) (Paris, 1967).
  1. V. Grumel, ‘Le “Filioque” au concile photien de 879-880 et le t6moignage de Michel d’Anchialos’, Echos d’Orient, 29 (1930), 257-264. Even more important is the article by M. Jugie, ‘Origine de la controverse sur I’addition du Filioque au Symbole’, RSPT 28 (1939), 369-385-but see also note 29, p. 56 above.
  1. See F. Dvornik, ‘Le patriarchs Photius: pere du schisme ou patron de la reunion?’ La Vie intellectuelle (December 1945), 16-28.
  1. Photius, encyclical letter to the Bishops of the Eastern Church, 867 (PG 102, 721-741); letter to Walpert, the Metropolitan of Aquileia, probably 882 (PG 102, 793-821);  Amphilochia, q. 28, between 867 and 876 (PG 101, 205-209); The Mystagogy ofthe Holy Spirit, which was composed in exile after 886 and is the most important text (PG 102, 263-400).
  1. Mystagogy, 20 (PG 102, 300A).
  1. ibid., 53.
  1. M. Jugie, op. cit. (note 5), p. 297, quotes Contra Man. III, 17 (PG 102, 168B) and Amph. q. 188 (PG 101, 909B) here. The diagram is generally attributed to Photius.
  1. The texts in question are either those which speak of dia tou Huiou, per Filium, or those which show the Spirit to be united to the Father through the Son — see Athanasius, Contra Arian. III, 24 (PG 26, 373) — or those which attribute to the Son everything that the Father is or has except for his fatherhood — see L. Lohn, op. cit. (note 5), no. 69, pp. 59-60 — or those which contain a commentary on the de meo accipiet, ‘he will receive from me’ (Jn 16:14), inclining towards a dependence of being — see L. Lohn, op. cit., no. 76, pp. 64-65. Photius understands this as ‘de meo Patre’; letter to the Metropolitan of Aquileia, 15 (PG 102, 808-809); Mystagogy, 22, 23 and 29 (PG 102, 301, 304, 312).
  1. Letter to the Bishops of the Eastern Church, 22 (PG 102, 732); M. Jugie, op. cit. (note 5) p. 290.
  1. Letter to the Bishops of the Eastern Church, 12 (PG 102,728); Mystagogy, passim; see M. Jugie, op. cit., p. 291, note 1.
  1. Several of the Fathers explained this ‘greater than I’ by the fact that the Father is the begetter and the principle: see T. de Regnon, Etudes de theologie positive sur la Sainte Trinite, III (Paris, 1898), pp. 166ff.; (Euvres de S. Augustin, 15: La Trinite, I (Paris, 1955), pp. 574-575; Hilary of Poitiers, Tract. super Ps. 138, 17 (PL 9, 801).
  1. S. Bulgakov, Le Paraclet (Paris, 1946), p. 110
Print Friendly, PDF & Email