Martiriul lui Policarp

Martiriul lui Policarp

Notă introductivă la Epistola referitoare la martirajul lui Policarp

Dovezile susțin caracterul demn de încredere pe care Eusebiu îl conferă acestui tip de martirologii, care, cu siguranță, nu este cea dintâi, dacă o acceptăm pe cea a lui Ignațiu ca fiind autentică. În calitate de enciclică a uneia din „cele șapte biserici”, adresată alteia din cele șapte și fiind mărturia reunirii acestora cu altele, în unitatea „Bisericii sfinte și creștine”, ea reprezintă o dovadă foarte interesantă, nu numai ca articol al crezului, ci și în ceea ce privește semnificația originală și acceptarea acestuia. Mai mult decât atât, ea este o dovadă a tăriei lui Hristos, desăvârșit prin slăbiciuni omenești; și astfel, ne oferă o siguranță a harului pe măsura zilelor noastre, în vremuri de nevoie. Atunci când văd în ea exemplul nobilei armate de martiri, inclusiv femei și copii, care au suferit în acele zile pentru „mărturia lui Isus”, pentru a transmite cunoștința Evangheliei acestor veacuri, pline de laudă de sine, în care trăim noi, mărturisesc faptul că eu însumi sunt zidit prin ceea ce citesc, îndeosebi pentru că sunt smerit și rușinat când compar modelul de atunci al creștinului cu ceea ce este astăzi un creștin, fie el în starea cea mai bună.

Faptul că această epistolă conține inserări, cu greu poate fi pus la îndoială atunci când o comparăm cu cea neterminată a lui Eusebiu. În ceea ce privește „mirosul parfumat” care venea din foc, multe esențe de lemn produc un astfel de miros atunci când ard; și lăsând deoparte căldura orientală a coloraturii, nimic nu pare a fi incredibil în cadrul narațiunii, cu excepția „porumbelului” (cap. XVI), care oricum este probabil o variantă deformată a textului, după cum au sugerat traducătorii. Tăișul a fost înfipt în partea stângă a trupului martirului; lovitura, despicându-i inima, a făcut să se reverse un șuvoi, nu doar să se prelingă câteva picături. Dar deși această îmbunătățire a textului grecesc reprezintă o ipoteză plauzibilă, nu întâlnim ceva similar în copia citată de Eusebiu. Pe de altă parte, este de observat mărturia cu adevărat creștină și scripturală: „Îi iubim pe martiri, dar ne închinăm Fiului lui Dumnezeu: pentru noi nu este cu putință să ne închinăm altcuiva.”

Episcopul Jacobson atribuie mai mult de cincizeci de pagini ale acestei martirologii, într-o versiune în limba latină însoțită de note ample. Spre aceasta îl îndrum pe cercetătorul care ar dori să privească această istorie atrăgătoare în lumina unei învățături critice și, deseori, a unui admirabil comentariu.

În continuare urmează nota introductivă originală.

Scrisoarea următoare pretinde a fi fost scrisă de Biserica din Smirna către Biserica din Philomelium și, prin această biserică, adresată întregii lumi creștine, pentru a oferi o relatare succintă a circumstanțelor martirajului lui Policarp. Este cea mai timpurie dintre scrierile despre martiri și, în general, a fost considerată ca fiind deopotrivă cea mai interesantă și autentică. Totuși, nu puțini sunt cei care consideră că mai multe pasaje conțin interpolări, iar alții îi atribuie o dată mult mai târzie decât mijlocul celui de-al II-lea secol, pe seama căruia a fost în general pusă. Nu putem spune cât de mult datorează ea scriitorilor (cap. XXII) care au transcris-o succesiv. O mare parte a ei a fost inclusă în Istoria ecleziastică a lui Eusebiu (iv. 15); este instructiv să observăm că unele dintre fenomenele miraculoase cele mai uimitoare înregistrate de forma actuală a textului nu se regăsesc în narațiunea acelui istoric timpuriu al Bisericii. Multe discuții s-au stârnit în legătură cu câteva particularități cuprinse în acest martiriu; însă nu vom intra în aceste dispute, dat fiind faptul că scopul nostru se rezumă la a prezenta cititorului, într-o traducere cât mai fidelă cu putință, acest monument extrem de interesant al antichității creștine.

