Cartea a Doua a lui Irineu

Cartea a Doua a lui Irineu

Prefață

În prima carte, care este înaintea acesteia și care demască „așa-numita falsă cunoaștere”¹, ți-am arătat, dragul meu prieten, că întregul sistem divizat în feluri multe și opuse de către cei din școala lui Valentinus, era fals și fără nicio bază. Am menționat, de asemenea, și tezele predecesorilor lor, menționând că ei nu diferă între ei, ci că s-au clătinat cu mult înainte de la adevărul în sine. Am explicat mai departe, cu toată sârguința, atât doctrina cât și practica lui Marcus magicianul, din moment ce și el aparține acestor persoane; am notat, de asemenea, cu atenție² pasajele pe care ei le deformează din Scripturi, prin a le adapta propriilor lor ficțiuni. Ba mai mult, am și istorisit în amănunt maniera prin care ei, folosindu-se de numere și de cele douăzeci și patru litere ale alfabetului, se străduiesc să stabilească [ceea ce ei privesc drept] adevărul. Am relatat, de asemenea, felul cum vad și predau altora faptul că creația ca întreg a avut loc după imaginea invizibilă a lui Pleorma al lor, și de ceea ce susțin ei în respect față de Demiurg, prin a declara în același timp doctrina lui Simon Magul din Samaria, precursorul lor, și a tuturor celor ce l-au urmat pe acesta. Am menționat, de asemenea, mulțimea acelor gnostici care au fost produși de el, și am notat³ punctele de diferență dintre ei, dintre câteva din doctrinele lor, cât și ordinea succesiunii lor în timp ce am enumerat toate acele erezii care au fost produse de ei. Mai departe am arătat că toți acești eretici, care au apărut din Simon, au introdus doctrine profane și nereligioase în viața aceasta; am și explicat natura „răscumpărării” lor, și metoda lor de inițiere a celora care se dau drept „perfecți”, împreună cu invocațiile și misterele lor. Am dovedit, de asemenea, că există un Dumnezeu, Creatorul, și că El nu este rezultatul vreunui defect și nici că ar mai fi ceva deasupra Lui sau după El.
În această carte, voi întemeia acele puncte care se potrivesc cu studiul meu, atâta cât ne permite timpul, și voi răsturna, prin intermediul abordării îndelungate de sub anumite minți, întregul lor sistem; pentru acest motiv, din moment ce este vorba de expunerea și de răsturnarea opiniilor lor, am intitulat această lucrare în acest fel. Este potrivit, printr-o descoperire simplă și răsturnare a conjuncțiilor lor, să punem capăt acestor alianțe ascunse,⁴ și a lui Bythus în sine, și astfel să obținem o demonstrare că el nu a existat niciodată într-un timp anterior și nici că ar exista acum.

Capitolul I – Există doar un Dumnezeu: sau imposibilitatea existenței Lui

Este corespunzător, prin urmare, să încep cu primul și cel mai important cap, adică cu Dumnezeu Creatorul, care a făcut cerul și pământul și toate lucrurile de pe el (pe care acești oameni le numesc într-un stil blasfemiant ca roadă a unui defect), și să demonstrez că nu este nimic deasupra Lui sau după El și nici că, nu prin influența cuiva, ci a liberei Sale voințe, El a creat toate lucrurile, din moment ce El este singurul Dumnezeu, singurul Domn, singurul Creator, singurul Tată, care cuprinde singur toate lucrurile și care El Însuși a adus toate lucrurile la existență.
Căci cum ar putea fi o altă Plinătate, sau Principiu, sau Putere, sau Dumnezeu deasupra Lui din moment ce este necesar ca Dumnezeu, Pleroma (Plinătatea) tuturor lucrurilor, să susțină toate lucrurile în imensitatea Sa și în același timp să nu fie susținut de nimeni? Dacă este ceva dincolo de El, atunci El nu este Pleroma tuturor lucrurilor și nici nu le susține. Căci ceea ce ei declară a fi în spatele Lui tânjește spre Pleroma, sau [în alte cuvinte], la acest Dumnezeu care este deasupra tuturor lucrurilor. Însă ceea ce se tânjește, și care este lipsită de orice, nu este Pleroma tuturor lucrurilor. Într-un astfel de caz, El ar avea atât început, mijloc și sfârșit, în ceea ce privește acelora care sunt dincolo de El. Și dacă El ar un sfârșit în ceea ce privește lucrurile acelea ce sunt dedesubt, El are și un început în ceea ce privește lucrurile ce sunt deasupra. Într-o manieră asemănătoare, există o necesitatea absolută că El ar experimenta aceleași lucruri în toate punctele și ar trebui ținut legat și îngrădit de acele existențe care sunt în afara Lui. Căci acea ființă care este sfârșitul descendent, în mod necesar îl circumscrie și îl încercuiește pe cel ce-și găsește sfârșitul în aceasta. Și deși, conform lor, Tatăl tuturor (adică Cel pe care ei îl numesc Proön și Proarche), cu Pleroma lor, și bunul Dumnezeu al lui Marcion, este stabilit și inclus în altele, și este încercuit din afară de o altă Ființă puternică, care din necesitate trebuie să fie mai mare, în măsura în care ceea ce cuprinde este mai mare decât ceea ce este cuprins. Însă atunci ceea ce este mai mare este, de asemenea, și mai puternic, și un Domn la un grad mai înalt; și ceea ce este mai mare și mai puternic și la un grad mai mare decât Domnul – trebuie să fie Dumnezeu.
Acum, din moment ce există, după cum afirmă ei, încă ceva pe care ei îl declară a fi a în afara Pleromei, în cadrul căreia ei susțin că ar fi coborât din acea putere mai mare care a dispărut, este necesar ca în fiecare domeniu Pleroma ori conține ceea ce este dincolo de ea, dar care este cuprins (căci altfel nu ar fi în spate la Pleroma; căci dacă este ceva în spate la Pleroma, ar exista o Pleroma în interiorul acestei Pleroma pe care ei o consideră ca fiind în afara Pleromei, iar Pleroma ar fi cuprinsă de ceea ce este în spatele ei: și prin Pleroma se înțelege, de asemenea, primul Dumnezeu), sau că există o distanță infinită separată de fiecare – [adică] Pleroma și ceea ce este dincolo de ea. Dacă ei mențin în continuare această idee, ar apărea atunci un al treilea fel de existență, care separă prin imensitate Pleroma de ceea ce este dincolo de ea. Al treilea tip de existență va lega și le va conține pe celelalte două, prin urmare, și va fi mai mare decât Pleroma și ceea ce este dincolo de ea, atâta timp cât ea le cuprinde pe amândouă. În acest fel putem continua discuția la nesfârșit în ceea ce privește aceste lucruri care sunt cuprinse și cele ce cuprind. Căci dacă această a treia existență își are începutul deasupra și sfârșitul dedesubt, există o necesitate absolută ca aceasta să fie legată de părți, fie că începe sau termină în anumite alte puncte, [unde începe noua existență]. Acestea, deci, și alte care sunt deasupra lor, își vor avea începutul în alte puncte și așa mai departe până la infinit; astfel că gândurile lor nu se bazează pe un Dumnezeu, ci, în consecința căutării a ceva mai mult ce ar exista, ei se rătăcesc și ajung la ceea ce nu are existență și astfel se depărtează de adevăratul Dumnezeu.
Aceste remarci, exprimate în această manieră, se pot aplica împotriva urmașilor lui Marcion. Chiar și cei doi dumnezei ai lui vor fi cuprinși și circumscriși de către un interval imens care îi separă unul de altul. Mai apoi însă există necesitatea de a presupune mulțimea de dumnezei separați de o distanță imensă unul față de altul, începând cu unul câte unul și sfârșind în unul câte unul. Astfel, prin însuși acest proces de motivare de care depind ei pentru a putea învăța că ar exista o anume Pleroma sau Dumnezeu deasupra Creatorului cerului și al pământului, și oricine alege să întrebuințeze aceasta poate susține că există o altă Pleroma deasupra Pleromei, deasupra ei alta, și deasupra lui Bythus în al ocean de Dumnezeire, în timp ce în aceeași manieră aceeași succesiune aparține ambelor părți; și astfel, doctrina lor duce la o imensitate și întotdeauna va exista necesitatea conceperii unei alte Pleroma, și un alt Bythi, așa încât sa nu se mai termine niciodată, ci întotdeauna să se continue cu căutarea altora alături de cele deja menționate. Ba mai mult, nu va fi sigur dacă acestea pe care le concepem sunt dedesubt, sau sunt, de fapt, ele însele lucrurile care sunt deasupra; într-o astfel de manieră ar fi îndoielnică respectarea acelor lucruri pe care ei le menționează a fi deasupra, fie că sunt sau nu deasupra sau dedesubt; prin urmare, opiniile noastre nu ar avea nicio concluzie fixă sau siguranță, ci din necesitate va alerga rătăcitor după lumi fără limite și dumnezei care nu pot fi numărați.
Aceste lucruri, deci, fiind așa, fiecare divinitate va fi cuprinsă de propriile sale posesiuni și nu vor fi influențate de vreo curiozitate în legătură cu treburile celorlalți; astfel el ar fi nedrept și răpitor și va înceta să fie ceea ce este Dumnezeu. Fiecare creatură, de asemenea, își va glorifica propriul creator și se va mulțumi cu el, neștiind un altul; altfel ar fi corect să fie considerat drept apostat de către ceilalți și va primi o bine-meritată pedeapsă. Căci ori există doar o Ființă care cuprinde toate lucrurile și care și-a format în teritoriul Său toate acele lucruri care au fost create, conform propriei Sale voințe; sau, din nou, că există un număr nelimitat de creatori și de dumnezei, care fiind unul din altul sau unul în altul în fiecare parte; va fi, prin urmare, necesar să admitem că toate celelalte sunt cuprinse din afară de cineva care este mai mare, și că fiecare este închis cu propriu său teritoriu în care și rămân. Niciunul dintre ei, prin urmare, nu este Dumnezeu. Căci va exista [multă] dorință din partea fiecăruia dintre ei, care să posede [așa cum va face el] doar o parte foarte mică în comparație cu restul. Numele Omnipotentului va fi dus, prin urmare, la un final și o astfel de opinie cade din necesitate în domeniul profan.

Capitolul II – Lumea nu a fost formată de către îngeri, sau de către vreo altă ființă, contrar voii Dumnezeului Cel Preaînalt, ci a fost făcută de către Tatăl prin Cuvânt⁵

