Cartea a Treia a lui Irineu

Cartea a Treia a lui Irineu

Prefață

Dragul meu prieten, te-ai bucurat de mine că pot aduce la lumină doctrinele Valentiniene, ascunse, cât și imaginea lor adorată; că voi expune diversitatea lor și voi compune un tratat pentru respingerea lor. De aceea am încercat să arat că sursa lor este Simon, tatăl tuturor ereticilor – pentru a le expune doctrinele și urmașii lor, și pentru a formula argumente împotriva lor, toți. Prin urmare, deoarece concepția acestor oameni și expunerea ei se găsește în mai multe puncte, dar într-o singură lucrare, ți-am trimis [niște] cărți, dintre care prima cuprinde opiniile acestor oameni și le prezintă obiceiurile și caracterul comportamentului lor. Mai departe, în a doua, învățăturile lor perverse sunt descurajate, răsturnate și prezentate, așa cum sunt ele, necosmetizate, și expuse vederii. Dar în aceasta, a treia carte, voi aduce dovezi din Scripturi, așa încât eu să pot veni cu o lumină în întunericul pe care tu l-ai interzis; da, peste și mai presus decât lucrul pe care te-ai bazat tu, să poți primi, de la mine, mijloacele de a combate și de a înfrânge pe aceia care, pe orice cale, propagă falsul. Pentru că dragostea lui Dumnezeu, fiind bogată și generoasă, dă celui ce cere mai mult decât el poate cere de la ea. Mai departe, adu-ți aminte de lucrurile pe care le-am afirmat în precedentele două cărți, și, luând pe acestea în conexiune cu ele, vei avea de la mine o respingere foarte prolifică a tuturor ereticilor; și în mod credincios și înverșunat să poți să li te opui în apărarea singurei credințe adevărate și dătătoare de viață, pe care Biserica a primit-o de la apostoli și a împărțit-o fiilor ei. Pentru că Domnul tuturor a dat apostolilor săi puterea Evangheliei, prin care și noi am cunoscut adevărul, și acesta este, doctrina Fiului lui Dumnezeu; cărora Domnul le-a mai spus: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cine Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”¹

Capitolul I – Apostolii nu au început să predice Evanghelia sau să aștearnă ceva în scris, până când au fost înzestrați cu darurile și puterea Duhului Sfânt. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului

Noi n-am învățat planul mântuirii de la nimeni alții decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns la noi, pe care ei au proclamat-o odată în public, și, într-o perioadă ulterioară, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, pentru a fi temelia și pilonul credinței noastre.² Pentru că este nelegitim să afirmăm că ei au predicat înainte de a poseda „cunoașterea perfectă”, așa cum unii se aventurează să spună, mândrindu-se că ar fi niște perfecționiști ai apostolilor. Pentru că, după ce Domnul nostru a înviat din morți [apostolii] au fost investiți cu puterea de sus atunci când Duhul Sfânt s-a coborât [peste ei], au fost umpluți de toate [darurile Sale], și au avut o cunoaștere perfectă: ei au mers până la marginile pământului, predicând vestea plină de bucurie a lucrurilor bune [trimise] de al Dumnezeu la noi, și proclamând pacea cerului oamenilor, care într-adevăr în mod egal și individual posedă Evanghelia lui Dumnezeu. Matei, de asemenea, a scos printre evrei³ o Evanghelie scrisă în propriul lor dialect, în timp ce Petru și Pavel au predicat la Roma și au pus bazele Bisericii. După plecarea lor, Marcu, ucenicul și interpretul lui Petru, ne-a dat și el într-o formă scrisă ceea ce a predicat Petru. Și Luca, însoțitorul lui Pavel, a înregistrat într-o carte Evanghelia predicată de el. După aceea, Ioan, ucenicul Domnului, care și-a plecat capul pe pieptul Lui, a publicat și el o Evanghelie în timpul șederii sale în Efes în Asia.
Toți aceștia ne-au declarat că există un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, anunțat de lege și profeți; și un singur Hristos Fiul lui Dumnezeu. Dacă cineva nu este de acord cu aceste adevăruri, el disprețuiește pe însoțitorii Domnului; ba mai mult, el îl disprețuiește pe Domnul Isus Hristos Însuși; da, el disprețuiește și pe Tatăl și se autocondamnă, rezistând și opunându-se propriei sale mântuiri, așa cum este cazul cu toți ereticii.

Capitolul II – Ereticii nu urmează nici Scriptura, nici tradiția

Cu toate acestea, când sunt confruntați cu Scripturile, ei se întorc și acuză aceleași Scripturi, ca și cum ele nu ar fi corecte, nici autoritare, [susțin] că ele ar fi ambigui, și că adevărul nu poate fi extras din ele, de către cei care nu cunosc tradiția. Pentru că [afirmă ei] adevărul nu a fost dar prin intermediul documentelor scrise, ci vivâ voce: motiv pentru care și Pavel a declarat, „Totuși ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârșiți, este o înțelepciune; dar nu a veacului acestuia.”⁴ Și fiecare dintre ei presupune că această înțelepciune ar fi, într-adevăr, ficțiunea propriei invenții; așa încât, în conformitate cu ideea lor, adevărul, pe bună dreptate, a locuit o vreme în Valentinus, altădată în Marcion, altădată în Cerinthus, apoi după aceea în Basilide sau chiar a fost în mod pasiv în oricare alt oponent,⁵ care nu putea vorbi nimic despre ceea ce ar ține de mântuire. Pentru că fiecare dintre acești oameni, se găsește într-o natură întru-totul perversă, corupând sistemul adevărului, și nu îi este rușine să se predice pe sine.
Mai departe, atunci când le amintim de tradiția care își are originea în apostoli, [și] care este păstrată prin mijloacele succesiunii prezbiterilor din Biserică, ei aduc obiecții la această tradiție, zicând că ei înșiși sunt mai înțelepți, nu numai decât prezbiterii, ci chiar și decât apostolii, pentru că ei au descoperit adevărul neamestecat. Deoarece [ei continuă să susțină] că apostolii au amestecat lucrurile legii cu cuvintele Mântuitorului; și că nu numai apostolii, ci chiar și Domnul Însuși, a vorbit odată ca din partea unui Demiurg, altă dată dintr-un loc intermediar, și din nou de la Pleroma, dar că ei înșiși, în mod indubitabil, fără resentimente și în mod curat au cunoașterea misterului ascuns: într-adevăr, aceasta înseamnă a blasfemia pe Creatorul lor într-o manieră dintre cele mai imprudente! Prin urmare, se ajunge până acolo că acești oameni nu mai sunt de acord nici cu Scriptura, nici cu tradiția.
Dragii mei prieteni, așa sunt adversarii cu care avem noi de a face, încercând ca un șarpe șiret să scape de toate problemele. Prin urmare, trebuie să li se stea împotrivă în toate problemele, dacă din întâmplare, tăindu-le căile de retragere, am putea izbuti să-i întoarcem înapoi la adevăr. Pentru că, cu toate că nu este ușor pentru un suflet sub influența erorii să se pocăiască, totuși, pe de altă parte, nu este întru-totul imposibil să scape de eroare atunci când adevărul este pus alături de ea.

Capitolul III – O respingere a ereticilor din faptul că, în diferite Biserici, s-a păstrat o succesiune continuă a episcopilor

Stă în puterea fiecăruia, din fiecare Biserică, care ar dori să vadă adevărul, să contemple, în mod clar, la tradiția apostolilor manifestată în întreaga lume; și noi suntem în situația de a-i număra pe cei care au fost așezați de către apostoli ca episcopi în Biserici, și [a demonstra] succesiunea acestor oameni pentru vremea noastră; celor care nici nu au învățat și nici nu știu nimic despre ceea ce acești [eretici] vorbesc. Pentru că dacă apostolii ar fi cunoscut misterele ascunse, care ei aveau obiceiul să le împartă celor „desăvârșiți”, în mod separat și în mod privilegiat de restul, ei le-ar fi dat în mod special celor care, și ei înșiși, urmau să le încredințeze Bisericilor. Pentru că ei erau doritori ca acești oameni, pe care și ei îi lăsau în urma lor ca succesori, să fie chiar perfecți și fără vină în toate lucrurile, lăsându-le, acestor oameni, chiar și propria conducere; oameni care, dacă se vor achita de slujba lor în mod onest, vor fi un mare câștig [pentru biserică], dar dacă vor slăbi, vor fi cea mai îngrozitoare calamitate.
Ar fi foarte plictisitor ca într-un volum ca acesta să socotim succesiunile tuturor Bisericilor, aruncăm în confuzie pe toți aceia care, în indiferent ce fel, indiferent că dintr-un egoism rău, din îngâmfare, sau din orbire și opinie perversă, se adună în adunări neautorizate; și [facem aceasta, eu zic,] prin a indica că tradiția derivată de la apostoli, cei mai mari, și cei mai vechi și în mod universal cunoscuți de Biserica fondată și organizată la Roma de cei doi apostoli, cei mai slăviți, Petru și Pavel; cât și [prin prezentarea] credinței predicată oamenilor, care a ajuns la noi prin intermediul succesiunii episcopilor. Pentru că este o problemă de necesitate ca fiecare Biserică, adică, credinciosul de oriunde, să fie de acord cu această Biserică, pe baza autorității sale proeminente,⁶ cu atât mai mult cu cât, tradiția apostolică a fost păstrată în mod continuu de acei [oameni credincioși] care există peste tot.
Binecuvântații apostoli, după ce au fondat și construit Biserica, au încredințat în mâinile lui Linus slujba episcopală. Despre acest Linus Pavel vorbește în Epistola către Timotei. El a fost urmat de Anacletus; și după el, pe locul al treilea după apostoli, Clement a fost rânduit episcop. Acest om, ca unul care a văzut pe binecuvântații apostoli și a conversat cu ei, se poate spune că încă avea încă, [în urechile lui], ecoul predicării apostolice, și tradițiile lor înaintea ochilor săi. Și nici nu era el singurul [în această situație] pentru că erau mai mulți care au rămas, dintre cei care au primit învățături de la apostoli. În vremea lui Clement, a apărut o dezbinare mare între frații din Corint, Biserica din Roma a expediat o scrisoare dintre cele mai puternice celor din Corint, sfătuindu-i la pace, reînnoirea credinței și declarând tradiția pe care în ultima vreme ea a primit-o de la apostoli, proclamând singurul Dumnezeu, atotputernic, Creatorul cerului și pământului, Creatorul omului, care a adus potopul și l-a chemat pe Avraam, care a condus poporul din țara Egiptului, a vorbit cu Moise, a dat legea, a trimis profeți și care a pregătit focul pentru diavol și îngerii lui. Din acest document, oricine vrea s-o facă, poate învăța că El, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, a fost predicat de Biserici, și poate să și înțeleagă tradiția apostolică a Bisericii, pentru că această Epistolă este de o dată mai veche decât acești oameni care promovează falsul, și care invocă un alt dumnezeu pe lângă de Creatorul și Făcătorul tuturor lucrurilor care există. Acestui Clement i-a urmat Evaristus. Alexander i-a urmat lui Evaristus; și apoi, al șaselea de la apostoli, a fost rânduit Sixtus; după el, Telephorus, care a fost în mod glorios martirizat; apoi Hyginus; după el Pius; apoi după el Anicetus. Sorer, urmându-i lui Anicetus, Eleutherius este acum, în locul al doisprezecelea de la apostoli, păstrând moștenirea episcopală. În această ordine, și prin această succesiune, a ajuns la noi tradiția ecleziastică de la apostoli, și predicarea adevărului. Și aceasta este cea mai abundentă dovadă că există una și aceeași credință însuflețitoare, care a fost, păstrată în Biserică de la apostoli până acum, și transmisă în adevăr.
Policarp nu numai că a fost învățat de apostoli și a stat de vorbă cu mulți care l-au văzut pe Hristos, ci a fost și rânduit, de către apostoli, episcop al Bisericii din Smirna, pe care și eu l-am văzut în tinerețea mea, pentru că el a întârziat [pe pământ] un timp mai îndelungat, și când era un om foarte bătrân, a fost martirizat,⁷ în modul cel mai glorios și mai nobil, a plecat din viața aceasta, învățând mereu lucrurile care le-a învățat de la apostoli, pe care le-a primit Biserica și care sunt singurele adevărate. Toate Bisericile asiatice mărturisesc cu privire la aceste lucruri, așa cum fac și acei oameni care i-au succedat lui Policarp până în vremea prezentă – un om care a avut o greutate mult mai mare și o mărturie mult mai neclintită despre adevăr, decât Valentinus și Marcion și restul ereticilor. El a fost cel care, venind la Roma în vremea lui Anicetus a făcut ca mulți să se întoarcă de la ereticii, mai înainte pomeniți, la Biserica lui Dumnezeu, proclamând că el a primit de la apostoli acesta și singurul adevăr – adică, cel care este transmis de Biserică.⁸ Aceștia sunt cei care au auzit de la el, și că Ioan, ucenicul Domnului, mergând la baie în Efes și simțind că Cerintus este înăuntru, a fugit afară din băi fără a face baie, exclamând, „Să fugim, altfel s-ar putea ca și baia să cadă, pentru că Cerintus, dușmanul adevărului este în interior”. Și Policarp însuși i-a răspuns lui Marcion, care l-a întâlnit odată și i-a zis: „Mă cunoști?” „Nu te cunosc, întâiul născut a lui Satan.” Așa a fost de mare oroarea pe care apostolii și ucenicii lor au manifestat-o împotriva lor și chiar împotriva comunicării verbale cu orice om care corupe adevărul; așa cum spune și Pavel: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci știm că un astfel de om este un stricat și păcătuiește, de la sine fiind osândit.”⁹ Există și o foarte puternică¹⁰ Epistolă a lui Policarp scrisă către Filipeni, din care cei care aleg să facă așa, și sunt preocupați cu privire la mântuire, pot învăța despre caracterul credinței sale și despre predicarea adevărului. Mai departe, din nou, Biserica din Efes, fondată de Pavel, și avându-l pe Ioan care a rămas între ei în mod permanent până în vremea lui Traian, este un adevărat martor al tradiției apostolilor.

Capitolul IV – Adevărul nu se găsește nicăieri în altă parte decât în Biserica Catolică, singurul depozitar al doctrinei apostolice. Ereziile sunt apariții recente și nu-și pot dovedi originea în apostoli

Pentru că avem asemenea dovezi, nu este necesar să căutăm printre alții adevărul care este atât de ușor de obținut din Biserică; pentru că apostolii, ca un om bogat [care adună bani] în bancă, au depus în mâinile ei, în modul cel mai îmbelșugat, toate lucrurile care țin de adevăr: așa încât fiecare om, oricine vrea, să poată lua de la ea apa vieții.¹¹ Pentru că ea este poarta spre viață; toți ceilalți sunt hoți și tâlhari. Pe baza acestor lucruri suntem obligați să-i evităm pe ei, dar să facem alegeri cu privire la lucrurile care țin de biserică cu o atenție deosebită, și să ținem sus tradiția adevărului. Cum stă problema? Să presupunem că apare, între noi, o dispută legată de o anumită întrebare importantă,¹² nu ar trebui noi să apelăm la cele mai vechi Biserici cu care apostolii au păstrat o relație constantă și să învățăm de la ele ceea ce este sigur și clar cu privire la întrebarea în cauză? Cum ar fi fost dacă chiar apostolii nu ne-ar fi lăsat scrieri? Nu ar fi fost necesar, [în acest caz], să urmăm cursul tradiției pe care ei au transmis-o celor cărora ei le-au încredințat Bisericile?
Cărei direcții i s-ar alătura mulțimea de națiuni ale barbarilor care cred în Hristos, având mântuirea scrisă în inimile lor prin Duhul, fără hârtie și cerneală, și, păstrând cu atenție tradiția antică,¹³ crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, și al tuturor lucrurilor care au urmat, prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; care, datorită dragostei sale excepționale pentru creația Sa, smerindu-Se prin nașterea din fecioară, El Însuși a unit omul cu Dumnezeu Însuși, și suferind sub domnia lui Pilat din Pont, și înviind din nou, și fiind primit în slavă, va veni în slavă, Mântuitorul celor care sunt mântuiți, și Judecătorul celor care sunt judecați, și trimițând în focul cel veșnic pe cei care transformă adevărul și disprețuiesc pe Tatăl Său și revenirea Sa. Cei care, în absența documentelor scrise,¹⁴ au avut această credință, sunt barbarii, potrivit limbajului nostru; dar în ceea ce privește doctrina, maniera și conținutul vieții, ei sunt, datorită credinței, într-adevăr foarte înțelepți; și ei plac lui Dumnezeu, ordonându-și conversațiile lor în toată neprihănirea, castitatea și înțelepciunea. Dacă cineva ar trebui să predice acestor oameni invențiile ereticilor, vorbindu-le în propria lor limbă, ei și-ar întoarce dintr-o dată urechile, și ar fugi cât ar putea de departe, neputând nici să asculte la discursul blasfemiator. Prin urmare, prin intermediul tradiției antice a apostolilor, ei nu suportă ca mintea lor să conceapă nimic din [doctrinele sugerate prin] limbajul înfumurat al acestor învățători, printre care, nici Biserica și nici doctrina n-au fost niciodată recunoscute.
Înainte de Valentinus, nu au existat cei care i-au urmat lui Valentinus; nici cei de după Marcion nu au existat înainte de Marcion; pe scurt, nu au existat niciunul dintre acești oameni cu o gândire bolnavă, pe care i-am enumerat mai sus, niciunul dintre ei nu a fost mai înainte, inițiatorul și inventatorul pervertirii lor. Pentru că Valentinus a venit la Roma în vremea lui Hyginus, a prosperat în vremea lui Pius, și a rămas până în vremea lui Anicetus. Chiar și Cerdo însuși, predecesorul lui Marcion, a sosit în vremea lui Hyginus, care a fost al nouălea episcop.¹⁵ Venind frecvent în biserică, și făcând mărturisiri publice, el deci, a rămas o vreme, învățând în secret și apoi din nou mărturisind în public; dar în final, fiind denunțat pentru învățătură coruptă el a fost excomunicat¹⁶ din adunarea fraților. Mai departe, după el, Marcion, a prosperat sub Anicetus, care era al zecelea în linia episcopală. Dar restul, care se numesc Gnostici, au apărut de la Menander, ucenicul lui Simon, așa cum am arătat; și fiecare dintre ei păreau să fie atât tatăl cât și marele preot la doctrinei în care a fost inițiat. Dar cu toate acestea, (Marcionismul) a apărut în apostazia lor mult mai târziu, chiar în perioada intermediară a Bisericii.

Capitolul V – Hristos și apostolii Săi, fără nicio fraudă sau ipocrizie, au predicat că Singurul Dumnezeu, Tatăl, a fost Fondatorul tuturor lucrurilor. Ei nu și-au adaptat doctrina la preconcepțiile ascultătorilor lor

Deoarece tradiția venită de la apostoli există în Biserică și este în mod permanent în mijlocul nostru, să ne întoarcem, deci, la dovada Scripturală oferită de acei apostoli care au scris și Evangheliile, în care ei au înregistrat doctrina despre Dumnezeu, arătând că Domnul Isus Hristos este adevărul¹⁷ și că în El nu există minciună. Și David zice, profețind despre nașterea sa din fecioară și despre învierea Sa din morți: „De aceea a ieșit din mormânt.”¹⁸ În același fel, apostolii fiind discipoli ai adevărului, sunt deasupra oricărui fals; pentru că o minciună nu are nicio părtășie cu adevărul, așa cum întunericul nu o are cu lumina, dar prezența uneia o alungă pe cealaltă. Prin urmare, Domnul nostru, fiind adevărul nu a vorbit minciuni; și cel pe care El l-a știut că și-a avut originea într-o defecțiune de caracter, El niciodată nu-l va recunoaște ca Dumnezeu, chiar Dumnezeul tuturor, Regele Suprem, și propriul Lui Tată, o ființă imperfectă ca una perfectă, un animal ca ceva spiritual, pe El care a fost fără Pleroma ca pe cel care era cu acesta. Nici ucenicii Săi nu au menționat niciun alt Dumnezeu, sau nu au numit niciun alt Domn, afară de El, care era cu adevărat Dumnezeu și Domn al tuturor, așa cum cei mai mulți sofiști înfumurați afirmă că apostolii, cu ipocrizie, și-au adaptat doctrina lor după capacitatea ascultătorilor lor, și au dat răspunsuri în acord cu opiniile celor care îi chestionau – fabulând lucruri oarbe pentru orbi, după măsura orbirii lor; pentru cel prost după măsura prostiei lui; pentru cei în eroare după măsura erorii lor. Și celor care și-au imaginat că numai demiurgul singur era Dumnezeu, ei l-au predicat pe el; dar celor care sunt capabili să înțeleagă pe nenumitul Tată, ei le-au propovăduit taina inexprimabilă prin pilde și enigme; așa încât Domnul și apostolii ar fi avut o slujbă de învățători nu pentru a face să înainteze cauza adevărului, ci chiar în ipocrizie și așa după cum a fost apt să o primească fiecare individ.
Un asemenea [comportament] aparține nu celor care vindecă, sau celui care dă viață: acesta aparține mai degrabă celor care aduc boli, și o ignoranță crescândă; și mult mai adevărată decât acești oameni va fi legea care pune sub blestem pe oricine care face pe un orb să rătăcească în calea lui. Pentru că apostolii, care au fost trimiși să-i găsească pe cei ce rătăcesc, și să fie ochi pentru cei ce nu văd, și doctorie pentru cei slabi, cu siguranță nu s-au adresat lor în acord cu opiniile lor de la ceea vreme, ci în acord cu adevărul revelat. Pentru că nicio persoană, de niciun fel, nu va acționa în mod corect, dacă ar sfătui oameni orbi, numai despre cum să cadă în prăpastie, să-și continue drumul lor periculos, ca și cum ar fi cel bun, și ca și cum ei pot merge în siguranță. Sau care doctor, îngrijorat să vindece o persoană bolnavă, îi va prescrie tratamentul în acord cu moftul pacientului și nu în acord cu medicația necesară? Dar Domnul care a venit ca doctorul celor bolnavi, El Însuși a declarat zicând, „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.”¹⁹ Atunci cum va fi întărit cel bolnav, sau cum va veni cel păcătos la pocăință? Se va face aceasta prin continurea pe aceeași cale? Sau, dimpotrivă, se va face aceasta trecând printr-o mare schimbare și schimbându-și modul lor de viață inițial, prin care au adus peste ei multă boală și multe păcate? Dar ignoranța, mama tuturor acestora, este înlăturată prin cunoaștere. Din acest motiv Domnul obișnuia să împărtășească cu ucenicii Săi cunoaștere, aceasta este și modul în care El a practicat vindecarea celor care erau în suferință, și oprirea celor păcătoși de la păcat. Deci, El nu s-a adresat lor în acord cu noțiunile lor primare, nici nu a răspuns în armonie cu opiniile celor care Îi puneau întrebările, ci în acord cu doctrina care duce la mântuire, fără ipocrizie sau fără a ține seama de persoană.
Acest lucru este făcut clar în cuvintele Domnului, care cu adevărat l-au revelat pe Fiul lui Dumnezeu celor care erau circumscriși – Cel care a fost dinainte numit Hristos în profeți; adică, El s-a prezentat pe Sine, ca cel care a adus oamenilor eliberarea, și a turnat peste ei moștenirea nestricăciunii. Și, din nou, apostolii au învățat neamurile că ei trebuie să părăsească lemnul și piatra neroditoare, care ei își imaginau a fi dumnezei, și să se închine adevăratului Dumnezeu, care a creat și a făcut toate familiile umane, și, prin intermediul Creației Sale, le-a hrănit, dezvoltat, împuternicit și păstrat în existență; și că ei trebuie să-l caute pe Fiul Său Isus Hristos, care ne-a răscumpărat din apostazie cu însuși sângele său, așa încât și noi să putem fi oameni sfințiți. – El, care va coborî din cer în puterea Tatălui Său, va aduce judecata peste toți, și care va oferi în mod gratuit lucrurile bune a lui Dumnezeu celor care vor fi ținut poruncile Sale. El, piatra unghiulară, făcându-și apariția în aceste vremuri de la urmă, a adunat în unul și a unit pe cei care erau departe și pe cei care erau aproape;²⁰ adică, cei circumscriși și cei necircumscriși, lărgind locurile stăpânite de Iafet, și punându-l să locuiască în corturile lui Sem.²¹

Capitolul VI – În toate Scripturile Vechiului Testament, Duhul Sfânt nu a menționat existența niciunui alt Dumnezeu sau Domn, afară de El, care este adevăratul Dumnezeu