Capitolul I – Subiectul despre care scriem[1]

V-am scris, fraților, în ceea ce-i privește pe martiri și, în special, pe binecuvântatul Policarp, care a pus capăt persecuției, pecetluind-o cu martirajul său. Aproape toate evenimentele care s-au petrecut anterior [acestuia], au avut loc pentru ca Domnul să ne poată arăta din înalt cum devine Evanghelie un martiraj. Pentru că el a așteptat să fie izbăvit, așa cum făcuse și Domnul, așa încât și noi să putem deveni urmașii lui, uitându-ne nu numai la lucrurile care ne privesc pe noi înșine, ci având considerație și față de vecinii noștri. Întrucât a dori nu doar salvarea proprie, ci și pe a tuturor fraților, face parte din dragostea adevărată și corect întemeiată.

Capitolul II – Statornicia minunată a martirilor

Toate martirajele care au avut loc potrivit voii lui Dumnezeu au fost binecuvântate și nobile. Pentru că se cuvine ca noi, care dăm dovadă de o mai mare evlavie decât alții, să Îi atribuim lui Dumnezeu autoritatea asupra tuturor lucrurilor. Și într-adevăr, cine ar putea să nu admire noblețea cugetului lor și răbdarea lor, însoțită de acea dragoste față de Domnul de care au dat dovadă? Cine, când ei, fiind sfâșiați de bici, așa încât carnea trupurilor lor se putea vedea până la vene și artere, au îndurat totuși cu răbdare, în vreme ce chiar cei ce priveau au fost cuprinși de milă și de jale? Însă ei au atins o asemenea culme a nobleței, încât niciunul dintre ei nu a lăsat să-i scape vreun geamăt sau vreun vaiet; astfel, ei ne-au dovedit tuturor că acei martiri sfinți ai lui Hristos, în momentele în care au suferit astfel de torturi, erau absenți din trup sau mai degrabă că Domnul a stat atunci alături de ei, comunicând cu ei. Și, privind la harul lui Hristos, ei au disprețuit toate torturile lumii, răscumpărându-se pe ei înșiși de la pedeapsa veșnică, prin [suferința] unui singur ceas. Acesta este motivul pentru care focul călăilor lor sălbatici li se părea răcoros. Pentru că ei au păstrat înaintea ochilor scăparea de acel foc etern, care nu se va stinge niciodată, și au privit înainte, cu ochii inimii, spre acele lucruri bune care sunt pregătite pentru cei ce rabdă; „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”,[2] dar care le-au fost descoperite de Domnul, așa încât ei nu mai erau oameni, ci deveniseră deja îngeri. Și, în același fel, cei care au fost dați la fiare sălbatice au îndurat torturi înspăimântătoare, fiind întinși pe paturi pline de cuie și supuși la felurite mijloace de tortură, pentru ca, dacă era cu putință, prin aceste suferințe prelungi, tiranul să-i determine să se dezică [de Hristos].

Capitolul III – Statornicia lui Germanicus. Este cerută moartea lui Policarp

Într-adevăr, diavolul a inventat multe lucruri împotriva lor; dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, diavolul nu i-a putut învinge. Pentru că nobilul Germanicus a întărit timiditatea celorlalți prin propria lui răbdare și a luptat eroic cu fiarele sălbatice. Întrucât, atunci când proconsulul a căutat să-l convingă și l-a îndemnat să arate compasiune față de vârsta pe care o avea, el a atras spre sine fiara, provocând-o, dornic să scape cu atât mai repede din această lume nedreaptă și lipsită de evlavie. Dar la vederea acestor lucruri, întreaga mulțime, minunându-se de noblețea cugetului arătată de această grupare evlavioasă de creștini, a strigat: „La o parte cu ateii! Căutați-l pe Policarp!”

