Tertulian: Despre idolatrie
[Tradus în limba engleză de Rev. Thelwall]
Tertulian din Cartagina (cca. 160 – 225 A.D.)
Rezumat
Quintus Septimus Florens Tertulianus s-a născut în Cartagina, din părinți păgâni, dar a devenit creștin cândva, înainte de anul 197 d.Hr. Potrivit lui Ieronim1 și Eusebiu,2 a fost fiul unui centurion și s-a pregătit la Roma pentru avocatură. După convertire, a devenit prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a respins „Noua profeție” a mișcării montaniste. Însă „… nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de încredere cu privire la aceasta și ceea ce se poate cunoaște despre viața lui Tertulian cules din propriile lui scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca tragerea de concluzii să nu fie sigură.”3 Din dovezile fragmentare de care dispunem se poate ajunge la concluzii foarte diferite.
De-a lungul istoriei bisericii, Tertulian a fost condamnat pentru două motive principale: asocierea lui cu mișcarea montanistă5 și presupusul său anti-intelectualism. Totuși, cea mai mare parte a învățaților sunt de acord că montaniștii erau, doctrinar vorbind, ortodocși,6 așadar respingerea contribuției lui Tertulian în domeniul teologiei, din pricina asocierii cu ei, este neîntemeiată. Roger Forster și Paul Marston, de exemplu, se referă la Minucius Felix (sfârșitul secolului al II-lea – secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai ortodox” al lui Tertulian.7 Totuși, este de remarcat faptul că în lucrarea lui Minucius Felix, „Octavius”, creștinismul este tratat din punct de vedere filozofic, Scriptura nu este citată și nici învățăturile biblice majore nu sunt prea mult discutate.8 De aceea, este greu de acceptat părerea lui Forster și Marston pe baza argumentelor tăcerii. A existat o dezbatere îndelungată, care a încercat să lămurească dacă Tertulian a folosit „Octavius” ca sursă pe Apologia lui sau viceversa. Opinia actuală este în favoarea priorității Apologiei.9 Aceasta nu este prima oară când ortodoxia lui Tertulian a fost atacată pentru a-i submina credibilitatea ca martor al credințelor și practicilor bisericii din vremea lui. William Wall a folosit același truc în anii 1940, pentru a-și susține punctul de vedere legat de botezul copiilor. Wall a scris că Tertulian „… a fost prins de erezia montaniștilor, care susțineau blasfemia că un oarecare Montanus a fost Paracletul sau Mângâietorul pe care Mântuitorul nostru a promis că Îl va trimite și că, prin acesta, voia lui Dumnezeu s-a revelat mai bine și mai deplin decât prin apostoli, care au profețit numai în parte.”10 Paul K. Jewett răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputația de creștin și teolog a nobilului african de-abia dacă are nevoie de apărare în fața unei asemenea ofense jalnice.”11
Tertulian este considerat părintele bisericii care, mai mult decât oricare altul, a rezumat anti-intelectualismul bisericii primare. Tertulian a scris:
„Căci filozofia este materialul înțelepciunii lumii, interpretul nechibzuit al naturii și al dispensației lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăși ereziile sunt instigate de filozofie… Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul? Sau Academia cu Biserica? Ce au de-a face ereticii cu creștinii? Instrucțiunile noastre vin din pridvorul lui Solomon, care ne-a învățat că Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii. La o parte cu toate încercările de a produce un creștinism stoic, platonian și dialectic! Nu vrem dezbateri minuțioase cu privire la ce înseamnă a-L avea pe Hristos Isus, nici anchete după primirea Evangheliei! Atunci când credem, nu dorim nicio altă credință. Căci acesta este primul nostru articol de credință, că nu este nimic altceva în care trebuie să credem.”12
Există trei adevăruri în spatele retoricii lui Tertulian, care sunt rareori luate în considerare:
1) Filozofia greacă era „un amalgam de concepții rivale cu privire la lume, bazate pe premise foarte diferite de revelația biblică.”13 Eșecul lor în stabilirea vreunor mijloace de tragere la răspundere, care să permită rezolvarea disputelor, a fost observat și de Diodor (cca. 90-21 î.Hr.), de Galen (cca. 130-200 d.Hr.) și de Claudius Ptolemeu (secolul al II-lea d.Hr.) și de alți gânditori de frunte din secolul al II-lea.14
2) Tertulian a crezut că „însăși ereziile sunt instigate de filozofie”15 și că Platon și Aristotel sunt responsabili pentru gnosticismul valentinian.16 David Lindberg arată că, „prin urmare, el nu s-a opus filozofiei în general, ci ereziei sau filozofiei care i-a dat naștere.”17
3) Tertulian însuși a folosit în scrierile sale idei filozofice (în special stoice).18 Era de acord cu Platon cu privire la problema nemuririi sufletului.19 El chiar a pretins (așa cum o făcuseră înaintea lui și Philo și Iustin martirul) că filozofii au împrumutat unele lucruri din Scripturile evreiești.20 Ca toți scriitorii, Tertulian a presupus că putea scrie teologie fără a încorpora în ea propriile presupuneri.21
Declarația citată mai sus trebuie văzută în contextul celorlalte lucrări ale sale.
În altă parte, Tertulian nu vorbește întotdeauna în termeni atât de puternici despre prăpastia de netrecut care separă Atena și Ierusalimul. Tertulian era la fel de educat ca oricare altul din vremea lui: era un avocat competent, capabil să-și publice lucrările cu egală ușurință în greacă și latină, cunoscător al argumentelor existente în școlile platoniene, stoice și aristoteliene și posedând deopotrivă unele cunoștințe de medicină.22
În cele din urmă, s-a arătat că argumentul lui Tertulian: „Cred pentru că este absurd”23 era un citat greșit, dar, mai important, el reprezintă o formă de argumentare aparținând standardului aristotelian. Mai simplu, Tertulian spune de fapt:
„Cu cât este mai improbabil un eveniment, cu atât este mai puțin probabil ca cineva să creadă că s-a petrecut, dacă nu există dovezi care să îl constrângă să o facă. De aceea, chiar improbabilitatea unui pretins eveniment, precum învierea lui Hristos, reprezintă o dovadă în favoarea lui. Ajungând până aici în încercarea de a aboli rațiunea, Tertulian își însușește tehnicile raționale aristoteliene și le folosește în scop apologetic.”24
Într-adevăr, în Apologia lui, Tertulian a demonstrat că este familiar cu cel puțin treizeci de autorități în materie literară, pe care probabil le citise de la sursă și nu făcând referire la un manual de citate.25
Metoda exegetică a lui Tertulian a variat în funcție de scopul fiecăreia dintre lucrările sale. Atunci când a scris împotriva gnosticului Marcion (care respingea Vechiul Testament și întreaga folosire a alegoriei) Tertulian a apărat utilizarea ei, observând că și Pavel o întrebuințase în scrisorile lui.26 Deși a admis că folosirea alegoriei era uneori legitimă, el a arătat clar că el însuși prefera sensul literal.27 Pentru identificarea prezenței alegoriei, el folosea următorul principiu: dacă sensul literal nu avea niciun înțeles, atunci era prezentă alegoria; aceasta lipsea atunci când textul putea fi înțeles pe baza sensului literal.28 Sub acest aspect, Tertulian nu se deosebea în mod semnificativ de principiul lui Origene.29 În celelalte lucrări ale sale, folosirea alegoriei este restrânsă.30 Urmându-i pe alți scriitori (precum Iustin și Irineu), Tertulian a folosit în mod extins tipologia, pentru a demonstra unitatea Testamentelor,31 dar simbolurile găsite în Vechiul Testament se bazau pe personaje istorice, locuri și evenimente, fiind folosite cu consecvență.32 După cum O”Malley reliefează: „Evident, el nu se simte în stare să folosească alegoria la modul general, din pricina cuvintelor lui Pavel din Galateni 4:24.”33
Rob Bradshaw
Tertulian: Despre idolatrie
Capitolul 1 – Sfera extinsă a cuvântului idolatrie
Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga cauză de procură a judecății, este idolatria. Deși greșeala fiecăruia își atrage propria caracteristică, cu toate că este destinată judecății sub propriul ei nume, acestea este totuși delimitată sub relatarea generală despre idolatrie. Puneți deoparte nume, examinați fapte, însă un idolatru este la fel ca un criminal. Vă mai întrebați pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în mod probabil o face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau vreun dușman personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale. Pin ce armă? Prin insulta adresată lui Dumnezeu. Prin câte lovituri? Atât de multe cât sunt și idolatriile lui. Cel care afirmă că cel idolatru nu va pieri va afirma de fapt că idolatrul nu a comis nicio crimă. În plus, vei putea recunoaște în aceeași crimă atât adulterul cât și curvia, căci cel ce slujește unor dumnezei falși este fără îndoială un adulter al adevărului, pentru că tot neadevărul este adulter. Deci și o astfel de persoană este înecată în curvie. Căci cel care este un slujitor împreună cu spiritele necurate oare nu maschează în general poluarea și curviile? Și astfel aceasta este ceea ce folosește Sfânta Scriptură pentru a desemna adulterul în idolatria lor reproșabilă. Esența fraudei, ca de exemplu, este ceea ce cineva pretinde că este al altuia, sau refuză în favoarea altuia datoria sa; și desigur, frauda comisă față de om este un nume al celei mai mari crime. Ei bine, idolatria îl înșală pe Dumnezeu prin a-L refuza și a conferi altora onoarea Lui; aceasta se îmbină cu frauda în mod insolent. Dacă frauda, la fel de mult ca și adulterul și curvia, atrage după sine moartea, atunci, în aceste cazuri, egal cu cel anterior, idolatria rămâne neechitată de acuzarea de crimă. După astfel de crime așa de periculoase și de devoratoare de mântuire, toate celelalte crime, într-o oarecare manieră, aranjate în ordine separată, își găsesc esența proprie reprezentată în idolatrie. În aceasta se găsește și concupiscențele lumii. Ce solemnitate mai are atunci idolatria fără circumstanța îmbrăcăminții și a podoabei? În aceasta se include și lascivitatea și beția, din moment ce aceste gravități sunt frecvente în mare parte de dragul stomacului, a apetitului și a hrănirii. În aceasta se găsește nelegiuirea. Ce poate fi mai nelegiuit decât aceea de a nu-L cunoaște pe Tatăl neprihănirii? În idolatrie este, de asemenea, și vanitate, din moment ce întregul ei sistem este zadarnic. Tot în ea este falsitatea, căci întreaga ei substanță este falsă. În plus, așa ceva se întâmplă, ca în idolatrie să se detecteze toate crimele și în toate crimele idolatria. Din moment ce toate greșelile condimentează din opoziția față de Dumnezeu și nu este nimic din această categoria care să nu fie atribuită demonilor și duhurilor necurate, în a căror proprietate sunt idolii; fără îndoială că oricine comite o greșeală este acuzat de idolatrie pentru că face ceea ce aparține proprietarilor idolilor.