Aceia, în plus, care spun că lumea a fost formată de îngeri, sau de orice alt făcător al acesteia, contrar voii Aceluia care este Tatăl Suprem, greșesc în primul rând în acest punct, prin faptul că susțin că îngerii au creat o astfel de creație măreață, contrar voii Dumnezeului Cel Preaînalt. Aceasta implică faptul că îngerii ar fi fost mai puternici decât Dumnezeu, sau dacă nu este așa, că El ori a fost nepăsător, sau inferior, sau că nu i-a păsat de acele lucruri care au avut loc printre posesiunile Lui, fie că ele au devenit bolnave sau bune, așa încât El să fi retras și să-l prevină pe vreunul, în timp El l-a lăudat și s-a bucurat de altul. Însă dacă cineva nu ar acorda un astfel de comportament unui om sau vreunei abilități, cu atât mai puțin lui Dumnezeu.
În continuare să ne spună ei dacă aceste lucruri au fost formate în cadrul limitelor care sunt cuprinse de El, și în teritoriul Său, sau în regiunile altora și că stau dincolo de El? Dacă ei afirmă [că acest lucruri au fost făcute] dincolo de El, atunci toate absurditățile menționate deja for sta în fața lor, iar Dumnezeul Suprem va fi cuprins de ceea ce este dincolo de El, ceea ce va fi necesar ca El să își găsească sfârșitul. Dacă, pe de altă parte, [aceste lucruri au fost făcute] în cadrul propriului Său teritoriu, ar fi foarte indolent să afirmăm că lumea a fost astfel creată în cadrul propriului Său teritoriu împotriva voii Lui de către îngeri, care ei însiși se află sub puterea Sa, sau de către oricare altă ființă, de parcă El Însuși nu ar fi privit toate lucrurile care au apărut printre posesiunile Lui, sau⁶ nu a fost conștient de lucrurile ce urmau a fi făcute de îngeri.
Dacă totuși [lucrurile la care ne-am referit au fost făcute] nu împotriva voii Lui, ci cu acordul și cunoștința Lui, așa cum [unii din acești oameni] gândesc, îngerii, sau Formatorul lumii [oricine ar fi fost acesta], nu ar mai fi cauza acestei formări, ci voia lui Dumnezeu. Căci dacă El este Formatorul lumii, tot El a făcut și îngerii, sau cel puțin a fost cauza creării lor, iar El ar fi văzut ca cel ce a făcut lumea și care a pregătit cauza acestor formări. Deși aceștia mențin ideea că îngerii au fost făcuți dintr-o lungă succesiune descendentă, sau că Formatorul lumii [a ieșit] din Tatăl Suprem, așa cum susține și Basilides, cu toate acestea ceea ce a fost cauza acelor lucruri care au fost făcute se vor trage din Cel care a fost Autorul unei astfel de succesiuni. [Cazul rămâne în picioare] la fel cum este succesul în război, care este atribuit regelui care a pregătit acele lucruri care sunt cauza victoriei; astfel, crearea a oricărei stări, sau a oricărei lucrări, se referă la cel ce a pregătit materialele pentru realizarea acelor rezultate care au apărut, prin urmare. Căci noi nu spunem că securea a tăiat lemnul, sau fierăstrăul care l-a divizat; însă cineva va afirma atât de exact că omul care l-a tăiat și l-a împărțit este cel ce a format securea sau fierăstrăul pentru acest scop, și [care a mai format] la o dată mai anterioară toate uneltele prin care au fost fondate securea și fierăstrăul. Cu dreptate, deci, conform procesului analog de motivare, Tatăl tuturor va fi declarat a fi Formatorul acestei lumi, și nu îngerii, niciun alt [așa-zis] formator al lumii, altul față de Cel care a fost Autorul ei și care anterior⁷ a fost cauza pregătirii pentru o creație de acest gen.
Această manieră de vorbire poate fi probabil plauzibilă sau convingătoare pentru cei care nu cunosc niciun Dumnezeu, și care L-au comparat cu ființele umane sărace, și pentru cei care nu pot imediat și fără vreo asistență să formeze ceva, dar care necesită multe instrumentalități pentru a produce ceea ce intenționează ei. Aceasta însă nu va vi privită drept probabilă pentru cei care Dumnezeu nu are nevoie de nimic și că El a creat și a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, în timp ce El nici nu a avut nevoie de îngeri ca să Îl asiste în producerea acelor lucruri care au fost făcute, și nici de vreo putere mai mare inferioară Lui, ignorantă față de Tatăl, și nici de vreun cusur sau vreo ignoranță pentru ca cel care ar trebui să-L cunoască să devină om.⁸ Însă El Însuși în Sine, într-un fel pe care nici nu-l putem nici descrie nici percepe, predestinând toate lucrurile, le-a făcut cum i-au plăcut Lui, acordându-le armonie peste toate, atribuindu-le locul lor și începutul creării lor. În acest fel El a conferit asupra lucrurilor spirituale o natură spirituală și invizibilă, pe cele supercerești una cerească, pe îngeri una angelică, pe animale una animalică, pe ființele ce înoată în apă o natură potrivită pentru apă, și celor ce trăiesc pe uscat una potrivită cu uscatul în întregime, pe scurt, o natură potrivită caracterului vieții atribuite lor – și toate aceste în timp ce a format toate lucrurile ce s-au făcut prin Cuvântul Său care nu putrezește niciodată.
Aceasta este o particularitate a preexistenței lui Dumnezeu, nu pentru a necesita alte instrumente pentru crearea acestor lucruri care au venit în existență. Cuvântul Lui este atât potrivit cât și suficient pentru formarea tuturor lucrurilor, la fel cum Ioan, ucenicul Domnului, declară referitor la El că „Toate lucrurile au fost făcute de El și nimic nu a fost făcut afară de El”.⁹ Printre aceste „toate lucruri” trebuie să se găsească și lumea noastră. Și aceasta a fost făcută prin Cuvântul Său, așa cum ne spune Scriptura în cartea Geneza, că El a făcut toate lucrurile legate de lumea noastră prin Cuvântul Său. David a exprimat același adevăr [atunci când spune] „Căci El a vorbit și au fost făcute; El a poruncit și ele au fost create.”¹⁰ Pe cine ar trebui deci să credem referitor la crearea acestei lumi – pe acești eretici care au fost menționați că trăncănesc așa de nebunește și de inconsistent despre acest subiect, sau pe ucenicii Domnului, și Moise, care a fost atât un credincios slujitor al lui Dumnezeu cât și un profet? Mai întâi el a istorisit formarea acestei lumi în acest cuvinte: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul”,¹¹ și celelalte lucruri în succesiune, însă nu zeii și nici îngerii [nu au avut parte în această lucrare].

Acum, despre faptul că acest Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos a declarat și apostolul Pavel [spunând] că „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, care este deasupra tuturor și de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi toți.”¹² Am dovedit deja că există doar un singur Dumnezeu, însă voi demonstra în continuare aceasta din spusele apostolilor și din discursurile Domnului. Căci ce fel de comportament ar fi acela, în care noi să părăsim declarațiile profeților, ale Domnului, și ale apostolilor, care să-l arătăm unor astfel de persoane care nu vorbesc niciun cuvânt cu sens?

Capitolul III – Bytusul și Pleroma valentinienilor, cât și dumnezeul lui Marcion par a fi absurzi; lumea a fost de fapt creată de aceeași Ființă, care a conceput ideea despre ea și nu a fost roada vreunui defect sau a ignoranței

Bytusul, prin urmare, pe care ei îl concep împreună cu Pleroma sa, și dumnezeul lui Marcion sunt în discordanță. Dacă într-adevăr, așa cum afirmă ei, el a fost ceva inferior și dincolo de sine, căreia îi acordă absență și umbră, acest vid se dovedește a fi mai mare decât Pleroma lor. Este însă inconsistent să facem această afirmație, că în timp ce el cuprinde toate lucrurile în sine, creația a fost formată de altcineva. Este absolut necesar ca ei să admită un anumit tip vid și haotic de existență (mai jos de Pleroma spirituală) în care a fost format universul, și că Propator a lăsat intenționat acest haos așa cum a fost, fie că ar fi știut mai dinainte ce avea să se întâmple în el, sau că a fost ignorant de acestea. Dacă a fost într-adevăr ignorant, atunci Dumnezeu nu ar fi ante-cunoscător a tuturor lucrurilor. Însă ei nu pot [în acest caz] să acorde vreun motiv pe ce bază a lăsat El acest loc vid în timpul unei așa lungi perioade de timp. Dacă El este ante-cunoscător și a contemplat din punct de vedere mintal că creația care avea să aibă o ființă în acel loc, atunci El Însuși a creat-o cât și a format-o mai dinainte [ideal] în Sine.
Să înceteze, prin urmare, aceștia să afirme că lume a fost creată de oricare altul, căci atâta timp cât Dumnezeu a format o concepție în mintea Sa, ceea ce s-a făcut El a fost astfel conceput mintal. Nu era posibil ca o Ființă să formeze mintal concepția, ca mai apoi o alta să producă lucrurile care au fost concepute de El în mintea Sa. Însă Dumnezeu, după părerea acestor eretici, a conceput mintal ori o lume veșnică ori una temporară, însă ambele ipoteze nu pot fi adevărate. Însă dacă El ar fi conceput-o mintal ca veșnică¹³ și vizibilă, ar fi format-o astfel. Însă dacă ea a fost formată așa cum este ea de fapt, atunci El a făcut-o la fel cu ceea ce a conceput mintal despre ea; sau că El a dorit ca ea să ea să existe în idealul¹⁴ Tatălui, conform concepției minții Sale, așa cum este ea acum, compusă, mutabilă și trecătoare. Astfel, la fel cum Tatăl a format-o [ideal] în sfatul cu Sine, ea trebuie să fie vrednică de El. Însă a afirma că ceea ce s-a conceput mintal și s-a creat dinainte de către Tatăl tuturor, ca și când ar fi fost formată actual, este roada unui cusur și produsul ignoranței, trebuie să fie vina unei mari blasfemii. Căci, după cum afirmă ei, Tatăl tuturor va fi, prin urmare [privit ca], generând în sânul Său, după propria Sa concepție mintală, ceea ce duce la defect și la roada ignoranței, din moment ce lucrurile pe care le-a conceput El în mintea Sa au fost de fapt produse actual.

Capitolul IV – Absurditatea presupusului vid și al defectului ereticilor este demonstrat

Deci, cauza unei astfel de dispensații din partea lui Dumnezeu trebuie descoperită; însă formarea lumii nu trebuie atribuită nimănui. Despre toate lucrurile trebuie să vorbim ca fiind pregătite dinainte de Dumnezeu ca ele sa fie făcute așa cum au fost făcute, însă umbra și vidul nu trebuiesc implicate în existență. De unde dar a venit acest vid [despre care vorbesc ei]? Dacă într-adevăr a fost produs de Cel care, după spusele lor, este Tatăl și Autorul tuturor lucrurilor, atunci acesta este atât egal în cinste și relatat cu ceilalți eoni, probabil mult mai antic decât ei. Ba mai mult, dacă acesta a produs din aceeași sursă [așa cum au făcut-o], acesta trebuie să fie asemănător în natură cu Cel care l-a produs, cât și față de cei cu care a fost produs. Va fi astfel necesar că atât Bythus despre care vorbesc ei cât și Sige, să fie asemănători în natură cu un vid, adică El este într-adevăr un vid; restul eonilor, din moment ce ei sunt frații vidului, ar trebui să fie lipsiți¹⁵ de substanță. Dacă, pe de altă parte, nu s-ar fi produs așa, trebuie să fi ieșit și generat din sine, în acest caz ar fi egal ca vârsta cu Bythus care este, după spusele lor, Tatăl tuturor; astfel vidul ar avea aceeași natură și aceeași cinste cu Cel care este, după ei, Tatăl universal. Acesta ori a fost produs de cineva, ori a generat și a ieșit din sine. Dar dacă, într-adevăr, vidul a fost produs, atunci producătorul său Valentinus este, de asemenea, un vid, precum sunt și urmașii săi. Însă dacă acesta nu a fost produs, ci a fost generat de sine, atunci ceea ce este un vid este asemenea și frate și egal în cinste cu acel Tată care a fost proclamat de Valentinus; în timp ce este mult mai antic și datează dintr-o perioadă mult mai anterioară, și mult mai ridicat în cinste decât restul eonilor al lui Ptolemeu și Heraclit și ceilalți¹⁶ care susțin aceleași opinii.
Însă dacă ei mărturisesc, din disperarea lor față de aceste puncte, că Tatăl tuturor susține toate lucrurile și că nu există nimic în afara Pleromei (căci este o necesitate absolută ca acesta [dacă ar fi ceva în afara sa] să fie legat și circumscris de ceva mai mare decât sine), și a faptului că ei vorbesc de ceea ce este în afară și în interior referitor la cunoștință și ignoranță, însă fără vreo referință la distanța locală; ceea ce este în Pleroma, sau în lucrurile cuprinse de Tatăl, întreaga creație care știm că a fost formată, de către Demiurg sau de îngeri, este cuprins de nedescrisa măreție, la fel cum centrul este într-un cerc, sau cum este o pată pe o haină, atunci, în primul rând, ce fel de ființă trebuie să fie Bythus, care permite ca vreo pată să fie pe pieptul Său, și altuia să creeze sau să producă în cadrul teritoriului Său, contrar propriei Sale voințe? Un astfel de mod de acționare ar atrage după sine [vina de] degenerare a întregii Plerome, din moment ce aceasta și-a luat defectul de la prima, iar acele emanații care își au originea în ea,¹⁷ și care nu au fost de acord să permită formarea creației ori în ignoranță, sau pasiune, sau în defect. Căci cel care mai apoi poate rectifica un defect și o face de parcă ar șterge o pată,¹⁸ ar putea la o dată anterioară să se fi preocupat ca aceasta să nu se fi găsit printre posesiunile sale. Său dacă de la început aceasta permitea ca lucrurile care au fost făcute [să rămână așa cum sunt], din moment ce nu puteau fi formate altfel, prin urmare, ei trebuie să continue în aceeași condiție. Căci cum se poate ca acele lucruri care nu pot primi vreo rectificare să primească ulterior una? Sau cum pot spune oamenii că ei au fost chemați la perfecțiune din moment ce ființele care sunt cauza din care derivă originea lor – fie Demiurgul, fie îngerii – sunt declarați că există în defect? Și dacă, așa cum se susține, [Ființa Supremă] în măsura în care El este binevoitor, i-a fost în cele din urmă milă de oameni și le-a acordat perfecțiunea, El ar fi trebuit să-i fie milă de cei care erau creatorii oamenilor, prin urmare, să le fi conferit lor perfecțiunea. În acest fel, și oamenii ar fi beneficiat de compasiunea Sa, fiind formați perfecți de cei ce erau perfecți. Căci dacă El a compătimit lucrarea acestor ființe, ar fi trebuit să o facă cu mult înainte și să nu le lase să cadă într-o astfel de groaznică orbire.
Discuția lor despre umbră și vid, în cadrul căreia susțin că creația cu care ne ocupăm noi a fost formată, va duce la nimic dacă lucrurile la care se face referință au fost create în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl. Dacă ei susțin că lumina Tatălui lor este în așa fel încât umple toate lucrurile ce sunt în interiorul Lui și le iluminează, cum ar putea exista atunci vreun vid sau vreo umbră în acel teritoriu care este cuprins de Pleroma și de lumina Tatălui? În acest caz îi duce la a arăta un anumit loc din Propator, sau din Pleroma, care nu este iluminat și nici nu este sub posesia cuiva și în care ori îngerii ori Demiurgul au format ceea ce le-a plăcut. Acesta nu va fi un mic loc în spațiu în care o asemenea creație de mare să fie concepută ca fiind formată. Ar exista deci o necesitate absolută ca în cadrul Pleromei sau în cadrul Tatălui, de care vorbesc ei, să se conceapă¹⁹ un anumit loc, vid, fără formă și plin de întuneric în care s-au format acele lucruri care au fost formate. Printr-o astfel de presupunere, totuși, lumina Tatălui lor ar atrage asupra ei un reproș, ca și când El nu ar putea ilumina și umple acele lucruri care sunt în Sine. Astfel, prin urmare, când ei susțin ideea că aceste lucruri sunt roada defectului și lucrarea erorii, ei introduc un și mai mare defect și o eroare în cadrul Pleromei și în sânul Tatălui.