Capitolul IV – Quintus apostatul

Un frigian numit Quintus, care venise de curând din Frigia, s-a temut când a văzut fiarele sălbatice. Acesta este omul care i-a convins și pe alții să iasă în față de bună voie, împreună cu el, [pentru judecată]. După multe stăruințe, proconsulul l-a convins pe acesta să depună jurământul și să aducă sacrificii. De aceea, fraților, noi nu îi lăudăm pe cei care se denunță singuri [spre a suferi], întrucât vedem că Evanghelia nu ne învață să procedăm astfel.[3]

Capitolul V – Plecarea și viziunea lui Policarp

Însă Policarp cel demn de admirație, când a auzit prima dată [că era căutat], nu a fost câtuși de puțin tulburat, ci a hotărât să rămână în cetate. Totuși, din considerație pentru dorința multora, a fost convins să părăsească cetatea. S-a dus, așadar, într-o casă la țară, nu departe de cetate. A stat acolo cu câțiva [prieteni], preocupându-se zi și noapte cu nimic altceva decât rugăciunea pentru toți oamenii și pentru bisericile din întreaga lume, potrivit obiceiului său. În timp ce se ruga, a avut o viziune cu trei zile înainte de a fi prins; și iată că perna de sub capul lui părea a fi cuprinsă de flăcări. Ca urmare, întorcându-se spre cei care erau cu el, le-a spus profetic: „Trebuie să fiu ars de viu.”

Capitolul VI – Policarp este trădat de un servitor

Când cei care îl căutau erau aproape, el s-a dus într-o altă locuință, unde urmăritorii lui au venit îndată după el. Și când nu l-au găsit, au pus mâna pe doi tineri [care erau acolo], iar unul dintre ei, fiind supus torturii, a mărturisit. Astfel, nu a mai fost posibil să continue să se ascundă, din moment ce aceia care l-au trădat erau chiar din casa lui. Cârmuitorul de atunci (a cărui funcție este identică cu cea a lui Cleronomus), cu numele Irod, s-a grăbit să-l aducă în arenă. [Toate acestea s-au întâmplat] pentru ca el să-și împlinească destinul, devenind părtaș al lui Hristos, și pentru ca cei ce l-au trădat să sufere pedeapsa lui Iuda însuși.

Capitolul VII – Policarp este găsit de urmăritorii lui

Atunci urmăritorii lui, însoțiți de călăreți și luându-i pe cei doi tineri cu ei, și-au continuat drumul la vremea cinei, în ziua pregătirii, cu armele lor obișnuite, ca și cum ar fi căutat un tâlhar[4]. Ajungând spre seară în locul [unde se afla el], l-au găsit stând întins în odaia de sus a unei căsuțe, de unde ar fi putut scăpa, fugind în alt loc; însă el a refuzat, spunând: „Facă-se voia lui Dumnezeu.”[5] Deci, când a auzit că au sosit, a coborât și a vorbit cu ei. Iar în timp ce aceia care erau prezenți se minunau de vârsta și statornicia lui, unii dintre ei au spus: „Am depus atât efort pentru a pune mâna pe un bărbat atât de venerabil?” Îndată, în același ceas, el a cerut să li se servească mâncare și băutură după pofta inimii, în vreme ce a stăruit să îi îngăduie să se roage un ceas fără să fie tulburat. Și cu permisiunea lor, s-a ridicat și s-a rugat, fiind plin de harul lui Dumnezeu, astfel încât nu s-a putut opri timp de două ore, spre uimirea celor care l-au auzit și care, ca urmare, au început să se căiască de faptul că veniseră să prindă un om vârstnic atât de evlavios și venerabil.