Capitolul 2 – Idolatria în sensul ei mai limitat. Prolixitatea ei
Fie ca numele universale ale crimelor să se retragă în schimbul propriilor lor fapte; fie ca idolatria să rămână în ceea ce este ea însăși. Îi este suficient un astfel de nume așa de dușmănos lui Dumnezeu, o substanță a crimei așa de copioasă, care se întinde cu multe brațe, difuză așa de multe vene încât din acest nume, în mare parte, se trage materialul tuturor modurilor în care expansiunea idolatriei fată de care trebuie să ne păzim, din moment ce aceasta subminează în moduri variate pe slujitorii lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă nu doar atunci când nu se distinge, ci și când se ascunde. Majoritatea oamenilor privesc idolatria ca spre a fi interpretată doar în aceste sensuri și anume: cineva care arde tămâie, sau jertfește o victimă, sau dă o petrecere de sacrificiu, sau este legat de anumite funcții sacre sau de preoții; la fel este și cu cineva care privește adulterul ca fiind în sărutări și în îmbrățișări, și în contactul fizic în sine; sau crima să fie socotită doar când are loc vreo vărsare de sânge și în luarea unei vieți. Însă la ce extindere le atribuie Domnul acelor crime știm sigur: atunci când El definește adulterul ca fiind egal cu senzualitatea, „dacă cineva privește cu un ochi ci poftește”, și când își agită sufletul cu tulburări indecente; când El judecă crima ca fiind egală cu un cuvânt de blestem sau de reproș și cu fiecare impuls de mânie, și în neglijența iubirii față de un frate, așa cum ne învață Ioan, că cel ce-și urăște fratele este un ucigaș. Altfel, atât candoarea diavolului în răutate și Domnul Dumnezeu în Disciplina prin care El ne fortifică împotriva adâncimilor diavolului, nu ar avea decât un scop limitat, dacă am fi fost judecați doar în acele greșeli pe care chiar și națiunile păgâne le-au declarat a fi vrednice de pedeapsă. Oare cum „va întrece neprihănirea noastră pe cea a cărturarilor și a fariseilor”, după cum a spus Domnul, dacă nu am văzut acea abundentă calitate a adversarului care este nelegiuirea? Însă dacă capul nelegiuirii este idolatria, primul punct este că noi trebuie să fim pre-fortificați împotriva abundenței idolatriei, în timp ce o recunoaștem nu doar în manifestările ei palpabile.
Capitolul 3 – Idolatria: originea și însemnătatea numelui
În vremurile antice idolul nu reprezenta nimic. Înainte ca inventarea acestei monstruozități să apară, templele au stat în solidaritate și monumentele erau goale, la fel ca și până în prezent în unele locuri mai există urme de practici antice care rămân permanent. Cu toate acestea se practica idolatria, dar nu sub acest nume, ci sub această funcție, căci până și în ziua de azi se poate practica așa ceva în afara unui templu și chiar fără niciun idol. Dar atunci când diavolul a introdus în lume invențiile de statui și de imagini, și a tot felul de arătări, această preocupare rudimentară anterioară a dezastrului uman a preluat de la idoli atât un nume cât și o amploare. Așadar fiecare artă care produce în orice fel un idol în mod instant, devine o sursă de idolatrie. Căci nu este nicio diferență dacă produsul unui olar, sau a unui sculptor de morminte, sau a unui brodator pune la cale idolul; în cele din urmă nu mai contează materialul, fie că un idol este din ipsos, sau din culori, sau din piatră, sau din bronz, sau din argint, ori din ață. Din moment ce chiar în lipsa unui idol se comite idolatria, atunci când este prezent idolul nu mai contează de ce fel este acesta, sau din ce material este sau forma sa, ca nu cumva cineva să creadă cineva că aceasta are loc doar atunci când cineva tine un idol care să mai fie și consacrat în formă umană. Pentru a stabili acest punct, este necesară interpretarea cuvântului. Cuvântul “eidos” din limba greacă semnifică “forma”; cuvântul “eidolon” a derivat din diminutivul acestuia, care în limba noastră ar fi echivalentul cuvântului “formare”. Orice formă sau formare, prin urmare, tinde să se numească un idol. De aici idolatria este „toată îngrijirea și serviciul referitor la fiecare idol”. De aici derivă și faptul că fiecare făcător al vreunui idol este vinovat de una și aceeași crimă, doar dacă oamenii care au consacrat acestui lucru asemănarea cu un vițel, și cu nu a unui om, nu-și atrag asupra lor vina de idolatrie.
Capitolul 4 – Idolii ce nu trebuiesc făcuți și nici la care să fie adusă închinare. Idolii și făcătorii de idoli în aceeași categorie
Dumnezeu interzice existența unui idol pe cât de mult interzice facerea sau închinarea la unul. Pe cât este de real faptul că a face ceva la care să te închini este un fapt în prealabil, pe atât este de real interzicerea de a face interzicerea în prealabil (dacă închinarea este ilicită). Pentru acest motiv în special, eradicarea materialului de idolatrie, se proclamă legea divină: „Să nu-ți faci niciun idol”, iar prin îmbinarea „Și nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau cele din ape” s-a interzis slujitorilor lui Dumnezeu să facă astfel de lucruri din întregul univers. Enoh a prevestit înainte că „demonii și îngerii apostați ar preface în idolatrie toate elementele, toată garnitura universului, toate lucrurile conținute în cer, în mare, pe pământ, ca acestea să fie consacrata ca Dumnezeu, în opoziție cu Dumnezeu”. Prin urmare, la toate lucrurile se închină eroarea umană, cu excepția Fondatorului a toate lucrurilor. Imaginile acelor lucruri sunt idoli; consacrarea acestor lucruri este idolatrie. Indiferent de ce fel de vină își atrage asupra sa idolatria, aceasta trebuie atribuită fiecărui făcător de orice fel de idol. Pe scurt, același Enoh pre-condamnă în general ca fiind o amenințare atât închinătorii la idoli cât și făcătorii de idoli laolaltă. Din nou afirmă: „Vă jur vouă, păcătoșilor, că împotriva zilei de pierzanie de sânge se pregătește pocăința. Voi cei care slujiți pietrelor, și voi care faceți imagini din aur, argint, lemn, paie și pietre și slujiți fantomelor și demonilor și spiritelor din altare și toate erorile nu după conștiință, nu veți găsi niciun ajutor de la acestea.” Isaia însă spune: „Îmi sunteți martori dacă mai este Dumnezeu în afară de Mine.” „Și cei care modelează și sculptează nu mai erau în acel timp: toate în zadar! Cine face ceea ce-i place cuiva, care mai apoi să nu-i fie de folos!” Acest întreg discurs prezintă o interdicție atât pe făcători cât și pe închinători: cea apropiată este următoarea: „Să băgați de seamă că inima lor este doar cenușă și pământ, și că nimeni nu-și poate elibera propriul său suflet.” În această propoziție David îi include și pe făcători. El zice: „Să devină ei ceea ce au făcut ei.” Și cu ce scop eu, un om cu memorie limitată, să mai sugerez altceva? De ce să-mi mai amintesc multe altele din Scripturi? De parcă vocea Duhului Sfânt nu ar fi suficientă, căci astfel orice altă dezbatere ar fi de folos, fie că Domnul a blestemat și condamnat în primul rând pe făcătorii acestor lucruri, a căror închinători El îi condamnă și îi blestemă!
Capitolul 5 – Obiecții felurite sau scuze întâlnite
Vom suferi cu siguranță de mai multe dureri în a răspunde scuzelor făcătorilor de astfel de lucruri, care nu ar trebui să fie niciodată admiși în casa lui Dumnezeu, dacă are cineva vreo cunoștință a acestei Disciplinări. Să începem cu obișnuita vorbire aruncată în dinții noștri: „Nu am din ce să trăiesc” ar fi mai sever ripostată cu „Ai, atunci cum să trăiești?” După propriile tale legi, ce ai tu de a face cu Dumnezeu?” Apoi, pentru acest argument ei au tenacitatea de a scoate chiar din Scripturi că «apostolii au spus că “Fiecare să fie lăsat așa cum a fost găsit.»” De aceea, noi putem să rămânem în păcate, ca rezultat al acestei interpretări! Căci nu este niciunul dintre noi care să nu fi fost găsit ca păcătos, căci din nicio altă cauză nu a provenit ridicarea lui Hristos la cer pentru a face pe păcătoși liberi. Tot ei afirmă că același apostol a lăsat un precept, conform exemplului său propriu, „Fiecare să lucreze cu mâinile lui ca să aibă din ce trăi.” Dacă acest precept se menține în respectul tuturor mâinilor, personal cred că și hoții de băi trăiesc din munca mâinilor lor, și jefuitorii la fel; falsificatorii, din nou, își fac relele lor scrieri de mână, nu cu picioarele lor ci cu mâinile; actorii, totuși, nu își obțin un trai decent doar prin ajutorul mâinilor, ci cu toate mădularele lor. De aceea Biserica să fie deschisă către toți acei care sunt susținuți (sau care trăiesc) din munca mâinilor lor, și aceasta doar dacă nu există vreo excepție a artelor care să nu primească Disciplinarea lui Dumnezeu. Cineva va spune, opus cu cele afirmate de noi despre „comparațiile care sunt interzise”, „De ce a făcut atunci Moise în deșert asemănarea unui șarpe de bronz?” Indivizii care obișnuiau să fie puși drept temelie pentru anumite dispensații viitoare secrete, dar nu din punctul de vedere al abrogării legii, ci ca un fel al cauzei lor finale, stau într-o categorie a lor proprie. Altfel, dacă ar fi să interpretăm aceste lucruri la fel cum fac și cei ce se opun legii, și noi, ca și marcioniții, îi atribuim celui Atotputernic inconsistență, pe care ei îl consideră în această manieră ca fiind schimbător, de ce în unele locuri El interzice iau în altele doar poruncește? Dar dacă cineva simulează ignoranța faptului că acel model al șarpelui din bronz, care a fost atârnat pe un lemn, a indicat forma crucii Domnului, „care era pentru a ne elibera de șerpi, adică de îngerii diavolului, în timp ce, prin ea însăși, a atârnat uciderea diavolului” (sau orice altă expunere ar fi fost atribuită acelei imagini care să fie vreo revelație oamenilor fără de valoare); trebuie să ne amintim că apostolul afirmă că toate lucrurile care au avut loc în trecut sunt simbolice pentru popor. Este de ajuns că același Dumnezeu, care prin lege a interzis facerea de lucruri asemănătoare, a interzis asemănările prin intermediul preceptului din cazul șarpelui. Dacă îl venerezi pe același Dumnezeu, atunci ai legea Sa: „Să nu-ți faci nicio asemănare”. Dacă privești și tu înapoi, la preceptul care se bucură de asemănarea ulterioară, îl imiți pe Moise: să nu-ți faci nicio asemănare ca opusă legii, doar dacă nu cumva, și ție, ți-a oferit-o Dumnezeu.