Nici Domnul, nici Duhul Sfânt, nici apostolii, nu au numit vreodată, în mod limpede și absolut, Dumnezeu, pe cel care nu era Dumnezeu, dacă nu a fost cu adevărat Dumnezeu; ei nici nu au numit pe nimeni în persoana lui Domn, afară de Dumnezeu Tatăl, domnitor asupra tuturor, și Fiul Său, care a primit, de la Tatăl Său, domnia peste toată creația, așa cum o arată acest pasaj: „Domnul a zis Domnului meu: «Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.»”²² Aici [Scriptura] îl prezintă pe Tatăl adresându-se Fiului; El Cel care i-a dat cerurile ca moștenire și i-a supus toți vrăjmașii. Prin urmare, din moment ce Tatăl este cu adevărat Dumnezeu, și Fiul este cu adevărat Domn, și Duhul Sfânt, la momentul potrivit, i-a desemnat prin titlul de Domn. Și din nou referindu-se la distrugerea Sodomei și a Gomorei Scriptura zice: „Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer.”²³ Aici se arată că Fiul, care și el a vorbit cu Avraam, a primit putere pentru a judeca pe Sodomiți pentru răutatea lor. Și [textul care urmează] afirmă același adevăr: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veșnic; toiagul de domnie al împărăției Tale este un toiag de dreptate. Tu iubești neprihănirea, și urăști răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Tăi de slujbă.”²⁴ Duhul i-a desemnat pe amândoi [dintre ei] pe nume, Dumnezeu – atât Cel care este uns ca Fiu, cât și El Cel care unge, care este Tatăl. Și din nou: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.”²⁵ [Aici] el se referă la Tatăl și la Fiul și cei care au primit înfierea; dar aceștia sunt Biserica. Pentru că ea este sinagoga lui Dumnezeu, cu Dumnezeu – care este, Fiul Însuși – care s-a adunat prin Sine. Despre cine vorbește din nou: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, vorbește, și cheamă pământul.”²⁶ Cine se înțelege prin Dumnezeu? El, despre care El a spus: „Dumnezeu va veni pe față, Dumnezeul nostru, și nu tace”²⁷ acela este, Fiul, care a venit și s-a arăta oamenilor și a zis: „Eram gata să fiu găsit de cei ce nu Mă căutau.”²⁸ Dar despre care dumnezei [vorbește]? [Despre cei] cărora El le zice: „Eu am zis: «Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt.»”²⁹ Fără îndoială, despre cei care au primit harul unui „duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava! adică: Tată!»”³⁰
Am afirmat deja, niciun altul nu este numit Dumnezeu, în afară de El care este Dumnezeu și Domn al tuturor, care a zis lui Moise: „EU SUNT CEL CE SUNT.” Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numește Eu sunt», m-a trimis la voi.”³¹ și Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, care îi face, pe cei care cred în numele Său, fii ai lui Dumnezeu. Și din nou, când Fiul vorbește lui Moise, El zice: „M-am coborât să eliberez acest popor.”³² Pentru că El este Cel care S-a coborât și S-a înălțat pentru mântuirea oamenilor. Prin urmare, Dumnezeu a fost declarat prin Fiul, care este în Tatăl și îl are pe Tatăl în Sine – El care este, Tatăl aducând mărturie despre Fiul, și Fiul anunțându-l pe Tatăl. – Așa cum zice și Isaia când declară: „Voi sunteți martorii Mei, – zice Domnul – voi și Robul Meu pe care L-am ales, ca să știți, ca să Mă credeți și să înțelegeți că Eu sunt.”³³
Atunci când Scriptura îi numește [dumnezei] pe cei care nu sunt dumnezei, așa cum am arătat deja, ea nu îi declară dumnezei în orice sens, ci cu o anumită adăugire și semnificație, prin care se artă că ei nu sunt dumnezei în niciun fel. Așa cum zice David: „Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli ai demonilor”;³⁴ și „Tu să nu mergi după alți dumnezei.”³⁵ În acel text el spune „dumnezeii popoarelor” – dar neamurile sunt ignorante cu privire la adevăratul Dumnezeu – și îi numește „alți dumnezei”, el obiectează la pretenția lor [de a-i privi] ca dumnezei în adevăr. Dar, el vorbește despre ei așa cum sunt în ei înșiși, el zice „sunt niște idoli ai demonilor.” Și Isaia: „Să fie rușinați toți cei ce îl blestemă pe Dumnezeu, și poftesc după lucruri nefolositoare;³⁶ chiar și Eu sunt martor, zice Dumnezeu.”³⁷ El îi înlătură din [categoria] dumnezeilor, dar folosește numai cuvântul, cu [scopul] ca noi să putem ști despre cine vorbește el. Și Ieremia zice la fel: „Dumnezeii care nu au făcut cerurile și pământul, să piară de pe pământul care este sub cer.”³⁸ Prin faptul că a adăugat distrugerea lor, el le arată că nu sunt dumnezei de fel. Și Ilie, când Israel era adunat la Muntele Carmel, dorind să-i întoarcă de la idolatrie, le spune: „Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele?³⁹ Dacă Domnul este Dumnezeu,⁴⁰ mergeți după El.”⁴¹ Și din nou, la aducerea jertfei, el se adresează preoților idolatri: „Apoi voi să chemați numele dumnezeului vostru; și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc,⁴² acela să fie adevăratul Dumnezeu.” Acum, prin faptul că profetul a spus aceste cuvinte, el a dovedit că acești dumnezei, care erau atât de faimoși printre acești oameni, nu sunt dumnezei de fel. El i-a direcționat spre acel Dumnezeu în care el credea, și care era adevăratul Dumnezeu; pe care invocându-L, El a exclamat: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel.”⁴³
Eu îi numesc, Domnul Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacov și Israel, care ești Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Dumnezeul care, prin bogăția îndurării Tale, ți-ai arătat îndurarea față de noi, pentru ca noi să Te cunoaștem, cel care ai făcut cerul și pământul, care domnește peste toate, care ești singurul și adevăratul Dumnezeu, mai presus de care nu există niciun alt Dumnezeu; acordă, prin Domnul nostru Isus Hristos, puterea guvernatoare a Duhului Sfânt; dă ca fiecare cititor al acestei cărți să te cunoască pe Tine, că Tu ești singurul Dumnezeu, să fie întărit în Tine și să evite orice doctrină eretică, și lipsită de evlavie și de pioșenie.
Apostolul Pavel atunci când zice: „Odinioară, când nu cunoșteați pe Dumnezeu, erați robiți celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei, dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu”,⁴⁴ el a făcut o separare între cei care nu erau [dumnezei] și El care este Dumnezeu. Și din nou, vorbind despre Antichrist, el zice, „care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare.”⁴⁵ El arată că cei care sunt numiți dumnezei, prin ceea ce este cunoscut ca nefiind Dumnezeu, sunt idoli. Pentru că Tatăl a toate este numit Dumnezeu, și așa și este; și Antichristul fi va înălțat nu mai presus de El, ci mai presus decât cei care, într-adevăr, sunt numiți dumnezei și nu sunt. Pavel însuși spune că acest lucru este adevărat: „Știm că în lume un idol este tot una cu nimic și că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi așa numiți «dumnezei», fie în cer, fie pe pământ; totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi.”⁴⁶ Pentru că El a făcut o distincție și a separat pe cei care într-adevăr sunt numiți dumnezei, dar care nu sunt nimic, de singurul Dumnezeu Tatăl, din care sunt toate lucrurile, și a mărturisit în modul cel mai decis în persoana sa, un Domn Isus Hristos. Dar în această [expresie], „fie în cer, fie pe pământ”, el nu vorbește despre formatorii lumii, așa cum acești [învățători] o expun; ci înțelesul său este similar cu cel al lui Moise, atunci când el a zis: „Să nu-ți faci vreun chip al lui Dumnezeu, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.”⁴⁷ Și deci el explică ce se înțelege prin lucrurile din cer: „Ca nu cumva”, zice el, „ridicându-ți ochii spre cer, și văzând soarele, luna și stelele, toată oștirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor și să le slujești.”⁴⁸ Și Moise însuși, fiind un om al lui Dumnezeu, a fost văzut ca un dumnezeu înaintea lui Faraon;⁴⁹ dar el nu este numit Domn în sensul strict al cuvântului, nici nu este numit Dumnezeu de către profeți, ci se vorbește despre el prin Duhul ca „Moise, slujitorul credincios și slujitorul lui Dumnezeu”,⁵⁰ așa cum și a fost.

Capitolul VII – Răspunsul la obiecția fundamentată pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (2 Corinteni 4:5). Ocazional Sfântul Apostol Pavel folosește cuvintele nu în secvențialitatea lor gramaticală

Legat de afirmația lor că Pavel a spus clar în a Doua [Epistolă] către corinteni, „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu creadă”⁵¹ și continuă să susțină că într-adevăr există un dumnezeu al acestei lumi, dar unul care este dincolo de orice principat, ființă, și putere, noi nu trebuie să îi acuzăm dacă ei, care susțin că ei cunosc misterele de dincolo de Dumnezeu, nu știu cum să-l citească pe Pavel. Pentru că oricine, citește pasajul – după obiceiul lui Pavel, așa cum eu arat peste tot, și prin multe exemple, că el folosește un fel de inserare de cuvinte – „În care Dumnezeu” apoi despărțindu-l cu virgulă, creează o mică întrerupere, și în același timp citește și restul [frazei] într-o singură [propoziție] „a orbit mințile acelora din lume care nu au crezut”, va găsi adevăratul [sens]; că acesta este conținut în expresia, „Dumnezeu a orbit mințile necredincioșilor din această lume.” Și acest lucru este arăta prin mica întrerupere [dintre propoziții]. Pentru că Pavel nu zice: „Dumnezeul acestei lumi”, ca și cum ar recunoaște pe vreun altul dincolo de El; ci el l-a mărturisit pe Dumnezeu ca într-adevăr Dumnezeu. Și el spune: „necredincioșii acestei lumi”, pentru că ei nu vor moșteni veacul viitor la nestricăciunii. Voi arăta chiar de la Pavel, în decursul acestei lucrări, cum este cu faptul că Dumnezeu a orbit mințile celor care nu cred, pentru ca în momentul acesta să nu ne distragem atenția de la problema în discuție, [rătăcind] peste tot.
Vom descoperii, din multele situații, că în mod frecvent apostolul folosește o ordine modificată în frazele lui, datorată rapidității discursului său, și datorită imboldului Duhului care este în el. Un exemplu apare în [Epistola] către Galateni, unde se exprimă după cum urmează: „Atunci pentru ce este legea faptelor?⁵² Ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânța, căreia îi fusese făcută făgăduința; [și aceasta a fost] dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”⁵³ Deci ordinea cuvintelor ar fi aceasta: „Atunci pentru ce este legea faptelor? Dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor, ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânța, căreia îi fusese făcută făgăduința” – deci omul pune întrebarea și Duhul dă răspunsul. Și din nou, În A doua Epistolă către Tesaloniceni, vorbind de Antichrist, el zice: „Și atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus⁵⁴ îl va nimici⁵⁵ cu suflarea gurii Sale, și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. [Chiar] arătarea lui se va face prin puterea satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase.”⁵⁶ Acum, în aceste propoziții ordinea cuvintelor este aceasta: „Și atunci se va arăta acel Nelegiuit, arătarea lui se va face prin puterea satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Pentru că el nu înțelege că venirea Domnului ar fi după lucrarea lui Satan; ci venirea celui rău, pe care el îl și numește Antichrist. Atunci, dacă cineva nu este părtaș la o [corectă] citire [a pasajului], și dacă nu evidențiază pauzele pentru respirație așa cum sunt ele, va exista nu numai o lipsă de armonie, ci și, atunci când el citește, va pronunța blasfemii, ca și cum arătarea Domnului ar avea loc în acord cu lucrarea lui Satan. Deci, prin urmare, în asemenea pasaje, trebuie evidențiată, prin citire, hiperbaton, și înțelesul apostolului reiese din aceasta, neschimbat; și deci, noi nu citim în acel pasaj, „dumnezeul lumii acesteia”, ci „Dumnezeu”, pe care cu adevărat Îl numim Dumnezeu; și auzim [aceasta declarată despre] necredincioșii și orbii acestei lumi, că ei nu vor moșteni lumea vieții care va veni.

Capitolul VIII – Răspunsul la o obiecție care apare din cuvintele lui Hristos (Matei 6:24). Numai Dumnezeu trebuie să fie numit cu adevărat Dumnezeu și Domn, pentru că El este fără început și fără sfârșit

Odată ce această calomnie, care vine de la acești oameni, este invalidată, este limpede dovedit că nici profeții și nici apostolii nu au numit un alt Dumnezeu, sau să [îl] numească Domn, în afară de adevăratul și singurul Dumnezeu. Mai mult [acesta este cazul și cu privire la] Domnul Însuși, care ne-a îndrumat: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”⁵⁷ într-adevăr, numindu-l pe Cezar ca Cezar, dar mărturisindu-l pe Dumnezeu ca Dumnezeu. În același fel, în acel [text] care zice, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.”⁵⁸ El Însuși interpretează afirmația, zicând: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona;” recunoscându-l într-adevăr pe Dumnezeu ca Dumnezeu, dar menționându-l pe Mamona, un lucru care și el există. El nu-l numește pe Mamona Domn, atunci când zice: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”; ci El își învață ucenicii care îl slujeau pe Dumnezeu, să nu se supună lui Mamona, nici să nu fie conduși de acesta. Pentru că, zice El: „Oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului.”⁵⁹ Atunci, cu atât mai mult că El numește „robi ai păcatului” pe cei care slujesc păcatului, dar El nu numește păcatul în sine Dumnezeu, deci și El numește pe cei care îi slujesc lui Mamona „robi ai lui Mamona”, și nu îl numește pe Mamona Dumnezeu. Pentru că, în conformitate cu limbajul evreiesc, Mamona este ceea ce folosesc și samaritenii, un om lacom și unul care dorește să aibă mai mult decât trebuie sa aibă. Dar în acord cu ebraica, prin adăugarea unei silabe (complementare) este numit Manuel⁶⁰ și înseamnă gulosum, care este, unul a cărui gâtlej este nesățios. Deci, în acord cu amândouă aceste lucruri care sunt indicate, noi nu putem sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.
Atunci când El a vorbit de diavol ca fiind tare, nu în mod absolut, ci în comparație cu noi, Domnul s-a descoperit pe Sine în toate aspectele și în adevăr fiind omul tare, zicând: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare, și să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.”⁶¹ Noi eram vasele și casa acestui [om tare] atunci când eram într-o stare de apostazie; pentru că el ne-a folosit cum i-a plăcut și duhul necurat a locuit în noi. Pentru că el nu a fost tare, în comparație cu El care l-a legat, și i-a jefuit casa; ci în comparație cu persoanele care erau uneltele lui, pentru că i-a făcut ca gândurile lor să rătăcească departe de Dumnezeu: pe aceștia i-a scos Domnul din robia sa. Așa cum declară și Ieremia: „Căci Domnul răscumpără pe Iacov, și-l izbăvește din mâna unuia mai tare decât el.”⁶² Atunci, dacă el nu ar fi arătat pe Cel care îl leagă și îi jefuiește gospodăria, ci numai ar fi discutat despre el ca fiind tare, omul cel tare ar fi fost de necucerit. Dar el l-a adăugat pe El care obține și reține posesiunile; Pentru că el care leagă ține, dar este ținut el care este legat. Și el a făcut aceasta fără nicio comparație, așa încât, robul apostat, așa cum a fost el, să nu poată fi comparat cu Domnul: pentru că nici el singur, și niciunul din lucrurile create și supuse, nu vor fi comparate cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, care este Domnul nostru Isus Hristos.
Toate lucrurile, fie îngeri, fie arhangheli, sau tronuri sau regate au fost atât așezate cât și create prin El care este Dumnezeu peste toate, prin Cuvântul Său, pe care Ioan l-a arătat. Fiindcă atunci când a vorbit de Cuvântul lui Dumnezeu că ar fi fost în Tatăl, el a adăugat: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”⁶³ Și David, atunci când și-a enumerat laudele, adaugă pe nume toate lucrurile pe le-am menționat eu, atât cerurile cât și toate puterile din acestea: „Căci El a poruncit și au fost făcute, El a vorbit și ele au fost create.” Deci, cui a poruncit El? Fără îndoială, Cuvântul „prin care”, zice el, „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, și toată oștirea lor prin suflarea gurii lui”.⁶⁴ Dar despre faptul că El Însuși a făcut toate lucrurile în mod liber, și așa cum i-a plăcut, David a zis: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”⁶⁵ Dar lucrurile care sunt stabilite sunt distincte de El cel care le-a stabilit și ceea ce a fost făcut este distinct de El care le-a făcut. Pentru că El Însuși este necreat, atât fără început cât și fără sfârșit, și nu duce lipsă de nimic. El însuși este suficient pentru Sine; și încă mai mult, El acordă tuturor chiar acest lucru, existența; dar lucrurile care au fost făcute de El au primit un început. Dar orice lucru care are un început, sunt supuse stricăciunii, sunt supuse și au nevoie de El care le-a făcut, în toate privințele trebuie în mod necesar să aibă, [aplicat la ele], un termen diferit, chiar și de către cei care au o capacitate moderată de a discerne lucrurile; așa că El care într-adevăr a făcut toate lucrurile poate singur, împreună cu Cuvântul Său, în mod potrivit să fie numit Dumnezeu și Domn: dar lucrurilor care au fost făcute nu li se pot aplica acest termen, nici nu-și pot în mod just asuma acel apelativ care aparține Creatorului.

Capitolul IX – Unul și același Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, este Cel despre care profeții au spus dinainte și care a fost declarat de Evanghelie. La început, dovada pentru aceasta din Evanghelia Sfântului Matei

Aceste lucruri fiind, în mod clar, demonstrate aici (și încă vor mai exista atât de multe de clarificat), că nici profeții, nici apostolii, nici Domnul Isus Hristos în persoana Sa, nu au recunoscut niciun alt Domn și Dumnezeu, ci Dumnezeul și Domnul suprem: profeții și apostolii mărturisind despre Tatăl și Fiul; dar nenumind niciun alt Dumnezeu și nemărturisind niciun altul ca Domn: și Domnul Însuși transmițând ucenicilor, că El, Tatăl, este singurul Dumnezeu și Domn, care singur este Dumnezeu și domnitor peste toate; este iminent ca noi să urmăm, dacă suntem într-adevăr ucenicii lor, mărturia lor cu privire la cest lucru. Pentru că apostolul Matei – cunoscând, ca unul și același Dumnezeu, pe El care a dat promisiunea lui Avraam că îl va face o sămânță atât de numeroasă ca stele de pe cer,⁶⁶ și pe El care, prin Fiul Său Isus Hristos, ne-a chemat, de la închinarea la pietre, la cunoașterea Sa, așa încât cei care nu au fost un popor au fost făcuți un popor, și a făcut iubită pe ceea care nu a fost iubită⁶⁷ – declară că Ioan, când a pregătit calea lui Hristos, a vorbit celor care se mândreau cu relația lor [cu Avraam] după trup, dar care aveau mintea întunecată și umplută cu tot felul de rele, predicându-le pocăința care trebuie să-i cheme de la faptele lor rele, a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: «Avem ca tată [al nostru] pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.”⁶⁸ Prin urmare, el le-a predicat pocăința de la răutate, dar el nu le-a predicat un alt Dumnezeu, pe lângă El cel care a făcut promisiunea lui Avraam; el, înainte mergătorul lui Hristos, despre care Matei zice din nou, și în același fel Luca: „El este Acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: «Iată glasul celui ce strigă în pustie: “Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte și orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, și drumurile zgrunțuroase vor fi netezite. Și orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.” »”⁶⁹ Prin urmare, există unul și același Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, care a și promis, prin profeți, că El își va trimite înainte mergătorul; și mântuirea Sa – care este, Cuvântul Său – El a făcut să fie vizibilă tuturor oamenilor, [Cuvântul] Însuși fiind încarnat, pentru ca în toate lucrurile Regele lor să poată fi manifestat. Pentru că este necesar ca acele [ființe] care sunt judecate să vadă judecătorul și să-l cunoască pe El de la care ei primesc judecata; și, de asemenea, este potrivit ca cei care vor fi urmați de slavă să-l cunoască pe El care a răspândit peste ei darul slavei.
Matei, când vorbește despre înger, zice: „Îngerul Domnului i s-a arăta în vis lui Iosif.”⁷⁰ Despre care Domn este vorba, el însuși interpretează: „Ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: «Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.»”⁷¹ „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele Emanuel”, care tălmăcit înseamnă: «Dumnezeu este cu noi.»”⁷² În același fel David vorbește despre El care, din fecioară, este Emanuel: „nu lepăda pe unsul Tău!” Domnul a jurat lui David adevărul, și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.”⁷³ Și din nou: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda; Cortul Lui este în pace (Salem), și locuința Lui în Sion.”⁷⁴ Prin urmare, există unul și același Dumnezeu, care a fost proclamat de profeți și anunțat prin Evanghelie; și Fiul Său, care a fost rodul trupului lui David, adică, dintr-o fecioară din [casa lui] David, și Emanuel; despre a cărei stea și Balaam a profețit: „O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel.”⁷⁵ Dar Matei zice că magii, venind din est, au exclamat: „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui;”⁷⁶ și că, fiind conduși de stea în casa lui Iacov la Emanuel, ei au arătat, prin darurile care le-au oferit, cine este cel căruia se închinau ei; mir, pentru că el era cel ce va muri și va fi îngropat pentru a împlini umanul muritor; aur, pentru că el era regele, „a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam”;⁷⁷ și tămâie, pentru că El a fost Dumnezeu care „a fost făcut de cunoscut în Iudeea”⁷⁸ și a fost „descoperit celor care nu-L căutau”.⁷⁹
[Vorbind de botezul Lui], Matei zice: „Cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.»”⁸⁰ Hristos nu a coborât în momentul acela peste Isus, nici Hristos nu a fost unul și Isus un altul: dar Cuvântul lui Dumnezeu – care este Mântuitorul tuturor și domnitorul peste cer și pământ, care este Isus, și așa cum deja am arătat, cel care a luat asupra lui trup și a fost uns de Duhul de la Tatăl – a fost făcut Isus Hristos, așa cum și Isaia zice: „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfățișare,⁸¹ nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării.”⁸² Și din nou, Isaia, arătând dinainte înspre ungerea Sa și spre motivul pentru care el a fost uns, el însuși spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați.”⁸³ Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a fost un om din seminția lui Isai și fiu al lui Avraam, din acest motiv Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit peste El și l-a uns pentru a predica Evanghelia săracilor. Dar pentru că a fost Dumnezeu, el nu a judecat după faimă și nici nu a mustrat după modul de vorbire. Pentru că el „n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om,⁸⁴ fiindcă El Însuși știa ce este în om.”⁸⁵ Pentru că El a chemat pe toți oamenii care plâng; și a acordat iertare celor care au fost duși în robie de păcatele lor, El i-a dezlegat din lanțuri, despre care Solomon zice: „Fiecare va fi ținut în corzile păcatelor lui.”⁸⁶ Prin urmare, Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El, [Duhul] Celui care a fost promis prin profeți că El îl va unge, așa încât noi, primind din abundență din ungerea Lui, să putem fi mântuiți. Deci, aceasta [este mărturia] lui Matei.

Capitolul X – Dovezi cu privire la înainte mergător, extrase din Evangheliile lui Marcu și Luca

Luca, urmașul și ucenicul apostolilor, referindu-se la Zaharia și Elisabeta, din care, conform promisiunii, se va naște Ioan, zice: „Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.”⁸⁷ Și din nou, vorbind de Zaharia: „Pe când slujea el înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorți să intre să tămâieze”;⁸⁸ și el a venit să aducă jertfă „intrând în Templul Domnului”.⁸⁹ Al cărui înger, Gabriel, care stă în mod remarcabil în prezența Domnului, în mod simplu, absolut și ferm mărturisește despre persoana Sa ca Dumnezeu și Domn, El care a ales Ierusalimul și a instituit slujba sacerdotală. Pentru că el nu cunoaște pe niciun altul deasupra Lui; din moment ce, dacă ar fi fost în posesia cunoașterii vreunui Dumnezeu și Domn mai perfect pe lângă El, cu siguranță el niciodată – așa cum am arătat deja – nu l-a mărturisit ca Dumnezeu și Domn absolut și desăvârșit pe cel care el știe că este rodul unei erori. Mai departe vorbind de Ioan, el spune: „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”⁹⁰ Atunci, pentru cine va pregăti el poporul, și înaintea cărui Domn el a fost făcut mare? Adevăr a spus El cel care a zis că Ioan a fost ceva chiar „mai mult decât un proroc”,⁹¹ și că „dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul”; care și a pregătit poporul pentru venirea Domnului, avertizând pe cei ce slujeau împreună cu el, și predicându-le pocăința, că ei pot primi iertare de la Domnul atunci când El va fi prezent, fiind în legământ cu El, de care ei au fost înstrăinați datorită păcatelor și nelegiuirilor. Așa cum și David zice: „Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor.”⁹² Și pe baza acestora el, întorcându-i la Domnul lor, a pregătit, în duhul și puterea lui Ilie, un popor perfect pentru Domnul.
Vorbind despre înger, el zice: „Îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu și a spus Fecioarei: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.»”⁹³ Și El spune despre Domnul: „El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”⁹⁴ Pentru că cine altcineva există și poate domni în mod neîntrerupt peste casa lui Iacov pentru veșnicie, în afară de Domnul nostru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt, care a promis prin lege și profeți că își va face cunoscută mântuirea Sa tuturor oamenilor; așa încât, în vederea acestui scop, El va deveni Fiul omului, ca și omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu? Și Maria, jubilând pentru aceasta, a strigat, profețind pentru Biserică: „Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, A venit în ajutorul robului său Israel, căci Și-a adus aminte de îndurarea Sa, – cum făgăduise părinților noștri, – față de Avraam și sămânța lui în veac.”⁹⁵ Prin acestea și alte [pasaje] asemănătoare Evanghelia arată că Dumnezeu este cel care a vorbit părinților; că El a fost cel care, prin Moise, a instituit dispensația legii, dare a legii prin care știm că El a vorbit părinților. Același Dumnezeu, după marea Sa bunătate, și-a vărsat îndurarea Sa peste noi, îndurare prin care „Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”⁹⁶ Așa cum și Zaharia, revenindu-și din starea de amuțire pe care a suferit-o datorită necredinței, fiind umplut cu un nou duh, l-a binecuvântat pe Dumnezeu într-o manieră nouă. Pentru că toate lucrurile au intrat într-o fază nouă, Cuvântul aranjând după o nouă manieră venirea în trup, ca El să poată câștiga înapoi⁹⁷ pentru Dumnezeu aceea natură umană (hominem) care s-a îndepărtat de Dumnezeu; și, prin urmare, oamenii au fost învățați să se închine lui Dumnezeu într-un mod nou, dar nu unui alt dumnezeu, pentru că cu adevărat „Dumnezeu este unul singur și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur.”⁹⁸ Dar Zaharia, profețind, a exclamat, „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și a răscumpărat pe poporul Său. Și ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinților Săi proroci, care au fost din vechime; mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Își arată El îndurarea [promisă] față de părinții noștri, și Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.”⁹⁹ Apoi îi spune lui Ioan: „Și Tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui, și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.”¹⁰⁰ Pentru că aceasta este cunoașterea mântuirii care a fost intenționată pentru ei, aceea a Fiului lui Dumnezeu, pe care Ioan l-a făcut de cunoscut, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine;¹⁰¹ Și noi toți am primit din plinătatea Lui, și har după har.”¹⁰² Prin urmare, aceasta a fost cunoașterea mântuirii; dar [aceasta nu a constat într-un] alt Dumnezeu, niciun alt Tată, nici Bythus, nici Pleroma celor treizeci de Aeone, nici Mama lui Ogdoad (inferior): ci cunoașterea mântuirii a fost cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, care este numit și chiar este, mântuire, și Mântuitor, și folositor. Mântuire într-adevăr, așa după cum urmează: „Eu nădăjduiesc în mântuirea Ta, Doamne.”¹⁰³ Și mai departe, din nou, Mântuitorul: „Iată Dumnezeul meu, Mântuitorul meu, îmi voi pune încrederea în El.”¹⁰⁴ Dar despre aducerea mântuirii: „Dumnezeu a făcut cunoscută mântuirea Sa (salutară) în ochii neamurilor.”¹⁰⁵ Pentru că El este într-adevăr Mântuitor, ca fiind Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu; dar salutar, pentru că [El este] Duh; pentru că el zice: „Duhul sprijinului nostru, Hristos Domnul.”¹⁰⁶ Dar mântuirea, ca fiind trup: pentru că „Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi.”¹⁰⁷ Prin urmare, această cunoaștere a mântuirii Ioan a împărțit-o celor care se pocăiesc și cred în Mielul lui Dumnezeu, care a ridicat păcatul lumii.
Îngerul Domnului, zice el, s-a arătat păstorilor proclamându-le bucuria: „Pentru că¹⁰⁸ în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Și deodată, împreună cu îngerul [a apărut] o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: «Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.»”¹⁰⁹ Cei, în mod greșit, numiți gnostici, spun că acești îngeri au venit de la Ogdoad, și au făcut de cunoscut coborârea Hristosului superior. Dar din nou ei sunt în eroare, atunci când zic că Hristos și Mântuitorul de sus nu s-a născut, ci că, după botezul lui Isus dispensațional, El, [Hristosul Pleromei], a coborât peste el sub forma unui porumbel. Prin urmare, conform acestor oameni, îngerii lui Ogdoad au mințit când au zis: „Pentru că astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul.” Pentru că, prin relatarea lor, nici Hristos, nici Mântuitorul nu s-a născut la vremea aceea; ci a fost El, Isus cel dispensațional, care este din formatorul lumii, [Demiurgul], și peste care, după botezul său, adică, după [scurgerea celor] treizeci de ani ei susțin că s-a coborât Mântuitorul de sus. Dar de ce [îngerii] au adăugat: „în cetatea lui David”, dacă ei nu au proclamat vestea bună a împlinirii promisiunii făcută de Dumnezeu lui David, că din rodul trupului lui va exista un Rege veșnic? Pentru că Creatorul [Demiurgul] întregului univers a făcut promisiunea lui David, așa cum însuși David declară: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul”;¹¹⁰ și din nou: „El ține în mână adâncimile pământului, și vârfurile munților sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, și mâinile Lui au întocmi uscatul: veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru.”¹¹¹ Deci este evident că Duhul Sfânt declară prin David celor care îl aud, că vor fi din aceia care îl vor disprețui pe El care ne-a făcut, și care este singur Dumnezeu. Din această cauză și el a enunțat, dinainte, cuvintele, vrând să zică: Vezi că noi nu greșim; sub El sau deasupra Lui nu există alt Dumnezeu, înspre care voi ar trebui mai degrabă să întindeți [mâinile voastre], deci aducându-ne într-o stare de pioșenie și recunoștință față de El care ne-a făcut, ne-a așezat și [încă] ne hrănește. Atunci, ce se va întâmpla celor care au fost autorii unei asemenea blasfemii împotriva Creatorului lor? Același adevăr a fost [proclamat] de îngeri. Pentru că atunci când ei au exclamat: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ”, ei au glorificat cu aceste cuvinte pe El care este Creatorul locurilor prea înalte, adică, lucrurile super-celesticului nostru, și Fondatorul a tot ceea ce este pe pământ: care și-a trimis la lucrarea mâinilor Lui, deci, la oameni, binecuvântarea mântuirii Sale, din cer. Pentru aceasta el adaugă: „Păstorii s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră și văzuseră, și care erau întocmai cum li se spusese.”¹¹² Pentru că păstorii Israeliți nu au glorificat un alt dumnezeu, ci pe El care a fost anunțat prin lege și profeți, Făcătorul tuturor lucrurilor, pe care l-au slăvit și îngerii. Dar dacă îngerii care erau de la Ogdoad erau obișnuiți să glorifice orice altceva, diferit de El, pe care păstorii [l-au adorat], acești îngeri de la Ogdoad le-au adus o eroare și nu un adevăr.
Luca, referindu-se la Domnul, zice: „când s-au împlinit zilele pentru curățirea lor, după Legea lui Moise, Iosif și Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfățișeze înaintea Domnului, – după cum este scris în Legea Domnului: Orice întâi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului, și ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei:”¹¹³ în propria sa persoană cel mai clar numindu-l pe El Domn, care a stabilit dispensația legii. Dar și „Simeon”, zice: „L-a luat în brațe, a binecuvântat pe Dumnezeu, și a zis: «Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel.»”¹¹⁴ Și despre „Ana”¹¹⁵ „prorociță”, el spune că și ea, în același fel, a glorificat pe Dumnezeu atunci când L-a văzut pe Hristos, „și a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce așteptau mântuirea Ierusalimului.”¹¹⁶ Acum, prin toate acestea, este făcut cunoscut un Dumnezeu, descoperind omului noua dispensație a libertății, legământul prin noua venire a Fiului Său.
Marcu, interpretul și urmașul lui Petru, așa își începe narațiunea Evangheliei: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în prorocul Isaia: «Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îți va pregăti calea.¹¹⁷ Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți cărările înaintea Dumnezeului nostru.»” În mod clar, începutul Evangheliei citează cuvintele profeților sfinți, și imediat arată spre El, pe care ei l-au mărturisit ca Dumnezeu și Domn; Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, de asemenea, i-a făcut promisiunea Lui, că El va trimite mesagerul Său înaintea Sa, care a fost Ioan, strigând în pustie, în „duhul și puterea lui Ilie”:¹¹⁸ „Pregătiți calea Domnului, neteziți cărările înaintea Dumnezeului nostru.” Pentru că profetul nu a anunțat unul și Dumnezeul mamă, ci unul și același; sub aspectele rațiilor, și multe titluri. Pentru că Tatăl este variat și bogat în atribute, așa cum am arătat deja în cartea care o precede¹¹⁹ pe aceasta; voi prezenta [același adevăr] din partea profeților înșiși, în ceea ce urmează în această lucrare. De asemenea, spre încheierea Evangheliei sale, Marcu zice: „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer, și a șezut la dreapta lui Dumnezeu;”¹²⁰ confirmând ceea ce a fost spus de profet: „Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.”¹²¹ Deci Dumnezeu și Tatăl sunt cu adevărat unul și același; El care a fost anunțat de profeți și transmis mai departe prin adevărata Evanghelie; la care noi Creștinii ne închinăm cu toată inima, ca Creatorul cerului și al pământului, și a tuturor lucrurilor din ele.