Capitolul V – Această lume nu a fost formată de alte ființe în cadrul teritoriului care este conținut de Tatăl

Remarcile pe care le-am făcut anterior²⁰ sunt potrivite ca răspuns pentru cei ce susțin că această lume a fost formată în afara Pleromei sau sub un „Dumnezeu bun”; astfel de persoane care vorbesc astfel despre Tatăl, se elimină din ceea ce este în afara Pleromei în care, în același timp, ei ar trebui să se odihnească în cele din urmă.²¹ Ca răspuns față de aceștia care susțin că lumea a fost creată de anumite ființe în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl, toate acele puncte care fost notate²² îi vor prezenta pe aceștia [ca expunându-și] absurditățile și incoerențele; ei ori vor fi constrânși ori să recunoască toate acele lucruri care sunt în Tatăl, în mod lucid, deplin și energic, sau să acuze lumina Tatălui de parcă El nu ar putea ilumina toate lucrurile; sau, ca porțiune a Pleromei lor [astfel descrisă], trebuie mărturisit tot că este vid, haotic și plin de întuneric. Și ei acuză toate celelalte lucruri create de parcă ar fi doar temporale, sau [în cel mai bun caz], dacă sunt veșnice,²³ sunt totuși materiale. Dar aceștia (eonii) trebuie văzuți ca dincolo de orice acuzații, din moment ce ei sunt în cadrul Pleromei, altfel acuzațiile din discuție vor cădea împotriva Pleromei; prin urmare, Hristosul despre care vorbesc ei se descoperă a fi autorul ignoranței. Căci, conform declarațiilor lor, atunci când El a dat o formă așa cum substanța era preocuparea Mamei din care au conceput-o ei, El a scos-o în afara Pleromei, adică a scos-o din cunoștință. Prin urmare, Cel care a separat-o de cunoștință a produs într-adevăr ignoranță în ea. Cum ar putea atunci aceeași persoană care a înzestrat cu darul cunoașterii pe restul eonilor, cei care erau anterior Lui [în producție], și în același timp să fie autorul ignoranței față de Mama Sa? Căci El a pus-o dincolo de palidul cunoașterii atunci când a scos-o din Pleroma.
În plus, dacă ei explică aceasta ca fiind în sau în afara Pleromei implicând cunoașterea și respectiv ignoranța, așa cum în mod sigur fac unii dintre ei (din moment ce acela care are cunoștință este în cadrul a ceea ce știe), atunci ei trebuie să admită că Mântuitorul (căruia ei i-au desemnat Toate Lucrurile) a fost în starea de ignoranță. Ei susțin că în venirea Sa în afara Pleromei El a acordat formă Mamei lor [Achamoth]. Deci, dacă ei declară că orice este în afara [Pleromei] este ignorant de toate lucrurile, și dacă Mântuitorul a mers să împartă formă Mamei lor, atunci El a fost situat dincolo de palida cunoaștere a tuturor lucrurilor, adică El era în ignoranță. Cum ar fi putut comunica cunoștința cu ea din moment ce El Însuși era dincolo de cunoaștere? Căci și noi, suntem declarați de ei a fi în afara Pleromei, în aceeași măsură în care suntem în afara cunoștinței pe care o posedă ei. Din nou: Dacă Mântuitorul a trecut dincolo de Pleroma pentru a-și căuta oile care erau pierdute, iar Pleroma este [co-extensivă cu] cunoștința, atunci El s-a pus pe Sine dincolo de fațada cunoașterii, adică în ignoranță. Este necesar să admită că ceea ce este în afara Pleromei este într-un asemenea sens logic în cadrul căreia toate remarcile făcute anterior se vor ridica împotriva lor; dacă vorbesc însă de ceea ce este în interior în legătură cu cunoștința, și despre ceea ce este în afară în legătură cu ignoranța, atunci Mântuitorul lor, și Hristos cu mult înaintea Lui, trebuie să fi fost formați în ignoranță, în măsura în care ei au ieșit dincolo de Pleroma, adică dincolo de cunoaștere pentru a acorda formă Mamei lor.
Aceste argumente pot fi adoptate în aceeași manieră pentru a-i satisface pe cei care susțin, în orice fel, că lumea a fost formată ori de îngeri sau de altcineva decât de Dumnezeul adevărat. Acuzațiile pe care ei le aduc împotriva Demiurgului, și asupra acelor lucruri care au fost făcute materiale și temporale, vor cădea într-adevăr asupra Tatălui; dacă într-adevăr²⁵ lucrurile care au fost formate în sânul Pleromei au început încetul cu încetul să fie dizolvate, în conformitate cu permisiunea și buna-voință a Tatălui. Creatorul [imediat], prin urmare, nu este Autorul [real] al acestei lucrări, gândiri, așa cum a făcut-o El, fiind foarte bună, însă Cel care permite și aprobă producțiile de defecte și a lucrărilor de eroare care să aibă loc printre posesiunile sale, și ca lucrurile temporale să se amestece cu cele veșnice, coruptibilul cu incoruptibilul, cele ce sunt părtașe ale erori cu cele ce aparțin de adevăr. Dacă totuși aceste lucruri au fost formate fără permisiunea sau aprobarea Tatălui a tuturor, atunci acea Ființă trebuie să fie mai puternică, mai tare și mai maiestuoasă, care a făcut aceste lucruri în cadrul teritoriului ce aparține de fapt Lui (Tatălui), și a făcut aceasta fără permisiunea Lui. Dacă, așa cum spun unii, Tatăl a permis aceste lucruri fără să le aprobe, atunci El a dat permisiunea pe baza vreunei necesități, fiind ori capabil să prevină [o astfel de procedură], ori nu. Dar dacă într-adevăr El nu a putut [să împiedice aceasta], atunci El este slab și fără putere; însă dacă putea, EL este un seducător, un ipocrit, și un sclav al necesității, în măsura în care El nu consimte [la un asemenea curs], însă îl permite de parcă L-ar consimți. Permițând erorii să se ridice de la început și să crească pe parcurs, El se străduiește ca mai târziu să o distrugă când deja mulți au pierit în mod mizerabil datorită defectului [original].
Totuși, nu este cuvenit să se spună de El care este Dumnezeul tuturor, din moment ce El este liber și independent, că El a fost un sclav al necesității, sau că orice are loc cu permisiunea Sa, însă împotriva dorinței Sale; altfel ei ar face din necesitate un Dumnezeu mai mare și mai maiestuos decât El, din moment ce acela care are majoritatea puterii este superior²⁶ tuturor [altora]. El trebuia ca de la început să fi eliminat cauzele [imaginatei] necesități și să nu fi permis să fie oprit în a permitea acea necesitate prin a accepta orice altceva ce a devenit El. Căci ar fi fost mai bine și mai consistent și mult mai asemenea lui Dumnezeu să se fi eliminat de la început principiul unei astfel de necesități ca mai apoi, de parcă s-ar fi pocăit, să se străduiască să extirpe rezultatele necesității atunci când au ajuns la o asemenea dezinvoltură. Și dacă Tatăl tuturor ar fi sclavul necesității și trebuie să dea prioritate sorții, în timp ce El tolerează nevoit lucrurile ce sunt făcute, și în același timp este lipsit de putere pentru a face ceva în opoziție cu necesitatea sorții (ca și Jupiterul homeric, care spune despre necesitate: „Nevoit m-am dedat ție, însă nu cu o minte îndărătnică”), atunci, conform acestei motivări, Bythus de care vorbesc ei s-ar descoperi a fi sclavul necesității și a sorții.

Capitolul VI – Îngerii și Creatorul lumii nu puteau fi ignoranți de Supremul Dumnezeu

Acum, cum ar putea ori îngerii ori Creatorul lumii să fie ignoranți de Supremul Dumnezeu, văzând că ei sunt proprietatea Sa și creaturile Sale, și care erau cuprinse de El? Se poate ca El să fi fost într-adevăr invizibil față de ei în superioritatea Sa, însă prin niciun mijloc El nu putea fi necunoscut de ei pe baza providenței Sale. Deși este adevărat, așa cum declară ei, că ei erau cu mult separați de El prin inferioritatea lor [de natură], cu toate acestea, pe măsură ce suveranitatea Sa se extindea peste ei toți, i-a dus pe și la a-și cunoaște Stăpânul și să fie conștienți la ceva anume, că Cel care i-a creat este Domnul tuturor. Din moment ce esența Sa invizibilă este măreață, aceasta conferă asupra tuturor o intuiție și o percepție mintală profundă a măreției Sale atotputernice și omnipotente. De aceea, deși „nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul, și nici pe Fiul decât Tatăl și celor cărora Fiul Îl descoperă”,²⁷ cu toate acestea toate [ființele] știu cel puțin acest lucru, deoarece rațiunea, care este implantată în mințile lor, îi mișcă și le descoperă [adevărul] că există un Dumnezeu, Domnul tuturor.
Pe baza acestui lucru toate lucrurile au fost [printr-un consens general] puse sub influența Aceluia care este manierat ca Cel Preaînalt și Atotputernicul. Prin a-L chema, chiar înaintea venirii Domnului nostru, oamenii au fost salvați atât de cele mai rele duhuri cât și de toate tipurile de demoni, și de orice fel de putere apostată. Acesta era cazul nu ca și când duhurile pământești sau demonii l-ar fi văzut pe El, ci pentru că ei cunoșteau despre existența Aceluia care este Dumnezeul tuturor, la a cărui invocație ei tremurau, la fel cum tremură fiecare creatură, și principat și putere și orice putere înzestrată cu energie de sub guvernarea Sa. Printr-o paralelă, oare nu ar trebui să știe cei care trăiesc sub imperiul Roman, deși ei nu l-au văzut niciodată pe împărat dar sunt separați de el atât prin uscat cât și prin mare, că în timp ce experimentează domnia sa, cine este cel care posedă puterea principală din stat? Cum se poate dar ca acești îngeri care erau superiori nouă [în natură], sau chiar Acela pe care ei îl numesc Creatorul lumii, să nu-l cunoască pe Cel Atotputernic, când chiar și animalele mute tremură și cad la invocarea numelui Său? Și deși ei nu L-au văzut, totuși, toate lucrurile sunt supuse numelui Domnului,²⁸ și la fel trebuie să fie aceștia față de Cel care a făcut și a stabilit toate lucrurile prin cuvântul Său, din moment ce nu a fost nimeni altul care să fi format lumea în afară de El. Și pentru acest motiv evreii pun și acum demonii pe fugă prin intermediul acestei implorări, deoarece toate ființele se tem de invocarea Aceluia care i-a creat.
Dacă, prin urmare, ei se rețin din a afirma că îngerii sunt mult mai iraționali decât animalele mute, ei vor descoperi că aceasta a produs acestea, deși ei nu L-au văzut pe Cel care este Dumnezeu peste toate, pentru a-i cunoaște puterea și suveranitatea Sa. S-ar părea într-adevăr ridicol dacă ei ar menține ideea că, deși locuiesc pe pământ, Îl cunosc pe Acela care este Dumnezeu pentru toate și pe care nu l-au văzut niciodată, dar nu Îi permit Acestuia, care după opinia lor, i-a format pe ei și întreaga lume, deși în înălțimi și deasupra cerurilor, să cunoască acele lucruri cu care ei însiși, deși locuiesc mai prejos, sunt obișnuiți. [Acesta este cazul], doar dacă nu în mod probabil susțin că Bythus traiste în Tartarul de sub pământ, și că pe acest argument ei au ajuns la o cunoștință a Lui înaintea acelor îngeri care locuiesc în ceruri. Astfel ei se grăbesc spre un asemenea abis al nebuniei încât să-L pronunțe pe Creatorul lumii ca fiind lipsit de înțelegere. Ei merită să fie compătimiți, din moment ce afirmă cu o asemenea nebunie că El (Creatorul lumii) nici nu și-a știut Mama Sa, nici sămânța ei, nici Pleroma eonilor, nici Propatorul, nici acele lucruri care erau când le-a făcut El, însă că acestea sunt imaginile acelor lucruri care sunt în cadrul Pleromei, Mântuitorul a lucrat în așa fel ca ele să fie formate [de către Demiurgul inconștient], în cinstea acelor lucruri care sunt deasupra.