Capitolul 6 – Idolatria condamnată prin botez. A-ți face un idol înseamnă de fapt a te închina acestuia
Dacă nicio lege a lui Dumnezeu nu ar fi interzis facerea idolilor pentru noi, dacă vocea Duhului Sfânt nu ar fi rostit amenințare cu atât mai puțin împotriva făcătorilor față de cei ce se închină lor, din propriul nostru sacrament am deduce interpretarea că artele de acest gen sunt opuse credinței. Căci cum am fi renunțat noi la diavol și la îngerii lui dacă tot îi facem? În ce fel de divorț de la acestea, nu spun cu cine, ci de cine depindem, trăim noi? În ce dezacord am intrat cu acei către care suntem sub obligații de dragul traiului nostru? Poți să negi cu limba ceea ce de fapt mărturisești cu mâna, sau să distrugi cu cuvântul ceea ce ai făcut prin faptă? Sau să-L predici pe Dumnezeu, tu care îți faci așa de mulți dumnezei? Să-L predici pe adevăratul Dumnezeu, tu care faci alți dumnezei falși? „Eu îi fac”, spun unii, „dar nu mă închin lor”, ca și când ar exista vreo cază pentru care ar îndrăzni să nu se închine, în afară de faptul că nici nu trebuie să-i facă – ceea ce este o ofensă la adresa lui Dumnezeu în ambele cazuri. Ba mai mult, voi care îi faceți că să se poată închina la ei, vă închinați; și vă închinați nu cu spiritul vreunui parfum fără valoare, ci cu cea proprie, nu pe costul sufletului vreunui animal, ci cel propriu. Pentru ei îți sacrifici ingeniozitatea, pentru ei (idoli) faci din transpirația ta o libație, lor le aprinzi lumânarea chibzuirii. Pentru ei ești mai mult decât un preot, din moment ce prin mijloacele tale ei au un preot, sârguința ta este divinitatea lor. Mai afirmi că nu te închini la ceea ce faci? Aha, dar ei (idolii) nu afirmă aceasta, pentru care tu jertfești ceva mult mai gras, mai prețios și o victimă mai mare, mântuirea ta.
Capitolul 7 – Mâhnirea celor credincioși în admiterea în biserică a făcătorilor de idoli, ba mai mult în lucrare
Pentru o zi întreagă zelul credinței își va direcționa pledoariile spre acest sfert: deplângerea că un creștin ar trebui să vină de la idoli în biserică; dintr-un atelier adversar în casa lui Dumnezeu; să ridice spre Dumnezeu Tatăl mâini care sunt mame ale idolilor; să se roage lui Dumnezeu cu mâini care, în afara ușilor, se roagă la ceva opus față de Dumnezeu; să ceară să facă parte din trupul Domnului aceste mâini care conferă trupuri demonilor, Nici nu este suficient aceste lucruri spuse. Să presupunem că sunt o mică materie și dacă sunt din alte mâini, ele primesc ceea ce contaminează ele, însă chiar aceste mâini dau altora ceea ce au contaminat ele la rândul lor. Făcătorii de idoli sunt aleși chiar și în succesiunea clerică. O, răutate! Odată l-au înroșit evreii pe Hristos, aceasta ciopârțește zilnic din trupul Său. O, de s-ar tăia aceste mâini! Fie ca spusele „Dacă mâna ta te duce la rău, tai-o” să se vadă dacă au fost rostite doar prin cuvinte referitoare la asemănare. Oare ce alte mâini ar trebui amputate mai degrabă decât acelea care produc scandal în trupul lui Hristos?
Capitolul 8 – Alte arte făcute folositoare idolatriei. Mijloace legale de câștigare a unui trai abundent
Există, de asemenea, alte specii de foarte multe arte care, deși nu se extind la facerea de idoli, totuși, cu aceeași criminalitate, oferă lucruri adjuncte fără de care idolii nu au nicio putere. Nu contează dacă ridici sau echipezi ceva: dacă i-ai înfrumusețat templul, altarul sau nișa; dacă l-ai poleit cu aur, sau i-ai forjat insigna, sau chiar casa cuiva, lucruri de acest gen, care nu conferă nicio formă, ci autoritate, este mult mai important. Dacă necesitatea tenacității este îndemnată așa de mult, artele au totodată alte specii cărora să le acorde mijlocul de trai, fără să evite cărarea disciplinei, adică fără conflictul cu vreun idol. Tencuitorul știe atât să repare rădăcinile, să pună stuc, să lustruiască un rezervor, să traseze linii, și să facă pe pereți elemente de relief cât și alte ornamente pe lângă toate acestea. Vopsitorul la fel, lucrătorul în marmură, lucrătorul în bronz, și orice sculptor de oricare fel ar fi el, știe expansiunile propriei sale arte, cu mult mai ușor executarea ei. Cu atât este însă mai ușor pentru cel care schițează o statuie pe un bufet! Cu cât mai curând va termina unul care sculptează Marte într-un lemn de tei să lege laolaltă o ladă! Fiecare arte este ori mama ori rudenia vreunei alte vecine: nimic nu este independent de vecinul său. Venele artei sunt multe la fel cum sunt de multe concupiscențele oamenilor. „Există diferență între plăți și răsplăți ale meșteșugului”; există însă diferență și în munca cerută. Plățile mai mici sunt compensate de câștigurile mai frecvente. Câte ziduri comune au nevoie de statui? Câte temple și altare sunt construite idolilor? Însă casele și rezidențele oficiale, și băile și arendările, câte sunt ele? Facerea papucilor și a saboților este o muncă zilnică nu ca cea a alunecării lui Mercur și Serapis. Fie aceasta destul pentru câștigul din meșteșugit. Luxul și ostentația au mai mulți adoratori decât toată superstiția. Ostentația va cere vase și pahare mult mai ușor decât superstiția. Luxul se ocupă de ghirlande, mai mult decât ceremonia în sine. Prin urmare, noi recomandăm pe oameni la astfel de meșteșuguri care nu vin în contact de fapt cu un idol și cu cele apropiate de un idol; ba mai mult, din moment ce lucrurile ce sunt obișnuite pentru idoli sunt de obicei obișnuite și oamenilor; de aceste lucruri trebuie să fim conștienți ca nimic că nu fie – prin cunoașterea noastră – cerut de vreo persoană din cadrul serviciului nostru de idoli. Căci dacă am făcut această concesiune care să nu aibă niciun refugiu față de remediile așa de des folosite, personal cred că nu suntem eliberați de contagiunea de idolatrie, noi a căror mâini (nu fără voie) sunt găsite a fi preocupate cu tendința sau în onoarea și slujba demonilor.