Capitolul XI – Continuarea dovezilor extrase din Evanghelia lui Ioan. Evangheliile sunt patru ca număr, nici mai multe, nici mai puține. Există un motiv mistic pentru aceasta

Ioan, ucenicul Domnului, predică această credință, prin proclamarea Evangheliei, pentru a înlătura eroarea pe care Cerintus a semănat-o printre oameni, și mult mai devreme cei care se numeau Nicolaiți, care sunt o ramificație a acelei „cunoașteri” în mod greșit numită așa, pentru a-i arunca în confuzie și pentru a-i convinge că există un singur Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său; și nu, așa cum se presupune, că Creatorul era unul, dar Tatăl Domnului un altul, și că Fiul Creatorului a fost, într-adevăr, unul, dar Hristos de sus altul, care, de asemenea, a continuat impasibil, coborând peste Isus, Fiul Creatorului și a zburat înapoi din nou în Pleroma Sa; și că Monogenes a fost începutul, dar Logosul a fost adevăratul fiu al lui Monogenes; și că această creație de care noi aparținem nu a fost făcută de Dumnezeul primar, ci de anumite puteri care se întind undeva departe sub El și ne exclude de la comunicarea cu lucrurile invizibile și inexprimabile. De aceea ucenicii Domnului au dorit să termine odată cu toate aceste doctrine și să stabilească domnia adevărului în Biserică, că există un singur Dumnezeu Atotputernic, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, atât cele vizibile cât și cele invizibile; arătând în același timp, că prin Cuvânt, prin care Dumnezeu a făcut creația, El a acordat și mântuire oamenilor incluși în creație; așa începe învățătura Sa din Evanghelie: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.¹²² În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.”¹²³ „Toate lucrurile” zice el „au fost făcute prin El”; prin urmare, în „toate lucrurile” este [inclusă] și această creație a noastră, pentru că noi nu putem fi de acord cu acei oameni pentru care [cuvintele] „toate lucrurile” sunt spuse cu referință la cei din interiorul Pleromei lor. Pentru că dacă într-adevăr Pleroma lor conține toate acestea, această creație, dacă este așa, ea nu este exterioară, așa cum am demonstrat în cartea precedentă;¹²⁴ dar dacă ele sunt în afara Pleromei, ceea ce într-adevăr pare imposibil, în acel caz, urmează că Pleroma lor nu poate fi „toate lucrurile”: prin urmare, această vastă creație nu este în afara [Pleromei].
Ioan însuși așază acest subiect mai presus de orice controversă din partea noastră, atunci când el zice, „El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la [lucrurile] Sale, și [poporul] Său nu L-au primit.”¹²⁵ Dar conform lui Marcion, și cei ca el, nici lumea nu a fost făcută prin El; nici El nu a venit la aceste lucruri ale lui, ci al cele ale altuia. Și, conform unor Gnostici, această lumea a fost făcută de un înger, și nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar conform urmașilor lui Valentinus, lumea nu a fost făcută prin El, ci prin Demiurg. Pentru că el (Soter) a determinat să se facă atâtea asemănări, după modelul lucrurilor de sus, așa cum susțin ei; dar Demiurgul a realizat lucrarea de creație. Pentru că ei zic că el, Domnul și Creatorul planului Creației, prin care ei susțin că această lume a fost făcută, a fost produs din Mama; în timp ce Evanghelia afirmă, în mod clar, că prin Cuvânt, care era de la început cu Dumnezeu, toate lucrurile au fost făcute, Cuvânt care, zice el, „S-a făcut trup și a locuit printre noi.”¹²⁶
Conform acestor oameni, nici Cuvântul nu s-a făcut trup, nici Hristos, nici Mântuitorul (Soter), care a fost produs din [contribuția unită a] tuturor [Aeonelor]. Pentru că ei vor susține, că Cuvântul și Hristos niciodată nu a venit în această lume; că și Mântuitorul niciodată nu a ajuns încarnat, nici nu a suferit, ci că El a coborât ca un porumbel peste Isus cel dispensațional; și că, imediat ce El l-a făcut de cunoscut pe Tatăl cel necunoscut, El S-a înălțat din nou în Pleroma. Cu toate acestea, unii fac presupunerea, că acest Isus dispensațional a devenit încarnat, și a suferit, pe acesta ei îl prezintă că ar fi trecut prin Maria exact ca apa printr-un tub; dar alții au susținut că El este Fiul Demiurgului, peste care Isus cel dispensațional a coborât; în timp ce alții spun că Isus s-a născut din Iosif și Maria, și Hristos de sus a coborât peste el, fiind fără trup și impasibil. Dar conform niciunuia dintre opiniile ereticilor el nu a fost Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Pentru că dacă cineva examinează cu atenție sistemele lor, ale tuturor, va descoperi că Cuvântul lui Dumnezeu este adus de toți ca și cum nu ar fi devenit încarnat (sine carne) și impasibil, cum este și Hristos de sus. Alții îl consideră pe El ca manifestându-se ca omul transfigurat; dar ei îl păstrează pe El ca fiind nenăscut și că ar fi devenit încarnat; în timp ce alții [susțin] că El nu și-a asumat o formă umană de fel, dar că, ca un porumbel, El a coborât peste acel Isus care s-a născut din Maria. Prin urmare, ucenicul Domnului, arătând spre ei toți ca martori falși, spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi.”¹²⁷
Ca noi să nu putem întreba, o, care Dumnezeu a fost Cuvântul făcut trup? El însuși ne învață mai înainte, zicând: „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el [a venit] ca să mărturisească despre Lumină.”¹²⁸ Atunci de care Dumnezeu a fost trimis Ioan [în lume], ca înainte mergătorul, carte mărturisește despre lumină? Cu adevărat a fost trimis de El, a cărui înger este Gabriel, care, de asemenea, a anunțat vestea bună a nașterii sale: [că Dumnezeu] care a și promis prin profeți că El va trimite mesagerul Său înaintea feței Fiului Său,¹²⁹ care va pregăti calea Sa, adică, ca el să aducă mărturie despre aceea lumină, în duhul și puterea lui Ilie.¹³⁰ Dar, al cărui Dumnezeu a fost Ilie slujitor și profet? Al Lui, care a făcut cerul și pământul,¹³¹ așa cum el însuși mărturisește. Prin urmare, Ioan, fiind trimis de fondatorul și făcătorul acestei lumi, cum putea el mărturisi despre aceea Lumină, care cobora din lucruri inexprimabile și invizibile? Pentru că toți ereticii au decis că Demiurgul a fost ignorant cu privire la aceea Putere de deasupra lui, a cărui martor și herald se vede că a fost Ioan. Prin urmare, Domnul a zis că El l-a considerat „mai mult decât un profet”.¹³² Pentru că toți ceilalți profeții au predicat venirea Luminii părintești, și au dorit să fie vrednici de a-l vedea pe El pe care ei l-au predicat; dar Ioan, atât că a anunțat [venirea] dinainte, în același fel cum au făcut-o și alții, cât și chiar l-a văzut pe El când El a venit și a arăta lui, și i-a convins pe mulți să creadă în El, așa încât el însuși a ținut locul atât al profetului, cât și al apostolului. Pentru aceasta el trebuie să fie mai mult decât un profet, deoarece, „mai întâi apostoli, apoi profeții”;¹³³ dar toate lucrurile de la unul și același Dumnezeu Însuși.
Vinul acela,¹³⁴ care a fost produs de Dumnezeu într-o vie și care a fost consumat mai întâi, a fost bun. Niciunul¹³⁵ dintre cei care au băut din el nu au găsit nimic neobișnuit în el; și chiar și Domnul a luat din el. Dar acel vin pe care Cuvântul l-a făcut din apă a fost mai bun, în acel moment, și numai pentru consumul celor care au fost chemați la nuntă. Pentru că, cu toate că Domnul a avut puterea să asigure vinul celor de la sărbătoare, independent de orice substanță creată, și să sature cu mâncare pe cei ce erau flămânzi, El nu a urmat această cale; ci, a luat pâinile pe care le-a produs pământul și a adus mulțumiri,¹³⁶ și într-o altă ocazie a făcut din apă vin, El a satisfăcut pe cei care erau aplecați [asupra mesei], și a dat să bea celor care au fost invitați la nuntă; arătând că Dumnezeu care a făcut pământul și a poruncit să aducă roade, care a așezat apele și a scos la iveală fântânile, a fost El care în aceste vremuri de la urmă a așezat peste omenire, prin Fiul Său, binecuvântarea mâncării și favoarea băuturii: Incomprehensibilul [acționând deci] prin mijloacele comprehensibilului și Invizibilul prin vizibil; pentru că nu mai este nimeni mai presus de El, dar El există în sânul Tatălui.
„Nimeni” zice el, „n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, în afară de „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut [pe El].”¹³⁷ Pentru că El, care este în sânul Lui, îl prezintă tuturor, pe Tatăl care este invizibil. Din această pricină ei îl cunosc pe El, cei cărora Fiul li-l descoperă; și din nou, Tatăl, prin intermediul Fiului, oferă cunoașterea Fiului Său celor care îl iubesc pe El. În acest fel și Natanael, fiind învățat, l-a recunoscut [pe El], el despre care și Domnul a adus mărturie, că era „cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug”.¹³⁸ Israelitul își recunoaște Regele, de aceea el a strigat la El. „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel!” În același fel și Petru, fiind învățat, L-a recunoscut pe Hristos ca Fiul Dumnezeului Celui viu, atunci când [Dumnezeu] a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ; și popoarele vor nădăjdui în numele Lui.”¹⁴⁰
Acestea sunt principiile Evangheliei: că există un singur Dumnezeu, Creatorul acestui univers; El care a fost anunțat și de profeți și care, prin Moise a stabilit dispensația legii – [principiile] care proclamă pe Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, și ignoră pe oricare alt Dumnezeu sau Tată cu excepția Lui. Deci stabiliți pe fundamentul pe care stă Evanghelia, la care chiar și ereticii aduc mărturie, și, pornind de la aceste [documente], fiecare dintre ei încearcă să-și stabilească propria lor doctrină. Pentru că Ebioniții, care folosesc numai Evanghelia lui Matei,¹⁴¹ sunt respinși chiar de ea, făcând presupoziții greșite cu privire la Domnul. Dar Marcion, mutilând-o pe ceea după Luca, este dovedit a fiu un blasfemiator a singurului Dumnezeu existent, din acele [pasaje] pe care el încă le păstrează. Din nou, cei care, preferând Evanghelia lui Marcu, îl separă pe Isus de Hristos, susținând că Hristos a rămas impasibil, dar că Isus a fost cel care a suferit, dacă o citesc cu o dragoste de adevăr, își pot corecta greșelile. Mai mult, cei care îl urmează pe Valentinus, folosind în mod prolific pe ceea după Ioan, pentru a-și ilustra legăturile, vor fi dovediți ca fiind în totalitate în eroare prin chiar intermediul acestei Evanghelii, așa cum am arătat în prima carte. Atunci, din moment ce oponenții noștri aduc mărturie în favoarea noastră și se folosesc de aceste [documente], dovada noastră, care derivă din ele, este tare și adevărată.
Nu se poate ca evangheliile să fie mai multe sau mai puține ca număr decât cele care sunt. Pentru că din moment ce există patru zone ale lumii în care trăim noi și patru vânturi principale,¹⁴² în timp ce Biserica este împrăștiată în toată lumea, și „stâlpul și temelia”¹⁴³ Bisericii este Evanghelia și duhul vieții; este potrivit ca să avem patru stâlpi, respirând nemurirea în fiecare parte, și revitalizând oamenii. Din acest fapt este evident că Cuvântul, Artificierul tuturor, El cel care stă deasupra heruvimilor și conține toate lucrurile, El care s-a arătat oamenilor, ne-a dat Evanghelia în patru aspecte, dar legate împreună printr-un Duh. Așa cum zice și David, atunci când imploră arătarea Sa: „Tu care stai între heruvimi, strălucești.”¹⁴⁴ Pentru că și heruvimii aveau patru fețe, și fețele lor erau imagini ale dispensației Fiului lui Dumnezeu. Pentru că, [așa cum Scriptura] zice, „Prima făptură vie era ca un leu”,¹⁴⁵ simbolizând lucrarea Sa eficientă, conducerea Sa, și puterea regală; a doua [făptură vie] era ca un vițel, semnificând jertfa [Sa] și ordinul sacerdotal; dar „a treia avea, aș acum era, fața unui om” – o descriere evidentă a veniri Sale ca o ființă umană; „a patra era ca un vultur zburător”, arătând spre darul Duhului care zbura cu aripile Sale deasupra Bisericii. Și, prin urmare, Evangheliile sunt în acord cu aceste lucruri, între care este așezat Isus Hristos. De aceea conform modului în care Ioan relatează originea Sa, eficacea și glorioasa generare din Tatăl, declară: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.”¹⁴⁶ De asemenea, „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” Și din acest motiv Evanghelia este plină de încredere, pentru că așa este persoana Sa.¹⁴⁷ Dar conform lui Luca, acceptând caracterul [Său] preoțesc, a început cu preotul Zaharia care aducea jertfe lui Dumnezeu. Pentru că acum era gata vițelul îngrășat, pregătit să fie sacrificat pentru¹⁴⁸ pentru regăsirea fiului mai tânăr. Din nou, Matei relatează despre generarea sa ca un om, zicând: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”;¹⁴⁹ și, de asemenea: „Iar nașterea lui Isus Hristos a fost așa.” Deci, aceasta este Evanghelia umilinței Sale;¹⁵⁰ și acesta este motivul pentru care [caracterul] unui om smerit și blând este prezentat prin întreaga Evanghelie. Pe de altă parte, Marcu începe cu [o referință la] duhul profetic care vine de sus peste oameni, zicând: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în prorocul Isaia” – arătând spre caracterul înaripat al Evangheliei; și pe această bază el a creat o narațiune rezumativă și cursivă, pentru că acesta este caracterul profetic. Și chiar Cuvântul lui Dumnezeu Însuși obișnuia să converseze cu patriarhii ante-mozaici, în acord cu divinitatea și slava Sa; dar pentru cei de sub lege el a instituit o slujire sacerdotală și liturgică.¹⁵¹ După toate acestea, fiind făcut om pentru noi, El a trimis darul Duhului celest peste tot pământul, protejându-ne cu aripile Sale. Atunci, așa cum a fost cursul urmat de Fiul lui Dumnezeu, așa a fost și forma făpturilor vii; și așa cum a fost forma făpturilor vii, așa a fost și caracterul Evangheliei.¹⁵² Pentru că făpturile vii aveau o formă pătrată și Evanghelia este pătrată, așa cum este și calea urmată de Domnul. Din acest motiv au fost patru legăminte principale (καχολικαι) date rasei umane:¹⁵³ unul, înainte de potop, sub Adam; al doilea, cel de după potop, sub Noe; al treilea, darea legii, sub Moise; al patrulea, cel care renovează omul și adună toate lucrurile în sine prin intermediul Evanghelie, ridicând și purtând oamenii pe aripile lui în împărăția cerească.
Dacă așa stau lucrurile, tot ceea ce distruge forma Evangheliei este zadarnic, neînvățat și nerespectuos; [eu vreau să zic] cei care reprezintă aspectele Evangheliei ca fiind fie mai mare în număr decât cel mai înainte menționat, sau, pe de altă parte, mai puține. Prima grupă [ca să zicem așa], li se pare că ei au descoperit mai mult decât este adevărul; cea din urmă, li se pare că ei pot să pună de o parte dispensațiile lui Dumnezeu. Pentru că Marcion, respingând întreaga Evanghelie sau, mai degrabă, tăind din evanghelie, se laudă că el a avut parte în [binecuvântările] Evangheliei.¹⁵⁴ Alții (montaniștii) se laudă că ei pot reduce la zero darul Duhului, care în vremea de la urmă a fost, prin buna plăcere a Tatălui, vărsat peste rasa umană, nu admit acel aspect [al dispensației evanghelice] prezentat de Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că El va trimite Paracletul;¹⁵⁵ și, deodată, a pus de o parte atât Evanghelia cât și Duhul profetic. Cu adevărat, ce oameni nenorociți! Care, într-adevăr, doresc să fie pseudoprofeți, dar care pun de o parte darul profeției din Biserică; acționând ca cei (Encratitae)¹⁵⁶ care, pe baza acestor lucruri care vin în ipocrizie, se țin departe de comuniunea fraților. Mai mult, noi trebuie să concluzionăm că acești oameni (montaniștii) nu-l pot accepta nici pe apostolul Pavel. Pentru că, în Epistola către Corinteni,¹⁵⁷ el vorbește în mod expres despre darurile profetice și recunoaște bărbați și femei care profețesc în Biserică. Prin urmare, păcătuind, împotriva Duhului lui Dumnezeu,¹⁵⁸ în toate aceste lucruri particulare, ei cad într-un păcat care nu se mai iartă. Dar, pe de altă parte, cei care sunt ai lui Valentinus, fiind întru totul nepăsători, în timp ce își prezintă propriile compoziții, se laudă că ei dețin mai multe Evanghelii decât sunt cu adevărat. Într-adevăr, ei au ajuns la un așa mare curaj, încât și-au intitulat scrierile lor relativ recente Evanghelia adevărului, cu toate că aceasta nu este, în nicio privință, în acord cu Evangheliile Apostolilor, așa încât, cu adevărat, ei nu au nicio Evanghelie care nu să nu fie plină de blasfemii. Pentru că, dacă ceea ce au publicat ei este Evanghelia adevărului, și totuși este total diferită de ceea care ne-au fost transmise de apostoli, atunci, așa cum este arătat chiar și în Scripturi, pot învăța oricine vor vrea, pentru că ceea ce a fost transmis de la apostoli nu mai este recunoscut ca Evanghelia adevărului. Dar, am dovedit prin multe asemenea [argumente], că doar aceste Evanghelii sunt adevărate și demne de încredere și că nu acceptă nicio creștere, nici diminuare a numărului mai sus amintit. Pentru că, din moment ce Dumnezeu a făcut toate lucrurile în proporția corectă și adaptate, era potrivit ca și aspectul exterior al Evangheliei să fie bine aranjat și armonizat. Prin urmare, odată ce a fost investigată opinia acelor oameni, care ne-au transmis Evanghelia nouă, hai să trecem și la apostolii care au rămas și să cercetăm în doctrina lor ceea ce este cu privire la Dumnezeu; apoi la momentul potrivit vom asculta chiar cuvintele Domnului.