Capitolul VIII – Policarp este adus în oraș

De îndată ce a terminat rugăciunea, în care i-a amintit pe toți cei cu care se întâlnise vreodată, deopotrivă mari sau mici, iluștri sau necunoscuți, precum și întreaga Biserică din toată lume, s-a împlinit timpul să plece. Policarp a fost așezat pe un măgar și dus în cetate, iar acea zi era marea zi de sabat. Cârmuitorul Irod, însoțit de tatăl său (amândoi mergând într-un car), l-au întâlnit și l-au luat în carul lor. S-au așezat lângă el și au căutat să-l convingă, spunându-i: „Ce este rău în a spune că Cezar este Domn și în a aduce jertfe în cadrul celorlalte ceremonii care au loc cu asemenea ocazii, asigurându-ți astfel scăparea?” Dar el, la început nu le-a răspuns nimic; când ei au continuat să îl îndemne, le-a spus: „Nu voi face ceea ce mă sfătuiți.” Pierzându-și speranța de a-l convinge, ei au început să-i spună cuvinte aspre și l-au azvârlit cu violență afară din car, așa încât, coborând, și-a dislocat piciorul [în urma căzăturii]. Însă fără a fi tulburat și ca și cum nu l-ar fi durut nimic, a pășit nerăbdător înainte, în grabă, și a fost condus în arenă, unde tumultul era atât de mare, încât nu putea fi auzit.

Capitolul IX – Policarp refuză să-L defăimeze pe Hristos

Pe când Policarp intra în arenă, a auzit un glas din ceruri spunând: „Fii tare și poartă-te ca un bărbat, Policarp!” Nimeni nu a văzut cine îi vorbise, dar frații noștri care au fost prezenți au auzit glasul. În timp ce era adus în față, tumultul a sporit când oamenii au auzit că Policarp fusese prins. Când s-a apropiat, proconsulul l-a întrebat dacă el era Policarp. Când a mărturisit că da, [proconsulul] a căutat să îl convingă să-L renege [pe Hristos], spunând: „Prețuiește vârsta înaintată pe care o ai” și alte lucruri asemănătoare, potrivit obiceiului lor, [precum] „Jură pe Cezar; căiește-te și spune «La o parte cu ateii.» Însă Policarp, privind cu o înfățișare neînduplecată întreaga mulțime de păgâni cruzi, a spus: „La o parte cu ateii.” Atunci, proconsulul l-a îndemnat, spunându-i: „Jură și vei fi liber, ocărăște-L pe Hristos.” Policarp a declarat: „L-am slujit timp de optzeci și șase de ani și nu mi-a făcut niciodată vreun rău; cum aș putea atunci să-L blestem pe Regele și Mântuitorul meu?”

Capitolul X – Policarp se declară creștin

Când proconsulul a stăruit din nou și i-a spus: „Jură pe Cezar”, el i-a răspuns: „Zadarnic insiști că ar trebui să jur pe Cezar și să pretind că nu știu cine și ce sunt; de aceea, ascultă-mă declarând cu îndrăzneală: sunt creștin. Și dacă dorești să afli care sunt doctrinele creștinismului, stabilește-mi o zi și le vei auzi.” Proconsulul a răspuns: „Convinge poporul.” Dar Policarp i-a spus: „Am socotit că este drept să-ți dau ție socoteală [de credința mea]; pentru că noi am fost învățați să dăm toată cinstea cuvenită (care nu atrage niciun rău asupra noastră) puterii și autorităților stabilite de Dumnezeu[6]. Dar în ce-i privește pe aceștia, nu-i socotesc demni să primească vreo explicație din partea mea.”

Capitolul XI – Amenințările nu au niciun efect asupra lui Policarp

Proconsulul i-a spus atunci: „Am la îndemână și fiare sălbatice; te voi da lor dacă nu te căiești.” Dar el a răspuns: „Cheamă-le atunci, căci noi nu suntem obișnuiți să dăm ceea ce este bun, pentru a adopta răul; și este bine pentru mine să trec de la răutate la neprihănire.” Proconsulul i-a spus din nou: „Dacă disprețuiești fiarele sălbatice, voi porunci să fii mistuit de flăcări dacă nu vrei să te căiești.” Dar Policarp a răspuns: „Tu mă ameninți cu un foc ce arde timp de un ceas și după puțin timp se stinge, dar nu cunoști focul judecății viitoare și al pedepsei veșnice, păstrate pentru cei neevlavioși. Dar de ce zăbovești? Adu ce dorești.”