Capitolul 9 – Profesii de anumit fel care se aliază idolatriei. Despre astrologie în particular
Observăm printre arte și unele profesii care sunt răspunzătoare sau au o legătură cu idolatria. Despre astrologi nici nu ar trebui să mai vorbim; însă din moment ce una din aceste zile ne-a provocat prin justificarea proprie din perseverența în această profesie, voi folosi câteva cuvinte. Nu afirm că el onorează idolii, a căror nume el le-a înscris în cer și cărora le-a atribuit toată puterea lui Dumnezeu; oamenii care presupun că noi suntem așezați prin imuabilul arbitraj al stelelor cred din acestea că Dumnezeu nu mai trebuie căutat. O propoziție pe care vreau să o aliniez aici este: acei îngeri, dezertori de Dumnezeu, iubitorii de femei, au fost, de asemenea, descoperitorii acestei arte curioase, care de fapt este condamnată de Dumnezeu. O, afirmație divină care atinge chiar și pământul în vigoarea sa, încotro se dă mărturia ta involuntară! Astrologii sunt excluși la fel cum sunt îngerii lor. Orașul și Italia sunt interzise astrologilor la fel cum cerul le este interzis îngerilor lor. Există aceeași pedeapsă de excludere pentru ucenici și stăpâni. „Dar magii și astrologii au venit de la răsărit.” Cunoaștem care este alianța reciprocă dintre magie și astrologie. Cei care citesc în stele au fost atunci cei care au anunțat nașterea lui Hristos și au fost primii care I-au adus „daruri”. Prin această legătură [trebuie] să-mi imaginez oare că l-au pus ei sub o oarecare obligație față de ei? Păi cum așa? Oare religia acelor magi să acționeze acum ca patroană pentru astrologi acum? Astrologia din prezent, într-adevăr, este o amenințare pentru Hristos – este știința stelelor lui Hristos, nu ale lui Saturn, sau Marte, și oare cine altcineva din aceeași clasă de morți le dă atenție și le predică? Totuși, această știință a fost permisă până la Evanghelii, pentru ca după nașterea lui Hristos nimeni de atunci înainte să nu mai interpreteze nașterea cuiva după cer. Căci ei (magii) au oferit atunci Domnului prunc acea tămâie, smirnă și aur ca fiind cea mai apropiată jertfă de sacrificiu și glorie lumească, pe care Hristos avea să o înlăture. Ce vom zice atunci? Visul – trimis, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu a sugerat că magii respectivi trebuiau să se întoarcă acasă, dar pe un alt drum, nu pe cel pe care veniseră. Aceasta înseamnă următoarele: ei nu ar trebui să mai pășească pe calea lor veche. Nu ca Irod să nu-i urmărească, care de fapt nu i-a urmat; în mod involuntar chiar dacă au mers pe alt drum, din moment ce a fost tot involuntară calea pe care ei au venit. La fel trebuie să înțelegem prin aceasta care este adevărata Cale spre Disciplină. Prin urmare, preceptul a fost mai degrabă ca ei să meargă altfel. Deci, și alte specii de magie care operează pe baza miracolelor, râvnitoare în opoziție cu Moise, au încercat răbdarea lui Dumnezeu până la Evanghelie. Căci din clipa când Simon Magul, care tocmai devenise un credincios (în timp ce tot se mai gândea la secta lui de înșelătorie, că printre toate miracolele profesiei sale el ar fi vrut să cumpere chiar și darul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor), a fost blestemat de către apostoli și respins de la credință. Atât el cât și celălalt magician, care era cu Sergius Paulus (din moment ce și acesta se opunea aceluiași apostol), au fost sortiți să își piardă ochii. Aceeași soartă, cred, au întâlnit-o și astrologii, dacă ajungea cineva pe mâinile apostolilor. Totuși, magia este pedepsită, din a cărei categorie face parte și astrologia, desigur că fiecare este condamnată pe soiul ei. După Evanghelii nu vei mai găsi nicăieri nici sofiști, caldeeni, vrăjitori, ghicitori, sau magicieni decât atunci când sunt, în mod clar, pedepsiți. „Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbărețul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia?” Tu nu știi nimic, astrologule, dacă nu știi că ar trebui să fii un creștin. Dacă ai fi știut aceasta, ar fi trebui să mai știi că nu mai trebuie să mai ai de a face deloc cu profesia ta în care prevesteai climatul altora și te-ai fi instruit pe tine însuți de pericolul ei. Nu există parte și nici vreun lot în acel sistem al tău. O astfel de persoană să nu-și facă speranță la împărăția cerurilor, el cu al cărui deget sau baghetă îl abuzează.
Capitolul 10 – Despre directorii de școli și dificultățile lor
Pe lângă toate acestea, trebuie să-i analizăm în același fel și pe directorii de școli, nu doar pe ei, ci și pe profesorii de literatură. Ba mai mult, în contradictoriu, nu trebuie să ne îndoim că ei sunt într-o afinitate cu variata idolatrie: în primul rând, că le este necesar să predice dumnezeii națiunilor, să le exprime numele acestora, genealogiile, distincțiile onorabile, toate și în mod neobișnuit; apoi, să constate solemnitățile și festivalurile acestora, de parcă din acestea ei și-ar calcula veniturile. Care director de școală, fără un tabel ai celor șapte idoli, va frecventa Quinquatria? Fiecare plată a fiecărui elev acesta îl consacră atât onorii cât și numelui Minerva; deci, chiar dacă nu îi este spus „să nu mănânce din ceea ce a fost jertfit idolilor” nominal (sau că nu este dedicat în mod particular vreunui idol), acesta este respins ca un idolatru. Cât de puțină pângărire îi revine acest domeniu produs de preocuparea sa, atât nominală cât și virtuală, care este consacrată în mod public vreunui idol? Minervalia este atât de mult a lui Minerva pe cât Saturnalia este a lui Saturn, acesta din urmă este cel care trebuiește sărbătorit chiar și de micii sclavi în vremea Saturnaliei. Darurile de Anul nou trebuiesc în același fel prinse și trebuie sărbătorit și Septimontiumul, iar darurile de Mijlocul iernii și sărbătoarea Dragului Neam trebuie să fie în același timp; școlile trebuiesc încununate cu flori, iar soțiile flamenilor și edilele sacrificate; școala este sărbătorită în zilele de sărbătoare stabilite. Același lucru se întâmplă la ziua de naștere a unui idol; fiecare fast al diavolului este frecventat. Cine consideră că aceste lucruri sunt potrivite unui director creștin, doar dacă nu este acesta cel care crede că ar fi potrivite și unuia care nu este un director ca el? Știm că se poate zice că „Dacă predarea literaturii nu este permisă servitorilor lui Dumnezeu atunci nici învățătura nu va fi permisă”; și „Cum poate fi cineva pregăti în domeniul inteligenței umane, sau în oricare alt sens sau acțiune, din moment ce literatura este mijlocul de pregătire pentru întreagă viață? Cum repudiem noi studiile seculare, fără de care nu se pot urma studiile divine?” Să vedem, dar, necesitatea erudiției literaturii; să reflectăm la faptul că aceasta nu poate fi admisă parțial și nici nu poate fi evitată parțial. Literatura pentru învățătură este permisă credincioșilor, mai degrabă decât predarea; principiul învățării și cel al predării este diferit. Dacă un credincios predă literatura, în timp ce predă fără îndoială că și poruncește, în timp ce remite acesta și afirmă, în timp ce-și aduce aminte acesta aduce și mărturie, laude ale idolilor combinate.
Capitolul 11 – Conecția dintre invidie și idolatrie. Negoțuri oarecare pline de câștig ce trebuiesc evitate
Dacă ne gândim la restul greșelilor, trasându-le din generațiile lor, să începem cu invidia, „rădăcina tuturor relelor”, cu care unii au fost într-adevăr momiți, „au suferit naufragii din cauza credinței”. Cu toate acestea, apostolul denumește invidia ca fiind idolatrie. Pe următorul loc care purcede falsitatea, ministrul de invidie (al falsei juruințe de care nu spun nimic din moment ce nici măcar juruința nu este legiuită) este oare o meserie adaptată pentru un slujitor al lui Dumnezeu? Aparte de invidie, care este de fapt motivul pentru câștig? Atunci când motivul pentru câștig încetează, nu va mai fi nevoie de comerț. Să presupunem că într-o afacere sunt și câțiva neprihăniți, care sunt în siguranță față de invidie și falsitate; eu consider că acel negoț care aparține chiar sufletului și duhului idolilor, care răsfață fiecare demon, cade sub acuzația de idolatrie. Mai degrabă, nu este aceasta principala idolatrie? Dacă același mărfuri – vreau să spun tămâia și toate celelalte produse străine – s-au folosit ca sacrificii pentru idoli, mai sunt acestea de folos atât oamenilor pentru unsori medicale cât și creștinilor, pe sub și deasupra, pentru consolările de înmormântare, să răspundă ei. La toate evenimentele, în timp ce fastele, preoțiile, jertfele pentru idoli sunt oferite prin pericole, prin pierderi, prin inconveniențe, prin cugetări, prin alergări încoace și încolo, sau negoț, ce altceva se mai poate demonstra că este acesta decât un agent al idolilor? Să nu se lupte nimeni cu ideea că, în acest fel, se poate face vreo excepție tuturor negoțurilor. Toate grijile celui ce face un mormânt se extind în sfera silinței pentru o proporționalitate vigilentă a magnitudinii pericolului; toate acestea sunt ca noi să luăm exemplu nu doar din greșeli, ci și din mijloacele prin care aceștia trăiesc. Deși greșeala este făcută de alții, nu este nicio diferență dacă aceasta este din intențiile mele. În niciun caz eu nu ar trebui să-i fiu necesar cuiva atâta timp cât acesta face ceea ce pentru mine este nelegiuit. De aici ar trebui să înțeleg că eu trebuie să am grijă ca nu cumva să se facă ceva prin mijloacele mele. Pe scurt, într-o altă cauză de vină nu prea ușoară observ acea pre-judecată. În aceasta eu am interdicție de la adulter, nu furnizez nimic de ajutor sau de încuviințare altora pentru acest scop; în acest fel mi-am separat propria fire de fierbere, admit că nu pot exercita negoțul stârnirii, sau să țin pentru vecinul meu astfel de lucruri. Deci și interdicția de a ucide îmi arată că un pregătitor de gladiatori este, de asemenea, exclus din Biserică, la fel cum nu va fi admis niciunul care dorește să fie mijlocul de a face ceea ce-l supune pe altul că facă. Iată că aici este o pre-judecată înrudită: dacă un furnizor de victime publice ar fi venit la credință, i-ai mai da voie să rămână permanent în acel negoț? Sau unul care este deja un credincios să-și asume această preocupare, crezi că acesta trebuie reținut în Biserică? Răspunsul meu este nu; doar dacă cineva nu se preface că este vânzător de tămâie. În realitate, intermediul de sânge aparține unora la fel cum mireasma aparține altora. Dacă, înainte ca idolii să existe în lume, idolatria ar fi fost până acum fără formă și ar fi fost tratată în acest fel; dacă chiar acum lucrarea idolatriei este comisă, aceasta ar fi în mare parte fără idol, prin arderea de miresme; vânzătorul de tămâie este de un serviciu și mai mare chiar și demonilor, căci idolatria este mult mai ușor perpetuată fără idol, aceasta fără articolul acestui vânzător. Să interogăm minuțios însăși conștiința credinței. Dacă un vânzător creștin de tămâie trece printr-un templu, va scuipa el cu gura lui și va stinge altarele fumegânde pentru care el a făcut proviziile? Cu ce consistență va descânta el proprii săi copii la care le-a oferit casa sa drept depozit? Într-adevăr, dacă el ar scoate vreun demon, să nu se felicite pentru credința sa, pentru că el nu a scos afară un dușman; el ar fi trebuit să aibă dreptul de rugăciune a unuia pe care îl hrănește zilnic. Prin urmare, nicio artă, nicio profesie, niciun negoț, care conduce ori spre echiparea ori spre formarea idolilor nu poate fi eliberată de titlul de idolatrie; aceasta doar dacă nu interpretăm idolatria ca fiind total altceva decât serviciul unei tendințe spre idolatrie.