Capitolul VII – Lucrurile create nu sunt imaginile eonilor care sunt în cadrul Pleromei

În timp ce Demiurgul a fost astfel ignorant de toate lucrurile, ei ne spun ca Mântuitorul a conferit cinste asupra Pleromei prin creație [care a adus-o El la existență] prin intermediul Mamei sale, în măsura în care el a produs asemănările și imaginile acelor lucruri care sunt deasupra. Am arătat deja că era imposibil ca ceva să existe dincolo de Pleroma (în a cărei regiune externă ne spun ei că imaginile s-au făcut din acele lucruri care sunt în interiorul Pleromei), sau că această lume a fost creată de oricine altcineva decât Dumnezeul Suprem. Dacă este plăcut să-i răsturnăm pe toate părțile și să-i dovedim drept vânzători ambulanți ai falsului, să spunem, opus față de ei, că dacă aceste lucruri au fost făcute de Mântuitorul pentru cinstea acelora care sunt deasupra, după asemănarea lor, atunci aceasta îi va duce să sufere întotdeauna faptul că acele lucruri care au fost cinstite să trebuiască să continue perpetuu în cinste. Însă dacă ei mor, care ar mai fi folosul acestei scurte perioade de cinste – o cinste care odată nu exista și care din nou va ajunge la nimic? În acest caz voi dovedi că Mântuitorul este mai degrabă un aspirant după slavă deșartă, mai degrabă²⁹ decât unul care cinstește lucrurile care sunt mai sus. Căci ce fel de cinste pot conferi lucrurile temporale asupra celora ce sunt veșnice, sau cele ce trec asupra celor ce rămân, sau cele coruptibile asupra celor incoruptibile? – din moment ce chiar și între oamenii care sunt și ei muritori nu există nicio valoare atașată acelei onori care trece cu repeziciune, însă pentru cele ce rămân atâta timp cât pot. Dar acele lucruri care, de îndată ce sunt făcute, ajung la un sfârșit, se poate spune drept că mai degrabă s-au format pentru sfidarea acelora de la care se așteaptă să primească cinste; și ceea ce este etern este tratat cu obrăznicie atunci când imaginea sa este descompusă și dizolvată. Dar dacă Mama lor nu ar fi plâns și râs și să fie implicată în disperare? Mântuitorul nu ar fi deținut niciun mijloc de cinstire a Plinătății, în măsura în care ultima ei stare de confuzie³⁰ nu a avut substanța sa proprie care ar putea onora Propatorul.
Din păcate cinstea slavei deșarte dispare odată și nu mai apare deloc! Va fi vreun³¹ eon, în cazul căruia o astfel de cinste nu s-ar vedea că ar fi avut vreo existență, iar lucrurile care sunt deasupra vor fi neonorate; sau va fi nevoie să se producă încă o dată o altă Mamă ce plânge și este în disperare, pentru a se cinsti Pleroma. Ce imagine diferită și plină de blasfemie! Vrei să-mi spui că o imagine a singurului Fiu a fost produsă de formatorul³² lumii, pe care³³ doriți să-L considerați drept Nous (mintea) al Tatălui tuturor, și în același timp [să susțineți] că imaginea era ignorantă față de sine, de creație – chiar și de Mamă – de orice care există și de acele lucruri care au fost făcute prin acesta; și nu îți este rușine din moment ce, opus față de tine, acorzi ignoranță chiar și Singurului Născut? Căci dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute de Mântuitorul după asemănare cu cele ce sunt sus, în timp ce El (Demiurgul) care a fost făcut după o astfel de asemănare a fost într-o așa mare ignoranță, se ajunge în mod necesar la faptul că în jurul Lui, și în acord cu El, după a cărei asemănare de ignoranță astfel a fost format, există din punct de vedere spiritual în discuție o astfel de ignoranță. Căci nu este posibil, din moment ce ambii au fost produși spiritual, și nu au fost nici modelați și nici compuși, ca într-un fel s-ar fi păstrat asemănarea, iar în alt fel asemănarea imaginii a fost stricată, acea imagine care aici a fost produsă ca să fie în acord cu imaginea acelei producții de sus. Dacă aceasta nu este similară, acuzația ar veni asupra Mântuitorului, care a produs o imagine diferită – sau că a fost, să spunem așa, un lucrător incompetent. Este lipsit de puterea lor să afirme că Mântuitorul nu a avut aptitudinea de a produce, din moment ce îi atribuie Lui toate Lucrurile. Dacă, deci, imaginea este diferită, el este un lucrător slab, și vina cade, conform ipotezei lor, pe Mântuitorul. Dacă, pe de altă partea aceasta este asemănătoare, atunci aceeași ignoranță se va descoperi că există în Nous –ul (mintea) Propatorului lor, adică în Singurul Născut. Nous –ul Tatălui, în acest caz, era ignorant față de Sine, ignorant și față de Tatăl, ba mai mult, față de acele lucruri care au fost făcute de El. Însă dacă El are cunoștință, rezultă că acela care a fost format după asemănarea sa de către Mântuitorul ar trebui să știe lucrurile care sunt asemănătoare; astfel, conform principiilor lor, monstruoasa lor blasfemie este răsturnată.
Deoparte de aceasta, totuși, cum se poate ca acele lucruri care aparțin creației, pe cât sunt de variate și de nenumărat, să fie imaginile acelor treizeci de eoni care sunt în Pleroma, a căror nume sunt cele puse de oameni, cele pe care le-am menționat în cartea anterioară acesteia? Acestea nu numai că nu vor putea adapta [vasta] varietate a creației în întregime la [comparativul] mic al Pleromei lor, însă nu pot face aceasta nici chiar în legătură cu vreuna dintre părți, fie că aceasta este sau nu [deținută de] ființele cerești sau terestre, sau de cele ce trăiesc în ape. Căci ei însiși mărturisesc ca Pleroma lor constă din treizeci de eoni; însă oricine își poate asuma responsabilitate pentru a arăta că, într-un singur departament al acestor [ființe create] care au fost menționate, aceștia socotesc că nu sunt treizeci, ci multe mii de specii. Cum pot acele lucruri care constituie o astfel de creație multiformă, care sunt diferite în natură unul față de altul, și care sunt în dezacord reciproc și se distrug una pe alta, să fie imaginile și asemănările a celor treizeci de eoni ai Pleromei, daca într-adevăr, după cum declară ei, acelea care au o singură natură au proprietăți egale și similare și nu prezintă nicio diferență [între ele]? Este neclar dacă aceste lucruri sunt imaginile acestor eoni – în măsura în care ei declară că unii oameni sunt rai prin natura lor, iar alții, pe de altă parte sunt din punct de vedere natural buni – pentru a arăta astfel de diferențe dintre eoni, și să se susțină că unii dintre ei au fost produși din punct de vedere natural buni, pe când alții au fost răi din punct de vedere natural, astfel că presupunerea asemănării acelor lucruri să fie în armonie cu eonii. În plus, din moment ce în lume sunt anumite creaturi care sunt blajine, și altele care sunt fioroase, altele care sunt inofensive, pe când altele sunt dăunătoare și le distrug pe celelalte; unele își au locuința pe pământ, altele în apă, altele în aer, și altele în ceruri; în aceeași manieră, ele sunt legate să arate că eonii posedă astfel de proprietăți, dacă într-adevăr una este imaginea altora. Pe lângă toate aceste, „focul veșnic pe care Tatăl l-a pregătit pentru diavol și îngerii lui”³⁴ – trebuie să arate care dintre acești eoni care sunt deasupra reprezintă această imagine; căci și aceasta este socotită a fi parte a creației.
Dacă, totuși, ei afirmă că aceste lucruri sunt imaginile Enthymesisului acelui eon care a căzut în pasiune, atunci, în primul rând, ei vor acționa în mod profan împotriva Mamei lor, prin a o declara că este prima cauză a imaginilor rele și coruptibile. Iar apoi, deci, cum pot aceste lucruri, care sunt variate și diferite și contrare în natură, să fie imaginile unuia și aceleiași Ființe? Și dacă ei afirmă că îngerii din Pleroma sunt numeroși, că acele lucruri care sunt multe sunt imaginile acestora – în acest caz descrierea lor nu va fi satisfăcătoare. Căci, în primul rând, ei sunt forțați să arate diferențele dintre îngerii din Pleroma, care sunt opuși reciproc unul față de altul, la fel cum imaginile care există mai jos sunt între ele de o natură contrară. Și din nou, din moment ce sunt multe, da, îngeri nenumărați care Îl înconjoară pe Creator, așa cum afirmă toți profeții – [spunând de exemplu] „Zeci de mii de zeci de mii stăteau alături de El, și multe mii de mii Îi slujeau Lui”³⁵ – atunci, conform lor, îngerii Pleromei vor avea imaginile îngerilor Creatorului, iar întreaga creație rămâne în imaginea Pleromei, însă în așa fel încât cei treizeci de eoni nu mai corespund diversității variate din creație.
Dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute după asemănarea acelora [de sus], după care asemănare vor mai fi făcute acestea? Căci dacă Creatorul lumii nu a format aceste lucruri direct din propria Sa³⁷ concepție, ci ca un arhitect fără nicio abilitate, sau ca un copil ce își primește prima lecție, le-a copiat din prototipurile altora, atunci de unde a obținut Bythus al lor formele acelei creații pe care El a produs-o mai întâi? În consecință se pare că El trebuie să fi primit modelul de la altcineva care este deasupra Lui, și că aceste, la rândul lui, l-a primit de la altul. Și totuși [pentru aceste presupuneri], discuția despre imagini cât și despre zei, se va extinde spre infinit, dacă nu ne concentrăm mintea asupra Inventatorului și a unui singur Dumnezeu, care din Sine a format acele lucruri care au fost create. Său oare este chiar cazul că, în legătură cu oamenii obișnuiți, cineva să admită că ei au inventat din sine ceea ce este folositor pentru scopurile vieții, însă nu ar admite că acel Dumnezeu care a format lumea, că din Sine El a creat formele acelor lucruri care au fost făcute, și că au acordat acesteia propria sa aranjare ordonată?
Din nou, cum pot fi lucrurile [de jos] imaginile acelora [de sus], din moment ce sunt contrare lor, și nu pot avea vreo simpatie cu acestea? Căci acele lucruri care sunt contrare una față de alta pot într-adevăr să fie destructive față de cele ce sunt contrare lor, însă nu pot fi în niciun fel imaginile lor – cum este de exemplu apa și focul, sau lumina și întunericul, și altele asemenea lor, care nu pot fi niciodată imaginea una alteia. În aceeași manieră, nici lucrurile care sunt coruptibile și pământești, cu o natură compusă și tranzitorie, nu pot fi imaginile acelora care, în conformitate cu acești oameni, sunt spirituale; dacă acestor lucruri nu li se permite să fie compuse, limitate în spațiu și de o formă definită, prin astfel ne mai fiind spirituale, și împrăștiate, răspândindu-se în vastul întins, și incomprehensibile. Acestea trebuiesc în mod necesar să fie posesia unei figuri definite și limitate în cadrul anumitor granițe, pentru ca ele să fie adevărate imagini, și astfel se decide că nu sunt spirituale. Dacă, totuși, acești oameni susțin că ele sunt spirituale și difuze și incomprehensibile, cum pot fi aceste lucruri, care sunt posesia unei imagini și limitate în sine, imaginile acelor lucruri ce sunt lipsite de figură și incomprehensibile?
Dacă, din nou, ei afirmă că nici după configurare și nici după formare, ci în conformitate cu numărul și ordinea producției, acele lucruri [de sus] sunt imaginile [a celor de jos], apoi, în primul rând, despre aceste imagini [de jos] nu trebuie să se spună că sunt imaginile și asemănările acelor eoni ce sunt deasupra. Căci cum ar putea acele lucruri care nu au nici forma și nici modelul acelora [de sus] să fie imaginile lor? Și, în următorul rând, acesta ar adopta atât numerele cât și producțiile eonilor de sus, de parcă le-ar da drept identice și similare cu acelea care aparțin creației [de jos]. Acum însă, din moment ce se referă doar la treizeci de eoni, și declară că vasta mulțime care este cuprinsă în cadrul creației [de jos] este imaginea acelora care sunt doar treizeci, îi putem pur și simplu condamna a fi drept lipsiți de sens.