Capitolul XII – Policarp este condamnat să fie ars

Pe când spunea aceste lucruri și altele asemănătoare, el s-a umplut de încredere și de bucurie, iar înfățișarea lui era plină de har, așa încât nu numai că n-a fost tulburat de cele ce i se spuseseră, ci, din contră, proconsulul a rămas uimit și și-a trimis crainicul să anunțe de trei ori în mijlocul arenei: „Policarp a mărturisit că este creștin.” După ce crainicul a vestit acest lucru, întreaga mulțime, atât păgânii, cât și evreii care locuiau în Smirna, au strigat tare, cu mânie nestăpânită: „Acesta este învățătorul Asiei, părintele creștinilor, cel care ne-a răsturnat zeii și care i-a învățat pe mulți să nu aducă jertfe sau să nu se închine zeilor.” Spunând acestea, ei au strigat și i-au cerut lui Filip the Asiarch să dea drumul unui leu asupra lui Policarp. Însă Filip le-a răspuns că nu avea dreptul să facă astfel, întrucât spectacolul cu fiare sălbatice se încheiase deja. Atunci li s-a părut nimerit să strige într-un glas ca Policarp să fie ars de viu. Se cuvenea ca astfel să se împlinească viziunea care i se revelase cu privire la perna lui, când a văzut-o arzând pe când se ruga și s-a întors, spunând profetic celor credincioși care erau cu el: „Trebuie să fiu ars de viu.”

Capitolul XIII – Rugul funerar este ridicat

Această hotărâre a fost dusă la îndeplinire chiar mai repede decât a fost rostită; mulțimile au adunat îndată la un loc lemne și vreascuri de prin prăvălii și băi; mai ales evreii, potrivit obiceiului lor, au dat o mână de ajutor plini de nerăbdare. Când rugul funerar a fost gata, Policarp și-a lăsat deoparte veșmintele și, slăbind curelele, a încercat să-și dea jos sandalele, lucru cu care nu era obișnuit, întrucât oricare dintre credincioși era întotdeauna dornic să fie primul care să-i atingă picioarele. Aceasta pentru că, în virtutea vieții sale sfinte, chiar înainte de martiraj, el a fost împodobit cu toate lucrurile bune. Îndată l-au înconjurat cu substanțele care fuseseră pregătite pentru rugul funerar. Când erau gata să îl bată în cuie, el a spus: „Lăsați-mă așa; căci Cel care îmi dă tărie să îndur focul, îmi va da puterea să stau nemișcat în rug, fără să fiu prins în cuie.”

Capitolul XIV – Rugăciunea lui Policarp

Nu l-au mai bătut în cuie, ci doar l-au legat. Iar el, punându-și mâinile la spate și fiind legat ca un berbec ales [luat] dintr-o mare turmă pentru jertfă și pregătit să fie o ardere de tot plăcută lui Dumnezeu, a privit spre cer și a spus: „O, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, Tatăl preaiubitului și binecuvântatului Fiu Isus Hristos, prin care am primit cunoștința Ta, Dumnezeul îngerilor și al puterilor, al oricărei făpturi și al întregului neam al celor neprihăniți care trăiesc înaintea Ta, Îți aduc mulțumiri că m-ai socotit vrednic pentru această zi și pentru acest ceas, ca să fac parte din numărul martirilor Tăi, în paharul lui Hristos, pentru învierea și viața veșnică a sufletului și a trupului, prin neputrezirea [oferită] de Duhul Sfânt. Fie ca printre ei să fiu primit și eu astăzi înaintea Ta, ca o jertfă grasă și plăcută, după cum Tu, Dumnezeul adevărat, ai stabilit mai dinainte, mi-ai revelat, și acum ai îndeplinit. De aceea Te laud pentru toate lucrurile, Te binecuvântez, Te slăvesc, împreună cu veșnicul și cerescul Isus Hristos, preaiubitul Tău Fiu, împreună cu care dau slavă Tatălui și Duhului Sfânt acum și în veacurile viitoare. Amin.”