Capitolul 12 – Răspunsuri ulterioare la această scuză, cum trebuie să trăiesc eu?
Noi ne flatăm în zadar când e vorba de necesitățile susținerii umane, dacă, după ce suntem sigilați în credință spunem „N-am niciun mijloc de trai?” Aici nu voi răspunde mai bine acestei bruște propoziții. A fost înaintată prea târziu. După asemănarea acelui constructor cel mai prudent, care mai întâi își face socoteala muncii lui, împreună cu toate mijloacele sale, ca nu cumva, după ce a început, să fi cheltuit mai apoi totul, dezbaterea trebuia făcută înainte. Chiar și în acest caz avem spusele Domnului, în timp ce exemplele îți iau toate scuzele. Ce mai ai de spus? „Voi fi în lipsuri.” Dar Domul îl numește pe cel cu lipsuri „ferice”. „Nu o să am ce mânca”. Dar „nu vă gândiți”, spune El, „la ce veți mânca”; și drept exemplu pentru îmbrăcăminte ni se oferă crinii. „Munca mea era subzistența mea.” Ba mai mult, „toate trebuie să le vinzi și să dai săracilor”. „Trebuie să îngrijesc de copiii mei și de cei din posteritate.” „Nimeni, care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este vrednic pentru muncă.” „Dar aveam un contract.” „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar să-ți „iei crucea și să-L urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile și torturile tale, sau doar trupul tău, care este sub forma unei cruci. Părinți, soții, copii, vor trebui lăsați în urmă de dragul lui Dumnezeu. Ai ezitări cu privire la arte și negoțuri, și despre profesii asemănătoare, de dragul copiilor și al părinților? Ni s-a arătat că atât „dragele promisiuni” cât și meșteșugitul și negoțurile trebuiesc lăsate neapărat în urmă de dragul Domnului. În timp ce Iacov și Ioan au fost chemați de Domnul au lăsat în urmă atât pe tatăl lor cât și bărcile, Matei a fost ridicat de la cabina de vamă, iar pentru unul a-și îngropa tatăl era o preocupare prea întârziată pentru credință. Niciunul dintre cei pe care Domnul i-a chemat la El nu au spus „Nu am din ce trăi.” Credinței nu-i este teamă de foamete, ci cunoaște, de asemenea, faptul că foamea nu trebuie condamnată mai puțin de dragul lui Dumnezeu decât orice fel de moarte. Aceasta a învățat să nu respecte viața, dar mâncare. [Te întrebi] „Câți au împlinit aceste condiții?” Ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu. Să ne mângâiem deci cu privire la blândețea și indurarea lui Dumnezeu cu o asemenea înțelepciune încât să nu facem pe plac „necesităților” noastre până la punctul afinității cu idolatria, ci să evităm orice respirație a ei ca și când ar fi o ciumă. [Și aceasta] nu doar în cazurile menționate deja, ci în seriile universale ale superstiției omenirii, fie că se referă la dumnezeii ei, sau la decesul acestora, sau la regi ca și când ar face referire exact la duhuri necurate, uneori prin intermediul jertfelor și al preoțiilor, alteori prin spectacole și lucruri asemănătoare, sau uneori prin sărbători.
Capitolul 13 – Despre ținerea zilelor ce au legătură cu idolatria
De ce să vorbim despre jertfe și preoții? Despre spectacole și mai mult, despre plăceri de acest gen, am umplut deja un volum întreg. În acest loc trebuie tratat subiectul sărbătorilor și a altor solemnități extraordinare, pe care uneori le acordăm spre gălăgia sau uneori spre timiditatea noastră, la ceea ce este de fapt opus credinței și disciplinei. Primul punct pe care îl voi trata în acest capitol este dacă unui slujitor al lui Dumnezeu se cuvine să ia parte cu fiecare națiune la lucrurile de acest gen, fie în îmbrăcăminte, sau în mâncare, sau în oricare alt fel de bucurie. „Să te bucuri cu cei ce se bucură și să plângi cu cei ce plâng” este ceea ce se spune despre frați, aceasta fiind indemnul apostolului la unanimitate. Pentru acest scop „Nu există nicio părtășie dintre lumină și întuneric”, între viață și moarte, altfel respingem ceea ce este scris „Lumea se va bucura, iar voi vă veți văita.” Dacă ne bucurăm cu lumea, există motiv de a ne teme că împreună cu ea ne vom și văieta. Dar atunci când lumea se bucură, să ne văităm, iar când lumea se vaită, noi să ne bucurăm. Astfel, și Eleazar în Hades (care se bucura în sânul lui Avraam) și omul bogat (de pe celălalt țărm care era într-un chin de foc) s-au compensat printr-o retribuție corespunzătoare, vicisitudinile lor alternative de rău și bine. Există anumite zile-dar, pe care unii le fac a fi pretenția de cinstire împreună cu alții care au datorie de plată. „Acum, dar”, spui tu, „voi primi înapoi ceea ce este al meu sau voi plăti ceea ce este a altuia.” Dacă oamenii au consacrat pentru sine acest obicei din superstiție, atunci de ce tu, care ești destul de înstrăinat de toată vanitatea lor, participi în solemnitățile consacrate idolilor; de parcă și pentru tine ar fi vreo prescripție cu privire la o zi, mai scurtă decât ceremonia unei anumite zi, care să te prevină să plătești sau să primești ceea ce îți datorează cineva, sau ce datorie ai tu cuiva? Dă-mi forma după care vrei să fi tratat. De ce să te pitești totodată din moment ce îți contaminezi conștiința cu ignoranța vecinului tău? Dacă nu se știe că ești un creștin, ești ispitit și te comporți ca și când nu ai fi un creștin împotriva conștiinței vecinului tău; dacă totuși ești totodată deghizat, ești sclavul ispitei. La toate evenimentele, fie că sunt într-un fel mai nou sau vechi, tu devii vinovat de „aducerea rușinii la adresa lui Dumnezeu”. Căci „oricine se va rușina de Mine în prezența oamenilor, și eu mă voi rușina de el”, a spus El, „în prezența Tatălui Meu care este în ceruri.”
Capitolul 14 – Despre blasfemie. Una din spusele Sfântului Pavel
Cu toate acestea, majoritatea (creștinilor) au provocat până acum în mintea lor crezul că este scuzabil dacă ei comit oricând ceea ce fac și neamurile, și aceasta de frica de a nu fi „blasfemiat Numele”. Blasfemia pe care mulți se feresc în orice fel posibil este cam așa: dacă cineva duce pe un păgân spre blasfemie intenționat, fie prin fraudă, sau prin injurii, prin obrăznicie, sau prin orice alt mijloc demn de crezare, în care „Numele” merită contestat, prin urmare, și Domnul va merita să fie mâniat. Altfel, dacă s-ar fi spus despre blasfemie că „prin mijloacele voastre Numele Meu este blasfemiat”, am fi pierit cu toții deodată, din moment ce circul, lipsit de vreun deșert al nostru, asaltă „Numele” cu sufragii rele. Să încetăm (să mai fim creștini) și acesta nu ar mai fi blasfemiat! Din contră, atâta timp cât suntem, acesta este încă batjocorit: în datina și nu în încălcarea disciplinei, în timp ce suntem aprobați și nu în timp ce suntem dezaprobați. O, blasfemie, care te mărginești cu martirajul, care acum îmi atestă faptul că sunt creștin, pentru acest lucru ce mult mă urăști! Blestemarea Disciplinei bine-menținute este o binecuvântare a Numelui. „Dacă”, spune cineva, „aș vrea să fiu pe plac oamenilor, nu aș fi slujitorul lui Hristos.” Însă același apostol ne poruncește să fim pe placul tuturor „după cum și eu,” afirma el, „încerc să le fiu tuturor pe plac prin orice mijloc”. Fără îndoială că el le făcea pe plac prin a sărbători cu ei Saturnalia și ziua Anului nou! [Să fi fost așa] sau să fi fost aceasta prin moderație și răbdare, prin greutate, prin bunătate, prin integritate? În aceeași manieră atunci când afirmă că „Am devenit toate pentru toți ca să-i pot câștiga” înseamnă oare că „pentru idolatrii am devenit idolatru, pentru păgâni, un păgân, pentru cei lumești am devenit lumesc”? Cu toate acestea el ne interzice să avem vreo conversație cu cei idolatrii și cu adulterii și cu ceilalți criminali atunci când spune că: „Altfel ați fi ieșit din lume”, și desigur că el nu o face pentru a vlăgui acele hățuri ale conversației care, din moment ce este necesar ca noi să trăim și să ne amestecăm printre păcătoși, ne poate face și pe noi să păcătuim împreună cu ei. Acolo unde există interacțiunea cu viața, pe care apostolul o admite, acolo este și păcat, pe care nimeni nu-l permite. A trăi cu păgânii este permis, dar a muri împreună cu ei nu este. Să trăim deci cu ei, să ne bucurăm împreună cu ei din comunitatea naturii și nu cea a superstiției. Suntem egali în suflet, nu și în disciplină, viitori posesori ai lumii și nu ai erorii. Însă dacă nu avem niciun drept de părtășie de acest gen cu străinii, cu cât ar fi aceasta mai rău de a-i comemora printre frați! Cine poate susține sau justifica aceasta? Sfânta Scriptură îi mustră pe iudei cu sărbătorile lor. „Sabaturile voastre și lunile noi și ceremoniile,” spune El, „acestea le urăște sufletul Meu.” Pentru noi, pentru care sabaturile sunt lucruri străine, iar lunile noi și festivalurile iubite odinioară de Dumnezeu, deși Saturnalia, Anul nou, festivalurile de Mijlocul iernii și Matronalia sunt sărbătorite frecvent, deși daruri se dau și se primesc, nu merită a primi nicio solemnitate pentru calitatea de creștin! Nici Ziua Domnului, nici Cincizecimea, chiar dacă le-ar fi cunoscut aceștia, nu le-ar fi împărtășit cu noi, căci se temeau ca nu cumva să pară că sunt creștini. Noi nu suntem mai puțin preocupați de acestea ca nu cumva să părem a fi păgâni! Dacă ar fi să se acorde vreo toleranță firii, aceea o ai. Nu voi spune că este vorba de zilele tale, ba mai mult, pentru păgâni, fiecare zi festivă se ține doar odată pe an, pe când tu ai o zi festivă la fiecare a opta zi. Numește solemnitățile individuale ale națiunilor și pune-le în ordine și vei vedea că acestea nu se pot compara cu Ziua Cincizecimii.