Capitolul XII – Doctrina celorlalți apostoli

Apostolul Petru, după învierea Domnului și înălțarea Sa în ceruri, fiind doritor să complecteze numărul celor doisprezece apostoli și alegând în locul lui Iuda orice înlocuitor care va fi ales de Dumnezeu, s-a adresat, deci, celor care erau prezenți: „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. El era din numărul nostru;¹⁵⁹… Locuința lui să rămână pustie, și nimeni să nu locuiască în ea!¹⁶⁰ Și: «Slujba lui s-o ia altul!»”¹⁶¹ acesta ducând la complectarea numărului apostolilor, conform cuvintelor spuse de David. Din nou, atunci când Duhul Sfânt a coborât peste ucenici, așa încât ei toți au profețit și au vorbit în limbi, și unii i-au batjocorit, ca fiind beți de must, Petru le-a spus că ei nu sunt beți, pentru că era numai al treilea ceas din zi; ci că aceasta era ceea ce a fost spus prin profet: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci.”¹⁶² Prin urmare, Dumnezeu care a promis prin profeți, că El va trimite Duhul Său peste întreaga rasă umană, El a fost cel care l-a trimis; și faptul că Dumnezeu și-a împlinit această promisiune, este anunțat prin Petru.
Petru a spus: „Bărbați Israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea. Căci David zice despre El: Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima, și mi se înveselește limba; chiar și trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința morților, și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.”¹⁶⁴ Mai departe el continuă să le vorbească cu încredere despre patriarhul David, că el a fost mort și îngropat și că mormântul său este între ei chiar și în aceste zile. El a zis: „Fiindcă David era proroc, și știa că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmașii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a prorocit și a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuința morților, și trupul lui nu va vedea putrezirea. Acest Isus”, a zis el, „a înviat pe acest Isus, și noi toți suntem martori ai lui. Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu, și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți.”¹⁶⁵ Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale. Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus, pe care L-ați răstignit voi.”¹⁶⁶ Și când mulțimea a exclamat: „Fraților, ce să facem?” Petru le-a zis: „Pocăiți-vă, și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.”¹⁶⁷ Deci apostolii nu au predicat un alt Dumnezeu, sau o altă Plinătate; nici, că Hristosul care a suferit și a înviat din nou a fost unul, în timp ce cel care s-a îndepărtat în înălțime a fost altul, și a rămas de neatins; ci că a existat unul și același Dumnezeu Tatăl și Hristos Isus care a înviat dintre cei morți; și ei au predicat credința în El, celor care nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu și i-a îndemnat din profeți, că Hristosul pe care Dumnezeu a promis că îl va trimite, El l-a trimis în Isus, pe care ei l-au crucificat și Dumnezeu l-a înviat.
Atunci când Petru, însoțit de Ioan, s-au uitat la omul olog din naștere, în fața porții Templului numită Frumoasă, șezând și așteptând milostenie, el i-a zis: „Argint și aur, n-am; dar ce am, îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă! L-a apucat de mâna dreaptă, și l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile și gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare, și a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind, și lăudând pe Dumnezeu.”¹⁶⁸ Mai departe, când o mulțime, din toate părțile, s-a adunat în jurul lor datorită acțiunilor lor deosebite, Petru s-a adresat lor: „Bărbați israeliți, pentru ce vă mirați de lucrul acesta? De ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților noștri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-ați dat la judecată;¹⁶⁹ și v-ați lepădat de El înaintea lui Pilat, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-ați lepădat¹⁷⁰ de Cel Sfânt și Neprihănit, și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș. Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui. Prin credința în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeți și-l cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeți cu toții. Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa,¹⁷¹… Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să¹⁷² vină de la Domnul vremurile de înviorare, și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte¹⁷³ pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile așezării din nou¹⁷⁴ a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinților noștri: Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune. Și oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului. De asemenea, toți prorocii, de la Samuel și ceilalți, care au urmat după el, și au vorbit, au vestit zilele acestea. «Voi sunteți fiii prorocilor și ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta. Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”¹⁷⁵ Petru, împreună cu Ioan, le-a predicat acest mesaj clar și această veste bună, că promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o părinților a fost împlinită de Isus; cu siguranță, nu proclamând un alt dumnezeu, ci pe Fiul lui Dumnezeu, care și a fost făcut om, și a suferit; în acest fel ducând pe Israel la cunoaștere. și prin Isus predicând înviere morților,¹⁷⁶ și arătând, că orice au proclamat profeții cu privire la suferința lui Hristos, Dumnezeu a împlinit toate acestea.
Din acest motiv, atunci când s-au adunat marii preoți, Petru, plin de îndrăzneală, le-a zis, „Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel! Fiindcă suntem trași astăzi la răspundere pentru o facere de bine, făcută unui om bolnav, și suntem întrebați cum a fost vindecat, s-o știți toți, și s-o știe tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. [În nimeni altul nu este mântuire: căci] nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.”¹⁷⁷ Deci apostolii nu l-au schimbat pe Dumnezeu, ci au predicat oamenilor că Hristos era Isus Cel crucificat, pe care l-a trimis același Dumnezeu care a trimis profeții, fiind El Însuși Dumnezeu, înviat și le-a dat, în El, mântuirea.
Atunci când preoții cei mai de seamă i-au dat afară pe Petru și pe Ioan, ei au fost confuzi atât în ceea ce privește această minune de vindecare („Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare, avea mai bine de patruzeci de ani”),¹⁷⁸ cât și de doctrina apostolilor și prin modul de prezentare a profeților. [Cei din urmă] s-au întors la ceilalți apostoli și ucenici ai Domnului, care este Biserica, și le-au relatat ce s-a întâmplat, și cu cât curaj au acționat ei în numele lui Isus. În continuare întreaga Biserică a zis: „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea și tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt,¹⁷⁹ prin gura părintelui nostru David, robul Tău: Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă noroadele lucruri deșarte? Împărații pământului s-au răsculat, și domnitorii s-au unit împotriva Domnului și împotriva Unsului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta¹⁸⁰ Irod și Pilat din Pont cu Neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău.”¹⁸¹ Acestea [sunt] vocile Bisericii din care fiecare Biserică își are originea; acestea sunt vocile metropolei cetățenilor noului legământ; acestea sunt vocile apostolilor; acestea sunt vocile ucenicilor Domnului, cu adevărat desăvârșiți, care, după preluarea lor de către Domnul, au fost desăvârșiți prin Duhul și chemați de Dumnezeul care a făcut cerul și pământul și marea – care a fost anunțat de profeți – și Isus Hristos Fiul Său, pe care Dumnezeu l-a uns, și care nu a cunoscut niciun alt [Dumnezeu]. Pentru că în acel moment și în acel loc nu a fost acolo nici Valentinus, nici Marcion, nici ceilalți care au subminat [adevărul], și nici aderenții lor. Din acest motiv Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, i-a auzit. Pentru că este spus, „s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt, și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”¹⁸² fiecăruia care doreau să creadă.¹⁸³ Și se adaugă: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus”,¹⁸⁴ zicându-le: „Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui,¹⁸⁵ și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”¹⁸⁶ Și se spune că: „Și în fiecare zi, în Templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni, și să vestească Evanghelia lui Isus Hristos;”¹⁸⁷ Fiul lui Dumnezeu. Pentru că aceasta era cunoașterea mântuirii, care acordă desăvârșirea față de Dumnezeu celor care recunosc venirea fiului Său.
Așa după cum, în mod imprudent, unii dintre acești oameni susțin că apostolii, atunci când au predicat printre evrei, nu au putut declara față de ei un alt dumnezeu pe lângă El, în care ei (ascultătorii lor)¹⁸⁸ au crezut, noi le răspundem că dacă apostolii ar fi avut obiceiul de a vorbi oamenilor în acord cu opinia întipărită în ei din vechime, nimeni nu ar fi învățat adevărul de la ei, nici de la Domnul, la o dată mult mai timpurie; pentru că, ei spun că El Însuși a vorbit după același tipar. Din acest motiv niciunul din acești oameni nu cunosc adevărul prin ei înșiși; dar pentru că aceasta a fost opinia lor despre Dumnezeu, ei au primit doctrina imediat ce au auzit-o. Prin urmare, în acord cu acest mod de vorbire regula adevărului nu poate fi la nimeni; ci toți învățăceii vor atribui această practică oricărui [învățător], limbajul cu care s-au adresat ei a fost așa ca fiecare persoană să poată învățat atât de mult cât au permis capacitățile ei. Dar venirea Domnului ar părea de prisos și inutilă, dacă El într-adevăr a venit cu intenția de a tolera și păstra ideea fiecărui despre Dumnezeu, care a fost înrădăcinată în el din vechime. Și pe lângă aceasta, ar fi fost o îndatorire mult mai grea, ca El, pe care evreii L-au văzut ca un om și țintuit pe cruce, să fie predicat ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Regele lor. Prin urmare, pentru că așa au stat lucrurile, ei cu siguranță nu le-au vorbit în acord cu vechea lor credință. Pentru că ei, cei care le-au spus în față că ei sunt ucigașii Domnului, chiar ei au predicat cu mai mult curaj acel Tată care este mai presus de Demiurg, și nu ceea ce fiecare încerca să creadă [despre Dumnezeu]; și păcatul ar fi fost mult mai mic, dacă într-adevăr ei nu l-ar fi țintuit pe cruce pe Mântuitorul superior (pe care ei aveau datoria de a-L înălța), din moment ce El a fost impasibil. Pentru că, așa cum ei nu au vorbit Neamurilor în complicitate cu noțiunile lor, ci le-a spus cu îndrăzneală că dumnezeii lor nu erau dumnezei, ci idoli ai demonilor; în același fel ei l-au predicat pe Hristos evreilor, dacă ei ar fi cunoscut un alt Tată mai mare și mult mai perfect, nu ar fi hrănit sau întărit opiniile neadevărate despre Dumnezeu ale acestor oameni. Mai mult, în timp ce distrugeau eroarea Neamurilor și îi întorceau de la dumnezeii lor, ei cu siguranță nu au indus o altă eroare asupra lor; ci, înlăturând pe cei care nu erau dumnezei, ei au arăta spre El care singur era Dumnezeu și adevăratul Tată.
Din cuvintele lui Petru, pe care le-a rostit în Cezareea în fața sutașului Corneliu, și a Neamurilor care erau cu el, cărora le-a fost predicat mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, putem înțelege ce obișnuiau apostolii să predice, natura predicării lor, și ideile lor cu privire la Dumnezeu. De aceea se spune că Corneliu era „cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, și se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit, într-o vedenie, pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, și i-a zis: «Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope, și cheamă pe Simon, zis și Petru.»”¹⁸⁹ Dar când Petru a văzut viziunea, în care vocea din cer i-a zis: „Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat”,¹⁹⁰ aceasta s-a întâmplat [pentru a-l învăța] că Dumnezeu, care prin lege, a făcut distincția între curat și necurat, El a fost cel care a curățit Neamurile prin sângele Fiului Său – El la care se închina și Corneliu; căruia Petru, venind la el i-a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, și lucrează neprihănire este primit de El.”¹⁹¹ Deci, El indică, în mod clar, că El de care s-a temut înainte Corneliu ca Dumnezeu, despre care el a auzit prin lege și profeți, și de dragul căruia el obișnuia să facă milostenii, este, în adevăr Dumnezeu. Cu toate acestea cunoașterea Fiului îi era necesară; prin urmare, [Petru] a adăugat „Știți vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galilea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în țara Iudeilor și în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, și a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleși mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat și am băut împreună cu El, după ce a înviat din morți. Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului, și să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți. Toți prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”¹⁹² Prin urmare, apostolii au predicat pe Fiul lui Dumnezeu, de care oamenii erau ignoranți; și venirea Sa celor care au fost deja învățați cu privire la Dumnezeu; dar nu au adus alt dumnezeu. Pentru că dacă Petru ar fi cunoscut vreunul din aceste lucruri, el ar fi predicat în mod liber Neamurilor, că Dumnezeul Evreilor era într-adevăr unul, dar Dumnezeul Creștinilor este altul; și toți, fără îndoială, fiind copleșiți de respect datorită viziunii îngerului, ar fi crezut orice ar fi spus el față de ei. Dar este evident din cuvintele lui Petru că într-adevăr el a păstrat Dumnezeul care era deja cunoscut de ei; dar el a adus mărturie față de ei că Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii și celor morți, în care le-a și poruncit să fie botezați pentru iertarea păcatelor; și nu numai aceasta, dar el a mărturisit că Isus Însuși a fost Fiul lui Dumnezeu, care, fiind uns cu Duhul Sfânt, este numit și Isus Hristos. Și, așa cum implică mărturia lui Petru, El este aceeași ființă care s-a născut din Maria. Se Poate întâmpla ca Petru să nu fi fost în acel moment în posesia cunoașterii perfecte pe care acești oameni au descoperit-o ulterior? Prin urmare, conform lor. Petru a fost imperfect și nici restul apostolilor nu erau perfecți; și ar fi potrivit ca ei, venind din nou la viață, să devină ucenicii acestor oameni, pentru ca și ei să poată fi făcuți perfecți. Dar acest lucru este cu adevărat ridicol. În fapt, acești oameni se dovedesc a fi nu ucenicii apostolilor, ci a noțiunilor lor rele. Acest lucru se datorește și diferitelor opinii care există între ei, pentru că fiecare au acceptat eroarea atât cât a fost capabil¹⁹³ [să o îmbrățișeze]. Dar Biserica din întreaga lume, având originea sa izvorând de la apostoli, perseverează în una și aceeași opinie cu privire la Dumnezeu și Fiul Său.
Pe cine a predicat Filip famenului împărătesei Etiopienilor, care se întorcea din Ierusalim și citea pe profetul Isaia, atunci când el și acesta erau împreună numai ei doi? Nu despre El care a vorbit profetul: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; și, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, așa nu Și-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Și cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viața I-a fost luată de pe pământ.”¹⁹⁴ [Filip a declarat] că acesta era Isus, și că Scriptura a fost împlinită în El; așa cum a crezut chiar și famenul: și, imediat ce a cerut să fie botezat, el a zis: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”¹⁹⁵ Acest om a fost trimis în religiile Etiopiei, pentru a o predica aceea în care el însuși a crezut, că exista un Dumnezeu care este predicat de profeți, dar că Fiul acestui [Dumnezeu] și-a făcut deja apariția [Sa] în natura umană (secundum hominem), și a fost dus ca o oaie la tăiere; și toate celelalte afirmații pe care le-au făcut profeții despre El.
Pavel însuși – după ce Domnul i-a vorbit din cer, și i-a arătat că, prin persecutarea ucenicilor Săi, el persecuta pe propriul lor Domn și l-a trimis pe Anania la el pentru ca el să-i ajute să-și recapete vederea și să fie botezat – se spune că „a predicat pe Isus în sinagogile Damascului, cu toată libertatea de vorbire, acesta este Fiul lui Dumnezeu, Hristosul.”¹⁹⁶ Aceasta este taina care, spune el, i-a fost făcută de cunoscut prin revelație, că El care a suferit sub Pilat din Pont, este același, Domnul tuturor, și Regele, și Dumnezeu, și Judecător, primind puterea de la El care este Dumnezeul tuturor, pentru că El a devenit „ascultător până la moarte și încă moarte de cruce”.¹⁹⁷ Și pentru că acest lucru este adevărat, atunci când [a predicat] Atenienilor în Areopag – unde, nu era prezent niciun Evreu, și era în puterea sa să-l predice pe Dumnezeu cu toată libertatea în vorbire – el le-a zis: „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului, și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești,¹⁹⁸ ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului;¹⁹⁹ le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: Suntem din neamul lui… Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului. Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți…”²⁰⁰ Acum, în acest pasaj el nu numai că Îl declară față de ei pe Dumnezeu ca Creator al lumii, fără a fi prezent niciun Evreu, ci, și că El a făcut o rasă de oameni care să locuiască pe tot pământul; așa cum a declarat și Moise: „Când Cel Prea Înalt a dat o moștenire neamurilor, Când a despărțit pe copiii oamenilor, A pus hotare popoarelor, După numărul îngerilor lui Dumnezeu;”²⁰¹ dar acel popor care crede în Dumnezeu nu este acum sub puterea îngerilor, ci sub [domnia ] Domnului. „Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire.”²⁰² Și din nou, la Listra în Licia (Liconia), când Pavel era cu Barnaba, și în numele Domnului nostru Isus Hristos a făcut să umble, un om care era olog din naștere și când mulțimea a dorit să-i onoreze ca dumnezei datorită acțiunilor uimitoare, el le-a zis: „Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul și marea, și tot ce este în ele. El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate Neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, și timpuri roditoare, v-a dat hrană din belșug, și v-a umplut inimile de bucurie.”²⁰³ Dar faptul că toate epistolele sunt constante față de aceste declarații, voi dovedi din chiar Epistole, la momentul potrivit, când voi prezenta apostolul. Dar în timp ce eu aduc aceste dovezi cu privire la adevărurile Scripturii, și arat pe scurt și în mod conceptual lucruri care sunt afirmate în diferite feluri, îndeletniciți-vă cu ele cu răbdare și să nu le considerați ca ceva plictisitor; luând în considerare, că dovezile [lucrurilor care sunt] conținute în Scriptură nu pot fi prezentate numai din Scripturile însele.
Ștefan, care a fost ales de apostoli ca primul diacon, și care, dintre toți oamenii, a fost primul care a călcat pe urmele martiriului Domnului, fiind primul care a fost omorât pentru că l-a mărturisit pe Hristos, vorbind cu îndrăzneală printre oameni, și învățându-i, zice: „Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se așeze în Haran. Și i-a zis: Ieși din țara ta și din familia ta, și du-te în țara, pe care ți-o voi arăta… l-a strămutat în țara aceasta, în care locuiți voi acum. Din țara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă deloc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui, și seminței lui după el… i-a spus că sămânța lui va locui într-o țară străină, va fi robită, și va fi chinuită patru sute de ani. Dar neamul, căruia îi vor fi robi, îl voi judeca Eu, a zis Dumnezeu. După aceea, vor ieși, și-Mi vor sluji în locul acesta. Apoi i-a dat legământul tăierii împrejur; și astfel [Avraam], când a născut pe Isaac.”²⁰⁴ Și restul cuvintelor sale au anunțat același Dumnezeu, care a fost cu Iosif și cu patriarhii și a vorbit cu Moise.
Faptul că întreaga doctrină a apostolilor a proclamat unul și același Dumnezeu, care l-a chemat pe Avraam, care i-a făcut promisiunea moștenirii, care la vremea cuvenită i-a dat legământul circumciziunii, care i-a chemat pe urmașii lui afară din Egipt, păstrați la exterior prin circumciziune – pentru că el a dat-o ca un semn, că ei nu trebuie să fie ca Egiptenii – și că El era Creatorul tuturor lucrurilor, El a fost Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, că El a fost Dumnezeul slavei – cei care doresc pot învăța chiar din cuvintele și acțiunile apostolilor și pot contempla faptul că acest Dumnezeu este unul, deasupra Căruia nu mai este niciun altul. Dar chiar dacă ar fi un alt dumnezeu deasupra Lui, noi vom zice, pe baza [instituirii] unei comparații a calității [lucrării făcute de fiecare], că cel din urmă este superior celui de la început. Pentru că prin fapte se poate vedea omul mai bun, așa cum am arătat deja;²⁰⁵ și, pentru că acești oameni nu au să aducă ca argument nicio lucrarea a tatălui lor, numai cel din urmă se dovedește a fi Dumnezeu. Dar dacă cineva, „îndrăgostindu-se de întrebări”,²⁰⁶ își imaginează că ceea ce au declarat apostolii despre Dumnezeu ar trebui alegorizat, să ia în considerare afirmațiile mele anterioare, în care am prezentat un Dumnezeu, Fondatorul și Creatorul tuturor lucrurilor, în care le-am distrus și lăsat descoperite alegațiile; și el le va găsi în acord cu doctrina apostolilor, și în acest fel păstrând ceea ce obișnuiau ei să învețe, și au fost convinși cu privire la faptul că există un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Și când el își va goli mintea de o asemenea eroare și de aceea blasfemie împotriva lui Dumnezeu care aceasta o implică, el însuși va descoperi un motiv de a recunoaște că atât legea Mozaică cât și harul noului legământ, așa cum fiecare s-au potrivit la vremea lor, [în care au fost date], au fost date de unul și același Dumnezeu pentru binele rasei umane.
Toți cei aceia care au o minte perversă, fiind poziționată împotriva legislației mozaice, judecând-o ca fiind lipsită de asemănare și contrară cu doctrina Evangheliei, nu s-au dedicat investigării cauzelor diferențelor din fiecare legământ. Prin urmare, pentru că, în ceea ce privește opiniile lor, ei au fost lipsiți de dragostea părintească și inflatuați de Satan, fiind prinși de doctrina lui Simon Magul, au căzut în apostazie de la El care este Dumnezeu, și și-au imaginat că ei înșiși au descoperit mai mult decât apostolii, prin descoperirea unui alt dumnezeu; și au [susținut] că apostolii, într-un fel, au predicat Evanghelia, încă, sub influența opiniilor Evreiești, dar că ei sunt puri [în doctrină], și mult mai inteligenți decât apostolii. Prin urmare, și Marcion și urmașii săi au recurs la mutilarea Scripturilor, nerecunoscând unele dintre cărți de fel; și, tăind din Evanghelia după Luca și din Epistolele lui Pavel, ei au susținut că numai acestea sunt autentice, acelea pe care ei înșiși le-au scurtat în felul acela. Oricum, într-o altă lucrare,²⁰⁷ dacă Dumnezeu îmi va da [putere], îi voi respinge chiar din cele pe care ei încă le păstrează. Dar toți ceilalți, inflatuați cu numele fals de „cunoaștere”, cu certitudine recunosc Scripturile; dar ei pervertesc interpretările, așa cum am arătat în prima carte. Într-adevăr, urmașii lui Marcion aduc în mod direct blesteme la adresa Creatorului, susținând despre el că ar fi creatorul relelor, [dar] susținând o teorie mult mai tolerabilă²⁰⁸ cu privire la originea sa, [și] susținând că există două ființe, dumnezei prin natură, fiind diferiți unul de celălalt – unul fiind bun, dar celălalt rău. Oricum, cei din Valentinus, deși folosesc nume de un fel mult mai onorabil, și arată că El care este Creatorul este atât Tatăl, cât și Domnul, cât și Dumnezeu, [cu toate acestea] își expun teoria sau secta mult mai blasfemiatoare, prin susținerea faptului că El n-a fost produs de niciunul dintre acei Aeoni cu Pleroma, ci de acel defect care a fost aruncat dincolo de Pleroma. Ignoranța cu privire la Scripturi și la dispensația lui Dumnezeu a adus peste ei toate aceste lucruri. În cursul acestei lucrări voi atinge cauza diferențelor dintre legăminte pe de o parte, și, pe de lată parte, a unității și a armoniei lor.
Atât apostolii cât și ucenicii lor au învățat așa cum predică Biserica, și învățând în acest fel au fost desăvârșiți, și din acest motiv ei au fost chemați la ceea ce este desăvârșit – Ștefan, învățând aceste adevăruri, când încă era pe pământ, el a văzut gloria lui Dumnezeu, și pe Isus la dreapta sa și a exclamat, „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”²⁰⁹ A spus aceste cuvinte și a fost omorât cu pietre; și în acest fel el a împlinit doctrina perfectă, copiind în toate aspectele pe Liderul martiriului, și rugându-se pentru cei care îl ucideau, cu aceste cuvinte: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!” În acest fel au fost desăvârșiți cei care au cunoscut unul și același Dumnezeu, care de la început până la sfârșit a fost prezent cu umanitatea în diferite dispensații; așa cum declară și profetul Osea: „Eu am vorbit prorocilor, am dat o mulțime de vedenii, și am spus pilde prin proroci.”²¹⁰ Prin urmare, cei care își dau sufletele la moarte pentru Evanghelia lui Hristos – cum ar fi putut ei vorbi oamenilor în acord cu vechile opinii recunoscute? Dacă acesta ar fi fost poziția adoptată de ei, ei nu ar fi suferit; dar pentru că ei au predicat lucruri contrare acelor persoane care nu subscriau adevărului, din acel motiv ei au suferit. Prin urmare, este evident că ei nu au abandonat adevărul, ci cu toată îndrăzneala l-au predicat evreilor și grecilor. Într-adevăr, [ei au predicat] Evreilor că Isus, care a fost crucificat de ei, a fost Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii și celor morți, și că El a primit de la Tatăl Său o împărăție veșnică în Israel, așa acum am arătat; dar Grecilor ei le-au predicat un Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile și Isus Hristos, Fiul Său.
Acest lucru este arătat într-o lumină și mai clară în scrisorile apostolilor, pe care ei nu le-au trimis nici evreilor și nici grecilor, ci celor dintre Neamuri care au crezut în Hristos, confirmându-și credința lor. Pentru că atunci când anumiți oameni au venit din Iudeea la Antiohia – acolo unde pentru prima dată ucenicii Domnului au fost numiți creștini, datorită credinței lor în Hristos – și au căutat să convingă pe cei care au crezut în Domnul să se tai împrejur și să facă alte lucruri care au de a face cu ținerea legii; și când Pavel și Barnaba au plecat la Ierusalim la apostoli pentru aceste chestiuni, și întreaga Biserică a convenit împreună, Petru li s-a adresat în acest fel: „Fraților, știți că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, și să creadă. Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu, și puneți pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus.”²¹¹ După el, Iacov a vorbit după cum urmează: «Fraților, ascultați-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele.” „Și cu faptul acesta²¹² se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: «După aceea, Mă voi întoarce, și voi ridica din nou cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, și-l voi înălța din nou: pentru ca rămășița de oameni să caute pe Domnul, ca și toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri,²¹³ și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie.» De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge; și tot ceea ce nu doresc să le facă oamenii lor, să nu facă nici ei altora.”²¹⁵ Și când aceste lucruri au fost spuse și toți și-au dat consimțământul, ei le-au scris în acest fel: «Apostolii, prezbiterii (Sau: bătrâni.) și frații: către frații dintre Neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria și în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecați dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor, și v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiați împrejur și să păziți Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toții laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem niște oameni, și să-i trimitem la voi, împreună cu preaiubiții noștri Barnaba și Pavel, oamenii aceștia, care și-au pus în joc viața pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis dar pe Iuda și pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleași lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă, să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriți de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, și de curvie, și tot ceea ce nu doriți să vă facă oamenii vouă, să nu le faceți nici voi altora: lucruri de care dacă vă veți feri, veți face bine, umblând²¹⁶ în Duhul Sfânt.»” Atunci, din toate aceste pasaje este evident că ei nu au învățat existența unui alt Tată, ci a dat noul legământ al libertății celor care mai la urmă au crezut în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dar ei au indicat, în mod clar, din natura punctelor dezbătute de ei, cu privire la faptul că era sau nu necesar să se circumscrie ucenicii, că ei nu aveau nicio ideea cu privire la un alt dumnezeu.
[În acel caz] niciunul nu ar fi avut un așa ton cu privire la primul legământ, până acolo că au fost gata nici nu să mănânce împreună cu Neamurile. Pentru că chiar și Petru, cu toate că a fost trimis ca să-i învețe, și a fost constrâns de o viziune la aceea acțiune, cu toate acestea, a vorbit fără nicio ezitare, zicându-le: „Știți”, le-a zis el, „că nu este îngăduit de lege unui iudeu să se însoțească împreună cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea am venit fără cârtire când m-ați chemat;”²¹⁷ indicând prin aceste cuvinte, că el nu ar fi venit la ei dacă nu i-ar fi fost poruncit. Din același motiv nici nu le-ar fi dat botezul atât de prompt, dacă nu i-ar fi auzit profețind atunci când Duhul Sfânt s-a coborât peste ei. Și, prin urmare, el a exclamat: „Se poate opri apa ca să nu fie botezați aceștia, care au primit Duhul Sfânt ca și noi?”²¹⁸ În același timp, el a convins pe cei care au fost cu el și a arătat că, dacă Duhul Sfânt nu s-ar fi coborât peste ei, s-ar fi putut găsi cineva care să obiecteze cu privire la botezul lor. Și apostolii care erau cu Iacov au îngăduit ca Neamurile să acționeze în libertate, dându-ne în mâna Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dar și ei, deși cunoșteau același Dumnezeu, au continuat în ținerea regulilor vechi; așa încât chiar și Petru, temându-se ca nu cumva să fie criticat de ei, deși la început a mâncat cu Neamurile, datorită viziunii și a Duhului care s-a coborât peste ei, totuși, când au venit unii de la Iacov, s-a retras și nu a mâncat cu ei. Pavel a spus că și Barnaba a făcut același lucru.²¹⁹ În acest fel apostolii, pe care Domnul i-a făcut martori ai tuturor acțiunilor și a fiecărei doctrine – pentru că în fiecare situație îl găsim pe Petru, și Iacov, și Ioan prezenți cu El – au acționat cu scrupulozitate în acord cu dispensația legii lui Moise, arătând că a fost de la unul și același Dumnezeu; lucru pe care cu siguranță ei nu l-ar fi făcut, așa cum am zis deja, dacă ei ar fi învățat de la Domnul [că a existat] un alt Tată pe lângă El care a stabilit dispensația legii.

Capitolul XIII – Respingerea opiniei că Pavel a fost singurul apostol care avea cunoașterea adevărului

Legat de acei (marcioniți) care susțineau că numai Pavel a cunoscut adevărul și că față de el taina s-a manifestat prin revelație, să-l lăsăm pe Pavel să-i convingă, atunci când zice că unul și același Dumnezeu a lucrat în Petru pentru apostolatul celor circumscriși și în el pentru cel al Neamurilor.²²⁰ Prin urmare, Petru a fost un apostol al aceluia Dumnezeu al căruia era și Pavel; și El pe care l-a predicat Petru ca Dumnezeu printre cei circumscriși, și în același fel Fiul lui Dumnezeu, a fost [predicat] și de Pavel printre Neamuri. Pentru că Domnul nostru nu a venit niciodată să-l mântuie numai pe Pavel, și nici nu este Dumnezeu limitat în mijloace, ca El să aibă numai un apostol care să cunoască dispensația Fiului Său. Și din nou, atunci când Pavel spune: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”²²¹ el arată, în mod clar, că nu a fost numai unul, ci că erau mulți cei ce obișnuiau să predice adevărul. Și din nou, în Epistola către Corinteni, când el a pomenit pe toți cei care l-au văzut pe Dumnezeu²²² după înviere, el continuă prin a zice, „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi așa propovăduim, și voi așa ați crezut”,²²³ recunoscând ca una și aceeași predicare a tuturor celor care l-au văzut pe Dumnezeu²²⁴ după învierea din morți.
Domnul a răspuns lui Filip, care a dorit să vadă pe Tatăl: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl?» Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, și Tatăl este în Mine; și deci voi îl cunoașteți și l-ați văzut.”²²⁵ Prin urmare, acestor oameni le-a adus Domnul mărturia că în El Însuși ei, atât că, l-au cunoscut, cât și l-au văzut pe Tatăl (și Tatăl este adevăr). Atunci, a susține că acești oameni nu au cunoscut adevărul, este ca și cum ai acționa de partea mărturiei false și a celor care au fost înstrăinați de doctrina lui Hristos. Pentru că, de ce a trimis Domnul pe cei doisprezece la oile pierdute ale lui Israel,²²⁶ dacă oamenii aceștia nu au cunoscut adevărul? De asemenea, cum au predicat cei șaptezeci dacă, ei înșiși, nu ar fi cunoscut dinainte adevărul despre ceea ce se predică? Sau cum se putea ca Petru să fi în ignoranță, el căruia Domnul i-a dat mărturia că nu carnea și sângele i-au descoperit, ci Tatăl, care este în cer?²²⁷ Mai departe, exact așa cum „Pavel [a fost] apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, și prin Dumnezeu Tatăl,”²²⁸ tot [așa și cu ceilalți;]²²⁹ Fiul într-adevăr i-a condus la Tatăl, dar Tatăl li l-a descoperit pe Fiul.
Pavel a consimțit la [cererea] celor care l-au chemat la apostoli, pe baza chestiunii [care s-a ridicat], și a mers la ei, la Ierusalim cu Barnaba, nu fără un motiv, ci pentru ca libertatea Neamurilor să poată fi confirmată de ei, el însuși zice, în Epistola către Galateni: „După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; și am luat cu mine și pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, și le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri.”²³⁰ Și din nou el zice, „noi nu ne-am supus și nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar,²³¹ pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” Acum, dacă cineva ar analiza cu atenție, din Faptele Apostolilor, vremea despre care se scrie că el s-a suit la Ierusalim mânat de chestiunile mai sus menționate, va descoperi că acei ani menționați de Pavel coincid cu aceasta. Deci afirmația lui Pavel se armonizează cu, și este identică cu, mărturia lui Luca despre apostoli.