Capitolul XV – Policarp nu este vătămat de foc

Când a rostit acest amin, cu care a încheiat rugăciunea, cei desemnați pentru această slujbă au aprins focul. În timp ce flacăra a țâșnit cu mare furie, noi, cei cărora ne-a fost dat să fim martori, am văzut o mare minune și am fost ocrotiți, pentru a putea spune și altora ce s-a petrecut. Focul a luat forma unei corăbii, asemenea pânzelor unui vas în bătaia vântului, înconjurând trupul martirului ca un cerc. Iar el nu arăta înăuntru ca o carne arsă, ci ca o pâine coaptă sau ca aurul, sau ca argintul strălucind într-un cuptor. Ba mai mult, am simțit o mireasmă atât de dulce [venind din rug], ca și cum acolo s-ar fi ars tămâie sau alte asemenea mirodenii scumpe.

Capitolul XVI – Policarp este străpuns cu un pumnal

În cele din urmă, când acei oameni răi au văzut că trupul lui nu poate fi mistuit de foc, au poruncit unui călău să se apropie de el și să-l străpungă cu un pumnal. Când el a făcut aceasta, a ieșit în afară un porumbel și o mare cantitate de sânge, așa încât focul s-a stins. Toți oamenii s-au minunat de diferența dintre necredincioși și cei aleși, dintre care făcea parte și Policarp cel demn de admirație. În vremurile noastre, el a fost un învățător apostolic și profetic și episcop al Bisericii din Smirna. Căci fiecare cuvânt care i-a ieșit din gură s-a împlinit sau se va împlini.

Capitolul XVII – Creștinilor le este refuzat trupul lui Policarp

Însă când dușmanul neamului celor neprihăniți, cel plin de invidie, răutate și cruzime, a văzut natura impresionantă a martirajului său și [a considerat] că viața fără pată pe care o trăise de la început și felul în care fusese încoronat acum cu cununa nemuririi, și-a primit fără îndoială răsplata, a făcut tot posibilul să nu îngăduie ca cea mai mică amintire a lui să fie luată de noi, deși mulți au dorit să facă aceasta și să intre în posesia trupului său sfânt. De aceea, i-a sugerat lui Nicetes, tatăl lui Irod și fratele lui Alce, să meargă și să îl roage pe guvernator să nu dea trupul lui să fie îngropat, „ca nu cumva”, zicea el, „să Îl uite pe Cel care a fost răstignit și să înceapă să se închine la acesta”. A spus aceasta în urma sugestiei și a persuasiunii insistente a evreilor, care ne-au privit pe când încercam să îl luăm din foc, neștiind că pentru noi nu este cu putință nici să Îl uităm vreodată pe Hristos, care a suferit pentru mântuirea celor care vor fi salvați din întreaga lume (cel fără pată pentru păcătoși), nici să ne închinăm altcuiva. Într-adevăr, pe El, care este Fiul lui Dumnezeu, Îl adorăm; însă pe martiri, care sunt ucenici și urmași ai Domnului, îi iubim pentru că o merită, din pricina dragostei lor extraordinare față de Regele și Stăpânul lor; fie ca și noi să devenim tovarăși și împreună ucenici cu aceștia.

Capitolul XVIII – Trupul lui Policarp este ars

Atunci centurionul, văzând conflictul provocat de evrei, a pus trupul în mijlocul focului și l-a ars. Prin urmare, noi am luat după aceea oasele, ca fiind mai prețioase decât cele mai alese bijuterii și mai pure decât aurul și le-am pus într-un loc potrivit. Atunci când vom avea ocazia să fim strânși împreună, cu bucurie și veselie, Domnul ne va îngădui să sărbătorim aniversarea martirajului său, atât în amintirea celor care și-au încheiat deja drumul, cât și ca exercițiu și pregătire pentru cei care vor călca pe urmele lor.