Capitolul 15 – Referitor la festivalurile în onoarea împăraților, a victoriilor și celor asemenea. Exemplul celor trei tineri și al lui Daniel
„Faptele voastre să strălucească”, a spus El; acum însă toate magazinele și ușile noastre strălucesc! În zilele de astăzi poți găsi mai multe uși ale păgânilor fără lumini și ghirlande de lauri decât cele ale creștinilor. Ce par a fi toate aceasta în legătură cu aceste specii (de ceremonie)? Dacă este spre onoarea unui idol, fără nicio îndoială că onoarea acordată unui idol este idolatrie. Dacă este de dragul unui om să reconsiderăm faptul că toată idolatria este de dragul omului, că toată idolatria este o închinare acordată oamenilor, din moment ce se crede în general chiar în categoria celor care se închină că mai demult chiar dumnezeii națiunilor au fost cândva oameni. Prin urmare, nu mai contează dacă acel omagiu superstițios este acordat oamenilor dintr-o eră anterioară sau de acum. Idolatria este condamnată nu pe baza persoanelor la care se face închinarea, ci în baza comemorărilor sale, ceea ce aparține de demoni. „Dați Cezarului ce este a Cezarului.” Este destul că Domnul a pus mai apoi în opoziție și ceea ce a zis apoi „și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.” Care sunt atunci lucrurile lui Cezar? Acele lucruri, ca să ne amuzăm, despre care s-a ținut atunci vorba, dacă să se dea impozitul lui Cezar sau nu. Drept răspuns, Domnul a cerut să i se arate bani și a întrebat al cui era chipul de pe acesta, iar când a auzit că este al lui Cezar, a spus: „Dați Cezarului ce este a Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”; adică imaginea lui Cezar, care este pe monedă, lui Cezar, și imaginea lui Dumnezeu, care este în om, lui Dumnezeu, deci lui Cezar să i se dea banii iar lui Dumnezeu pe tine însuți. Altfel ce ar mai fi al lui Dumnezeu daca toate lucrurile ar fi ale lui Cezar? „Atunci”, vei spune tu, „luminile dinaintea ușilor mele, și laurii de pe ușierii mei sunt o onoare pentru Dumnezeu?” Ele se află acolo nu pentru că ar fi o onoare pentru Dumnezeu, ci pentru cel care ia onoarea în locul lui Dumnezeu prin ritualurile de ceremonii de acest fel, pe cât se arată, economisind performanța religioasă, care în secret aparține demonilor. Ar trebui să fim siguri dacă există cineva căruia să-i scape din vedere prin ignoranța literaturii acestei lumi, că printre romani există și dumnezei de intrări; Cardea (zeița balama) denumită după balama, Forculus (zeul ușă) după ușă și Limentinus (zeul prag) denumit după prag, iar Ianus însuși (zeul poartă) denumit după poartă: și bine știm că deși numele sunt goale și stăpânite, cu toate acestea când sunt coborâte în superstiție, demonii și orice duh necurat le cuprind ca pentru sine prin intermediul legăturii de consacrare. De altfel, demonii nu au nume individuale, însă ei își găsesc un nume acolo unde găsesc și un simbol. La greci citim, de asemenea, despre Apollo Thyraeus, adică al ușii, și Antelii sau Anthelii, demoni ce care prezidă deasupra intrărilor. Aceste lucruri, prin urmare, pe care Duhul Sfânt le-a prevăzut de la început, prezise de profetul antic Enoh, care atestă faptul că chiar și intrările ar putea intra în categoria folosințelor superstiției. Vedem, de asemenea, că sunt adorate alte intrări de la băi. Dacă există ființe ce sunt adorate la intrări, acestora le aparțin atât luminile cât și laurii. Unui idol i-ai face ceea ce ai face unei intrări. În acest caz fac apel și la autoritatea lui Dumnezeu și aceasta deoarece nu este în siguranță să suprimi ceea ce poate i s-a arătat cuiva, doar de dragul tuturor. Știu că un frate a fost pedepsit aspru în aceeași noapte, printr-o viziune, pentru că la o adunare de bucurie publică slujitorii lui au încununat porțile acestuia. Cu toate acestea nu el a făcut-o și nici nu i-a condamnat pe cei ce au făcut-o deoarece el plecase înainte de acasă, iar când s-a întors a mustrat fapta. Prin urmare, noi suntem evaluați de către Dumnezeu în materii de acest gen, chiar și în ceea ce privește disciplina familiei noastre. Prin urmare, referitor la onorurile date regilor sau împăraților am prescris destule, că suntem îndemnați de către preceptul apostolului să ne comportăm cu „supunere față de magistrați și prinți și cei din putere”; aceasta însă trebuie făcută în cadrul limitei disciplinei în timp ce ne păstrăm separați de idolatrie. Pentru acest motiv ni s-a oferit exemplul celor trei tineri, care, în tot respectul lor față de regele Nebucodonosor, au respins în mod constant faptul de a-i da onoare imaginii acestuia, dovedind astfel că chiar dacă este ridicat în slăvi dincolo de măsura de cinstire umană, sau într-o asemănare a caracterului sublim divin, aceasta este idolatrie. Și Daniel, fiind în toate supus lui Darius, a rămas în slujba sa atât de mult încât să fie liber de orice pericol adresat religiei lui, căci, pentru a evita trecerea prin acel pericol, el nu s-a speriat mai tare de leii regelui decât de flăcările acestuia. Prin urmare, cei care nu au lumină să-și lumineze zilnic candelele lor; cei față de care flăcările iadului sunt iminente să pună pe ușiorii lor lauri sortiți la a fi arși imediat: căci pentru ei mărturiile întunericului și prevestirile pedepselor lor sunt potrivite. Voi sunteți lumina lumii și un pom chiar mai verde. Dacă ați renunțat la temple, nu face din poarta ta un templu. Am spus prea puțin. Dacă ai renunțat la buclucuri, nu-ți îmbrăca casa ca aparența unui bordel.
Capitolul 16 – Referitor la festivaluri particulare
În ceea ce privește ceremoniile, totuși, ale solemnităților particulare sau sociale cum ar fi toga albă, de logodnă, de nuntă, de dare de nume – cred că nu prezintă niciun pericol în cadrul cărora să ne ferim de orice suflare de idolatrie care este amestecată cu acestea. Trebuiesc luate în considerarea cauzele pentru care se oficiază aceste ceremonii. Acestea denumite mai sus le consider a fi curate în sine deoarece nici îmbrăcămintea omenească și nici inelul marital sau uniunea nu provin din onoruri acordate vreunui idol. Pe scurt, nu știu de nicio îmbrăcăminte care să fie blestemată de Dumnezeu, cu excepția îmbrăcăminții unei femei de pe un bărbat: căci „blestemat este”, a spus El, „orice om care se îmbracă în veșminte femeiești”. Totuși, toga este o îmbrăcăminte de nume bărbătesc precum și folosința ei de către bărbați. Dumnezeu nu interzice mai mult ca nunțile să fie sărbătorite decât dare de nume. „Dar sunt jertfe alocate acestor ocazii.” Dacă aș fi eu invitat, și să nu aibă ceremonia numele de „asistență la jertfă” și din partea mea voi fi pe deplin disponibil celui ce m-a invitat, doar dacă aceasta nu ar fi „pe cinstea lor” și astfel am putea scăpa din vedere ceea ce de fapt ar fi nelegiuit pentru noi ceea ce facem. Din moment ce răul a încercuit lumea în așa măsură cu idolatria, ar fi permis pentru noi să fim prezenți la o astfel de ceremonie spre a face un serviciu cuiva și nu unui idol. În mod clar, dacă sunt invitat sub forma funcției de preot și de sacrificii, nu voi merge, căci aceasta este un serviciu specific făcut unui idol; ba mai mult, nu voi acorda niciun sfat, sau cheltuială, sau nici măcar să mă implic într-un anumit fel. Dacă este vorba de vreo jertfă la care să fiu invitat și să iau parte, voi fi părtaș la idolatrie; dacă orice alt motiv mă aduce la cel ce face jertfirea, personal voi fi doar un spectator la acel sacrificiu.
Capitolul 17 – Cazul slujitorilor și al altor oficiali. Ce titluri poate deține un bărbat creștin
Ce trebuie să facă slujitorii credincioși sau copiii, oficialii, de asemenea, atunci când iau parte la jertfele date de domnii sau patronii sau superiorii lor? Ei bine, dacă cineva a dat vin celui care aduce jertfa, ba mai mult, printr-un singur cuvânt care este necesar ori care aparține de o jertfă îl ajută pe acesta, această persoană este considerată ca fiind un slujitor al idolatriei. Atenți fiind la această regulă, noi putem da mână liberă chiar și „magistraților și celor din putere”, după exemplul patriarhilor și a altor strămoși, care au ascultat de regi idolatrii până la limita idolatriei. De aici s-a născut, cu mult mai târziu, disputa dacă un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să aibă vreodată sub administrarea sa orice demnitate sau slujbă de putere, dacă acesta este capabil, fie printr-un har special, sau prin îndemânare, pentru a se păstra intact de orice fel de idolatrie; aceasta după exemplul lui Iosif și cel al lui Daniel, care s-au păstrat curați de idolatrie, care aveau ranguri de administrare atât de prestigiu cât și de putere, în costume de purpură, a prefecturi întregului Egipt sau a Babilonului. Să afirmăm deci că este posibil că oricine poate avansa în orice rang, sub simplul nume de rang, dar fără să jertfească și nici să acorde autoritatea sa jertfelor, să nu producă victime, sau să acorde altora grija templelor, să nu se uite după tributul lor, să nu dea petreceri în cinstea sa ori pentru public sau să fie șef peste acestea; nici că nu facă proclamări sau statui vreunei solemnități; nici măcar să nu facă jurăminte, ci mai degrabă (ceea ce stă sub capul de putere) nici să nu stea la judecată pentru viața sau caracterul cuiva, căci prin aceasta se poate ajunge la câștig de bani; nici să nu condamne și nici să nu pre-condamne; să nu lege pe nimeni, să nu tortureze sau să întemnițeze pe nimeni, dacă se crede că toate acestea sunt posibile.