Capitolul XIV – Dacă Pavel ar fi cunoscut niște taine nedescoperite celorlalți apostoli, Luca, însoțitorul său permanent și împreună călător cu el, nu putea să fie ignorant cu privire la ele; nici nu se putea ca adevărul să stea ascuns de el, singurul prin care învățăm multe și importante particularități ale istoriei Evangheliei

Faptul că Luca era nedespărțit de Pavel și împreună lucrător cu el în Evanghelie, este clar evidențiat de el însuși, nu ca un subiect de mândrie, ci ca o legătură care să se aplice și cu privire la adevărul însuși. Pentru că el spune că atunci când Barnaba, și Ioan care se numea Marcu, au format o echipă separată de Pavel și au mers pe mare la Cipru, „noi am venit la Troa”;²³² și când Pavel a văzut într-un vis un bărbat din Macedonia, zicând, „Pavele, treci în Macedonia, și ajută-ne!” „Îndată” zice el, „am căutat să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia.” Și mai departe, cu multă atenție, el prezintă tot restul călătoriei lor până la Filipi și modul în care au adus primul mesaj: „Am șezut jos” zice el, „și am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă”,²³³ și unele au crezut, chiar și o mare mulțime. Și din nou, el zice, „Iar noi, după zilele praznicului Azimilor, am plecat cu corabia din Filipi, și, în cinci zile, am ajuns la ei în Troa, unde am stat șapte zile.”²³⁴ El ne relatează și toate [detaliile] care au mai rămas din această călătorie cu Pavel, indicând cu toată atenția atât locurile și orașele și numărul de zile, până când au plecat la Ierusalim; și ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel acolo,²³⁵ cum el a fost trimis la Roma legat; numele sutașului care l-a luat în grijă;²³⁶ și însemnele corăbiilor și modul în care au naufragiat;²³⁷ și insula pe care au scăpat și cum au fost primiți acolo cu bunătate, Pavel vindecând pe mai marele insulei; și cum ei au mers cu corabia de acolo la Puzole și de acolo au sosit la Roma; și câtă vreme au stat la Roma. Pentru că Luca a fost prezent la toate aceste întâmplări, el le-a notat în scris, cu atenție, așa încât el să nu poată fi învinuit de fals sau de mândrie, pentru că toate aceste [particularități] au dovedit atât că el era un senior față de toți cei care au învățat altfel, cât și că el nu a fost ignorant cu privire la adevăr. Faptul că el nu a fost numai un simplu urmaș, ci și un împreună lucrător cu apostolii, dar în mod special cu Pavel, Pavel însuși a declarat în Epistole, zicând: „Căci Dima… m-a părăsit și a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia. Numai Luca este cu mine.”²³⁸ Prin aceasta el arată că era mereu legat de el și nedespărțit de el. Și din nou el zice, în Epistola către Coloseni: „Luca, doctorul preaiubit, și Dima, vă trimit sănătate.”²³⁹ Dar cu siguranță că dacă Luca, care mereu a predicat în compania lui Pavel, și este numit de el „preaiubit”, și împreună cu el a făcut lucrarea unui evanghelist, și i-a fost încredințată transmiterea Evangheliei nouă, nu a învățat nimic diferit de la el (Pavel), așa cum a arătat din cuvintele sale, cum pot acești oameni, care niciodată nu au fost cu Pavel, să se mândrească că ei au învățat taine ascunse și inexprimabile?
Faptul că Pavel a învățat cu simplitate ceea ce știa el, nu numai pe cei care au fost [angajați] cu el, ci și pe cei care l-au auzit, o face de clar chiar el. Pentru că atunci când episcopii și prezbiterii care au venit din Efes și din alte orașe din jur s-au adunat la Milet, pentru că el se grăbea la Ierusalim pentru a sărbători Rusaliile, după ce le-a adeverit multe lucruri, și a spus ce are să se întâmple cu el al Ierusalim, a adăugat: „știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți aceia, în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului,²⁴⁰ pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.”²⁴¹ Mai departe, referindu-se la învățătorii răi care vor apărea, el a zis: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” El spune: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” În acest fel apostolul, în mod simplu și fără a ținea cont de persoană, a dat tuturor, ceea ce ei înșiși au învățat de la Domnul. Și în același fel, fără a ține cont de persoană, Luca ne-a dat nouă ceea ce a învățat de al ei, așa cum el însuși a mărturisit, zicând: „după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, și au ajuns slujitori ai Cuvântului”.²⁴²
Dacă cineva pune de o parte pe Luca, ca unul care nu a cunoscut adevărul, [făcând așa], el va respinge în mod vădit aceea Evanghelie a cărui ucenic pretinde că este. Pentru că prin el noi am devenit familiarizați cu foarte multe și importante părți ale Evangheliei; de exemplu, nașterea lui Ioan, istoria lui Zaharia, venirea îngerului către Maria, exclamația Elisabetei, coborârea îngerilor la păstori, cuvintele spuse de ei, mărturia Anei și a lui Simeon cu privire la Hristos și că la vârsta de doisprezece ani El a fost lăsat în urmă în Ierusalim; de asemenea, botezul lui Ioan, numărul de ani ai Domnului când El a fost botezat și că acest lucru a avut loc în al cincisprezecilea an al lui Tiberiu Cezar. Și în calitatea Sa de învățător, aceasta este ceea ce El a zis bogaților: „Dar, vai de voi, bogaților, pentru că voi v-ați primit aici mângâierea”²⁴³ și „Vai de voi, care sunteți sătui acum! Pentru că voi veți flămânzi! Vai de voi, care râdeți acum, pentru că voi veți plânge și vă veți tângui” și „Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot așa făceau părinții lor cu prorocii mincinoși.” Tot felul de lucruri de genul celor care urmează, noi le-am cunoscut numai prin Luca (și numeroase acțiuni ale Domnului, noi am învățat despre ele de la el, acelea pe care toți [Evangheliștii] le notează): mulțimea de pești pe care însoțitorii lui Petru i-au prins, atunci când Domnul le-a poruncit să arunce mrejile;²⁴⁴ femeia care a suferit timp de optusprezece ani, și a fost vindecată în ziua de Sabat;²⁴⁵ omul care avea dropică, pe care Domnul l-a vindecat în ziua de Sabat și modul în care s-a apărat pe Sine pentru că a făcut o vindecare în aceea zi; cum El și-a învățat ucenicii să nu aspire după locurile dintâi; cum noi ar trebui să-i invităm pe cei săraci și slabi, care nu ne pot recompensa; omul care a bătut la ușă la miezul nopții pentru a obține pâinile, și le-a obținut, datorită urgenței insistenței sale;²⁴⁶ cum, atunci când [Domnul nostru] a stat la masă cu Fariseii, o femeie care era păcătoasă i-a sărutat picioarele și i le-a uns cu ulei, împreună cu ceea ce Domnul i-a spus lui Simon legat de ea despre cei doi datornici;²⁴⁷ de asemenea, despre pilda bogatului care a adunat bunătățile care au ajuns la el, și căruia i s-a spus, „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”²⁴⁸ și asemănătoare cu aceasta, cea a bogatului care era îmbrăcat în purpură și se îmbuiba și săracul Lazăr;²⁴⁹ de asemenea, răspunsul pe care El l-a dat ucenicilor Săi când ei au zis, „Mărește-ne credința”;²⁵⁰ de asemenea, conversația sa cu Zaheu, vameșul;²⁵¹ de asemenea, despre Fariseul și vameșul care se rugau în templu în același timp;²⁵² de asemenea, despre cei zece leproși pe care El i-a curățit în mod simultan;²⁵³ de asemenea, cum El a dat poruncă ca orbii și ologii să fie adunați de pe străduțe și străzi la nuntă;²⁵⁴ de asemenea, pilda judecătorului care nu se temea de Dumnezeu, pe care insistența văduvei l-a determinat să satisfacă cauza ei;²⁵⁵ și despre smochinul din vie care nu a produs roade. De asemenea, acestea sunt multe din particularitățile care se pot regăsi numai la Luca, de care se folosește atât Marcion cât și Valentinus. Și pe lângă acestea, [el înregistrează] ceea ce [Hristos] a zis ucenicilor Săi pe drum, după înviere și cum ei L-au recunoscut la frângerea păinii.²⁵⁶
Atunci, desigur, urmează că acești oameni trebuie, fie să primească și ce a mai rămas din narațiune, sau altfel vor trebuie să respingă și aceste părți. Pentru că nicio persoană de bun simț, nu le poate permite să privească ceva din cele relatate de Luca ca fiind adevărate, și să pună de o parte altele, ca și cum el nu ar fă făcut cunoscut adevărul. Și dacă, într-adevăr, urmașii lui Marcion resping acestea, atunci ei nu vor avea nicio Evanghelie; pentru că, tăind-o pe cea după Luca, așa cum deja am spus, ei se laudă că ar avea Evanghelia [în ceea ce rămâne]. Dar urmașii lui Valentinus trebuie să renunțe la vorbirile lor zadarnice; pentru că ei au folosit din aceea [Evanghelie] multe ocazii pentru propriile speculații, pentru a da o interpretare incorectă la ceea ce era bine spus. Dacă, pe de altă parte, ei se simt constrânși să primească și părțile care au rămas, atunci, studiind Evanghelia întreagă, și doctrina apostolilor, ei vor găsi necesar să se pocăiască, ca să poată fi mântuiți din pericolul [la care si se expun].

Capitolul XV – Respingerea ebioniților, care au discreditat autoritatea Sfântului Apostol Pavel, din scrierile Sfântului Luca, care trebuie primite ca un întreg. Expunerea ipocriziei, înșelării și mândriei gnosticilor. Apostolii și ucenicii lor au cunoscut și au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul lumii

Noi afirmăm același lucru împotriva acelora care nu-l recunosc pe Pavel ca un apostol: că ei vor trebui, fie să respingă celelalte cuvinte ale Evangheliei la cunoștința căruia am ajuns numai prin Luca, și să nu facă uz de ele; fie, dacă ei acceptă toate acestea, trebuie în mod necesar să admită și mărturie despre Pavel, pe care o face atunci când el (Luca) ne spune că Domnul i-a vorbit la început din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești? Eu sunt Isus, pe care-L prigonești”;²⁵⁷ și mai departe lui Anania îi spune despre el: „Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților, și înaintea fiilor lui Israel; și îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.”²⁵⁸ Prin urmare, cei care nu-l acceptă pe el [ca învățător], care a fost ales de Dumnezeu pentru acest scop, pentru ca, cu îndrăzneală, să ducă numele Lui, fiind trimis la națiunile mai înainte menționate, disprețuiesc alegerea lui Dumnezeu și se separă pe ei înșiși de compania apostolilor. Pentru că ei nici nu pot susține că Pavel nu a fost apostol, când el a fost ales pentru acest scop; nici nu-l dovedi pe Luca ca fiind vinovat de fals, atunci când el proclamă adevărul față de noi cu toată diligența. Într-adevăr, se poate ca tocmai aceasta să fi avut Dumnezeu în vedere când a trimis multe adevăruri ale Evangheliei, prin instrumentalitatea lui Luca, pe care toți ar trebui să-l considere ca în mod necesar folositor, pentru ca fiecare persoană, urmând mărturia sa ulterioară, care tratează despre acțiunile și doctrina apostolilor și susținând regula necompromisă a adevărului, să poată fi mântuită. Prin urmare, mărturia sa este adevărată și doctrina apostolilor este clară și neclintită, ne susținând nimic contrar; nici nu au învățat, în privat, un set de doctrine, și un altul în public.
Acesta este subterfugiul unor persoane false, seducători răi, și ipocriți, așa cum acționează cei care sunt ai lui Valentinus. Acești oameni țin discursuri față de mulțime, despre cei care aparțin Bisericii, pe care ei îi numesc „vulgari” și „ecleziastici”.²⁵⁹ Cu aceste cuvinte, care imită exprimarea noastră, îi prind pe cei mai simpli, și îi momesc, pentru ca acești [nătărăi] să-i asculte deseori; și mai departe aceștia sunt întrebați²⁶⁰ despre noi, cum se poate că deși ei susțin doctrine similare cu a noastre, noi, fără vreun motiv, ne ținem la distanță de compania lor; și [cum se face că] în timp ce spunem aceleași lucruri și susținem aceleași doctrine, noi îi numim eretici? Atunci când în felul acesta, prin intermediul întrebărilor, ei răstoarnă credința unora și fac din ei ascultători incontestabili ai lor, ei le descriu în privat taina inexprimabilă a Pleromei lor. Dar ei sunt total înșelați, cine își imaginează că ei ar putea să învețe din texte Scripturale citate de eretici, aceea [doctrină] pe care cuvintele lor o învață în mod plauzibil.²⁶¹ Pentru că eroarea este plauzibilă și are asemănări cu adevărul, dar cere să fie deghizată; în timp ce adevărul este fără mască și, prin urmare, a fost încredințat copiilor. Și dacă, într-adevăr, vreunul din ascultătorii lor cere explicații, sau începe să aducă obiecții la dresa lor, ei afirmă că el este unul din cei care nu este capabil să primească adevărul și că nu are în el sămânța de sus [derivată] din Mama lor; și nici nu-i dă vreun răspuns, ci în mod simplu declară că el este din regiunile intermediare, care aparțin naturii animale. Dar dacă cineva cedează în fața lor, ca o oaie, și le urmează practica și „răscumpărarea” lor, acela este lăudat până acolo că el crede că nu este nici în cer nici pe pământ, ci că a trecut prin Pleroma; și îmbrățișându-și deja îngerul lui, el umblă cu pas apăsat și o înfățișare disprețuitoare, având toate aerele pompoase ale unui cocoș. Sunt printre ei unii care susțin, cu o anumită îngâmfare, că omul care vine de sus trebuie să urmeze un traseu bun al conduitei; de aceea ei pretind și o seriozitate [a comportamentului]. Majoritatea devenind batjocoritori, ca și cum deja ar fi perfecți, și trăind fără a acorda atenție [aparențelor], mai mult, disprețuind [ceea ce este bun], se numesc pe ei înșiși „cel spiritual”, și susțin că ei deja a devenit familiarizați cu acel loc de înviorare care este în interiorul Pleromei.
Hai să ne întoarcem la aceeași linie a argumentației [urmărită până acum]. Pentru că dacă s-a declarat în mod limpede că cei care sunt predicatorii adevărului și apostolii libertății nu au numit pe nimeni altcineva Dumnezeu, sau nu l-au numit Domn, în afară de singurul Dumnezeu Tatăl și Cuvântul Său care are preeminența în toate lucrurile; atunci trebuie să fie clar dovedit că ei (apostolii) l-au mărturisit ca Domnul Dumnezeu, pe El, care a fost Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit și lui Moise, i-a dat dispensația legii și care i-a chemat pe părinți; și că ei nu cunoșteau niciun altul. Deci, opinia, despre Dumnezeu, a apostolilor și a celor (Marcu și Luca) care au învățat din cuvintele lor, a fost făcută de cunoscut.

Capitolul XVI – Dovezile din scrierile apostolice despre faptul că Isus Hristos a fost Unul și Același, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect și om perfect

Dar²⁶² sunt unii care spun că Isus a fost numai un receptacul al lui Hristos, peste care Hristos, ca un porumbel, a coborât de sus și că atunci când El l-a proclamat pe nenumitul Tată, El a intrat în Pleroma într-un fel incomprehensibil și invizibil: pentru că El a fost de neînțeles nu numai pentru oameni, ci și chiar de acele puteri și virtuți care sunt în cer, și că Isus a fost Fiul, dar că²⁶³ Hristos a fost Tatăl și Tatăl lui Hristos, Dumnezeu; în timp ce alții zic că El a suferit doar într-o aparență exterioară, fiind impasibil din punct de vedere natural. Mai departe, valentinienii, susțin că Isus cel dispensațional a fost același cu cel care a trecut prin Maria, peste care a coborât acel Mântuitor din [zonele] înălțate, care a fost numit Pan,²⁶⁴ pentru că El a posedat numele (vocabula) tuturor acelora care l-au produs pe El; dar că [acesta din urmă] a împărtășit cu El, cel dispensațional, puterea sa și numele Său; așa încât prin mijloacele Lui moartea a fost abolită, dar Tatăl a fost făcut de cunoscut prin acel Mântuitor care a coborât de sus, care ei susțin că ar fi El Însuși receptacul lui Hristos și a întregii Pleroma; mărturisind, într-adevăr, cu limba un Hristos Isus, dar fiind divizat în [adevărata] opinie; pentru că, așa cum am observat deja, este obiceiul acestor oameni să spună că a existat un singur Hristos care a fost produs de către Monogenes, pentru confirmarea Pleromei; dar că altul, Mântuitorul, a fost trimis [înainte] pentru glorificarea Tatălui; și încă unul, cel dispensațional, pe care ei îl prezintă că ar fi suferit, care a și purtat [în El Însuși] pe Hristos, acel mântuitor care s-a întors în Pleroma. Prin urmare, eu consider necesar să luăm în considerare întreaga gândire a apostolilor despre Domnul nostru Isus Hristos, și să arătăm că nu numai că nu au susținut asemenea opinii despre El; ci, mai mult, ei au anunțat, prin Duhul Sfânt, că cei care vor învăța asemenea doctrine erau agenți ai lui Satan, trimiși pentru a răsturna credința unora și pentru a-i îndepărta de viață.
Am dovedit în mod suficient, chiar din cuvintele lui Ioan însuși, că Ioan a cunoscut unul și același Cuvânt al lui Dumnezeu, că El a fost singurul născut și că El s-a întrupat pentru mântuirea noastră; Isus Hristos Domnul nostru. Și Matei recunoaște unul și același Isus Hristos, prezentând nașterea Sa ca un om din Fecioară,²⁶⁵ exact așa cum Dumnezeu a promis lui David că va ridica din sămânța trupului său un Rege veșnic, făcând aceeași promisiune lui Avraam cu mult timp înainte, zice: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”.²⁶⁶ Mai departe, pentru a elibera mintea noastră de suspiciunea cu privire la Iosif, el zice: „Iar nașterea lui Hristos²⁶⁷ a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” Mai departe, atunci când Iosif avea de gând s-o lase pe Maria, pentru că ea s-a dovedit a fi cu copil, [Matei ne spune despre] îngerul lui Dumnezeu care a stat lângă el și a zis: „Nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.” Însemnând, în mod clar, atât că a fost împlinită promisiunea făcută părinților, că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o fecioară, cât și că El Însuși a fost Hristos Mântuitorul despre care au spus dinainte profeții; nu, așa cum susțin acești oameni, că Isus a fost El cel născut din Maria, dar că Hristos a fost El cel care s-a coborât de sus. Matei a putut să spună cu certitudine, „Iar nașterea lui Isus a fost așa”; dar Duhul Sfânt, pentru că a văzut dinainte pe corupătorii [adevărului] și păzind prin anticipare împotriva înșelării lor, îi zice lui Matei: „Iar nașterea lui Hristos a fost așa”; și că El este Emanuel, ca nu cumva din întâmplare noi să-l considerăm pe El ca un simplu om: pentru că „nu prin voia cărnii, nici prin voia omului, ci prin voia lui Dumnezeu Cuvântul S-a făcut trup”;²⁶⁸ și că noi nu trebuie să ne imaginăm că Isus a fost unul și Hristos un altul, ci trebuie să-i cunoaștem ca fiind unul și același.
Pavel, atunci când scrie Romanilor, a explicat tocmai acest punct: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ceea ce privește trupul, iar în ceea ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.”²⁶⁹ Si mai departe, scriind romanilor despre Israel, el zice: „A căruia sunt patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.”²⁷⁰ Și mai departe, în Epistola către Galateni, el zice: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”,²⁷¹ indicând, în mod clar, un singur Dumnezeu, care a făcut, prin profeți, promisiuni cu privire la Fiul și un Isus Hristos Domnul, care era din sămânța lui David după nașterea Sa din Maria; și că Isus Hristos a fost numit Fiul lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, prin învierea din morți, ca fiind primul născut în toată creația,²⁷² Fiul lui Dumnezeu fiind făcut Fiul omului, pentru ca prin El noi să putem primi înfierea – sprijinirea umanității,²⁷³ și primirea și îmbrățișarea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv și Marcu zice: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în prorocul.”²⁷⁴ Cunoscând unul și același Fiu al lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost anunțat de profeți, care din rodul trupului lui David a fost Emanuel, „mesagerul marelui sfat al Tatălui”; prin care Dumnezeu a făcut să apară primăvara peste casa lui David și i-a ridicat un corn de mântuire, „El a pus o mărturie în Iacov”,²⁷⁵ așa cum zice David atunci când vorbește despre cauzele nașterii Sale: „El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naște, și care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, și să păzească poruncile Lui.”²⁷⁶ Și mai departe îngerul a zis, atunci când aducea vestea bună Mariei: „El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David”,²⁷⁷ recunoscând că El care este Fiul Celui Preaînalt; este El Însuși același și Fiul lui David. Și David, cunoscând prin Duhul dispensația venirii acestei Persoane, prin care El este suprem peste cei vii și cei morți, l-a mărturisit pe El ca Domn, stând la dreapta Tatălui Celui Preaănalt.²⁷⁸
Simeon – el care a primit o comunicare din partea Duhului Sfânt că nu va vedea moartea până când îl va vedea mai întâi pe Isus Hristos – luând-L în mâinile sale pe primul născut al Fecioarei Maria a binecuvântat pe Domnul zicând: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel”,²⁷⁹ în acest fel mărturisind că Isus, copilul pe care îl ținea în brațele sale, născut din Maria, era Hristos Însuși, Fiul lui Dumnezeu, lumina tuturor, slava lui Israel și pacea și odihna celor care au adormit. Pentru că el a jefuit deja oamenii, prin înlăturarea ignoranței lor, conferindu-le propria Lui cunoaștere, și răspândind pretutindeni pe cei care l-au cunoscut pe El, așa cum zice Isaia: „Cheamă numele Său, distruge repede, împarte repede.”²⁸⁰ Mai departe, acestea sunt lucrările lui Hristos. Prin urmare, El a fost Hristos Însuși, care fiind purtat de Simeon [în brațele lui] acesta a binecuvântat pe Cel Preaînalt; pentru că a putut vedea pe cel pentru care păstorii au lăudat pe Dumnezeu; pe care Ioan, în timp ce era încă în pântecele mamei sale, și El (Hristos) în cel al Mariei, l-a recunoscut ca Domn, l-a salutat săltând; pe care Magii, atunci când l-au văzut, l-au adorat și i-au adus darurile lor [Lui], așa cum deja am spus, și s-au prosternat înaintea Regelui Etern, și au plecat pe un alt drum, ne mai întorcându-se pe drumul Asirienilor. „Pentru că înainte ca copilul să știe să strige tată sau mamă, El va primi puterea Damascului și prăzile Samariei, împotriva regelui Asirie”,²⁸¹ declarând, într-adevăr într-un fel misterios, dar emfatic că Domnul a luptat cu o mână ascunsă împotriva lui Amalec.²⁸² Și din acest motiv, El a lichidat imediat pe copiii care aparțineau casei lui David, a căror destin fericit a fost să se nască în aceea vreme, pentru ca El să-i poate trimite înainte în împărăția Sa; El, pentru că El Însuși a fost un copil, a aranjat așa ca copiii umani să fie martiri, uciși, conform Scripturii, de dragul lui Hristos, care s-a născut în Betleemul lui Iuda, în cetatea lui David.²⁸³
Domnul a zis ucenicilor Săi, după înviere: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?”²⁸⁴ Și mai departe El le zice: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: „Așa este scris, și așa trebuia să pătimească Hristos, și să învie a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor.”²⁸⁵ Acum, El este Cel care s-a născut din Maria; pentru că El spune: „Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri și să fie respins și crucificat, și a treia zi să învieze din nou.”²⁸⁶ Prin urmare, Evanghelia nu cunoaște niciun alt fiu al omului în afară de El care a fost al Mariei, și care a suferit, și nu Hristosul care s-a îndepărtat de Isus înainte de patimă; ci El, cel care s-a născut, este cunoscut ca Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, și că acesta a și suferit și a înviat din nou, așa cum, în adevăr zice, Ioan, ucenicul Domnului: „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveți viața în Numele Lui”²⁸⁷ – văzând dinainte acest sistem blasfemiator care, atât cât le stă lor în putință, îl divide pe Domnul, zicând că El a fost format din două substanțe diferite. Acesta este motivul pentru care el ne-a adus mărturie și în Epistolele sale: „Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină anticrist, să știți că acum s-au ridicat mulți anticriști: prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă; Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri. V-am scris nu că n-ați cunoaște adevărul, ci pentru că îl cunoașteți, și știți că nicio minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul.”²⁸⁸
Pentru că cei menționați înainte, deși, cu certitudine, ei mărturisesc cu gura un Isus Hristos, se fac nebuni, gândind un lucru și spunând un altul;²⁸⁹ pentru că ipotezele lor diferă, așa cum am arătat deja, susținând, [așa cum și fac], că o Ființă a suferit și s-a născut și aceea fost Isus; dar că o alta a fost ceea care a coborât peste El, și aceea a fost Hristos, care s-a și înălțat din nou; și ei argumentează, că el care purcede de la Demiurg, sau că el care a fost dispensațional, sau că el care a ieșit din Iosif, a fost ființa supusă suferinței; dar peste cel din urmă coboară din [locuri] invizibile și inexprimabile primul, care ei susțin că este incomprehensibil, invizibil și impasibil: deci ei se rătăcesc de la adevăr, pentru că doctrina lor se îndepartă de El care este adevăratul Dumnezeu, fiind ignoranți cu privire la faptul că singurul Său Cuvânt născut, care este mereu prezent cu rasa umană, s-a unit cu și s-a amestecat cu propria Sa creație, în acord cu voia Tatălui, și a devenit trup, este Însuși Isus Hristos Domnul nostru, care a suferit pentru noi, și a înviat pentru noi, și care va veni din nou în slava Tatălui Său, pentru a învia trupul, și pentru a arăta mântuirea, și pentru aplicarea dreptei judecății tuturor celor care au fost făcuți prin El. Prin urmare, așa cum am arătat, există un Dumnezeu Tatăl și un Hristos Isus, care a venit prin intermediul tuturor aranjamentelor dispensaționale [legate de El], și a adunat împreună toate lucrurile în Sine.²⁹⁰ Dar în toate privințele El este om, întocmirea lui Dumnezeu; și deci El a luat omul în Sine, invizibilul devenind vizibil, incomprehensibilul fiind făcut cunoscut, impasibilul devenind capabil de suferință, și Cuvântul fiind făcut om, deci adunând în Sine toate lucrurile: pentru ca așa cum și în lucrurile superceleste, spirituale și invizibile, Cuvântul lui Dumnezeu este suprem, tot așa și în lucrurile vizibile și materiale El să poată poseda supremația, și, luând asupra Sa preeminența, și în timp ce așezându-se pe Sine ca și Cap al Bisericii, El poate atrage toate lucrurile la Sine la vremea potrivită.
În El nimic nu este incomplet sau în afara vremii potrivite, exact așa după cum în Tatăl nu este nimic lipsit de armonie. Pentru că toate aceste lucruri au fost dinainte cunoscute de Tatăl; dar Fiul le-a realizat la vremea potrivită în ordinea și succesiunea perfectă. Acesta a fost motivul pentru care, atunci când Maria Îi solicita [Lui] să [facă] miracolul minunat cu vinul, și era dornic înainte de vreme să fie părtaș²⁹¹ la un pahar cu semnificație emblematică, Domnul, mustrând graba ei prematură, a zis: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.”²⁹² – așteptând acel moment care era dinainte cunoscut de Tatăl. Și acesta este motivul pentru care, atunci când deseori oameni au dorit să-L omoare, se spune, „nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-i sosise ceasul să fie luat”;²⁹³ nici vremea suferinței Sale, care au fost dinainte cunoscute de Tatăl; așa cum zice și profetul Habacuc: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ți aminte de îndurările Tale.”²⁹⁴ Și Pavel spune: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.”²⁹⁵ Prin acestea este făcut cunoscut că toate lucrurile care au fost cunoscute dinainte de Tatăl, Domnul nostru le-a împlinit în ordinea, la vremea și ora lor, cunoscută dinainte și potrivită, fiind într-adevăr unul și același, dar bogat și mare. El împlinește voia bogată și comprehensivă a Tatălui Său, pentru că El este Însuși Mântuitorul celor care sunt mântuiți, și Domnul celor care sunt sub autoritate, și Dumnezeul acelor lucruri care au fost formate, singurul născut din Tatăl, Hristos care a fost anunțat și Cuvântul lui Dumnezeu, care a devenit încarnat atunci când a venit împlinirea vremii, în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului.
Sunt în afara dispensației [creștine] toți cei care, sub pretextul cunoașterii, înțeleg că Isus a fost unul și Hristos altul și Singurul născut un altul, din care este Cuvântul, și că Mântuitorul este un altul, despre care acești discipoli ai erori au susținut că sunt produsul celor care au fost făcuți aeonuri într-un stadiu de degenerare. Asemenea oameni apar pe dinafară ca niște oi; pentru că ei par să fie ca noi, prin ceea ce spun în public, repetând aceleași cuvinte ca și noi; dar în interior ei sunt lupi. Doctrina lor este ucigătoare, evocând, așa cum fac, un număr de dumnezei și simulând mai mulți Tați, dar înjosind și împărțind în multe feluri pe Fiul lui Dumnezeu. Aceștia sunt cei împotriva cărora Domnul ne-a avertizat dinainte; și ucenicul Său, în Epistola deja menționată, ne poruncesc să-i evităm, atunci când spune: „Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul! Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre.”²⁹⁶ Și mai departe el zice în epistolă: „Căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh, care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist.”²⁹⁷ Aceste cuvinte sunt în acord cu ceea ce s-a spus în Evanghelie, că „Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi”. De aceea el exclamă din nou în Epistola sa, „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu”,²⁹⁸ cunoscând că Isus Hristos este unul și același, căruia porțile cerurilor i-au fost deschise, datorită faptului că a luat asupra Lui trup: și care va veni în același trup în care El a suferit, revelând gloria Tatălui.
Pavel, vorbind romanilor, este de acord cu aceste afirmații și declară: „cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos.”²⁹⁹ Din aceasta rezultă că el nu a știut nimic despre acel Hristos care s-a îndepărtat de Isus; și nici n-a știut nimic de un Mântuitor de sus, care ei susțin că ar fi impasibil. Pentru că dacă, într-adevăr, unul a suferit, și celălalt a rămas incapabil de suferință, și unul a fost născut, dar celălalt a coborât peste cel care a fost născut, și l-a părăsit din nou, nu este prezentat unul, ci doi. Dar faptul că apostolul L-a cunoscut ca unul, atât cel care a fost născut cât și cel care a suferit, adică Isus Hristos, ni-l el spune mai departe în Epistolă: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.”³⁰⁰ Dar mai departe, arătând că Hristos a suferit și El Însuși a fost Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, și ne-a răscumpărat cu sângele Său la vremea hotărâtă dinainte, el zice: „Căci cum este aceasta, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți? Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.”³⁰¹ El declară în modul cel mai clar că aceeași ființă care s-a lăsat ținut de, și a trecut prin suferință, și și-a vărsat sângele pentru noi, a fost atât Hristos cât și Fiul lui Dumnezeu, care a și înviat din nou, și a fost luat în cer, așa cum [Pavel] însuși zice: „Dar în același timp, Hristos [este, cel care] a murit, și mai degrabă, că a înviat din nou, cel care este chiar la dreapta lui Dumnezeu.”³⁰² Și mai departe, „Știind că Hristos, odată înviat din moarte, nu mai moare”³⁰³ pentru că, așa cum el însuși vede dinainte, prin Duhul, subdiviziunile învățătorilor răi [cu privire la persoana Domnului], și dorind să le răpească orice ocazie de a șicana, el spune ceea ce deja a fost afirmat, [și declară]: Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.”³⁰⁴ El nu spune aceasta numai celor care vor să audă. Nu vă înșelați, [zice el tuturor]: Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este unul și același, care a suferit împăcându-ne pe noi cu Dumnezeu și a înviat din morți; care este acum la dreapta Tatălui și desăvârșit în toate lucrurile; „care, atunci când a fost lovit, nu a lovit înapoi; care, atunci când El a suferit, nu a amenințat”;³⁰⁵ și când a trecut prin tiranie, El s-a rugat Tatălui Său ca El să-i ierte pe cei care l-au crucificat. Pentru că El Însuși aduce cu adevărat mântuire: pentru că El este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Însuși Singurul născut din Tatăl, Hristos Isus Domnul.