Capitolul VIII – Lucrurile create nu sunt o umbră a Pleromei

Dacă, din nu ei declară că aceste lucruri [de jos] sunt umbra acelora [de sus], ceea ce mulți susțin cu îndrăzneală, la fel ca cea care se referă la ele ca imagini, atunci va fi necesar pentru ei să admită că acele lucruri care sunt deasupra sunt posedate de trupuri. Căci acele trupuri care sunt deasupra aruncă o umbră, dar nu și substanțe spirituale, din moment ce ei nu-i pot întuneca pe alții cu niciun grad. Dacă totuși le acordăm acestora acest punct (deși este o imposibilitate), că există o umbră ce aparține acestor esențe care sunt spirituale și lucide, spre care declară ei să ar fi descins Mama lor; totuși, din moment ce acele lucruri [care sunt deasupra] sunt veșnice, și că umbra produsă de ele durează pentru totdeauna, [atunci] nici acele lucruri [de jos] nu sunt tranzitorii, ci durează atâta ca cele care se umbresc asupra lor. Dacă, pe de altă parte, aceste lucruri [de jos] sunt tranzitorii, este o consecință necesară ca și acele lucruri [de sus], a cărora acestea sunt umbra, să fie trecătoare; dacă ele durează, și umbra lor durează.
Dacă totuși ei susțin că umbra de care este vorba nu există ca fiind produsă de nuanța [acelora de sus], ci doar în legătura aceasta că [lucrurile de jos] sunt cu mult separate de cele [de sus], aceștia vor acuza lumina Tatălui lor cu slăbiciune și insuficiență, atâta timp cât aceasta nu se poate extinde până la aceste lucruri, ci eșuează în a umple ceea ce este gol și astfel să împrăștie umbra, și aceasta atunci când nimeni nu stă în cale ca piedică. Căci, conform lor, lumina Tatălui lor va fi schimbată în întuneric și îngropată în obscuritate, și vor ajunge la un final al acelor lucruri care sunt caracterizate prin goliciune, din moment ce nu poate penetra și umple toate lucrurile. Să nu mai declare atunci că Bythus al lor este plinătatea tuturor lucrurilor, dacă într-adevăr el nici nu a umplut și nici nu a iluminat ceea ce este vid și umbros; sau, pe de altă parte, să înceteze aceștia să mai vorbească de vid și umbră dacă lumina Tatălui lor umple într-adevăr toate lucrurile.
Dincolo de Tatăl primordial – adică Dumnezeul care este peste toate – nu poate fi nicio Pleroma în care a descins Enthymesisul acelui eon care a suferit de pe urma pasiunii (așa încât Pleroma în sine, sau Dumnezeul primordial, să nu fie limitată și circumscrisă de ceea ce este dincolo de ea și care, prin urmare, ar trebui să fie cuprinsă de aceasta); nici vidul sau umbra nu pot avea vreo existență, din moment ce Tatăl există dinainte, așa că lumina Lui nu poate eșua și nici nu se sfârșește într-un vid. Ba mai mult, este irațional și profan să concepem un loc în care El, care este conform tuturor Propator și Proarche, și Tatăl tuturor și al acestei Pleroma, încetează și are un sfârșit. Nici nu este permis, pentru motivele³⁸ menționate deja să pretindem că o altă ființă a format o astfel de creație așa de vastă în sânul Tatălui, fie cu sau fără consimțământul Lui. Căci este atât profan cât și nebunesc să afirmi că o astfel de creație mare a fost³⁹ formată de îngeri, sau de vreun produs particular al adevăratului Dumnezeu pe teritoriul Lui. Nici nu este posibil ca acele lucruri care sunt pământești și materiale să se fi putut forma în cadrul Pleromei lor, din moment ce aceasta este în totalitate spirituală. Și în plus, nu este deloc posibil ca aceste lucruri care aparțin unei creații multiforme și care au fost formate cu calități reciproc opuse [să se fi creat] după imaginea acelor lucruri de sus, din moment ce aceștia (adică eonii) se spune că sunt putini și dintr-o formațiune asemănătoare și omogenă. Discuția lor, de asemenea, despre umbra kenomei – adică a vidului – s-a dovedit din toate punctele a fi falsă. Scorneala lor, prin urmare, [în orice fel ar fi privită] s-a dovedit a fi fără temei,⁴⁰ iar doctrinele lor sunt de neconceput. Goliți sunt, de asemenea, și cei care îi ascultă și se coboară într-adevăr în abisul pierzării.

Capitolul IX – Există doar un singur Creator al lumii, Dumnezeu Tatăl: acesta este crezul constant al Bisericii

Faptul că Dumnezeu este Creatorul lumii este acceptat chiar și de acele persoane care în multe feluri vorbesc împotriva Lui, dar care totuși Îl recunosc, numindu-L Creator și înger, fără să mai menționăm că Scripturile fac apel la [același efect], iar Domnul ne învață despre acest Tată⁴¹ care este in ceruri, si că nu este un nimeni altul, după cum voi arăta in continuarea acestei lucrări. Pentru prezent, această dovadă care este obținută de la cei care afirmă doctrinele opuse de-ale noastre este în sine suficientă – toți oamenii, de fapt, consimt acest adevăr: antichitățile lor care sunt păstrate cu așa grijă, din tradiția primilor oameni formați în această convingere, în timp ce ei sărbătoresc laudele unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului; alții, după ei, amintindu-și de acest lucru de la profeții lui Dumnezeu, în timp ce păgânii au învățat acest lucru însăși de la creație. Căci însăși creația îl descoperă pe Cel care a format-o, și munca făcută sugerează că El a făcut-o și lumea arată în mod evident că El este cel ce o conduce. Biserica Universală, mai mult, din lumea întreagă, a primit această tradiție de la apostoli.
Acest Dumnezeu, fiind confirmat, după cum am spus, și primește mărturia tuturor despre faptul existenței Sale, acel Tată pe care ei îl invocă în existență este dincolo de orice îndoieli de neconceput, și nu are mărturie [a existenței sale]. Simon Magul a fost primul care a spus că el însuși era Dumnezeu peste toate, și că lumea a fost creată prin îngerii săi. Atunci cei care l-au urmat, așa cum am arătat în prima carte,⁴² prin diferitele lor opinii, au continuat să pervertească [învățătura sa] prin intermediul doctrinelor lor profane și nereligioase împotriva Creatorului. Acești [eretici la care ne-am referit acum],⁴³ fiind ucenicii celor menționați, acordă un fel de învoire mai rea decât păgânilor. Căci primii „slujesc mai degrabă creaturii decât Creatorului”,⁴⁴ și „cei care nu sunt dumnezei”,⁴⁵ în pofida faptului că ei acordă primul loc în Dumnezeire acelui Dumnezeu care a fost Făcătorul acestui univers. Cei din urmă însă susțin că El, [adică Creatorul acestei lumi], este roada unui defect și Îl descriu ca fiind de o natură animală, și aceasta de parcă nu ar cunoaște acea Putere care este deasupra Lui, în timp ce și El exclamă „Eu sunt Dumnezeu și în afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”⁴⁶ A afirma că El minte, ei însiși sunt mincinoși prin faptul că-I atribuie tot felul de ticăloșii Lui; prin a-l concepe ca nefiind deasupra acestei Ființe ca fiind existentă, ei sunt astfel convinși de propriile lor păreri de blasfemia împotriva acelui Dumnezeu care există într-adevăr, în timp ce invocă în existență un dumnezeu care nu are existență, și aceasta spre condamnarea lor. Astfel cei care se declară pe sine „perfecți” și că ar poseda cunoștința tuturor lucrurilor sunt descoperiți a fi mai răi decât păgânii și că întrețin opinii și mai cârtitoare chiar împotriva propriului lor Creator.

Capitolul X – Interpretări perverse ale Scripturii de către eretici: Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic și nu din materie preexistentă

Aceasta este, prin urmare, la cel mai înalt grad irațional să negăm pe Cel care este într-adevăr Dumnezeu, și care primește mărturie din partea tuturor, în timp ce ne întrebăm dacă este sau nu deasupra Sa acea [altă ființă] care de fapt nu are nicio existență și care nu a fost proclamată de nimeni. Căci nu s-a spus nimic clar cu privire la El, aceasta în mărturia lor; din moment ce ei, cu un succes mizerabil, transferă acelei ființe care a fost produsă de ei, acele pilde ale [ale Scripturii] care, oricare ar fi fost forma în care au fost vorbite, sunt cercetate [pentru acest scop], aceasta arată că ei generează acum un alt [dumnezeu], care nu a mai fost căutat anterior. Prin acest fapt ei se străduie să explice pasajele ambigue ale Scripturii (ambigue nu că s-ar referi la alt dumnezeu, ci referitor la dispensațiile [adevăratului] Dumnezeu), au alcătuit un alt dumnezeu, legând, după cum am spus anterior, funii de nisip și acordând mai multă atenție la o întrebare mai puțin importantă. Căci nicio întrebare nu se poate rezolva prin intermediul alteia care la rândul ei așteaptă soluția; și nici nu se poate explica o ambiguitate, după părerea acelora ce dețin acest sens, prin intermediul alteia, sau enigmele printr-o altă enigmă mai mare, ci lucrurile cu caracter asemănător își primesc soluția de la cele ce sunt manifestate, consistente și clare.
Însă acești [eretici], în timp ce se luptă să explice pasajele și pildele Scripturii, dau naștere la o altă întrebare mai importantă și mai profană față de acest efect, „Există oare un alt dumnezeu deasupra acelui Dumnezeu care a fost Creatorul lumii?” Ei nu se află pe calea rezolvării întrebărilor [pe care le dețin], căci cum ar putea găsi răspuns la așa ceva? Însă ei adaugă o întrebare importantă la una cu consecințe mai mici și astfel introduc [în speculațiile lor] o dificultate incapabil de a fi rezolvată. Pentru ca ei⁴⁷ să cunoască „cunoștința” (însă fără să învețe acest fapt că Domnul, când avea treizeci de ani, a venit la botezul adevărului), ei Îl disprețuiesc cu profanitate pe Dumnezeul care era Creatorul, și care L-a trimis pe El pentru mântuirea oamenilor. Și pentru a fi socotiți capabili de a ne informa de unde este substanța materiei, în timp ce ei nu cred că Dumnezeu, după plăcerea Sa, în cadrul exercitării voii și a puterii Sale, a format toate lucrurile (așa că lucrurile care există acum să aibă o existență) din ceea ce nu a mai existat anterior, ei au colectat [o mulțime de] discursuri deșarte. În acest fel ei își dezvăluie adevărata lor infidelitate; ei nu cred în ceea ce de fapt există și, prin urmare, au ajuns la [crezul] acelora care, de fapt, nu au nicio existență.
Căci, atunci când ei ne spun că toată substanța umedă a purces din lacrimile lui Achamoth, toată substanța lucidă din zâmbetul ei, toată substanța solidă din supărarea ei, toată substanța mobilă din teroarea ei, și că ei ar avea astfel o cunoaștere sublimă pe baza faptului că sunt superiori altora – cum s-ar putea ca aceste lucruri să nu fie privite ca demne de dispreț și într-adevăr ridicole? Ei nu cred că Dumnezeu (fiind puternic și bogat în toate resursele) a creat materia, în măsura în care ei nu știu cât de mult poate face o esență divină și spirituală. Însă ei cred că Mama lor, pe care o denumesc femeie din femeie, produsă din pasiunile ei menționate mai înainte din substanța materială așa de vastă a creației. Ei se întreabă de unde a avut Creatorul substanța creației, însă ei nu se întreabă de unde i [s-a oferit] aceasta Mamei lor (pe care o numesc Enthymesis și un impuls al eonului care a plecat) cu atâtea lacrimi, sau sudoare, sau supărare, sau ceea ce a produs restul de materie.
Căci, pentru a atribui substanța lucrurilor create puterii și voinței Aceluia care este Dumnezeu peste toți merită să primească atât acceptare cât și încredere. Este, de asemenea, agreabil [să motivăm], și se spune destul de bine despre un astfel de crez, că „ce este cu neputință la om este cu putință la Dumnezeu”.⁴⁸ În timp ce oamenii, de fapt, nu pot face ceva din nimic, ci doar din materia care deja există, cu toate acestea Dumnezeu este în mod proeminent mai superior față de oameni, căci El Însuși a chemat la existență substanța creației Sale, când aceasta nu avea anterior nicio existență. Afirmația că materia a fost produsă din Enthymesisul unui eon care a plecat, și că acest eon a fost separat de Enthymesisul ei, și că, din nou, pasiunea și sentimentul ei, aparte de sine, a devenit materie – este incredibil, nebunesc, imposibil și de neconceput.