Capitolul 18 – Îmbrăcămintea în legătură cu idolatria
Trebuie să ne ocupăm acum de îmbrăcăminte și de aparatul de rang. Există o îmbrăcăminte potrivită fiecăruia, atât pentru folosința zilnică cât și pentru cea de la slujbă sau din poziția de demnitate. Acel faimos purpuriu, prin urmare, și aurul purtat pe gât, au fost pentru egipteni și babilonieni însemne ale demnității, în același fel cum ar fi fost cu margini sau vărgate, sau de la toga brodată de mână, rotocoalele de aur ale preoților provinciali, așa sunt și acum, deși nu cu aceleași termene. Acestea erau conferite doar sub numele de onoare, cum ar fi fost meritate de prieteniile regilor (de unde a și provenit titlul de „oamenii purpurii” ai regilor), la fel cum între noi, unora care au toga albă sunt numiți „candidați”, însă nu spre a se înțelege că acea îmbrăcăminte ar trebui să fie legată și de preoție sau de orice alte ceremonii pentru vreun idol. Dacă ar fi fost vorba de așa ceva, cu siguranță că bărbații de o asemenea sfințenie și fidelitate ar fi refuzat instantaneu îmbrăcămintea pângărită; în cazul lui Daniel s-ar fi văzut pe moment dacă nu era vreun sclav zelos al idolilor și nu s-ar fi închinat la Bel, nici dragonului, care a apărut cu mult timp mai târziu. Acel material purpuriu, deci, era ceva simplu, și la acea vreme nu era folosit pentru a fi drept semn al demnității printre barbari și nici cel de nobil. Tot la fel atât Iosif, care a fost un slav, cât și Daniel, care în captivitate și-a schimbat starea sa, au obținut libertatea statelor din Babilon și Egipt fiind îmbrăcați în haine de nobili barbari; deci în cazul nostru de credincioși, dacă este nevoie, toga cu margini ar fi potrivită să fie admisă băieților, iar eșarfele pentru fete, drept însemne de naștere și nu de putere, de rasă și nu de poziție, de rang și nu de superstiție. Însă purpuriul, sau orice alte însemne ale demnității și puterii, dedicate de la început idolatriei întipărite pe demnitate și domenii de putere, poartă urma profanării lor, din moment ce chiar și togele cu margini sau tărcate ori largi, sunt puse chiar și pe idoli; chiar și fasciile și toiegele sunt aduse înaintea lor, și în mod merituos, pentru demonii și magistrații acestei lumi aceștia poartă fasciile și purpura, însemnul vreunei școli. Spre ce final vei ajunge apoi dacă folosești într-adevăr îmbrăcămintea dar nu administrezi funcția acesteia? În cele necurate nimeni nu poate apărea curat. Dacă porți o tunică pângărită se prea poate să nu fie pângărită prin tine, ci tu, prin ea, nu vei putea să nu fi necurat. Până acum, tu care ai adus argumentul despre „Iosif” și „Daniel” știi că lucrurile vechi și noi, cele rudimentare și cele lustruite, cele începute și cele dezvoltate, cele roabe și cele libere, nu sunt întotdeauna comparabile. Căci aceștia, chiar și prin circumstanțele lor, au fost sclavi, însă tu, sclavul nimănui, atâta timp cât ești doar robul lui Hristos, care te-a eliberat, de asemenea, și pe tine din captivitatea lumii, îți vei atrage asupra ta modelul Domnului tău. Acel Domn a umblat în smerenie și obscuritate, fără să aibă vreo casă anume: căci „Fiul omului”, a spus El, „nu are unde să-și pună capul”; neîmpodobit în cine știe ce haine căci altfel nu ar mai fi spus că „Hainele moi sunt în casele regilor”: pe scurt, umil în înfățișare și aspect, după cum însuși Isaia l-a prevestit. Dacă, de asemenea, El nu a exercitat nici vreo poziție de putere chiar și peste cei ce erau urmașii Săi, către care a lăsat servila slujbă, sau dacă prin cunoașterea propriei Sale împărății El s-a dat înapoi de la a fi făcut un rege, în cea mai deplină manieră El s-a oferit pe sine drept exemplu prin a se întoarce cu răceală de la toată mândria și îmbrăcămintea, dar și de la demnitate cât și de la putere. Dacă acestea trebuiau a fi folosite, cine altcineva oare să nu le fi folosit decât Fiul lui Dumnezeu? Ce fel de fascii și câte l-ar escorta pe El? Ce fel de purpură s-ar revărsa de pe umerii Lui? Ce fel de aur ar străluci de pe mâna Lui dacă nu chiar El a judecat slava aceste lumi ca fiind străină atât de Sine cât și de cei ai Lui? Prin urmare, ceea ce nu a dorit El să accepte, a respins; ceea ce a respins, El a condamnat; ceea ce a condamnat, El le-a considerat ca fiind parte din fastul diavolului. Căci El nu ar fi condamnat lucrurile decât acelea care nu erau ale Lui, însă lucrurile care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi ale nimănui decât ale diavolului. Dacă ai renegat „fastul diavolului”, să știi că orice atingi tu este idolatrie. Fie ca și acest lucru să-ți amintească că toate puterile și toate demnitățile acestei lumi nu sunt doar străine ci și dușmane lui Dumnezeu; prin ele au fost hotărâte pedepse împotriva slujitorilor lui Dumnezeu; tot prin ele represaliile pentru cei profani sunt ignorate. Însă „atât nașterea, cât și esența ta îți sunt piedici pentru a rezista idolatriei”. Pentru evitarea acesteia nu pot lipsi remediile, și chiar dacă ar lipsi, mai rămâne una prin care vei fi făcut un magistrat mai fericit, nu pe pământ, ci în ceruri.
Capitolul 19 – Referitor la serviciul militar
În această secțiune se pare că s-a dat deja decizia referitoare la serviciul militar, care este undeva cuprins între demnitate și putere. Acum însă se interoghează acest punct, dacă un credincios să urmeze serviciul militar, și dacă domeniul militar să fie admis credinței, chiar și pentru cei cu rang sau fără rang, sau fiecărui grad inferior, pentru care nu este necesar să ia parte la sacrificii sau la pedepsele capitale. Nu există niciun acord dintre sacramentul divin și cel uman, dintre standardul lui Hristos și cel al diavolului, dintre tabăra luminii și cea a întunericului. Cineva nu poate sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui Cezar. Cu toate acestea Moise a avut un toiag, Aaron o cataramă și Ioan (Botezătorul) o cingătoare de piele și Iosua, fiul lui Nun a condus o linie de marș; Poporul s-a războit: aceasta dacă îți place acest subiect de sport. Însă cum se va lupta un creștin, ba mai mult, cum va sluji el pe timp de pace, fără să aibă o sabie, pe care Domnul a înlăturato? Căci cu toate acestea soldații au venit la Ioan și și-au primit formula regulilor lor; cu toate acestea un sutaș a crezut, ba mai mult, mai târziu Domnul, când l-a dezarmat pe Petru, a descins pe toți soldații. Nicio îmbrăcăminte nu este potrivită pentru noi dacă aceasta este desemnată vreunei acțiuni nelegiuite.
Capitolul 20 – Referitor la idolatria din cuvinte
Din moment ce comportamentul în conformitate cu regulamentul divin este periclitat, nu doar prin fapte, ci și prin cuvinte (după cum este și scris „Privește la om și la faptele lui”, deci „Din cuvintele gurii tale vei fi îndreptățit”), trebuie să ne amintim că trebuie să ne păzim chiar de cuvinte cât și de incursiunea idolatriei, fie din cauza unui obicei sau a timidității. Legea interzice să se dea nume dumnezeilor națiunilor, aceasta nu înseamnă neapărat că nu trebuie să le pronunțăm nici măcar numele, ci mai degrabă și vorbirea despre ei ne obligă să scoatem din noi vorbe de genul „Îl găsești în templul lui Asculapius” și „eu stau pe strada Isis” sau „el a fost făcut preot al lui Jupiter” și altele de acest gen, din moment ce chiar și oamenilor li se dau astfel de nume. Eu nu îl onorez pe Saturn dacă pe un om îl cheamă așa. Îl cinstesc nu mai mult decât pe unul care se numește Marcu. Dar se spune, „Să nu pomeniți numele altor dumnezei și nici să nu fie auziți din gurile voastre.” Preceptul pe care îl oferă aceasta este că noi nu îi numim dumnezei. Căci chiar în prima parte a legii Dumnezeu spune „Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău”, adică să-l folosești la un idol. Totuși, a onora un idol cu un nume al lui Dumnezeu se încadrează în idolatrie. Însă dacă vorbesc despre ei ca dumnezei, trebuiește adăugat ceva ca să nu pară că îi fac dumnezei. Căci însăși Scriptura numește „dumnezeii”, dar adaugă „ai lor”, adică „ai națiunilor”: la fel cum face David când a numit „dumnezeii” atunci când spune: „Dar dumnezeii națiunilor sunt demoni.” Am afirmat aceste lucruri doar pentru a face câteva observații. Totuși, este o greșeală din obicei să spui „Prin Hercule”, „așa să mă ajute dumnezeul credinței”, în timp ce, prin obicei, se adaugă ignoranța unora, care nu știu că acesta este un jurământ pe Hercule. Ba mai mult, ce altceva ar fi un jurământ în numele dumnezeilor pe care i-ai renegat, decât o complotare a credinței cu idolatria? Căci cine nu-i cinstește în a cui nume jură?