Capitolul XVII – Apostolii învață că nu Hristos, nici Mântuitorul, ci Duhul Sfânt a fost Cel care a coborât peste Isus. Motivul acestei coborâri

Cu siguranță, ar fi stat în puterea apostolilor să declare că Hristos a coborât peste Isus, sau că așa numitul Mântuitor superior [a coborât] peste cel dispensațional, sau că el care este invizibil este plasat peste el care este de la Demiurg; dar ei nici nu știu, nici nu spun nimic de felul acesta: pentru că, dacă ei ar fi știut asta, cu certitudine ar fi și spus-o. Dar care a fost cu adevărat situația pe care ei au înregistrat-o, așa cum deja am spus, că [adică] Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El ca un porumbel; acest Duh, despre care a vorbit Isaia, „Și Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El.”³⁰⁶ Și mai departe: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns.”³⁰⁷ Acela este Duhul despre care declară Domnul, „Pentru că nu tu ești cel care vorbește, ci Duhul Tatălui tău care vorbește în tine.”³⁰⁸ Și mai departe, dând ucenicilor puterea regenerării în Dumnezeu,³⁰⁹ El le-a zis: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”³¹⁰ Pentru că [Dumnezeu] a promis, că în vremurile de la urmă El va turna [Duhul] Său peste slujitorii și creaturile [Sale], așa că ei vor profeți; prin urmare, El a coborât și peste fiul lui Dumnezeu, făcut Fiul omului, în părtășie cu El, devenind obișnuit să locuiască în rasa umană, să se odihnească peste ființe umane și să locuiască în lucrările mâinilor lui Dumnezeu, lucrând în ele voia Tatălui și reînnoindu-le din vechile obiceiuri în înnoirea lui Hristos.
Acest Duh l-a cerut David pentru rasa umană, zicând: „Și întărește-mă cu Duhul Tău cel Sfânt”;³¹¹ și care, așa cum spune Luca, a coborât în ziua de Rusalii, după înălțarea Domnului, peste ucenici, având puterea de a permite accesul tuturor națiunilor pe poarta vieții și la deschiderea noului legământ; și de atunci încolo; cu un acord în toate limbile, ei au adus laude lui Dumnezeu, Duhul aducând triburile îndepărtate la unitate și oferind Tatălui pârga tuturor națiunilor. De aceea și Domnul a promis că va trimite un Mângâietor,³¹² care ne va lega de Dumnezeu. Pentru că după cum un bulgăre de aluat nu se poate forma din ceva uscat fără ceva fluid, nicio bucată de pâine nu posedă unitate, deci, în același fel, noi, care suntem mulți, nu putem fi făcuți una în Hristos Isus fără apa din cer. Și așa cum pământul uscat nu aduce roade până nu primește umezeala, în același fel și noi, fiind la început un pom uscat, nu am fi putut niciodată să aducem roade pentru viață fără ploaia voluntară de sus. Pentru că trupurile noastre au primit unitatea între ele prin intermediul acelui înveliș care duce la nestricăciune; dar sufletele noastre prin intermediul Duhului. Prin urmare, sunt necesare amândouă, pentru că amândouă contribuie la viața lui Dumnezeu, Domnul nostru este plin de compasiune față de femeia Samariteancă care greșește³¹³ – care nu avea un bărbat, ci a comis adulter [având] mai multe căsătorii – arătându-i și promițându-i apa vie, așa încât ea să nu mai înseteze, nici să nu se mai ostenească cu obținerea apei proaspete printr-un efort, având în sine apa care să curgă în viața veșnică. Domnul, primind aceasta ca un dar din partea Tatălui Său, El Însuși o conferă celora care sunt părtași în El Însuși, trimițând Duhul Sfânt peste tot pământul.
Ghedeon,³¹⁴ acel israelit pe care l-a ales Dumnezeu ca să mântuiască pe poporul lui Israel de sub puterea străinilor, văzând dinainte acest dar plin de har, și-a schimbat cererea și a profețit că bucata de lână, peste care numai la început a fost rouă, să fie uscată (un tip de oameni); deci indicând că ei nu vor mai avea Duhul Sfânt de la Dumnezeu, așa cum a zis Isaia: „Voi porunci și norilor, să nu mai ploaie peste ea,”³¹⁵ dar că roua, care este Duhul lui Dumnezeu, care a coborât peste Domnul, ar trebui să fie propagat pe tot pământul, „duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul”.³¹⁶ Mai departe, acest Duh, el l-a conferit Bisericii, trimițând în toată lumea Mângâietorul din cer, și din acest motiv ne spune Domnul că diavolul a fost aruncat jos ca un fulger.³¹⁷ Din acest motiv noi avem nevoie de roua lui Dumnezeu, ca să nu fim consumați de foc, nici să fim neroditori și de unde aveam un acuzator, acum avem și un Avocat,³¹⁸ Domnul lăudând față de Duhul Sfânt propriul om,³¹⁹ care a fost căzut între tâlhari,³²⁰ de care El Însuși s-a îndurat și i-a legat rănile, dând doi denaria regali; așa încât noi, primind prin Duhul Sfânt imaginea și asemănarea Tatălui și a Fiului; putem face ca denarium – ul încredințat nouă să fie roditor, continuând [de aici] să creștem înspre Domnul.³²¹
Duhul, coborând în dispensația predestinată și Fiul lui Dumnezeu, Singurul născut, care este și Cuvântul Tatălui, venind la împlinirea vremii, fiind încarnat în om de dragul omului și împlinind toate condițiile naturii umane, Domnul nostru Isus Hristos fiind unul și același, așa cum El Însuși Domnul o mărturisește, așa cum mărturisesc apostolii și așa cum anunță profeții – toate doctrinele acestor oameni care au inventat așa zisul Ogdoads și Tetrads, și și-au imaginat subdiviziuni [a persoanei Domnului], s-au dovedit false. De fapt, acești³²² oameni înlătură total spiritualul; ei înțeleg că Hristos a fost unul și Isus un altul; și ei învață că nu a existat un Hristos, ci mai mulți. Și dacă ei vorbesc despre ei ca uniți, ei îi separă din nou: pentru că ei arată că unul a trecut prin suferințe, dar că celălalt a rămas impasibil; că cel adevărat s-a înălțat în Pleroma, dar celălalt a rămas în locul intermediar; că unul cu adevărat sărbătorește și se bucură în locuri invizibile și mai presus de orice nume, dar celălalt este așezat cu Demiurgul, golindu-l de putere. Prin urmare, va fi obligator pentru ei și pentru alții care își dedică atenția la această scriere, și sunt anxioși cu privire la propria lor mântuire, să se abțină de la a-și exprima aprobarea atunci când aud peste tot vorbirile acestor oameni: pentru că, așa cum am observat deja, vorbind lucruri care seamănă cu [doctrina celor] credincioși, nu numai că au opinii care sunt diferite, ci absolut contrare și în toate punctele pline de blasfemii, prin care ei distrug acele persoane care, pe motivul asemănării cuvintelor, se îmbibă de o otravă care nu este în acord cu constituția lor, exact așa cum cineva ar bea var amestecat cu apă în loc de lapte, fiind dus în eroare prin asemănarea de culoare; așa cum a zis un om³²³ superior mie, despre toți cei care într-un fel corup lucrurile lui Dumnezeu și pângăresc adevărul, „Varul este în mod greșit amestecat cu laptele lui Dumnezeu.”

Capitolul XVIII – Continuarea argumentelor anterioare. Dovezi din scrierile Sfântului Apostol Pavel și din cuvintele Domnului nostru, că Hristos și Isus nu pot fi considerate ca ființe distincte; Nici nu poate fi susținut faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit om numai aparent, ci că El a făcut aceasta cu adevărat și real

³²⁴Așa cum a fost demonstrat, în mod clar, că Cuvântul, care a existat la început cu Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, care mereu a fost prezent cu umanitatea, a fost în aceste zile de la urmă, în acord cu timpul stabilit de Tatăl, unit cu propria Sa operă, pentru că a devenit un om supus suferinței, [urmează] atunci că este înlăturată orice obiecție a celor care zic, „Dacă Domnul nostru a fost născut, atunci, Hristos nu a avut o existență anterioară.” Pentru că am arătat că Fiul lui Dumnezeu nu atunci a început să existe, fiind cu Tatăl de la început; ci atunci când El s-a încarnat și s-a făcut om, El a început din nou³²⁵ viața lungă a ființelor umane și ne-a înzestrat pe noi, într-un mod redus și inteligibil, cu mântuire; așa încât ceea ce am pierdut în Adam – adică, a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – să putem recupera în Hristos Isus.
Așa cum nu a fost posibil ca omul, care a fost odată pentru totdeauna cucerit și care a fost distrus prin neascultare, să se poată reforma și să obțină premiul victoriei; tot așa a fost imposibil și să ajungă la mântuire cel care a căzut sub puterea păcatului – Fiul a făcut ambele lucruri, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, coborât de la Tatăl, încarnându-se, smerindu-se adânc, chiar până la moarte, și consumând planul dinainte stabilit al mântuirii noastre, cu privire la care [Pavel], sfătuindu-ne să-l credem fără ezitare, spune mai departe, „Cine se va sui în cer?” Să pogoare adică pe Hristos din cer. Sau:,Cine se va pogorî în Adânc?” Să scoale adică pe Hristos din morți.”³²⁶ Mai departe el continuă, „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.”³²⁷ Și el prezintă și motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a făcut aceste lucruri, zicând, „Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii.”³²⁸ Și mai departe, scriind Corintenilor, el declară: „Dar noi predicăm pe Hristos cel crucificat”;³²⁹ și adaugă: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos?”³³⁰
Cine este cel care a avut părtășie cu noi în ceea ce privește mâncarea? Unde este cel conceput de ei ca Hristos de sus, care s-a extins prin Horos, și a împărtășit o formă mamei lor; sau este El cel din Fecioară, Emanuel, care a mâncat smântână și miere,³³¹ despre care profetul a declarat: „El este un om, și cine îl va cunoaște?”³³² În același fel El a fost predicat de Pavel: „V-am învățat”, spune el, „înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.”³³³ Deci, este clar că Pavel nu a cunoscut niciun alt Hristos în afară de El singur, care a și suferit, cât și a fost îngropat și a înviat din nou, care s-a și născut și despre care el vorbește ca despre un om. Pentru că după aceea face remarca, „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți,”³³⁴ el continuă, arătând motivul încarnării Sale, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om [a venit] și învierea morților.” Și peste tot, atunci când [se referă la] suferința Domnului și la natura sa umană, și supunerea Sa față de moarte, el folosește numele Hristos ca și în acel pasaj: „Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.”³³⁵ Și mai departe: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos.”³³⁶ Și mai departe: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.»”³³⁷ Și din nou: „Și astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoștințe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos;³³⁸ indicând că Hristosul impasibil nu a coborât peste Isus, dar că El Însuși, pentru că El a fost Isus Hristos, a suferit pentru noi; El, care a stat în mormânt, și a înviat din nou, care a coborât și S-a înălțat – Fiul lui Dumnezeu făcându-se Fiul omului, așa cum chiar și numele declară. Pentru că în numele lui Hristos este implicat, El care unge, El cel care este uns, și ungerea în sine cu care El este uns. Și Tatăl este Cel care unge, dar Fiul care este uns de Duhul, care este substanța ungerii, așa cum declară Cuvântul prin Isaia, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns”³³⁹ – arătând atât spre Tatăl care unge, Fiul care este uns și substanța ungerii, care este Duhul.
Domnul Însuși, face clar cine a fost cel care a suferit; pentru că atunci când El a întrebat ucenicii, „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”³⁴⁰ și când Petru i-a răspuns, „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” și când a fost lăudat de El [prin aceste cuvinte], „fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”, El a făcut clar că El, Fiul omului, este Fiul Dumnezeului Celui viu. „De atunci încolo”, se spune, „El a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât, și că a treia zi are să învie.”³⁴¹ El cel care este recunoscut de Petru ca Hristos, care l-a numit binecuvântat pentru că Tatăl l-a revelat pe Fiul Dumnezeului celui viu, spune că El Însuși trebuie să sufere multe lucruri și să fie răstignit; și apoi îl mustră pe Petru, care și-a imaginat că El este Hristos în felul în care majoritatea oamenilor presupuneau³⁴² [că ar trebui Hristos să fie], și a fost împotriva ideii de suferință, [și] El a zis ucenicilor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga.”³⁴³ Hristos a spus aceste lucruri în mod deschis, El Însuși fiind Mântuitorul celor care vor fi dați la moarte pentru că l-au mărturisit pe El și își vor pierde viețile.
Pe de altă parte, dacă El Însuși nu ar fi vrut să sufere, ci s-ar fi îndepărtat de Isus, de ce și-ar sfătuit ucenicii să-și ia crucea și să-L urmeze pe El, – aceea cruce pe care acești oameni ar fi prezentat-o ca și cum El nu a purtat-o, ci [ar fi vorbit despre El] ca și cum ar fi abandonat dispensația suferinței? De aceea El nu spune aceasta cu referință la recunoașterea Stauros (crucii) ca superioară, așa cum unii dintre ei se aventurează să prezinte, ci cu privire la suferința prin care urma să treacă El Însuși și pe care ucenicii Lui o au de îndurat, acest lucru îl implică El atunci când zice, „oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga”, și faptul că ucenicii Săi vor avea de suferit datorită Lui, El [l-a implicat atunci când El] a zis Evreilor, „iată, vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni.”³⁴⁴ Și ucenicilor El obișnuia să le spună, „din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, și veți fi bătuți și veți fi omorâți și prigoniți din cetate în cetate.”³⁴⁵ Prin urmare, El atât că a știut pe cei care vor suferi persecuție, cât și El a cunoscut pe cei care vor suferi bătăi și vor fi omorâți pentru El; și El nu a vorbit de nicio altă cruce; ci despre suferința prin care va trece El Însuși și mai târziu ucenicii Lui. Acesta este motivul pentru care El le-a dat următorul sfat; „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă”;³⁴⁶ [în felul acesta îndemnând-i] să se țină de acele mărturisiri de credință pe care ei le-au făcut cu referință la El. Pentru că El a promis să mărturisească înaintea Tatălui pe cei care îi vor mărturisi numele înaintea oamenilor; dar El declară că El se va lepăda de cei care se leapădă de El, și se va rușina de cei care se vor rușina să-L mărturisească. Și cu toate că aceste lucruri sunt așa, unii dintre oamenii aceștia au ajuns la un așa grad de cutezanță încât au condamnat pe cei care erau omorâți pentru faptul că l-au mărturisit pe Domnul și care au suferit toate aceste lucruri prezise de Domnul, și care din această privință se luptă să calce pe urmele suferinței Domnului, devenind martiri ai Celui care a suferit; pe aceștia îi punem alături de martiri. Pentru că atunci când se va face cercetarea cu privire la sângele lor,³⁴⁷ și ei vor ajunge în glorie, atunci toți vor fi confundați de Hristos, care a aruncat o umbră peste martiriul lor. Și datorită acestui fapt El a exclamat pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”,³⁴⁸ îndelunga răbdare, răbdarea, compasiunea și bunătatea lui Hristos fiind evidențiate, pentru că El atât că a suferit, cât și i-a disculpat pe cei care l-au maltratat pe El. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus nouă, „Iubiți pe vrăjmașii voștri, rugați-vă pentru cei ce vă urăsc.”³⁴⁹ El Însuși a făcut tocmai acest lucru pe cruce; iubind atât de mult rasa umană încât s-a rugat pentru cei care l-au dat la moarte. Oricum, dacă cineva merge pe presupoziția că există doi [Christoși], enunță cu privire la ei o judecată, cum că [Hristos] trebuie să se regăsească ca cel mai bun, și cel mai răbdător și cel cu adevărat mai bun, care, în mijlocul propriilor Lui răni și vânătăi, și [cruzimea] altora aplicată asupra Lui, a fost binevoitor, și nepăsător față de relele comise asupra Lui, decât el care a plecat și nu a acceptat nici injuria, nici insulta.
În același timp, aceasta vine în întâmpinarea [cazului] celor care susțin că El a suferit numai în aparență. Pentru că dacă El nu a suferit cu adevărat, nu i se cuvine nicio mulțumire, pentru că nu a existat suferință de fel; Și când noi vom începe să suferim cu adevărat, El vă părea că ne duce în rătăcire, sfătuindu-ne să răbdăm suferința și să întoarcem altora³⁵⁰ obrazul, dacă El Însuși nu a suferit în realitate la fel înaintea noastră; și așa după cum El i-a călăuzit greșit pretinzându-le lor ceea El nu a fost, în același fel, El ne călăuzește greșit pe noi, sfătuindu-ne să răbdăm ceea ce El Însuși nu a răbdat. [În acel caz] noi am fi chiar mai presus decât Stăpânul, pentru că noi suferim și susținem cea ce stăpânul nostru niciodată nu a purtat sau răbdat. Dar după cum Domnul nostru este singurul Stăpân adevărat, tot așa Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat bun și răbdător, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl fiind făcut Fiul omului. Pentru că El s-a lupta și a biruit; pentru că El a fost omul care s-a luptat pentru părinți,³⁵¹ și prin ascultare a înlăturat complect neascultarea: pentru că El a legat pe cel tare,³⁵² și a eliberat pe cei slabi și, prin distrugerea păcatului, a înzestrat cu mântuire lucrarea mâinilor Sale. Pentru că El este cel mai sfânt și plin de îndurare Domn și iubește rasa umană.
Așa cum deja am spus, El a făcut omul (natura umană) să se alipească și să devină, una cu Dumnezeu. Pentru că până când omul nu a biruit dușmanul omului, dușmanul nu a fost, în mod legitim, înfrânt. Și mai eparte: dacă nu ar fi fost Dumnezeu cel care ne-a oferit mântuirea gratuit, noi nu am poseda-o în siguranță. Și dacă omul nu s-a alăturat lui Dumnezeu, el nu va putea niciodată să devină părtaș la nestricăciune. Pentru că era obligatoriu pentru Mediatorul dintre Dumnezeu și om, prin relația Sa cu amândoi, să îi aducă pe amândoi la prietenie și concordie și să-l prezinte pe om înaintea lui Dumnezeu, în timp ce El îl descoperă omului pe Dumnezeu.³⁵³ Pentru că, în ce mod putem noi fi părtași la adopția fiilor, dacă nu am primit de la El, prin Fiul, aceea părtășie care are de a face cu El Însuși, dacă Cuvântul Său, fiind făcut trup, nu a intrat în comuniune cu noi? În consecință, și El a trecut prin fiecare stadiu al vieții, pentru a restaura în totalitate comuniunea cu Dumnezeu. Prin urmare, cei care susțin că El a părut prezumtiv și nu a fost nici născut în trup, nici făcut cu adevărat om, sunt ca și cum ar fi încă sub vechea condamnare, oferind patronajul păcatului; pentru că, din ceea ce spun ei, moartea nu a fost învinsă, aceea moarte care „a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam”.³⁵⁴ Dar legea care vine, care a fost dată prin Moise și a mărturisit despre păcat că este păcătos, cu adevărat a învins împărăția sa (a morții), arătând că el nu era rege, ci un tâlhar; și aceasta l-a descoperit ca un criminal. Cu toate acestea, ea pune o povară mare asupra omului, care a avut păcatul în sine, arătându-i că el era supus morții. Pentru că deoarece legea a fost spirituală, ea nu a făcut decât să scoată păcatul în evidență, dar nu l-a distrus. Deoarece păcatul nu are control asupra duhului, ci asupra omului. Pentru că El a obligat pe Cel care avea sarcina de a distruge păcatul și să răscumpere omul de sub puterea morții, ca El Însuși să fie făcut exact același lucru care era el, adică, om; care a fost atras de păcat în robie, dar a fost ținut de moarte, așa încât păcatul să poată fi distrus prin om și omul să poată trece de moarte. Pentru că, așa cum prin neascultarea unui singur om, care a fost la început format din pământ virgin, cei mulți au fost făcuți păcătoși,³⁵⁵ și au pierdut dreptul la viață; tot așa a fost necesar ca, prin ascultarea unui singur om, care la început s-a născut dintr-o virgină, mulți să fie justificați și să primească mântuirea. Prin urmare, acesta este motivul pentru care Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut om, așa după cum spune și Moise: „Dumnezeule, adevărate sunt lucrările Sale.”³⁵⁶ Dar dacă, nefiind făcut trup, El ar fi apărut ca și cu trup, lucrarea Sa nu ar fi fost una adevărată. Dar modul în care El a apărut, a fost modul în care El era cu adevărat: Dumnezeu a rezumat în El Însuși vechea formare a omului, pentru ca El să poată ucide păcatul, să dezbrace moartea de puterea sa și să însuflețească omul; prin urmare, realizările Sale sunt adevărate.

Capitolul XIX – Isus Hristos nu a fost numai om, născut din Iosif prin cursul obișnuit al naturii, ci a fost Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl Cel Preaînalt și Om adevărat, născut dintr-o fecioară

Cei care susțin că El a fost numai un simplu om, născut din Iosif, rămânând în robia vechii neascultări, sunt într-un stadiu de moarte ca și cum nu s-ar fi unit încă cu Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nici nu au primit eliberarea prin Fiul, așa cum El Însuși declară: „Dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.”³⁵⁷ Dar, fiind ignoranți de faptul că în Fecioară este Emanuel, ei sunt privați de darul Său, care este viața veșnică;³⁵⁸ și neprimind cuvântul incoruptibil, ei rămân în trupul muritor și sunt datori față de moarte, neobținând un antidot al vieții. Despre care Cuvântul zice, menționând propriul Său dar al harului: Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Prea Înalt. Însă veți muri ca niște oameni.”³⁵⁹ Fără îndoială că El spune aceste cuvinte celor care nu au primit darul adopției, dar care în ciuda încarnării autenticei generări a Cuvântului lui Dumnezeu,³⁶⁰ privează natura umană de promovarea în Dumnezeu și se dovedesc nemulțumitori față de Cuvântul lui Dumnezeu, care a luat trup pentru ei. Pentru că acesta a fost primul motiv pentru care Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, și El care a fost Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului, ca omul, fiind luat în Cuvântul, și primind adopția, să poată deveni fiul lui Dumnezeu. Pentru că, dacă nu eram uniți cu nestricăciunea și imortalitatea, nu exista niciun alt mijloc prin care noi să fi putut obține nestricăciune și imortalitatea. Dar cum puteam noi să ne alăturăm nestricăciunii și imortalității, dacă mai întâi nestricăciunea și incoruptibilitatea nu ar fi devenit ceea ce suntem și noi, așa încât ceea ce este stricăcios să poată fi înghițit de nestricăciune, și ceea ce este muritor de imortalitate, ca să putem primi adoptarea fiilor?
Din acest motiv [se spune], „Cine va vesti generarea Sa?”³⁶¹ pentru că „El este un om, și cine îl va recunoaște?”³⁶² Dar el, cel căruia Tatăl, care este în cer, i l-a descoperit pe El,³⁶³ îl cunoaște pe El, așa încât el înțelege că El care s-a născut „nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om”,³⁶⁴ este Fiul omului, care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru că eu am arătat din Scripturi,³⁶⁵ că niciunul din fii lui Adam nu este întru totul și în mod absolut numit Dumnezeu, sau chemat Domnul. Dar că El, Cel care este în propriul Său drept, dincolo de orice om care a trăit vreodată, Dumnezeu și Domn și Rege Etern și Cuvântul Încarnat, proclamat de toți profeții, apostolii și de Însuși Duhul, poate fi văzut de toți cei care au reușit să ajungă chiar și la o mică parte a adevărului. Acum, Scripturile nu ar fi adeverit aceste lucruri despre El, dacă, ca și alții, El ar fi fost numai un simplu om. Dar, mai presus de ceilalți, El a avut în El Însuși aceea naștere preeminentă care este din Tatăl Cel Preaînălțat, și a experimentat și aceea generare preeminentă care este din Fecioară,³⁶⁶ și Scripturile divine adeveresc despre El în ambele aspecte: atât că El a fost un om fără frumusețe și supus suferinței;³⁶⁷ că El s-a urcat pe mânzul unei măgărițe;³⁶⁸ că El a primit de băut oțet și amărăciune;³⁶⁹ că El a fost disprețuit printre oameni și s-a smerit chiar până la moarte, cât și că El este Domnul sfânt, Cel Minunat, Creatorul, Cel Frumos la înfățișare și Dumnezeul Puternic,³⁷⁰ venind pe nori ca Judecătorul tuturor oamenilor;³⁷¹ – toate aceste lucruri fiind profețite despre El în Scripturi.
Așa după cum El a devenit om, pentru a trece prin ispite, în același fel El a fost Cuvântul care poate fi glorificat; Cuvântul rămas tăcut, pentru ca El să fie capabil de a fi ispitit, dezonorat, crucificat și să sufere moartea, dar natura umană a fost înghițită în acesta (divinul), atunci când acesta a biruit, și a răbdat [fără să cedeze], a făcut fapte de bunătate, a înviat din nou, și a fost primit sus [în cer]. Prin urmare, El Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, fiind Cuvântul Tatălui, și Fiul omului, a fost făcut Fiul omului,³⁷² pentru că El a avut o generare în ceea ce privește natura umană din Maria – care a descins din umanitatea, și care ea însăși a fost o ființă umană. Din acest motiv și Domnul Însuși ne-a dat un semn, în adâncimile de jos și în înălțimile de sus, pe care nu l-a cerut omul, pentru că el niciodată nu s-a așteptat ca o fecioară virgină să poată concepe, sau că era posibil ca una rămasă virgină să poată da naștere unui fiu, și ceea ce se va naște în acest fel să fie „Dumnezeu cu noi”, și a coborât la acele lucruri care sunt dedesubtul pământului, căutând oaia care era pierdută, care într-adevăr era propria Sa operă, și s-a ridicat în locurile înalte de sus, oferind și lăudând înaintea Tatălui Său aceea natură umană (hominem) care a fost găsită, făcând din propria Sa persoană primul rod la învierii omului; pentru că, așa cum Capul a înviat din moarte, tot așa și partea care a rămas a trupului – [adică, trupul] fiecărui om care va fi găsit în viață – atunci când se va împlini vremea condamnării care a existat datorită neascultării, ar putea apărea, amestecat împreună și întărit prin intermediul legăturilor și încheieturilor³⁷³ prin creșterea dată de Dumnezeu, fiecare dintre mădulare având poziția lui potrivită și corespunzătoare în trup. Pentru că în casa Tatălui sunt multe locuri,³⁷⁴ pentru că sunt multe membre ale trupului.