Capitolul XI – Ereticii, din necredința adevărului, au căzut în abisul erorii: motive pentru investigare a sistemelor lor

Ei nu cred că Acela, care este Dumnezeu peste toate, formate prin Cuvântul Său, în propriul Său teritoriu, după cum i-a plăcut Lui, [lucrările de creație care există] și sunt variate și diversificate, în măsura în care El este formatorul a tuturor lucrurilor, ca un arhitect înțelept și un monarh atotputernic. Ei cred însă că îngerii, sau vreo putere separată de Dumnezeu, care era ignorantă față de El, a format universul. Prin acest curs, prin urmare, prin a nu da crezare adevărului, ci prin a se îndopa în falsitate, ei au pierdut pâinea adevăratei vieți și au ajuns într-un loc gol⁴⁹ și într-un abis al umbrei. Ei sunt ca câinele lui Esop, care a scăpat pâinea, si a făcut o încercare de prindere a Umbrei sale, astfel pierzând [adevărata] hrană. Este foarte ușor să dovedim din cuvintele Domnului, a faptului că El îl recunoaște pe unicul Tată și Creator al lumii și Făcătorul omului, care a fost proclamat de lege și de profeți, în timp ce El nu cunoaște pe nimeni altul și că Acesta este într-adevăr Dumnezeu peste toate; tot El învață că înfierea de fii ca referindu-se la Tatăl, care este viața veșnică, are loc prin El, acordând acest proces [așa cum de fapt o și face] tuturor celor neprihăniți.
Din moment ce acești oameni se încântă în a ne ataca, iar în realul lor caracter de călăreți ne asaltează cu puncte care de fapt nu spun nimic împotriva noastră, aducând opus față de noi o mulțime de pilde și întrebări [ipocrite], m-am gândit bine la aceasta, pe de altă parte, mai întâi să-i interogăm cu privire la doctrinele lor, pentru a-și arăta improbabilitatea lor, și să punem capăt obrăzniciei lor. După ce se va face aceasta, [intenționez] să prezint discursurile Domnului, așa încât ei să nu fie doar lăsați fără de mijloace de a ne atace, ci, din moment ce nu vor mai putea să dea o replică acestor întrebări care sunt puse, să poată vedea că planul lor de argumentare este distrus; așa că, ori că se întorc la adevăr și se smeresc și încetează să mai producă fantezii variate ca să se împace cu Dumnezeu pentru aceste blasfemii pe care le-au rostit împotriva Lui și să obțină mântuire; sau, dacă continuă să rămână în acel sistem de slavă deșartă care a posedat mințile lor, să găsească măcar la final că este necesar să-și schimbe felul lor de argumentare împotriva noastră.

Capitolul XII – Triacontadul ereticilor greșește prin exces și defect: Sofia nu putea produce vreodată ceva aparte de consortul ei; Logos și Sige nu se poate să fi fost contemporani

Putem remarca,⁵⁰ în primul rând, referitor la Triacontad, că acesta duce la ruina ambelor părți, adică referitor la defect cât și la exces. Ei spun că pentru a indica aceasta Domnul a venit să fie botezat la vârsta de treizeci de ani. Această afirmație face referire la o subversiune manifestată a întregului lor argument. Referitor la defect, aceasta se întâmplă astfel: mai întâi, pentru că ei îl socotesc pe Propator ca fiind parte dintre ceilalți eoni. Căci Tatăl tuturor nu trebuie socotit alături de alte producții, Cel care nu a fost produs cu ceea ce a fost produs, Cel care nu a fost născut cu ceea ce a fost născut, Cel pe care nimeni nu-L cuprinde cu ceea ce este cuprins de El și care [El Însuși] este incomprehensibil; și Acela care este fără figură cu aceea care are o formă definită. Căci în măsura în care El este superior față de restul, El nu trebuie numărat cu ele și aceasta pentru ca Cel care este așa de impasibil și fără greșeală să nu fie socotit drept eon supus pasiunii, și de fapt în eroare. Căci am arătat în prima carte că, începând cu Bythus, ei îl socotesc pe Triacontad ca fiind al lui Sofia, pe care ei îl descriu ca pe eonul greșit; și am menționat tot acolo și numele [eonilor] lor; însă dacă El nu este socotit după cum arată ei, atunci nu mai există treizeci de producții de eoni, ci, prin urmare, au devenit doar douăzeci și nouă.
Apoi, referindu-ne la Ennoea, căruia ei îi acordă termenul Sige, din care ei descriu că Nous și Aletheia au fost trimiși înainte, ei greșesc în ambele părți. Este imposibil ca gândul (Ennoea) cuiva, sau liniștea lui (Sige) ar trebui înțelese aparte de sine; iar acesta, fiind trimis înainte dincolo de el, ar trebui să dețină o oarecare figură a sa proprie. Însă dacă ei susțin că [Ennoea] nu a fost trimisă înainte dincolo de El, ci a continuat să fie una cu Propator, atunci când o descriu ei ca fiind cu ceilalți eoni – cu cei care nu erau una [cu Tatăl] – și în consecință sunt ignoranți de măreția Lui? Dacă, totuși, ea a fost astfel unită (să luăm și aceasta în considerare), există, prin urmare, o necesitate absolută ca din această conjuncție unită și inseparabilă, care constituie doar o singură ființă, să trebuiască⁵¹ să rezulte o producție neseparată și unită, așa încât să nu fie diferită de Cel care a trimis-o înainte. Însă dacă este așa, atunci atât Bythus și Sige cât și Nous și Aletheia vor forma una și aceeași ființă, care este lipită reciproc una cu alta. Și în măsura în care una nu poate fi concepută fără cealaltă, la fel cum și apa nu poate [fi concepută] fără [ideea de] umezeală, sau focul fără [ideea de] căldură, sau o piatră fără [ideea de] tenacitate (căci aceste lucruri sunt legate reciproc împreună și una nu poate fi separată de alta, ci întotdeauna co-există cu ea), atunci și Bythus este unit în același fel cu Ennoea, Nous cu Alethia. Logos și Zoe din nou, ca fiind trimise înainte de cele ce sunt astfel unite, trebuie să fie și ele unite și să constituie doar o singură ființă. Însă, conform cu un astfel de proces de raționalizare, atât Homo cât și Ecclesia, care sunt într-adevăr conjuncțiile rămase ale eonilor produși, trebuie să fie unite și să coexiste întotdeauna una cu alta. Există o necesitate în opinia lor ca un eon feminin să existe alături de unul masculin, în măsura în care ea este, vorbind așa, [afișarea] afecțiunii sale.
Dacă așa stau lucrurile, și se proclamă de ei astfel de opinii, ei se aventurează, fără rușine, să învețe că eonul mai tânăr al lui Deudocad, pe care ei îl mai numesc și Sofia, a indurat pasiunea, aparte de uniunea cu consorțiul ei pe care ei îl numesc Theletus, și care separat a dat naștere unei producții pe care ei o numesc „femeie din femeie”. Ei se grăbesc astfel într-o frenezie exprimată și aceasta pentru a forma două opinii clar opuse în ceea ce privește același punct. Căci dacă Bythus este vreodată una cu Sige, Nous cu Aletheia, Logos cu Zoe, și așa mai departe, referitor la restul, atunci cum ar putea Sofia, fără uniunea cu consorțiul ei, ori să sufere sau să genereze ceva? Și dacă ea a suferit pasiunea aparte de el, rezultă că celelalte conjuncții admit, de asemenea, disjuncția și separarea dintre ei – un lucru pe care l-am arătat deja că este imposibil. Este, de asemenea, imposibil ca Sofia să fi suferit pasiunea aparte de Theletus; și astfel, din nou, întregul lor sistem de argumentare este răsturnat. Căci ei au derivat⁵² din nou ceea ce a mai rămas din [substanța materială], ca o compunere a unei tragedii, din acea pasiune pe care ei spun că ar fi experimentat-o ea aparte de uniunea cu consorțiul ei.
Dacă, totuși, ei susțin cu obrăznicie, pentru a nu-și ruina imaginațiile lor deșarte, că restul conjuncțiilor au fost, de asemenea, separate și dezmembrate una de alta pe baza acestei ultime legături, atunci [răspund că], în primul rând, ei se bazează pe un lucru care este imposibil. Căci cum ar putea separa ei pe Propator de Ennoea lui, sau Nous de Aletheia, sau Logos de Zoe, și așa mai departe? Și cum pot să susțină că ei tind din nou spre unitate și că de fapt sunt toți una, dacă într-adevăr aceste conjuncții, care sunt în cadrul Pleromei, nu mențin unitate, ci sunt separate una de alta; și aceasta la un așa grad încât ei atât că indură pasiunea cât și fac lucrarea de generare fără uniunea uneia cu alta, la fel cum găinile o fac separat de legătura cu cocoșii.
Apoi, din nou, primul lor prim-născut Ogdoab va fi răsturnat astfel: Ei trebuie să admită că Bythus și Sige, Nous și Aletheia, Logos și Zoe, Anthropos și Ecclesia, locuiesc individual în aceeași Pleroma. Este imposibil ca Sige (liniștea) să existe în prezența Logosului (vorbirea), sau din nou, ca Logosul să se poată manifesta pe sine în prezența lui Sige. Căci acestea se distrug reciproc între ele, la fel cum lumina și întunericul nu pot exista prin nicio posibilitate în același loc: căci dacă lumina învinge, nu poate fi întuneric, și dacă întunericul învinge, nu poate fi lumină, din moment ce acolo unde apare lumina, întunericul este pus pe fugă. În aceeași manieră, acolo unde este Sige nu poate fi și Logosul, și unde este Logosul cu siguranță că nu poate fi și Sige. Însă dacă ei spun că Logosul există în sine⁵³ (neexprimat), atunci și Sige va exista în sine și nu va putea fi distrus de Logos în interior. Dar faptul că el nu este conceput în minte o arată însăși producția lor de eoni.
Să nu declare aceștia că primul și principalul Ogdoad consistă din Logos și Sige, dar fie ca ei [din necesitate] să excludă ori Sige ori Logosul, iar apoi Ogdoabul lor este la un final. Dacă ei descriu conjuncțiile [eonilor] ca fiind unite, atunci tot argumentul lor se zdruncină. Și dacă sunt unite, cum putea Sofia să genereze un defect fără uniunea cu consorțiul ei? Dacă, pe de altă parte, ei susțin că, la fel ca în producție, fiecare dintre eoni posedă propria sa substanță specifică, atunci cum ar putea Sige și Logos să se manifeste pe sine în același loc (măcar cu referire la defect)?
Dar, din nou, Triacontadul lor este răsturnat prin excesul următoarelor considerații. Ei îl reprezintă pe Horos (pe care îl denumesc după o varietate de nume pe care le-am menționat în cartea anterioară) ca fiind produs de Monogenes la fel ca ceilalți eoni. Unii dintre ei susțin că acest Horos a fost produs de Monogenes, în timp ce unii susțin că el a fost trimis înainte de către Propator în imaginea Sa. Ei afirmă în continuare că s-a format o producție dintre Monogenes – Hristos și Duhul Sfânt; ei nu socotesc acestea în numărul Pleromei și nici al Mântuitorului pe care ei îl declară a fi totum⁵⁴ (toate lucrurile). Acum, este evident chiar și pentru un orb că nu doar cele treizeci de producții au fost trimise înainte, ci încă patru alături de acestea treizeci. Căci ei îl socotesc pe Propator în Pleroma cât și pe aceia care în succesiune au fost produși unul de altul. Atunci de ce aceste [ființe] nu sunt socotite ca existând cu acestea în aceeași Pleroma, din moment ce au fost produse în aceeași manieră? Prin ce motiv corect pot atribuie ei pentru nesocotirea alături de ceilalți eoni, ori a lui Hristos, pe care ei îl descriu ca fiind, după voia Tatălui, produs de Monogenes, ori a Duhului Sfânt, sau Horos, pe care ei îl numesc și Soter⁵⁵ (Salvator), și nu Însuși Salvatorul, care a venit să împartă asistență și formă Mamei lor? Său dacă aceștia din urmă sunt mai slabi decât cei anterior, și prin urmare nu sunt vrednici de numele de eoni sau de a fi numărați printre ei, sau de parcă ar fi ei superiori și mai excelenți? Dar cum ar putea fi ei mai slabi din moment ce ei au fost produși pentru stabilirea și rectificarea celorlalți? Și apoi, din nou, ei nu pot să fie superiori primului și principalului Tetrad, din care au fost și ei produși, căci și acesta este socotit în numărul celor menționați anterior. Aceste ființe din urmă, prin urmare, ar trebui să fie și ele numărate în Pleroma eonilor, sau să fie depravați de cinstea acelor eoni care poartă acest apelativ (Tetrad).
Deci, dacă Triacontad astfel a ajuns la nimic, așa cum am arătat, atât referitor la exces cât și la defect (căci referindu-ne la un astfel de număr, ori excesul ori defectul [la o anumită extindere] va remite numărul de neconceput, dar cu cât mai mult variațiile așa de mari?), rezultă că ceea ce susțin ei referitor la Ogdoad și Duodecad este doar o fabulă care nu poate sta în picioare. Întregul lor sistem, în plus, cade la pământ, când de fapt propria lor temelie este distrusă și dizolvată în Bythus,⁵⁶ adică în ceea ce nu are nicio existență. Fie ca ei, pe viitor să caute să aibă alte motive pentru care Domnul a venit și a fost botezat la vârsta de treizeci de ani, și [să explice în alt fel] Duodecadul apostolilor; și [ceea ce s-a menționat referitor] la cea care a suferit dintr-o scurgere de sânge; și toate celelalte puncte pentru care s-au luptat în zadar.