Capitolul 21 – Despre încuvințarea tăcută din formulările păgânilor
Este un semn de timiditate atunci când un alt om te leagă în numele dumnezeilor lui, prin a face un jurământ, sau printr-o altă formă de depoziție, iar tu, de frică să descoperi, rămâi tăcut. Prin a rămâne tăcut afirmi și tu în mod egal maiestatea lor, motivul pentru care pari a fi legat. Ce mai contează, că susții dumnezeii națiunilor prin a-i numi dumnezei, sau prin a auzi că se numesc așa? Sau că juri pe idoli, sau, când ești conjurat de cineva, încuviințezi? De ce să nu recunoaștem subtilitățile lui satan, care face din aceasta scopul său, ca ceea ce el nu poate afecta prin gura noastră, ar putea afecta prin gura slujitorilor săi, pentru a introduce în noi idolatria prin urechile noastre? La toate evenimentele, oricine ar fi conjuratul, acesta te leagă de el printr-o conjunctură prietenoasă sau neprietenoasă. Dacă o face în mod neprietenos, ești provocat la bătaie și știi că trebuie să lupți. Dacă o face în mod prietenos, cu atât mai multă siguranță îți vei arăta angajamentul tău față de Domnul ca să poți dizolva obligația acestuia prin a cărui mijloace Cel Rău căuta să te anexeze de cinstirea idolilor, adică la idolatrie! Toată toleranța de acest gen este idolatrie. Tu îi cinstești pe cei cărora le-ai acordat respectul atunci când ți se impune de către cei în autoritate. Îl cunosc pe acela (să-l ierte Domnul!) care atunci când i s-a spus în public în cadrul unui proces de judecată „Să se mânie Jupiter pe tine”, acesta a răspuns, „Din contra, pe voi”. Ce altceva ar fi făcut un păgân care credea că Jupiter este un dumnezeu? Căci el nici măcar nu a ripostat blestemului lui Jupiter (sau a cuiva asemenea lui), totuși, doar prin întoarcerea blestemului el a confirmat divinitatea lui Jove, prezentându-se pe sine ca iritat de un blestem în numele lui Jove. La ce să mai fie indignat (dacă este blestemat) în numele cuiva care știi că nu este nimic? Dacă te înfurii, îi afirmi imediat existența sa, iar profesarea fricii tale ar fi un act de idolatrie. Cu cât mai mult însă, în timp ce tu întorci blestemul în numele lui Jupiter, aduci onoare lui Jupiter în același fel ca cel care te-a provocat! Un credincios ar trebui să râdă în astfel de cazuri și nu să se înfurii; cu toate acestea, conform preceptului, să nu dai în schimb un blestem în numele lui Dumnezeu, ci cu drag să binecuvântezi în numele lui Dumnezeu ca să demolezi atât pe idoli cât și să-l predici pe Dumnezeu și să împlinești disciplina.
Capitolul 22 – Despre acceptarea binecuvântării în numele idolilor
În mod egal, cel care a început cu Hristos nu va suferi să fie binecuvântat în numele dumnezeilor națiunilor, ca de altfel nu doar să respingă benedicția necurată, ci să o curățească pentru sine convertind-o ca venind de la Dumnezeu. A fi binecuvântat în numele dumnezeilor națiunilor înseamnă a fi blestemat în numele lui Dumnezeu. Dacă am dat de pomană, sau am arătat altfel de bunătate și cel ce primește se roagă ca dumnezeii săi, sau Geniul coloniei sale, să îmi fie propice mie, fapta mea ar fi imediat o cinste pentru idoli, în numele cărora respectivul mi-a acordat favoarea binecuvântării. De ce să nu știe însă respectivul că ceea ce am făcut a fost de dragul lui Dumnezeu, ca mai degrabă Dumnezeu să fie glorificat și demonii să nu fie onorați în ceea ce am făcut eu de dragul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu vede că am făcut aceasta de dragul Lui, El vede și dacă eu nu am vrut să arăt intenționat că o fac de dragul Lui și în acest fel am făcut preceptul Său o jertfă idolilor. Mulți spun „Nimeni nu ar trebui să se divulge”, însă eu cred că nimeni nu vrea să se nege pe sine. Căci oricine se preface în orice fel, prin a se da drept păgân, se neagă; și desigur că orice negare este idolatrie, la fel cum orice idolatrie este negare, fie în vorbe sau în fapte.
Capitolul 23 – Contracte scrise în numele idolilor. Consimțământul tacit
Există o anumită categorie din această clasă, fără îndoială că este ascuțită în faptă și cuvânt, răutăcioasă pe de altă parte, care te flatează, de parcă nu ar cuprinde niciun pericol în sine, în timp ce aceasta nu pare a fi o faptă din moment ce nu se poate face referire la ea ca la un cuvânt. În a împrumuta bani de la păgâni sub promisiuni sigure, creștinii dau o garanție sun jurământ și neagă că ar fi făcut așa ceva. Cu siguranță că vremea de judecată de la tronul de judecată, cât și persoana care face judecata, decid faptul că ei au știut că au făcut așa ceva. Hristos ne-a prescris faptul să nu facem niciun jurământ. „Am scris”, spune datornicul, „dar nu am spus nimic. Este limba, și nu litera scrisă cea care omoară.” Aici aduc ca martori Natura și Conștiința: Natura, pentru că limba deși dacă dictează rămâne fără mișcare și tăcută, căci mâna nu poate scrie nimic care sufletul să nu-i fi dictat; ba mai mult, chiar și limbii a dictat sufletul, fie ceva imaginat de sine, sau ceea ce a spus altul; aceasta doar dacă nu se spune că „Altcineva a dictat”, în acest caz fac apel la Conștiință dacă ceea ce a dictat altul, susține și sufletul și transmite mâinii, fie prin însoțirea sau pasivitatea limbii. Domnul a spus destul când a afirmat că greșelile sunt comise în minte și în conștiință. Dacă concupiscența sau răutatea s-ar urca în inima unui om, El a spus că aceasta este deja o faptă. Prin urmare, tu ai dat o garanție, care, în mod clar, „s-a zămislit în inima ta”, cu care nici nu te poți lupta că ai fost ignorant față de ea și nici că ai făcut-o neintenționat; atunci când ai dat garanția, ai știut că ai făcut-o, și când ai știut cu siguranță că ai vrut: ai făcut-o în fapt și în gând; nici nu poți exclude ceva mai ușor de ceva mai greu așa că este un lucru fals, a da o garanție pentru ceva ce nu ai făcut. „Totuși nu am negat, pentru nu am jurat.” Dar ai jurat, chiar dacă din moment ce nu ai făcut un astfel de lucru încă se mai spune că ai jurat, dacă chiar ai consimțit că ai făcut-o. Lipsa vorbirii este un caz de pretenție dezavantajoasă în scris și o amuțire de sunet în litere. Căci Zaharia, atunci când a fost pedepsit cu o muțire temporară, a ținut discursul cu mintea lui și, deși limba lui era zadarnică, cu ajutorul mâinilor sale a dictat din inima sa și fără să pronunțe cu gura sa numele fiului său. Astfel, în scrierea lui vorbește o mână mai clară decât orice sunet, pe tăblița sa de ceară se aude o literă mult mai vocală decât orice altă gură. Întreabă-te dacă a vorbit un om ca să fie înțeles că ar fi vorbit. Să ne rugăm Domnului să nu fie necesar să avem de a face cu astfel de contracte, și chiar dacă ar fi să fie, fie ca El să dea fraților mijloacele de a ne ajuta sau de a ne acorda statornicia de a zdrobi astfel de necesități, ca nu cumva cei care neagă literele, înlocuitoarele guri noastre, să ajungă la ziua judecății, sigilați cu sigilii, nu ale martorilor de acum, ci ale îngerilor!
Capitolul 24 – Concluzia generală
În mijlocul acestor stânci și orificii, în mijlocul acestor superficialități și îngustări ale idolatriei, Credința cu pânzele și umplute de Duhul lui Dumnezeu, navighează – teafăr dacă este prudentă, în siguranță dacă veghează cu atenție. Pentru cei care sunt aruncați peste bord ajung într-un adânc de neînnotat; pentru cei ce aleargă împotmolit este un naufragiu încâlcit; pentru cei înghițiți este o vâltoare, unde nu se poate respira, adică chiar în idolatrie. Toate valurile acesteia sufocă, fiecare vârtej al ei atrage în jos spre Hades. Nimeni dar să nu spună „Cine se va înarma așa de sigur? Ar trebui să ieșim din lume!” De parcă a nu sta în ea nu este același lucru cu a sta în lume ca un idolatru! Nimic nu poate fi mai ușor decât precauția împotriva idolatriei, dacă frica de ea este frica noastră principală; orice fel de „necesitate” este prea neglijabilă comparată cu pericolul așa de mare. Motivul pentru care Duhul Sfânt a ușurat legătura și jugul pentru noi, în timp ce apostolii de atunci se consultau unul cu altul, a fost acela de a fii liberi pentru a ne dedica pe noi înșine pentru evitarea idolatriei. Aceasta ar trebui să fie Legea noastră, cu cât mai în întregime este ea administrată cu atât aceasta va fi mai pregătită pentru mână; (o Lege) specifică creștinilor, prin intermediul căreia noi suntem recunoscuți și examinați de către păgâni. Această Lege trebuie pusă înaintea celor care se apropie de Credință, și imprimată pentru cei ce intră în ea; ca în abordări ei să fie premeditați; în respectarea ei aceștia să persevereze și prin a nu o respecta, să renunțe la numele lor. Vom vedea apoi dacă, la fel ca în cazul Arcei, vor fi în Biserică corbi, ulii, câini și șerpi. La toate evenimentele, un idolatru nu este găsit în acest tip de Arcă: căci niciun animal nu a fost modelat pentru a-l reprezenta pe un idolatru. Să nu existe deci în biserică ceea ce nu a fost în Arcă.
[Material oferit de Richard Merrell 1989]