Capitolul XX – Prin căderea Omului, Dumnezeu s-a prezentat pe Sine, ca răbdător, blând, milos, puternic pentru a mântui. Prin urmare, omul este cel mai nemulțumitor, dacă, nepăsător de propria sa soartă și de beneficiile care i se oferă, nu recunoaște harul divin

Atunci când omul a ajuns un căzut, Dumnezeu a fost îndelung răbdător, prevăzând dinainte victoria care îi va fi dată prin Cuvânt. Pentru că, atunci când puterea fost făcută desăvârșită în slăbiciuni,³⁷⁵ aceasta a arătat bunătatea și transcendența puterii lui Dumnezeu. Pentru că așa cum El a acceptat cu răbdare ca Iona să fie înghițit de balenă, și să fie înghițit dar să nu piară în totalitate, ci, fiind aruncat din nou afară, el să poată fi mult mai supus lui Dumnezeu și să-l poată glorifica mai mult pe El, care a dus peste el o eliberare atât de neașteptată, și să poată aduce pe Ninive la o pocăință durabilă, așa încât ei să fie întorși la Domnul, care îi va scăpa de la moarte, fiind determinați la respect prin acel semn care a fost lucrat în cazul lui Iona, așa cum zice Scriptura despre ei, „și ei s-au întors fiecare de la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi, și dacă nu-Și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!”³⁷⁶ În același fel, și la început, Dumnezeu nu a permis ca omul să fie înghițit de marea balenă, care era autorul fărădelegii, pentru ca el să nu piară în totalitate atunci când a fost înghițit în acest fel; ci, aranjând și pregătind planul mântuirii, care a fost realizat prin Cuvânt, prin semnul lui Iona, pentru cei care aveau, despre Domnul, aceeași părere ca și Iona, și care au mărturisit și a zis, „Eu sunt slujitorul Domnului, și mă închin Domnului Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea și uscatul!”³⁷⁷ [Lucrul acesta a fost făcut] pentru ca omul, primind o mântuire neașteptată de la Dumnezeu, să poată învia din morți și să-L glorifice pe Dumnezeu, și să repete acel cuvânt care a fost spus de Iona în profeția sa: „În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul Dumnezeul meu, și El m-a ascultat din mijlocul locuinței morților”;³⁷⁸ și ca el să poată totdeauna continua să-l glorifice pe Dumnezeu și să aducă fără încetare mulțumiri pentru mântuirea pe care a primit-o de la El, „pentru ca nimeni să nu se poată lăuda în prezența Domnului”;³⁷⁹ și pentru ca omul să nu poată niciodată adopta o opinie opusă în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, presupunând că nestricăciunea care îi aparține lui este a lui în mod natural și în acest fel nerămânând lângă adevăr, să se laude cu îngâmfare goală ca și cum el ar fi în mod natural ca Dumnezeu. Pentru că aceasta este starea în care el (Satan) l-a adus (pe om), mult mai nemulțumitor față de Creator, a făcut obscură dragostea pe care Dumnezeu a avut-o față de om, și i-a orbit mintea să nu perceapă ceea ce este vrednic de Dumnezeu, comparându-se pe sine și judecându-se pe sine ca egal cu Dumnezeu.
Acesta a fost [obiectul] îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, ca omul, trecând prin toate lucrurile și familiarizându-se cu cunoașterea disciplinei morale, reușind să ajungă la învierea din morți și învățând din experiență care este sursa eliberării sale, să poată mereu trăi într-o stare de recunoștință față de Domnul, obținând de la El darul nestricăciunii, pentru ca el să-l poată iubi pe El mai mult; pentru că „cui i s-a iertat mult, iubește mult:”³⁸⁰ și pentru ca el să se cunoască pe sine, cât de muritor și slab este; în timp ce el înțelege respectul față de Dumnezeu, că El este nemuritor și puternic într-o așa măsură încât să ne ofere și nouă nemurirea peste ceea ce este muritor și eternitatea peste ceea ce este temporar; și să poată înțelege și celelalte atribute ale lui Dumnezeu manifestate față de el, fiind instruit prin intermediul lor, el să poată gândi la Dumnezeu în acord cu măreția divină. Pentru că slava omului [este] Dumnezeu, dar lucrările [Sale] [sunt slava] lui Dumnezeu; și receptorul a totalei Lui înțelepciuni și puteri [este] omul. Exact așa cum un doctor este dovedit prin pacienții lui, la fel și Dumnezeu este și El revelat prin oameni. Și, prin urmare, Pavel declară: „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți oamenii în necredință, ca să aibă îndurare de toți”;³⁸¹ nezicând aceasta cu referință la aeonii spirituali, ci la om, care a fost neascultător de Dumnezeu și a fost lipsit de nemurire, apoi a obținut milă, primind prin Fiul lui Dumnezeu adopția care este [realizată] prin El Însuși. Pentru că cel care păstrează, fără laudă și mândrie, adevărata slavă (opinie) cu privire la lucrurile create și Creator, care este Dumnezeul Atotputernic al tuturor, și care a dat existență tuturor; [un asemenea om] continuând în dragostea³⁸² și supunerea Sa și trăind în mulțumire, va și primi de la El slava mai marea a promovării,³⁸³ privind înainte spre vremea când va deveni ca El, cel care a murit pentru el, pentru că și El, „a fost făcut asemenea trupului păcatului”,³⁸⁴ pentru a condamna păcatul și pentru a-l arunca, de acum ca un lucru condamnat, departe în afara trupului, pentru ca el să poată chema omul la asemănare cu El Însuși, cerându-i să fie imitatorul [Său] înaintea lui Dumnezeu și impunând asupra lui legea Tatălui Său, pentru ca să-l poată vedea pe Dumnezeu și pentru a-i oferi puterea de a-l primi pe Tatăl; [fiind]³⁸⁵ Cuvântul lui Dumnezeu care locuiește în om, și devenind Fiul omului, El să poată să-l pregătească pe om pentru a-l primi pe Dumnezeu și Dumnezeu să locuiască în om, în acord cu buna plăcere a Tatălui.
Pe această bază, Domnul Însuși,³⁸⁶ care este Emanuel din Fecioară,³⁸⁷ este semnul mântuirii noastre, pentru că Domnul Însuși a fost cel care i-a mântuit, pentru că ei nu se puteau mântui prin mijloacele lor; și, prin urmare, atunci când Pavel scoate în relief neputința umană, el spune: „că niciun lucru bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească,”³⁸⁸ arătând că „lucrul bun” al mântuiri noastre nu este de la noi, ci este de la Dumnezeu. Și mai departe: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”³⁸⁹ Mai departe, el introduce Eliberatorul, [zicând], „Harul Domnului nostru Isus Hristos”. Și Isaia declară același lucru, [atunci când zice]: „Întăriți mâinile slăbănogite, și întăriți genunchii care se clatină. Spuneți celor slabi de inimă:,Fiți tari, și nu vă temeți! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuși va veni și vă va mântui.”³⁹⁰ Aici vedem, că nu prin noi înșine trebuie să fim mântuiți, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.
Faptul că cel care ne mântuie nu trebuie să fie un simplu om, nici [unul] fără trup – pentru că îngerii sunt fără trup –a fost anunțat [același profet], zicând: „Nicio rață sălbatică,³⁹¹ nici înger, ci Domnul Însuși îi va mântui pentru că El îi iubește, și îi va cruța, El Însuși îi va elibera.”³⁹² Și faptul că El Însuși trebuia să devină om adevărat, vizibil, atunci când avea să fie Cuvântul care dă mântuire, o spune Isaia mai departe: „Privește, cetatea Sionului: ochii tăi vor vedea mântuirea.”³⁹³ Și faptul că cel care a murit pentru noi nu a fost numai simplu om, o spune Isaia: „Și Domnul cel sfânt și-a adus aminte de Israelul mort, care a adormit în țara înmormântării; și El a coborât să le vestească mântuirea Sa, ca El să-i poată mântui.”³⁹⁴ Și profetul Amos (Mica) a declarat același lucru: „El se va întoarce din nou, va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.”³⁹⁵ Și mai departe, specificând locul venirii Lui, el zice: „Domnul răcnește din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim.”³⁹⁶ Și că aceea regiune, de unde va veni Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, și care a fost din Betleem, este înspre sudul moștenirii lui Iuda, unde s-a născut Domnul [și] își va trimite lauda Sa pe tot pământul, de aceea profetul Habacuc zice: „Dumnezeu vine din sud, și Cel Sfânt vine din muntele, Efraim. Măreția Lui acoperă cerurile, și slava Lui umple pământul. Înaintea feței Sale va merge Cuvântul și picioarele Lui vor avansa în câmpii.”³⁹⁸ În acest fel, indică în termeni clari că El este Dumnezeu și că venirea Sa va [avea loc] în Betleem și din Muntele Efraim, care este la sud de moștenire și că [El este] om. Pentru că el zice, „picioarele Lui vor avansa în câmpii” și aceasta este o indicație care se potrivește omului.³⁹⁹

Capitolul XXI – O justificare a Profeției din Isaia (VII.14). Împotriva interpretării greșite a lui Theodotion, Aquila, a ebioniților și a evreilor. Autoritatea versiunii Septuaginta. Argumente care dovedesc că Hristos a fost născut dintr-o fecioară

Dumnezeu a fost făcut om și Domnul Însuși ne mântuie, dându-ne semnul Fecioarei. Dar nu așa cum pretind unii dintre aceia care presupun că explică Scriptura, [adică]: „Iată, femeia tânără va rămâne însărcinată, va naște un fiu”,⁴⁰⁰ după cum a interpretat Theodotion din Efes și Aquila din Pontus,⁴⁰¹ cât și prozeliții evrei. Ebioniții, urmând acestea, susțin că El a fost născut prin Iosif; în felul acesta distrugând, atât cât depinde de ei, o asemenea dispensație minunată a lui Dumnezeu și punând de o parte mărturia profeților care au venit de la Dumnezeu. Pentru că într-adevăr această prezicere a fost făcută înaintea mutării poporului în Babilon, care este, anterioară supremației obținută de Mezi și Perși. Dar ea a fost tradusă în greacă chiar de evrei, mult înainte de perioada venirii Domnului, ca să nu poată exista nicio suspiciune întâmplătoare asupra evreilor, că făcând față la umorul nostru, au impus această interpretare la aceste cuvinte. Într-adevăr, dacă ei ar fi cunoscut despre existența noastră viitoare și că noi va trebui să folosim aceste dovezi din Scriptură, ei înșiși nu ar fi ezitat să-și ardă propriile Scripturi, care declară că toate celelalte națiuni sunt părtașe la viața [veșnică], și care arată că ei care se laudă că ar fi casa lui Iacov și poporul lui Israel, sunt dezmoșteniți de la harul lui Dumnezeu.
Înainte ca Romanii să stăpânească peste împărăția lor,⁴⁰² în timp ce macedonienii încă stăpâneau peste Asia, Ptolemeu, fiul lui Lagus, fiind doritor să împodobească biblioteca pe care a fondat-o în Alexandria, cu o colecție de scrieri ale oamenilor, care erau [lucrări] de valoare, a cerut oamenilor din Ierusalim ca și ei să-și traducă Scripturile în limba greacă. Și ei – pentru că în aceea vreme erau încă tot sub macedonieni – pentru a realiza ceea ce el a dorit,⁴⁰³ au trimis lui Ptolemeu șaptezeci din bătrânii lor, care erau întru totul pricepuți în Scripturi și în ambele limbi. Dar el, dorind să-i testeze în mod individual, și temându-se că ei, sfătuindu-se împreună, s-ar putea întâmpla să ascundă adevărul din Scripturi, prin interpretarea lor, i-a separat unul de altul, și le-a poruncit să scrie aceeași traducere. El a făcut aceasta cu privire la toate cărțile. Dar atunci când au venit împreună, în același loc, înaintea lui Ptolemeu, și fiecare dintre ei și-a comparat traducerea cu a fiecăruia dintre ceilalți, Dumnezeu a fost într-adevăr glorificat și Scripturile au fost recunoscute ca fiind cu adevărat divine. Pentru că toți au citit o traducere comună [pe care ei și-au pregătit-o] cu exact aceleași cuvinte și exact cu aceleași nume, de la început până la sfârșit, așa încât și Neamurile prezente au perceput că Scriptura a fost tradusă prin inspirația lui Dumnezeu.⁴⁰⁴ Și nu a fost nimic uimitor în faptul că Dumnezeu a făcut aceasta – El care, atunci când, în timpul robiei poporului sub Nebucadnețar, Scripturile au fost viciate, și când, după șaptezeci de ani, Evreii s-au întors în țara lor, în vremea lui Artaxerxes, regele Persiei, a inspirat pe preotul Ezra, din tribul lui Levi, să corecteze⁴⁰⁵ toate cuvintele profeților dinainte și să restaureze împreună cu oamenii legislația mozaică.
Deoarece Scripturile au fost traduse cu o așa fidelitate, prin harul lui Dumnezeu și pentru că din acestea Dumnezeu a pregătit și a format din nou credința noastră cu privire la Fiul Său și a păstrat pentru noi nealterate Scripturile în Egipt, unde a înflorit casa lui Iacov, fugind de foamea din Canaan; și unde domnul nostru a fost ascuns când a fugit de persecuția pornită de Irod; și [pentru că] această traducere a acestor Scripturi s-a făcut înainte de coborârea domnului [pe pământ], și a venit în existență înainte să fi apărut creștinii – pentru că Domnul nostru s-a născut aproximativ în anul patruzeci și unu al domniei lui Augustus; dar Ptolemeu, cel sub care au fost traduse Scripturile, a fost mult mai devreme; – [pentru că așa stând lucrurile, eu zic], că cu adevărat acești oameni, care acum vor vrea să facă o traducere diferită, se dovedesc a fi fără rușine și îngâmfați, atunci când îi respingem prin aceste Scripturi și le închidem gura cu o credință în venirea Fiului lui Dumnezeu. Dar credința noastră este neclintită, neprefăcută și singura adevărată, având o dovadă clară din Scripturi, care au fost traduse în modul în care am relatat; și predicare Bisericii este fără interpolare. Pentru că apostolii, de vreme ce sunt, cel puțin, mult mai vechi decât toți acești [eretici], sunt de acord cu această traducere mai sus amintită; și traducerea se armonizează cu tradiția apostolilor. Pentru că Petru, Ioan, Matei și Pavel și ceilalți care au urmat, ca și urmași lor, au expus toate [enunțurile cu valoare] profetică, exact așa cum⁴⁰⁶ sunt ele conținute în traducerea bătrânilor.
Unul și același Duh al lui Dumnezeu, care a proclamat prin profeți ce și ce fel de venire a Domnului va avea loc, a dat prin acești bătrâni o traducere a ceea ce a fost cu adevărat profețit; și El Însuși, a anunțat, prin apostoli, că a venit împlinirea vremii adopției, că împărăția cerurilor este aproape, și că El locuiește în cei care cred în El, cel care s-a născut Emanuel din Fecioară. Despre acest lucru ei mărturisesc, [zicând], că înainte ca Iosif să locuiască cu Maria, în timp ce încă era virgină, „ea s-a văzut însărcinată de la Duhul Sfânt”;⁴⁰⁷ și că îngerul Gabriel i-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”;⁴⁰⁸ și îngerul i-a spus lui Iosif într-un vis: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu.”⁴⁰⁹ Dar bătrânii care au tradus ceea se a zis Isaia au zis: „Domnul a vorbit din nou lui Ahaz, și i-a zis: „Cere un semn de la Domnul, Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.” Ahaz a răspuns: „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul.” Atunci Isaia a zis: „Ascultați totuși, casa lui David! Nu vă ajunge⁴¹⁰ oare să obosiți răbdarea oamenilor, de mai obosiți și pe a Dumnezeului meu? De aceea Domnul Însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână și miere, până va ști să lepede răul și să aleagă binele El îi va schimba pentru ceea ce este bun; pentru că înainte ca copilul să cunoască binele sau răul, El nu va consimți cu răul, că El va alege ceea ce este bun.”⁴¹¹ Mai departe, Duhul Sfânt a arătat cu atenție, prin ceea ce s-a spus, nașterea Sa din fecioară și esența Sa, că El este Dumnezeu (pentru că numele Emanuel indică aceasta). Și El arată că El este un om, atunci când El zice: „va mânca smântână și miere”; și în faptul că El este numit și un copil, [prin faptul că zice], „înainte ca să știe copilul să lepede răul, și să aleagă binele”; deoarece acestea sunt semnele unui copil uman. Dar că El „nu va consimți cu răul, că El va alege ceea ce este bun” – acest lucru este potrivit lui Dumnezeu; că prin faptul că El va mânca smântână și miere, noi nu ar trebui să înțelegem că el este numai om, nici, pe de altă parte, din numele Emanuel nu ar trebui să-l suspectăm că este Dumnezeu fără trup.
Atunci când El zice, „Ascultă, casa lui David”,⁴¹² El a făcut partea unuia care indică că El pe care Dumnezeu l-a promis lui David, că El se va ridica din rodul pântecelui (ventris) lui, un rege veșnic, este același cu cel care s-a născut din Fecioară, ea însăși fiind din linia lui David. Pentru că pe această bază, El a promis că Regele va fi „rodul pântecelui lui”, [termen] care era potrivit [să fie folosit cu privire la] o concepere din fecioară, și nu „rodul coapselor sale”, nici „rodul rărunchilor săi”, expresie care este potrivită pentru generarea dintr-un bărbat și a unei femei care concepe printr-un bărbat. Prin urmare, în această promisiune Scriptura exclude orice influență virilă; totuși, cu siguranță nu este menționat că El care s-a născut nu s-a născut din voia vreunui om. Dar a fost fixat și stabilit „rodul pântecelui său”, că prin acesta ar putea declara generarea Sa care va fi [născut] din Fecioară, așa cum a adeverit Elisabeta atunci când fiind plină de Duhul Sfânt, a zis Mariei: „Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul pântecelui tău”;⁴¹³ Duhul Sfânt arătând, celor care erau gata să audă, că promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o, că va ridica un Rege din rodul pântecelui [lui David], a fost împlinită în nașterea din Fecioară, adică, din Maria. Prin urmare, cei care alterează pasajul din Isaia, în acest fel, „Iată, o femeie tânără va zămisli”, și care îl vor declara pe El ca fiind fiul lui Iosif, alterează și promisiunea dată lui David, când Dumnezeu îi promite că va ridica, din rodul pântecelui lui, cornul lui Regelui Hristos. Dar ei nu au înțeles, altfel ei ar fi căutat să altereze chiar și acest pasaj.
Ceea ce a zis Isaia: „Din înălțimile de sus, sau din adâncimile de jos”,⁴¹⁴ era destinat să indice că „El care S-a coborât a fost același și cu Cel ce S-a înălțat.”⁴¹⁵ Dar prin ceea ce el zice: „Domnul Însuși vă va da un semn”, el a declarat un lucrul neașteptat cu privire la generarea Sa, care se nu putea realiza pe nicio altă cale decât prin Dumnezeu Domnul tuturor, Dumnezeu Însuși dând un semn în casa lui David. Pentru că ce lucru mare sau ce semn am avea noi în faptul că va naște o femeie tânără care a conceput printr-un bărbat, un lucru care se întâmplă tuturor femeilor care produc urmași? Dar pentru că trebuia asigurată o mântuire neașteptată pentru om prin ajutorul lui Dumnezeu, așa a fost și nașterea neașteptată realizată printr-o Fecioară; Dumnezeu dând acest semn, dar neperceput de om.
În aceeași ideea și Daniel⁴¹⁶ vede venirea Sa dinainte, atunci când zice că o piatră, desprinsă fără ajutorul vreunei mâini, a venit în această lume. Aceasta este ceea ce însemna „fără ajutorul vreunei mâini”, că venirea Sa în lumea aceasta nu trebuia să fie opera unor mâini umane, adică, a acelor oameni care sunt obișnuiți cu tăierea pietrelor; adică, Iosif nu are nicio parte în legătură cu aceasta, ci numai Maria singură cooperând cu planul pre-aranjat. Pentru că această piatră din pământ își derivă existența atât din puterea cât și din înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin urmare, și Isaia zice: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică.”⁴¹⁷ Deci, înțelegem, atunci, că venirea Sa în natură umană nu a fost prin voia omului, ci prin voia lui Dumnezeu.
Moise pentru a oferi un prototip și-a aruncat toiagul pe pământ,⁴¹⁸ pentru ca acesta, devenind trup, să poată expune și să înghită toată opoziția egiptenilor, care se ridica împotriva planului prearanjat a lui Dumnezeu;⁴¹⁹ pentru ca chiar și Egiptenii să poată mărturisi că acela este degetul lui Dumnezeu care lucrează mântuirea pentru popor, și nu fiul lui Iosif. Căci dacă El ar fi fost fiul lui Iosif, cum ar fi putut El să fie mai mare ca Solomon sau mai mare ca Iona,⁴²⁰ sau mai mare ca David,⁴²¹ când el a fost generat de aceeași sămânță, și era urmașul acestor oameni? Și cum se face că și El l-a binecuvântat pe Petru, pentru că l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul Dumnezeului celui viu?⁴²²
Mai mult decât atât, dacă într-adevăr El a fost fiul lui Iosif, conform lui Ieremia, El nu ar fi putut fi nici rege, nici moștenitor. Pentru că ne este arătat că Iosif este fiul lui Ioachim și Ieconia, lucru pe care și Matei îl arată în genealogia sa.⁴²³ Dar Ieconia și toți urmașii lui au fost dezmoșteniți de la împărăție; de aceea Ieremia declară, „Pe viața Mea, zice Domnul, că, și chiar dacă Ieconia (sau Ioachim), fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aș scoate și de acolo. Te voi da în mâinile celor ce vor să-ți ia viața.”⁴²⁴ Mai departe: „Ieconia este un vas disprețuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un lucru, căruia nu-i dai niciun preț? Pentru ce sunt aruncați oare, el și sămânța lui, și azvârliți într-o țară, pe care n-o cunosc?” – Pământule, ascultă glasul Domnului! Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viața lui; căci niciunul din urmașii lui nu va izbuti să șadă pe scaunul de domnie a lui David și să domnească peste Iuda.”⁴²⁵ Și mai departe, Dumnezeu vorbește despre Ioachim, tatăl său: „De aceea, așa vorbește Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: Niciunul din ai lui nu va ședea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua și la frig noaptea. Îl voi pedepsi, pe el, sămânța lui, și pe slujitorii lui, pentru nelegiuirea lor, și voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului și peste oamenii lui Iuda, toate nenorocirile cu care i-am amenințat.”⁴²⁶ Prin urmare, cei care spun că El a fost născut din Iosif, și că ei nădăjduiesc în El, se expun pe ei înșiși la a fi dezmoșteniți de al împărăție, căzând sub blestemul și mustrarea adresată împotriva lui Ieconia și a seminței sale. De aceea s-au spus aceste lucruri despre Ieconia, pentru că Duhul [Sfânt] a cunoscut dinainte doctrinele învățătorilor răi; că ei s-ar putea să învețe că din sămânța sa – că adică El, trebuia să se nască din Iosif – dar, conform promisiunii lui Dumnezeu, din pântecele lui David se va ridica Regele veșnic, care adună toate lucrurile în Sine și a adunat în Sine formarea veche [a omului].⁴²⁷
Așa după cum, prin neascultarea unui singur om, a intrat păcatul și moartea a obținut [un loc] prin păcat; tot așa prin ascultarea unui singur om, fiind introdusă neprihănirea, va face să rodească viața în acele persoane care în trecut au fost moarte.”⁴²⁸ Așa după cum însuși prototipul, Adam, și-a avut substanța din pământul nelucrat și chiar virgin („fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ și nu era niciun om ca să lucreze pământul”),⁴²⁹ și a fost format de mâna lui Dumnezeu, adică, prin Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El”,⁴³⁰ căci Domnul a luat țărână din pământ și a format omul; la fel a făcut și El care este Cuvântul, recapitulându-l pe Adam în Sine Însuși, primește în mod normal o naștere, care l-a ajuta pe El să să-l adune [în Sine], pe Adam din Maria, care era încă o virgină. Deci, dacă primul Adam ar fi avut un om ca tată și s-ar fi născut din sămânța umană, era rezonabil să spunem că al doilea Adam a fost născut din Iosif. Dar dacă primul a fost luat din țărână și Dumnezeu a fost Făcătorul lui, era necesar ca și cel din urmă, făcând o recapitulare în Sine Însuși, să fie format ca om de Dumnezeu, pentru a avea o analogie cu primul în ceea ce privește originea Sa. Atunci, de ce n-a luat Dumnezeu țărână din nou, ci a lucrat așa încât formarea să aibă loc din Maria? S-a întâmplat așa pentru ca să nu poată exista o altă formare adusă în ființă, niciun altul care ar putea [cere să] fie mântuit, ci ca exact aceeași formare să poată fi totalizată [în Hristos, așa cum a existat în Adam], fiind păstrată analogia.

Capitolul XXII – Hristos Și-a asumat un trup real, conceput și născut dintr-o fecioară

Cei care susțin că El nu a luat nimic de la fecioară fac greșeli mari, [pentru că] înlăturând moștenirea trupului, ei resping și analogia [dintre El și Adam]. Căci, dacă cel [care a răsărit] din pământ a avut într-adevăr formarea și substanța atât din mâna cât și din măiestria lui Dumnezeu, dar celălalt nu a avut-o din mâna și măiestria lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, El care a fost făcut după chipul și asemănarea primului nu păstrează analogia omului și El s-ar putea să apară ca o piesă nepotrivită, ne având unde să-și poată El arăta înțelepciunea. Dar trebuie spus că El, de asemenea, a apărut putativ ca om când El nu a fost om, și că El a fost făcut om în timp ce nu a luat nimic de la bărbat. Pentru că dacă El nu a primit substanța trupului de la o ființă umană, El nu a fost făcut niciom, nici Fiu al Omului; și dacă El nu a fost făcut ceea ce noi eram, El nu a realizat mare lucru prin ceea ce a suferit și a răbdat. Dar toți vor accepta că noi suntem [compuși din] un trup luat din pământ și un suflet primit de la Dumnezeu. Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut trup, recapitulând în Sine Însuși propria Sa operă; și pe baza acestui fapt El mărturisește despre Sine ca fiind Fiul omului, și binecuvântează pe „cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”.⁴³¹ Mai mult, apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, declară, în mod clar: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie.”⁴³² Și mai departe, în cea către Romani, el zice, „Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ceea ce privește trupul, iar în ceea ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.”⁴³³
⁴³⁴În acest caz, este inutilă și descendența Sa din Maria; pentru că de ce ar fi coborât El în ea dacă El nu ar fi luat nimic de la ea? Mai departe, dacă El nu ar fi luat nimic de la Maria, El nu ar fi putut niciodată consuma aceea mâncare care este derivată din pământ, cu care este hrănit acel trup care este luat din pământ; El nici nu ar fi flămânzit atunci când a postit acele patruzeci de zile, ca și Moise și Ilie, dacă trupul Său ar fi tânjit după hrănirea necesară; mai departe, nici Ioan, ucenicul Său, nu ar fi zis când a scris despre El, „Isus, ostenit de călătorie, ședea [pentru a se odihni];⁴³⁵ nici David nu ar fi proclamat despre El dinainte, „Ei au adăugat la durerea rănilor mele”;⁴³⁶ nici nu ar fi putut El plânge după Lazăr, nici n-ar fi putut curge picuri mari de sânge, nici nu ar fi spus, „Sufletul meu este întristat de maorte”,⁴³⁷ și atunci când coasta Lui a fost străpunsă, nu ar fi curs sânge și apă. Pentru că toate acestea sunt indicii ale trupului care a fost luat din pământ, pe care El l-a recapitulat în Sine Însuși, aducând mântuirea lucrării mâinilor Sale.
Din acest motiv Luca arată că genealogia care prezintă generarea Domnului până la Adam conține șaptezeci și două de generații, legând sfârșitul cu începutul și implicând prin aceasta că El este Cel care a rezumat în sine toate națiunile dispersate de la Adam încoace, și toate limbile și generațiile de oameni, împreună cu Adam însuși. Din moment ce Adam însuși a fost numit de către Pavel „o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”,⁴³⁸ pentru că Cuvântul, Creatorul tuturor lucrurilor, a format dinainte pentru Sine dispensație viitoare a rasei umane, legată cu Fiul lui Dumnezeu; Dumnezeu predestinând ca primul om să fie de o natură animală, având în vedere ca el să poată fi mântuit prin Cel spiritual. Cu atât mai mult că El a avut o pre-existență ca o Ființă mântuitoare, era necesar ca ceea ce putea fi mântuit să fie și ea chemată în existență, pentru ca Ființa care mântuie să nu existe în zadar.
În acord cu acest plan, Fecioara Maria este găsită ascultătoare, zicând, „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvântul tău.”⁴³⁹ Dar Eva a fost neascultătoare; pentru că ea nu a ascultat încă de când încă era virgină. Chiar și atunci când a avut un soț, pe Adam, dar existând totuși ca o virgină (pentru că în Paradis „erau amândoi goi, și nu le era rușine”,⁴⁴⁰ pentru că ei, fiind creați cu puțin timp înainte, nu aveau o înțelegere cu privire la procreerea copiilor; deoarece trebuia ca ei să ajungă întâi la vârsta adultă,⁴⁴¹ și numai apoi să se multiplice, de atunci înainte), ajungând neascultătoare, a fost făcută cauza morții, atât a ei înșiși cât și a întregii rase umane; deci la fel a făcut Maria, fiind logodit [cu ea] un bărbat, și totuși fiind o virgină, prin supunerea față de ascultare, a devenit cauza mântuirii, atât a ei înșiși cât și a rasei umane. Pe această bază legea numește o femeie logodită cu un bărbat soția celui care s-a logodit cu ea, cu toate că ea era încă o virgină; în acest fel indicând referința din dos de la Maria la Eva, pentru că ceea ce este legat împreună nu poate fi separat altfel decât prin inversarea procesului prin care această legătură unită s-a făcut;⁴⁴² așa încât legătura inițială să fie întreruptă de cea din urmă, pentru ca cea din urmă s-o elibereze din nou pe cea dintâi. Și, de fapt, așa s-a întâmplat că prima învoială a fost dezlegată de ceea de a doua legătură, și ca a doua legătură aluat locul primeia care a fost întreruptă.⁴⁴³ Din acest motiv Domnul a declarat că cu adevărat cel dintâi va fi cel din urmă și cel din urmă va fi cel dintâi.⁴⁴⁴ Și profetul arată același lucru zicând, „în locul părinților, vi s-au născut copii”.⁴⁴⁵ Pentru că Domnul, fiind născut „cel dintâi născut dintre cei morți”,⁴⁴⁶ și primind în sânul Său părinții din vechime, i-a regenerat în viața lui Dumnezeu, El Însuși fiind făcut începutul acelora care trăiesc, așa după cum Adam a devenit începutul celor care mor.⁴⁴⁷ Din acest motiv și Luca, începând genealogia cu Domnul, a dus-o până la Adam, indicând prin aceasta că El a fost cel care i-a regenerat în Evanghelia vieții, și nu ei pe El. Și, de asemenea, legătura neascultării Evei a fost cea care a fost dezlegată prin ascultarea Mariei. Pentru că ceea ce virgina Eva a legat tare prin necredință, aceea a eliberat virgina Maria prin credință.