Capitolul XIII – Prima ordine de producție susținută de eretici este complet imposibil de apărat

Voi continua să arăt, după cum urmează, că prima ordine de producție, așa cum este concepută de ei, trebuie să fie respinsă. Ei susțin că Nous și Aletheia au fost produși din Bythus și Ennoea lui, ceea ce se dovedește a fi o contradicție. Căci Nous este șeful în sine și cel înalt, de parcă ar fi principiul și sursa întregii înțelegeri. Ennoea, care iese din el, este orice fel de emoție referitoare la vreun subiect. Prin urmare, nu se poate ca Nous să fie produs de Bythus și Ennoea; ar fi mai adevărat dacă ar susține că Ennoea a fost produsă ca fiică a lui Propator și acest Nous. Căci Ennoea nu este fiica lui Nous, așa cum susțin ei, ci Nous a devine tată pentru Ennoea. Cum se poate ca Nous să fie produs de Propator când acesta deține locul primordial al acelei afecțiuni ascunse și invizibile care este în El? Prin această afecțiune este produs simțul, la fel este cu Ennoea și Enthymesis și cu alte lucruri care sunt simple sinonime ale lui Nous. Așa cum am spus deja, aceștia sunt doar simple exerciții definite de gândire referitor al puterea anumitor subiecte. Noi înțelegem că anumiți termeni, conform⁵⁷ lungimii și adâncimii înțelesului lor, și nu a vreunei schimbări [fundamentale de semnificație]; și [exercițiile variate de gândire] sunt limitate de [aceeași sferă de] cunoaștere și sunt exprimate împreună prin [același] termen, [același] sens care rămâne în interior, care creează, administrează și guvernează în mod liber prin propria sa putere și după cum le place, acele lucruri care au fost anterior menționate.
Căci primul exercițiu al acelei [puteri] față de toate, este denumit Ennoea; însă atunci când continuă aceste și își adună puterea, luând în posesia sa întregul suflet, acesta este numit Enthymesis. Acest Enthymesis, din nou, atunci când se exercită asupra unui punct pentru mai mult timp acesta este denumit Senzație. Și aceasta, atunci când este mult dezvoltată, devine Consiliu. Exercițiul crescut și destul de dezvoltat al acestui Consiliu devine Examinarea gândului (Judecata); acesta dacă rămâne în minte este denumită cel mai adecvat ca Logos (rațiune), din care derivă Logosul vorbit (cuvântul).⁵⁸ Dar toate [exercițiile gândirii] care au fost menționate sunt [din punct de vedere fundamental] una și aceeași, primindu-și originea de la Nous, și obținând [diferite] apelative potrivite cu creșterea lor. La fel ca trupul uman, care odată este tânăr, în prima parte a vieții, iar apoi îmbătrânește, a primit [diferite] apelative conform creșterii și continuității sale, însă nu conform cu orice schimbare de substanță, sau pe baza vreunei [reale] pierderi a trupului, căci la fel va fi și cu acele [exerciții mintale]. Căci, atunci când cineva contemplează [din punct de vedere mintal] la ceva, acesta se și gândește la lucrul respectiv, iar atunci când se gândește la acesta, el are și cunoștință de el; când are cunoștință despre acesta, îl și ia în considerare, apoi îl tratează mintal și apoi vorbește de el. Dar, așa cum am mai menționat anterior, Nous este cel ce guvernează aceste [procese mintale], în timp ce El Însuși este invizibil și vorbește despre sine prin intermediul acelor procese care au fost menționate, de parcă ar fi raze [ieșind din El], dar El Însuși nu a fost trimis înainte de vreun altul.
Despre aceste lucruri se poate spune că au un loc bun în om, din moment ce sunt combinate prin natură și au un trup și un suflet. Dar cei care afirmă că Ennoea a fost trimisă înainte de Dumnezeu, și Nous din Ennoea, iar apoi în succesiune Logosul din aceste, și acestea, în primul rând, merită a fi blamate pentru că s-au folosit impropriu aceste producții; apoi, în al doilea rând, ele descriu aceste afecțiuni și pasiuni și tendințe mintale ale oamenilor, în timp ce ei [astfel se dovedesc] că sunt ignoranți față de Dumnezeu. Prin maniera lor de vorbire, ei atribuie acele lucruri care se aplică oamenilor Tatălui tuturor, pe care tot ei îl declară că este un necunoscut pentru toți; și tot ei neagă că El ar fi făcut lumea pentru a se apăra împotriva atribuirii dorinței de putere⁵⁹ Lui, în timp ce ei Îl dotează cu afecțiuni și pasiuni umane. Dar dacă ei ar fi cunoscut Scripturile și ar fi fost învățați despre adevăr, ei ar fi știut, fără îndoială, că Dumnezeu nu este ca oamenii și că gândurile Lui nu sunt ca gândurile oamenilor.⁶⁰ Căci Tatăl tuturor este la o vastă distanță de aceste afecțiuni și pasiuni care operează între oameni. El este o Ființă simplă, necompusă, fără membre diverse,⁶¹ ci toate sunt asemenea și egale cu sine, din moment ce El este în întregime înțelegător, și în întregime duh, în întregime gând, inteligență, rațiune, auz, văz, lumină, și întreaga sursă a tot ceea ce este bun – așa cum sunt obișnuiți cei religioși și pioși să vorbească despre Dumnezeu.
El este totuși deasupra [tuturor] acestor proprietăți, și prin urmare indescriptibil. Căci El poate fi bine numit și Înțelegere care percepe toate lucrurile, însă El nu este [pe acest argument] ca înțelegerea oamenilor; de asemenea, El poate fi numit și Lumină, dar El nu este deloc asemenea cu acea lumină cu care suntem noi obișnuiți. Și astfel, în toate celelalte particularități, Tatăl tuturor nu este cu niciun grad asemenea cu slăbiciunea umană. Despre El se vorbește în termenii iubirii [pe care i-o arătăm]; însă în ceea ce privește măreția, gândurile noastre despre El transcend aceste expresii. Dacă deci, chiar și în cazul ființelor umane, înțelegerea nu provine din difuzare, și nici nu este acea inteligență care produce alte lucruri separate de omul viu, în timp ce mișcările și afecțiunile sale se manifestă, cu atât mai mult mintea lui Dumnezeu, care este atotînțelegător, nu poate fi niciodată separată printr-un mijloc de Sine; și nici nu se poate produce ceva⁶² [în cazul Lui] de parcă ar fi făcut de altă Ființă.
Căci dacă El a produs inteligența, atunci El trebuie înțeles, în conformitate cu părerile lor, ca o Ființă compusă și corporală; așa că Dumnezeu, care a trimis [inteligența la care ne-am referit], este separat de aceasta, și la fel și inteligența care a fost trimisă separate [de El]. Dacă ei afirmă că inteligența a fost remisă de inteligență atunci ei despart inteligența de Dumnezeu și o împart în multe părți. Și încotro s-a dus aceasta? Unde a fost trimisă? Căci din oricare loc ar fi fost trimisă, această acordă necesitate celeilalte. Ce existență a mai fost vreodată care să fie mai antică decât inteligența lui Dumnezeu, spre care aceasta a fost trimisă așa cum susțin ei? Și ce regiune vastă trebuie să fi fost aceea care a fost capabilă să primească și să cuprindă inteligența lui Dumnezeu! Dacă, totuși, ei afirmă [că această emitere a avut loc] la fel cum raza iese din soare, atunci, la fel cum aerul inferior primește raza trebuie să fi avut o existență înaintea acesteia, [printr-o astfel de rațiune] ei vor indica că a fost ceva în existență, în care a fost trimisă inteligența lui Dumnezeu, capabil de a o conține și mult mai antică decât sine. Prin urmare, trebuie să susținem că, la fel cum vedem soarele care este mai mic decât celelalte lucruri, care își trimite razele la distanțe mari, la fel spunem că Propator a trimis o rază dincolo de Sine și la o mare distanță de El. Dar ce se poate pricepe despre dincolo sau la distanța de Dumnezeu, spre care El a trimis această rază?
Dacă, din nou, ei afirmă că [inteligența] nu a fost trimisă dincolo de Tatăl, ci în cadrul Tatălui, atunci, în primul rând, pare a fi inutil să spunem că a mai fost trimisă. Căci cum putea fi ea trimisă dacă se continua în Tatăl? Căci o emisie este manifestarea a ceea ce este emis, dincolo de cel ce o emite. Apoi, din această [inteligență] trimisă înainte, atât Logosul ce iese din El încă va rămâne în Tatăl, la fel cum vor fi și emisiile viitoare provenind din Logos. Acestea, prin urmare, nu pot fi ignorante de Tatăl, din moment ce ele se află în El; și nici nu-l pot cunoaște pe EL mai puțin [decât alta], din moment ce sunt în mod egal încercuite de Tatăl, conform ordinii de descindere a emisiei lor. Și toate acestea trebuie să continue în mod egal să fie impasibile, din moment ce există în sânul Tatălui, și niciuna dintre ele nu se poate îneca într-o stare de degenerare sau degradare. Căci pentru Tatăl nu există degenerare, doar dacă nu din întâmplare așa cum un cerc mic e cuprins într-unul mai mare și așa mai departe; sau dacă ei nu afirmă despre Tatăl că, după maniera unei sfere sau a unui pătrat, El se conține în Sine în toate părțile asemănarea sferei, sau producția restului de eoni din forma unui pătrat, fiecare fiind încercuit de acela care este deasupra lui în importanță, și încercuindu-l, prin urmare, pe acela care este după el în micime; și pe această specificare, cel mai mic și ultimul dintre ei, avându-și locul în centru, și astfel destul de separat de Tatăl, era destul de ignorant față de Propator. Însă dacă ei mențin o astfel de ipoteză, ei trebuie să-l închidă pe Bythus al lor într-o formă și un spațiu în timp ce El încercuiește pe altele și este încercuit de ele; ei trebuie să recunoască dintr-o necesitate că există ceva în afara Lui care Îl încercuiește. Și totuși, discuția despre acele lucruri care conțin și acelea care sunt conținute, duce la infinit; și toți [eonii] vor părea în modul cel mai clar a fi trupuri îngrădire [unul de altul].
În plus, ei trebuie să mărturisească dacă El este un simplu vid, sau că întregul univers este în El; în acest caz toți vor fi în același grad părtași Tatălui. La fel cum se fac cercurile pe apă, sau figurile rotunde sau pătrate, toate acestea sunt părtașe apei; la fel cum cele ce sunt formate în aer trebuie în mod necesar să fie părtașe aerului, și cele [ce sunt formate] în lumină din lumină, la fel este cu cei ce sunt în El sunt părtași egali ai Tatălui, ignoranța neavând loc între ei. Atunci unde este această împărtășire a Tatălui care umple [toate lucrurile]? Dacă, într-adevăr, El a umplut [toate lucrurile], atunci nu ar mai fi ignoranță între ele. Pe această bază, lucrarea lor de [presupusă] degenerare este adusă la nimic, cât si producția de materie cu formarea restului lumii, lucruri pe care ei le susțin că și-au derivat substanța din pasiune și ignoranță. Dacă, pe de altă parte, ei admit că El este vid, atunci ei cad într-o mare blasfemie, ei Îi neagă natura Sa spirituală. Căci cum ar putea fi El o ființă spirituală care nu poate umple nici măcar acele lucruri ce sunt în El?
Acum, aceste remarci care au fost făcute referitoare la emiterea de inteligență sunt în același fel aplicabile în opoziție cu acelea ale școlii lui Basilides, cât și în opoziție cu restul Gnosticilor, pentru care aceștia (valentinienii) au adoptat ideile despre emisii, care au fost răsturnate în prima carte. Am arătat însă cu claritate că prima producție a lui Nous, adică inteligența despre care vorbesc ei, este o opinie imposibilă și de neconceput. Să vedem cum stă materia față de ceilalți [eoni]. Ei susțin că Logos și Logos și Zoe au fost trimiși de el (adică de Nous) ca modele ale acestei Pleroma, pe care ei o concep ca o emisie a Logosului, adică Cuvântul după analogia simțurilor umane, și care formează cu repeziciune conjuncturi despre Dumnezeu, de parcă ar fi descoperit ceva minunat în afirmația lor că Logosul a fost mai întâi produs de Nous. Toate au într-adevăr o percepție clară ca aceasta să se poată afirma logic referitor la oameni.⁶³ Dar Cel care este Dumnezeu peste toate, din moment ce El este tot Nous și tot Logos, așa cum am spus anterior, și că nu are în Sine nimic mai antic sau târziu decât altul, și nicio variație față de altul, cu toate continuă în mod egal și similar și omogen, nu mai există temei pentru perceperea unei astfel de producții în ordinea în care a fost menționată. La fel cum nu greșește cel care declară că Dumnezeu este atotvăzător și atotauzitor (căci în maniera în care El vede, la fel și aude și în maniera în care aude, la fel și vede), la fel este și cel ce afirmă că EL este atotinteligent și tot cuvântul, în orice fel este văzut în inteligența Sa, în aceea că El este cuvânt, și că acest Nous este Logosul Lui, va avea într-adevăr o concepție inadecvată despre Tatăl tuturor, însă va elabora [mult mai multe gânduri despre El] decât fac cei care transferă generarea cuvântului pe care îl rostesc oamenii spre Cuvântul etern al lui Dumnezeu, atribuindu-i un început și un curs de producție [Lui], la fel cum fac și cu cuvântul lor. În această privință Cuvântul lui Dumnezeu – mai degrabă decât Dumnezeu Însuși, din moment ce El este Cuvântul – va diferi de cuvântul oamenilor, dacă El urmează aceeași ordine și același proces de generare?
Ei au ajuns în eroare, de asemenea, cu privire la Zoe, prin a susține că ea a fost produsă în al șaselea loc, când de fapt ea avea precedență asupra [restului], din moment ce Dumnezeu este viață, integru și adevăr. Acestea și alte asemenea atribute nu au fost produse conform unei scări de descendență treptată, ci sunt nume ale acelor perfecțiuni care există întotdeauna în Dumnezeu, la fel cum este posibil și adecvat pentru oameni să audă și să vorbească despre Dumnezeu. Alături de numele lui Dumnezeu următoarele cuvinte se vor armoniza: inteligență, cuvântul, viață, integritate, adevăr, înțelepciune, bunătate, și altele asemenea lor. Nu poate susține careva că inteligența este mai antică decât viața, căci însăși inteligența este viață; și nici că viața este mai târzie decât inteligența, așa că Cel care este intelectul tuturor, aducă Dumnezeu, să trebuiască să fi fost destituit de viață la un anumit timp. Însă dacă ei afirmă că viața a fost într-adevăr [înaintea] Tatălui, dar că a fost produsă în al șaselea loc pentru ca Cuvântul să trăiască, cu siguranță că [după o astfel de motivare] aceasta a fost trimisă în al patrulea loc, ca Nous să aibă viață; ba mai mult, chiar înaintea Lui [ar fi trebuit să fie] Bythus, ca acesta să trăiască. Pentru a socoti pe Sige, într-adevăr, alături de Propatorul ei, și a o atribui Lui drept consort, în timp ce ei nu unesc pe Zoe cu vreun număr – oare nu întrece aceasta nebunia?
Din nou, referindu-ne la a doua producție ce precede din acești [eoni care au fost menționați] – adică a lui Homo și a lui Ecclesia – proprii lor părinți, i-au numit greșit pe gnostici, sforțându-se între ei, fiecare încercând să facă bună părerea sa, și astfel convingându-se pe ei că sunt niște hoți nenorociți. Ei susțin că aceasta este mai potrivită [teoriei] producției – ca fiind, de fapt, asemenea adevărului – a faptului că Cuvântul a fost produs de om și nu omul de către Cuvântul, că omul a existat înaintea Cuvântului, și că acesta este de fapt Acela care este Dumnezeu peste toate. Și după cum am menționat anterior, îngrămădirea laolaltă a unui tip de sentimente umane și exerciții mintale, formațiuni de intenții și rostiri de cuvinte, ei au mințit fără nicio verosimilitate împotriva lui Dumnezeu. În timp ce ei atribuie tot ceea ce se întâmplă oamenilor, a tot ceea ce ei recunosc că se poate experimenta, rațiunii divine, ei par a face afirmații destul de potrivite ca ale celor ce sunt ignoranți față de Dumnezeu. Și prin intermediul acestor pasiuni umane, retrăgându-și inteligența lor, în timp ce ei descriu originea și producerea Cuvântului lui Dumnezeu ca fiind pe al cincilea loc, ei declară că ei învață în acest mod taine minunate, de nedescris și sublime, necunoscute de nimeni decât de ei. Aceasta a fost, [după cum afirmă ei], referitoare la ceea ce a spus Domnul „Căutați și veți găsi”,⁶⁴ adică ei ar trebui să cerceteze cum Nous și Aletheia au purces din Bythus și Sige, dacă Logos și Zoe își au originea din aceștia și apoi, dacă Anthropos și Ecclesia au purces din Logos și Zoe.