Capitolul XIX – Lauda martirului Policarp

Deci aceasta este istorisirea despre binecuvântatul Policarp, care, fiind al doisprezecelea martir din Smirna (numărându-i și pe cei din Filadelfia), ocupă totuși un loc aparte în amintirea tuturor oamenilor, așa încât chiar păgânii vorbesc pretutindeni despre el. El nu a fost doar un învățător ilustru, ci și un martir proeminent, al cărui martiraj toți doresc să îl imite, întrucât a fost pe deplin în armonie cu Evanghelia lui Hristos. Prin răbdare, el l-a învins pe guvernatorul nedrept și a dobândit astfel cununa nemuririi, iar acum, împreună cu apostolii și cu toți cei neprihăniți [din cer], Îl slăvește cu bucurie pe Dumnezeu Tatăl și Îl binecuvântează pe Domnul nostru Isus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, Stăpânul trupurilor noastre și Păstorul Bisericii din întreaga lume.

Capitolul XX – Această scrisoare trebuie transmisă fraților

Deci, fiindcă ne-ați cerut să vă încunoștințăm pe larg despre ceea ce s-a întâmplat în realitate, deocamdată v-am trimis această scurtă relatare, prin fratele nostru Marcu. Așadar, când veți fi citit această epistolă, trimiteți-o fraților aflați mai departe, pentru ca și ei să Îl poată glorifica pe Domnul, care îi alege astfel pe unii dintre slujitorii Săi. A Aceluia care poate să ne aducă pe toți, prin harul și bunătatea Lui, în Împărăția Lui veșnică, prin singurul Lui Fiu, Isus Hristos, a Lui să fie slava, cinstea, puterea și măreția în veci. Amin. Salutați-i pe toți sfinții. Cei care sunt cu noi vă salută și Evarestus, care a scris această Epistolă, împreună cu toată casa lui.

Capitolul XXI – Data martirajului

Binecuvântatul Policarp a suferit martirajul în a doua zi a lunii Xanthicus, care abia începuse, în a șaptea zi dinaintea calendelor lui mai, de sabatul cel mare, la ceasul al optulea. El a fost prins de Irod, în vreme ce Filip Trallian era Mare Preot și Statius Quadratus proconsul, dar Isus Hristos este Rege pentru totdeauna; a Lui să fie gloria, cinstea, măreția și un tron veșnic din neam în neam. Amin.

Capitolul XXII – Salutări

Vă dorim, fraților, toată fericirea, în vreme ce umblați potrivit cu doctrina Evangheliei lui Isus Hristos; împreună cu El dăm slavă lui Dumnezeu Tatăl și Duhului Sfânt, pentru mântuirea sfinților Săi aleși, după al căror exemplu a suferit binecuvântatul Policarp; fie ca prin urmarea pașilor lui să ajungem și noi în Împărăția lui Isus Hristos!

Caius a transcris aceste lucruri după o copie a lui Irineu (care a fost un ucenic al lui Policarp), el însuși un apropiat al lui Irineu. Iar eu, Socrate, le-am transcris în Corint după o copie a lui Caius. Harul fie cu voi toți.

Iar eu, Pionius, le-am scris după copia scrisă anterior, cercetându-le cu atenție. Binecuvântatul Policarp mi le-a arătat într-o revelație, după cum voi arăta în cele ce urmează. Am cules aceste date când aproape se șterseseră prin trecerea timpului; fie ca Domnul Isus Hristos să mă culeagă și pe mine împreună cu aleșii Săi în Împărăția cerurilor; a Lui, a Tatălui și a Duhului Sfânt să fie slava în veci de veci. Amin.

[1] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/0102.htm.

[2] 1 Corinteni 2:9

[3] Matei 10:23

[4] Matei 26:55

[5] Matei 6:10, Fapte 21:14

[6] Romani 13:1-7, Tit 3:1