Capitolul XXIII – Argumente împotriva lui Tațian, arătând că era în armonie cu justiția și îndurarea divină ca primul Adam să fie părtaș la mântuirea oferită tuturor de Hristos

Prin urmare, a fost necesar ca Domnul, venind la oile pierdute și făcând o recapitulare a dispensației atât de cuprinzătoare, și căutând lucrul mâinilor Sale, să salveze chiar omul care a fost creat după chipul și asemănare Lui, adică, Adam, împlinind vremea condamnării Sale, care a fost atrasă de neascultare, – [vremuri] „pe care tatăl le-a pus sub puterea Sa.”⁴⁴⁸ Și [lucrul acesta a fost necesar], cu atât mai mult cu cât întreaga economie a mântuirii legată de om s-a realizat după buna plăcere a Tatălui, pentru ca Dumnezeu să nu poată fi biruit, nici înțelepciunea Sa să nu fie subevaluată, [în aprecierea creaturilor Sale]. Pentru că dacă omul, care a fost creat de Dumnezeu ca el să trăiască, după pierderea vieții, prin faptul că a fost rănit de șarpele care l-a corupt, nu s-ar mai întoarce la viață, ci ar fi total [și pentru totdeauna] abandonat în moarte, [în acest caz] Dumnezeu ar fi fost cucerit, și răutatea șarpelui ar fi prevalat în defavoarea voii lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu este invincibil și îndelung răbdător, El într-adevăr s-a prezentat pe Sine ca fiind îndelung răbdător, așa cum deja am observat, în domeniul corectării omului și al puneri tuturor la probă; și prin intermediul celui de al doilea om, El a adus omul tare, și i-a jefuit lucrurile,⁴⁴⁹ și a abolit moartea, însuflețind acel om care era într-o stare de moarte. Pentru că la început primul Adam a devenit un vas în posesia sa (a lui Satan), pe care l-a și ținut sub puterea sa, adică, prin aducerea, în mod nedrept, peste el a păcatului și sub masca nemuririi atrăgând moartea asupra sa. Pentru că, în timp ce le-a promis că vor fi ca dumnezeii, lucru care era imposibil pentru el, el a lucrat moartea în ei: din acest motiv el cel care a dus omul în robie, a fost, în schimb, în mod drept, capturat de Dumnezeu; dar omul, care a fost făcut rob, a fost dezlegat de legăturile condamnării.
Dacă este să spunem adevărul, acesta este Adam, primul om creat, despre care Scriptura spune că Domnul a spus: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”;⁴⁵⁰ și noi toți suntem din el: și, prin urmare, dacă toți suntem din el, am moștenit cu toții titlul său. Dar pentru că omul este mântuit, se potrivea să fie mântuit și el care a fost creat ca omul original. Pentru că este și absurd să susții, că el care a fost atât de adânc rănit de inamic și a fost primul care a suferit captivitatea, nu a fost salvat prin El care a cucerit inamicul, ci că numai copii lui – cei care s-au născut în aceeași captivitate – au fost mântuiți. Dacă vechea stricăciune a rămas cu el, nici inamicul nu pare că ar fi încă cucerit. Să dăm o ilustrată: Dacă o forță ostilă a cucerit un anume [inamic], l-a legat, și l-a dus departe în captivitate, și pentru vreme îndelungată l-a ținut în sclavie, așa încât ei au început să nască acolo copii; și cineva, având milă de cei care au fost făcuți sclavi, va învinge această forță ostilă; el cu siguranță nu va acționa echitabil, dacă ar elibera, din aceeași stăpânire în care au fost luați captivi părinții lor, numai copii celor care au fost duși în captivitate, dar ar lăsa pentru mai târziu pe cei care au suferit acțiunea de capturare, supunere față de inamicii lor – și cei pe baza cărora el a procedat la această restaurare – copii reușind să ajungă la libertate prin răzbunarea cauzei prinților lor, dar nu⁴⁵¹ așa ca părinții lor, care au suferit acțiunea de capturare în sine, să fie lăsați [în robie]. Pentru că Dumnezeu, care și-a permis să ajute omul și l-a restaurat la libertatea Sa proprie, nu este nici lipsit de putere nici de dreptate.
Din acest motiv, așa cum relatează Scriptura, imediat ce Adam a păcătuit, El nu a pronunțat niciun blestem împotriva lui Adam în mod personal, ci împotriva pământului, cu referință la lucrările sale, așa cum a observat cineva dintre cei din vechime: „Într-adevăr Dumnezeu a transferat blestemul peste pământ, pentru ca acesta să nu rămână asupra omului.”⁴⁵² Dar omul a primit ca o pedeapsă pentru păcatul său, îndatorirea ostenitoare de a lucra pământul și de a mânca pâinea cu sudoarea feței sale și de a se întoarce în pământul din care a fost luat. În același fel, femeia [a primit] trudă, muncă, gemete, naștere cu dureri și stare de supunere, adică, ea trebuie să-i slujească soțului ei; așa încât ei nici să nu piară în totalitate atunci când au fost blestemați de Dumnezeu, nici, rămânând nepedepsiți, să fie împinși înspre a-l disprețui pe Dumnezeu. Dar blestemul în toată plinătatea lui a căzut peste șarpe, care i-a ademenit. Se spune că „Domnul Dumnezeu a zis șarpelui: «Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp.»”⁴⁵³ Și același lucru spune Domnul în Evanghelie, celor care se găsesc la stânga Lui: „,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui”,⁴⁵⁴ indicând, zic eu, că focul veșnic la origine nu a fost pregătit pentru om, ci pentru cel care l-a înșelat pe om, și l-a făcut să jignească pentru el, care este conducătorul apostaziei și pentru acei îngeri care au ajuns apostați împreună cu el; [foc] care, într-adevăr, îl vor simți pe drept și cei care, ca și el, perseverează în faptele răutății, fără pocăință și fără a-și schimba umbletul.
[Aceștia acționează]⁴⁵⁵ așa cum [a acționat] Cain [care], atunci când a fost sfătuit de Dumnezeu să tacă, pentru că el nu făcuse o împărțire echitabilă a părți la care și fratele său a fost îndreptățit, ci cu invidie și răutate a gândit că el poate domina peste el, nu numai că nu a consimțit, dar chiar a adăugat păcat la păcat, arătând, prin acțiunea sa, starea minții sale. Pentru că ceea ce a planificat, aceea a și pus în practică: l-a tiranizat și l-a ucis; Dumnezeu supunând pe cel drept celui nedrept, pentru ca primul să poată fi dovedit ca cel drept prin lucrurile pe care le-a suferit, și ultimul descoperit ca nedrept prin ceea ce a perpetuat. El nu a fost înmuiat nici chiar de aceasta, și nici nu a pus capăt acelor fapte rele; ci fiind întrebat unde era fratele său, el a zis, „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” prin răspunsul său, extinzând și agravând răutatea [sa]. Pentru că este rău să ucizi un frate, dar este mult mai rău să răspunzi cu atâta insolență și lipsă de reverență unui Dumnezeu omniscient, ca și cum el l-ar putea bate pe El. Pentru că el a adus o jertfă gratuită pentru păcat, neavând niciun respect pentru Dumnezeu, și nefiind aruncat în confuzie de o acțiune fraticidă,⁴⁵⁶ el însuși a purtat un blestem cu privire la el.
Cazul lui Adam, cu toate că, nu a avut nicio analogie cu aceasta, ci a fost cu totul diferit. Pentru că fiind înșelat de un altul sub pretextul imoralității, el este imediat prins de teroare și se ascunde; nu că ar putea scăpa de Dumnezeu; dar, într-o stare de confuzie față de călcarea poruncilor Sale, el se simte nevrednic de a apărea înaintea Lui și de a conversa cu Dumnezeu. Acum, „frica de Domnul este începutul înțelepciunii”;⁴⁵⁷ sentimentul păcatului conduce la pocăință și Dumnezeu își varsă îndurarea Sa peste cei care se pocăiesc. Pentru că [Adam] și-a arătat pocăința prin conduita sa, prin intermediul acoperitorii [pe care el a folosit-o], acoperindu-se cu frunze de smochin, cu toate că existau multe alte feluri de frunze, care i-ar fi iritat trupul într-o măsură mai mică. Deci, el a adoptat o îmbrăcăminte conformă cu neascultarea sa, fiind cuprins de frica de Dumnezeu; și împotrivindu-se greșeli, înclinația senzuală a trupului său (pentru că el nu și-a pierdut dispoziția sa naturală și mintea ca de copil și au ajuns la cunoașterea lucrurilor rele), el a încins un brâu de abstinență sexuală pe el și pe soția sa, temându-se de Dumnezeu și așteptând venirea Sa, indicând prin aceasta câteva lucruri [după cum urmează]: Pentru că, zice el, prin neascultare am pierdut ceea robă a sfințeniei pe care o aveam de la Duhul, acum recunosc că am nevoie de acoperirea acestei naturi, care nu oferă nicio satisfacție, dar a cărei remușcări ar fi reținut această îmbrăcăminte pentru totdeauna, dacă Dumnezeu, care este îndurător, nu i-ar fi îmbrăcat cu tunici de piele în locul frunzelor de smochin, deci s-a smerit. Având în vedere acest, scop El i-a întrebat, pentru ca vina să poată cădea pe femeie; și mai departe, El o întreabă pe ea, pentru ca ea să poată arunca vina pe șarpe. Pentru că ea relatează ceea ce s-a întâmplat. „Șarpele”, zice ea „m-a amăgit, și am mâncat din pom.”⁴⁵⁸ Dar El nu-i pune nicio întrebare șarpelui; pentru că El știa că el a fost prima cauza a faptei vinovate; ci El a pronunțat un blestem peste el în primul rând, ca acesta să cadă asupra omului, sub forma unei mustrări blânde. Pentru că Dumnezeu l-a detestat pe el, cel care a dus omul în rătăcire, dar în mod gradat, și puțin câte puțin, El și-a arătat compasiune lui, față de cel care a fost înșelat.
Din același motiv, El l-a alungat din Paradis și l-a mutat departe de pomul vieții, nu pentru că El l-a invidiat pentru că au mâncat din pomul vieții, așa cum unii se aventurează să susțină, ci pentru că Lui i-a fost milă de el, [și nu a dorit] ca el să continue ca un păcătos pentru toată veșnicia, nici ca păcatul care îl înconjura să devină nemuritor și un rău interminabil și iremediabil. Dar El i-a stabilit o limită a [stării de] păcat, prin interpunerea morții, și deci, determinarea păcatului de a înceta,⁴⁵⁹ aducerea acestuia la un sfârși prin dizolvarea trupului, care va avea loc în pământ, așa încât omul, încetând în mare măsură să trăiască pentru păcat și murind pentru acesta, să poată începe să trăiască pentru Dumnezeu.
Cu acest scop, El a pus între șarpe și femeie și sămânța ei, o dușmănie, care continuă în mod tacit: El, singurul al cărui picior va fi zdrobit, va avea puterea și să zdrobească capul dușmanului; dar alții bat, ucid și împiedică pași omului, până când a venit sămânța destinată să zdrobească capul lui, – care s-a născut din Maria, despre care profetul vorbește: „Vei păși peste lei și peste năpârci, și vei călca peste pui de lei și peste șerpi”⁴⁶⁰ – indicând că păcatul, care s-a așezat și s-a răspândit împotriva omului, și care l-a supus morții, trebuie să fie privat de putere, împreună cu moartea, care domnește [peste om]; și leul, adică, Antichrist, în zilele de la urmă agresiv împotriva umanității, trebuie să fie călcat în picioare de către El; ca El să poată lega „balaurul cel mare, șarpele cel vechi”⁴⁶¹ și să-l supună puterii omului, care a fost cucerit⁴⁶² așa încât toată puterea sa să fie călcată în picioare. Acum Adam a fost cucerit, fiind luată de la el toată viața: de aceea, atunci când, la rândul lui, și dușmanul a fost cucerit, Adam a primit o nouă viață; și este distrus cel din urmă dușman, moartea,⁴⁶³ care la început a pus stăpânire pe om. Prin urmare, atunci când omul a fost eliberat, „s-a împlinit cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte?”⁴⁶⁴ Lucrul acesta nu se poate spune cu onestitate, dacă acel om, peste care, moartea a obținut pentru prima dată stăpânire, nu ar fi fost eliberat. De aceea mântuirea este distrugerea morții. Prin urmare, atunci când Domnul dă viață omului, adică Adam, este și distrusă moartea în același timp.
Toți cei care neagă mântuirea (lui Adam) vorbesc în mod greșit, excluzându-se, pentru veci, pe ei înșiși de la viață, prin aceea că ei nu cred că oaia care a pierit a fost găsită.⁴⁶⁵ Pentru că dacă ea nu a fost găsită, întreaga rasă umană este ținută încă într-o stare de pierzare. Deci, omul care de la început a lansat această idee, sau mai degrabă, această ignoranță și orbire – Tațian,⁴⁶⁶ este greșit. Așa cum am arăta deja, acest om s-a încurcat cu toți ereticii.⁴⁶⁷ Oricum, această dogmă, a fost inventată de el, pentru ca, prin introducerea a ceva nou, independent de restul, și vorbind lucruri inutile, să poată obține pentru sine ascultători fără credință, dorind să fie un învățător stimat și angajându-se din când în când să folosească ziceri ca acestea, deseori [folosite] de Pavel: „Noi am murit în Adam”;⁴⁶⁸ cu toate acestea, ignorând faptul că „unde s-a înmulțit păcatul, harul s-a înmulțit și mai mult.”⁴⁶⁹ Pentru că acest lucru a fost clar arătat, să punem toți ucenicii lui împreună și să-i lăsăm să se certe⁴⁷⁰ cu privire la Adam, ca și cum ar avea un mare câștig din faptul că el nu ar fi mântuit; când ei nu câștigă nimic mai mult [prin aceasta], exact cum nici șarpele nu a câștigat nimic atunci când a convins omul [să păcătuiască], cu excepția faptului că prin aceasta, el s-a dovedit a fi un călcător de lege, avându-l pe om ca primul rod al proprie sale apostazii.⁴⁷¹ Dar el nu a cunoscut puterea lui Dumnezeu.⁴⁷² Deci nici cei care nu recunosc mântuirea lui Adam nu câștigă nimic, în afară de faptul că ei se prezintă ca fiind eretici și apostați de la adevăr, și se arată ca protectori ai șarpelui și ai morții.

Capitolul XXIV – Recapitularea diferitelor argumente aduse împotriva impietății gnosticilor sub toate aspectele. Ereticii, purtați de orice vânt de doctrină, sunt contraziși de învățătura uniformă a Bisericii, care rămâne mereu așa și este consistentă în ea însăși

Acum, au fost descoperiți, toți acești oameni care aduc o doctrină lipsită de reverență despre Creatorul și Modelatorul, care a format lumea aceasta și deasupra căruia nu există niciun alt Dumnezeu; și care au fost răsturnați de propriile lor argumente, care învață falsuri despre substanța Domnului, și dispensația pe care El a împlinit-o de dragul proprie Sale creaturi, omul. Dar [pe de altă parte, a fost arătat], că predicarea bisericii este consistentă în orice loc și continuă într-un curs uniform, și primește mărturia din partea profeților, apostolilor și a tuturor ucenicilor – așa cum am dovedit prin [cele de la] început, mijloc și sfârșit,⁴⁷³ și prin întreaga dispensație a lui Dumnezeu și al sistemului bine fundamentat care se îndreaptă⁴⁷⁴ spre mântuirea omului, adică, credința noastră; care, fiind primită de la Biserică, care perseverează, și care, prin Duhul lui Dumnezeu, întotdeauna își reînnoiește tinerețea, ca și cum ar fi un depozit prețios într-un vas valoros, făcând ca și vasul care o conține, să-și reînnoiască tinerețea. Pentru că acest dar al lui Dumnezeu a fost încredințat Bisericii, așa după cum suflarea i-a fost încredințată primului om creat,⁴⁷⁵ în acest scop, fiecare membru care îl primește este adus la viață; și prin ea au fost distribuite [mijloacele] comuniunii cu Hristos, adică Duhul Sfânt, arvuna nestricăciunii, mijloacele confirmării credinței noastre și scara ascensiunii spre Dumnezeu. „Pentru că în Biserică”, se spune, „Dumnezeu a rânduit întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători”,⁴⁷⁶ și toate celelalte mijloace prin care lucrează Duhul; la care nu sunt părtași toți aceia care nu se alătură Bisericii, ci se lipsesc pe ei înșiși de viață, prin opiniile lor perverse și comportamentul lor blasfemiator. Pentru că acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este biserica și tot felul de haruri; dar Duhul este adevăr. Prin urmare, cei care nu sunt părtași la El, nu sunt nici hrăniți din vița de la sânul mamei, nici nu se bucură de aceea fântână limpede care izvorăște din trupul lui Hristos; ci ei își sapă propriile puțuri crăpate⁴⁷⁷ din canalele pământești și beau apă puturoasă din nămol, îndepărtându-se de credința Bisericii, ca nu cumva să fie convinși și Duhul, ca să nu poată fi învățați.
Înstrăinați de adevăr, ei se bălăcesc, în mod meritat, în rătăcire, aruncați în ea și din ea, gândind diferit cu privire la aceleași lucruri, în diferite momente, și niciodată neajungând la o cunoaștere bine fundamentată, fiind mai preocupați să fie sofiști ai cuvântului decât discipoli ai adevărului. Pentru că ei nu au fost întemeiați pe o stâncă, ci pe nisip, care are în el însuși o mulțime de pietre. Prin urmare, ei și își imaginează mulți dumnezei și mereu au scuza căutării [după adevăr], dar niciodată nereușind să-l găsească (pentru că ei sunt orbi). Ei bleastămă pe Creatorul, pe Cel care este adevăratul Dumnezeu, care oferă puterea de a găsi [adevărul]; imaginându-și că ei au descoperit un alt dumnezeu dincolo de Dumnezeu, sau un alt Pleroma, sau o altă dispensație. Ca urmare nici lumina care vine de la Dumnezeu nu îi luminează, pentru că ei l-au dezonorat și disprețuit pe Dumnezeu, nepăsându-le de El, deoarece, prin dragostea Sa și infinita Sa bunătate, El a intrat în zona cunoașterii umane (cunoaștere nu cu privire la măreția Sa, sau cu privire la esența Sa – pentru că pe aceea nu a măsurat-o sau nu a atins-o niciun om – ci după cum urmează: ca noi să cunoaștem că El care i-a făcut, și format și a suflat în ei suflare de viață, și ne hrănește prin intermediul creației, organizând toate lucrurile prin Cuvântul Său, și legându-le împreună prin Înțelepciunea Sa⁴⁷⁸ – El este Cel care este singurul Dumnezeu adevărat); dar ei visează la o ființă inexistentă, superioară Lui, pentru ca ei să poată fi priviți ca și cum ei au descoperit marele Dumnezeu, pe care nimeni, [susțin ei], nu-l poate recunoaște ca păstrând comunicare cu rasa umană, sau ca guvernând peste chestiunile lumești: s-ar putea spune, adică, că ei au găsit dumnezeul epicurienilor, care nu face nimic nici pentru sine, nici pentru alții; adică, el nu exercită nicio providență.

Capitolul XXV – Această lume este condusă de providența unui singur Dumnezeu, care este înzestrat atât cu dreptate infinită pentru a pedepsi pe cel rău, cât și cu bunătate infinită pentru a-i binecuvânta pe cei evlavioși și pentru a le împărtăși mântuirea

Dumnezeu exercită o providență asupra tuturor lucrurilor și, prin urmare, El oferă și consiliere; și când oferă consiliere, El este prezent cu cei care practică disciplina morală.⁴⁷⁹ Deci, urmează, desigur, că lucrurile care sunt supravegheate și guvernate trebuiesc să fie familiarizate cu conducătorul lor; lucruri, care nu sunt iraționale sau zadarnice, dar își au înțelegerea derivată din providența lui Dumnezeu. Din acest motiv unele dintre Neamuri, care au fost mai puțin dedate la ademeniri și desfătări [senzuale], și nu au fost duse în rătăcire într-o așa mare superstiție cu privire la idoli, fiind mișcate, chiar dacă numai puțin, de providența Sa, au fost în totalitate convinse că ele trebui să-l cheme, ca Tată, pe Creatorul universului, care exercită o providență peste toate lucrurile și controlează mersul lumii.
Faptul că ei pot să ia puterea dojenitoare și judiciară de la Tatăl, considerând-o ca nevrednică de Dumnezeu și gândind că ei au găsit un Dumnezeu fără mânie și [numai] bun, ei au susținut că un [Dumnezeu] judecă, și un altul mântuie, în mod inconștient ei au luat de la amândoi dumnezeii inteligența și dreptatea. Pentru că dacă cel judiciar nu este și bun, pentru a oferi răsplătirile peste cei care le merită, și pentru a direcționa mustrările împotriva acelora care le merită, el nu va apărea, nici ca un judecător drept, nici ca unul înțelept. Pe de altă parte, Dumnezeul bun, dacă El este numai bun, și nu unul care testează pe cei peste care își va trimite bunătatea, El va fi în afara spectrului dreptății și bunătății; și bunătate sa va fi văzută ca imperfectă, pentru că nu-i mântuie pe toți; [pentru că așa ar trebui să facă] dacă aceasta nu ar fi fost însoțită de judecată.
Marcion însuși, deci, prin faptul că îl divide, în două, pe Dumnezeu, păstrându-l pe unul ca fiind bun și pe altul ca judiciar, de fapt, pune un capăt divinității, în ambele părți. Deoarece cel care este judiciar, dacă nu este bun, nu este Dumnezeu, pentru că cel căruia îi lipsește bunătatea nu este Dumnezeu de fel; și mai departe, cel care este bun, dacă nu are putere judiciară, suferă aceeași [pierdere] ca și primul, prin faptul că este privat de caracterul său divin. Și cum Îl pot ei numi Tatăl tuturor înțelepciunilor, dacă nu-i atribuie o aptitudine judiciară? Pentru că dacă El este înțelept, El este și unul care testează [pe alții]; dar puterea judiciară aparține celui care testează și dreptatea vine prin abilitatea judiciară, pentru ca acesta să poată ajunge la o concluzie dreaptă; dreptatea cere judecată, și judecata, când ea este executată cu dreptate, va trece drept înțelepciune. Prin urmare, tatăl va întrece în înțelepciune, orice înțelepciune umană și angelică, din cauză că El este Domnul, și Judecătorul și Cel Drept, și Domnitorul peste toate. Deoarece El este bun, plin de îndurare, răbdător și salvează pe cine vrea El: nici bunătatea Sa nu-l sustrage de la a-și exercita dreptatea,⁴⁸⁰ nici înțelepciunea Sa nu este diminuată; pentru că El mântuie pe cei care, El vrea să-i salveze, și judecă pe cei care sunt vrednici de judecată. Nici nu se manifestă ca Unul drept și lipsit de milă; pentru că, fără îndoială, bunătatea Sa o ia înainte și devine prioritară.
Dumnezeul care cu bunăvoință face ca soarele Său să răsară peste toți,⁴⁸¹ și trimite ploaie și peste cel drept și peste cel nedrept, îi va judeca pe cei care, bucurându-se de bunătatea Sa distribuită egal, și-au dus viețile într-un mod care nu corespunde demnității bunătății Sale; și-au petrecut zilele în veselie și lux, în opoziție cu bunătate Sa, și, mai mult, chiar l-au blestemat pe El care a vărsat peste ei beneficii atât de mari.
Platon s-a dovedit a fi mult mai religios decât acești oameni, pentru că el a acceptat că același Dumnezeu a fost atât drept cât și bun, având putere peste toate lucrurile, și El Însuși executând judecata, exprimându-se așa: „Și într-adevăr Dumnezeu, El fiind Cuvântul vechi, posedând începutul și sfârșitul și sensul tuturor lucrurilor existente, face totul cu dreptate, punându-le în mișcare de rotație în conformitate cu natura lor; dar justiția retributivă îl însoțește întotdeauna împotriva tuturor acelora care se îndepartă de legea divină.”⁴⁸² Mai departe, el arată că Creatorul și Modelatorul universului este bun. „Și cel bun,” zice el, „nu invidiază niciodată cu privire la nimic din ceea ce apare;”⁴⁸³ în acest stabilind bunătatea lui Dumnezeu, ca cauza primă și ultimă a creației lumii, și nu ignoranța, niciun Aeon care greșește, nici consecința unui defect, nici Mama care plânge și se jelește, niciun alt Dumnezeu sau Tată.
Mama lor îi poate jeli bine, pentru că sunt capabili să conceapă și să inventeze asemenea falsitate împotriva lor înșiși, pentru că Mama lor este dincolo de Pleroma, adică dincolo de cunoașterea lui Dumnezeu, și pentru că întreaga lor mulțime a devenit⁴⁸⁴ o nereușită fără formă și crudă: deoarece acesta nu percepe nimic din adevăr; ea cade în zădărnicie și întuneric: pentru că înțelepciunea (Sophia) lor a fost zadarnică și s-a înfășurat în întuneric; și Horos nu i-a permis să intre în Pleroma; pentru că Duhul (Achamoth) nu i-a primit în locul de înviorare. Tatăl lor, prin nașterea ignoranței, a lucrat în ei suferințele morții. Noi nu prezentăm greșit [opiniile lor, cu privire] aceste puncte; ci ei înșiși confirmă, ei înșiși învață, ei se laudă cu ele, ei își imaginează un [mister] superior despre Mama lor, pe care ei o prezintă ca și cum ar fi născut fără tată, adică, fără Dumnezeu, o femelă de la femelă,⁴⁸⁵ adică, stricăciune din eroare.
Noi, într-adevăr, ne rugăm ca acești oameni să nu rămână în groapa pe care ei înșiși au săpat-o, ci să se despart de o Mamă a acestei naturi, să se îndepărteze de Bythus, să stea departe de ceea ce este fără valoare și să abandoneze umbra; și ei, fiind convertiți la Biserica lui Dumnezeu, să fie născuți în mod legitim și Hristos să ia chip în ei, ca ei să cunoască Modelatorul și Creatorul acestui univers, singurul Dumnezeu adevărat și Domn al tuturor. Noi ne rugăm pentru aceste lucruri, spre binele lor, iubindu-i mai mult decât li se pare că ei se iubesc pe ei înșiși. Pentru că dragostea noastră, pentru că e adevărată, este folositoare pentru ei, dacă ei o vor primi. Aceasta ar putea fi comparată cu un remediu sever, extirpând mândria și carnea care sucurează a unei răni; pentru a li se pune capăt mândriei și trufie lor. Prin urmare, nu ar trebui să obosim în a ne strădui din toate puterile noastre să întindem mâinile spre ei. Peste și deasupra la ceea ce deja s-a spus, eu am avut grijă în următoarea carte, să citez cuvintele Domnului; poate convingându-i pe unii dintre ei, prin mijloacele învățăturii lui Hristos, voi reuși să-i conving să abandoneze o asemenea eroare și să înceteze să-l mai blesteme pe Creatorul lor, care este atât singur Dumnezeu, cât și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Amin.