Capitolul XIV – Valentinus și urmașii săi au derivat principiile sistemului lor de la păgâni, doar numele sunt schimbate

Cu mult asemenea adevărului, și mai plăcut, este descrierea pe care Antiphanes,⁶⁵ unul dintre poeții comici antici, o menționează în cartea sa Theogony referitoare la originea tuturor lucrurilor. El descrie Haosul ca fiind produs din Noapte și Liniște, susține că, prin urmare, Dragostea⁶⁶ a ieșit din Haos și Noapte, iar din aceasta, din nou, Lumina; iar din aceasta, în opinia sa, au derivat toată prima generație de zei. După aceasta el introduce o a doua generație de zei și crearea lumii; apoi el povestește formarea omenirii prin a doua ordine de zei. Acești oameni (ereticii), adoptând aceasta fabulă pentru ei, și-au rânduit opiniile în jurul ei, ca și când printr-un fel de proces natural, prin schimbarea doar a numelor la lucrurilor la care se refereau și prin a susține că atât generarea tuturor lucrurilor cât și producția lor are același început. În locul Nopții și al Liniștii ei pun pe Bythus și Sige; în locul Haosului ei îl pun pe Nous, iar pentru Dragoste (prin care, așa cum spune poetul comic, toate lucrurile au fost puse în rânduială) ei au adus Cuvântul; în timp ce pentru zeii primari și cei mai mare ei au format eonii, în locul zeilor secundar ei ne spun despre creație prin mama lor că este în afara Pleromei și o numesc al doilea Ogdoad. Ei ne proclamă nouă, la fel ca scriitorul la care ne-am referit, că din acesta (Ogdoad) a venit crearea lumii și formarea omului, susținând că doar ei sunt obișnuiți cu aceste mistere inefabile și necunoscute. Acele lucruri care sunt peste tot au acționat în teatre prin comedianții cu cele mai clare voci pe care le-au transferat propriului lor sistem, învățându-i aceste lucruri fără îndoială prin mijloacele acelorași argumente și doar prin schimbarea numelui lor.
Ei nu numai că sunt convinși de aducerea înainte, ca proprii [idei originale], a acestor lucruri care se găsesc printre poeții comici, însă tot ei aduc laolaltă lucrurile care s-au spus de către toți cei ce erau ignoranți față de Dumnezeu, care au primit termenul de filozofi; astfel, prin a țese laolaltă o haină multicoloră dintr-o grămadă de bulendre mizerabile, ei și-au oferit lor – prin subtila lor manieră de expresie – o haină care de fapt nu este a lor. Într-adevăr, ei introduc un nou fel de doctrină, în măsura în care printr-un nou fel de artă aceasta a fost înlocuită [cu cea veche]. În realitate ea este atât veche cât și nefolositoare, din moment ce aceste opinii au fost legate laolaltă din dogmele antice intens de nereligioase și de ignoratoare. De exemplu, Thales⁶⁷ din Milet a afirmat că apa a fost principiul generativ și inițial al tuturor lucrurilor. Acum este cam același lucru dacă spunem apă sau Bythus. Poetul Homer⁶⁸ a susținut opinia că Oceanus, împreună cu mama Tethys, a fost originea zeilor: idee pe care acești oameni au transferat-o lui Bythus și Sige. Anaximander a declarat că infinitatea este primul principiu al acestor lucruri, având din punct de vedere seminal în sine generarea tuturor, iar din aceasta el declară că lumile imense [care există] au fost formate: și pe aceasta au îmbrăcat-o din nou și au spus că se referă la Bythus și la eonii lor. Anaxagoras, din nou, care a mai fost și denumit „Ateist”, a spus în opinia sa că animalele s-au format din semințe care au căzut din cer pe pământ. Și despre acest acești oameni au spus că se referă la „sămânța” Mamei lor, care, după cum declară ei, sunt chiar ei însiși, recunoscând astfel, în judecare unui astfel de simț posedat, că ei înșiși sun odrasla nereligioasei Anaxagoras.
Din nou, adoptând [ideile] de umbră și vid de la Democrit și Epicurus, ei au potrivit acestea propriilor lor păreri, dând astfel naștere la acei [învățători] care au vorbit deja destul de mult despre un vid și atomi, pe care l-au numit acela care este, iar pe celălalt acela care nu este. În aceeași manieră, în timp ce ei susțin că acele lucruri ce sunt fără de Pleroma nu au o adevărată existență, la fel ca cele referitoare la vid. Ai s-au exilat astfel în această lume (din moment ce aici sunt în afara Pleromei) dintr-un loc care nu are nicio existență. Din nou, atunci când ei susțin că aceste lucruri [de jos] sunt imaginile acelora care au o adevărată existență [deasupra], în modul cel mai clar că ei repetă doctrina lui Democrit și a lui Platon. Democrit a fost primul care a susținut că figurile numeroase și diverse erau marcate cu formele [lucrurilor de sus] și că au coborât din spațiul universal în această lume. Însă Platon, în dreptul sau, vorbește despre materie și despre exemplar⁶⁹ și Dumnezeu. Urmând aceste distincții, acești oameni au denumit ceea ce el numește idei și exemplar, imaginile acelor lucruri care sunt deasupra, în timp ce, printr-o simplă schimbare de nume, ei se laudă că ar fi descoperitorii și inventatorii acestui timp de ficțiune imaginară.
Această opinie pe care ei o susțin că Creatorul a format lumea din materia anterior existentă, atât Anaxagoras, Empodocle, cât și Platon au exprimat-o înaintea lor, așa că, într-adevăr, știm că ei fac același lucru și sub inspirația Mamei lor. Apoi din nou, despre opinia lor că orice este necesar trece la aceste lucruri care au fost, de asemenea, formate, și că Dumnezeu este sclavul necesității, așa încât El nu poate da nemurire la ce este muritor, sau să dea neputrezire celor ce putrezesc, ambele trec într-o substanță similară în natură cu sine, atât cei ce sunt numiți Stoici de la început, și într-adevăr toți cei ce sunt ignoranți față de Dumnezeu, poeții cât și istoricii fac aceeași afirmație.⁷⁰ Acei [eretici] care susțin același [sistem de] infidelitate au atribuit, fără îndoială, propria lor regiune ființelor spirituale – adică ceea ce este în cadrul Pleromei, cât și ființelor animale spațiul intermediar, în timp ce din punct de vedere fizic ei atribuie aceasta celor care sunt materiale. Și ei susțin că Dumnezeu nu poate face altfel, ci că fiecare din [tipurile diferite de substanță] menționată trece la acele lucruri care sunt de aceeași natură [cu ele].
În plus, după spusele lor că Salvatorul a fost format din toți eonii, fiecare dintre ei depozitând în El, dacă putem spune așa, propria sa floare, astfel ei nu aduc nimic nou care să nu se găsească în Pandora lui Hesiod. Căci ceea ce spune el despre ea, insinuările acestor oameni referitoare la Salvator, aducându-L înaintea noastră ca Pandoros (atotînzestrat), de parcă fiecare eon a depozitat în El ceea ce el poseda în marea perfecțiune. Din nou, opinia lor despre indiferența [mâncării] de cărnuri și alte acțiuni, cât și gândirea lor care susține că din nobilimea naturii lor ei nu pot să contracteze deloc poluarea, orice mănâncă sau fac le-au derivat de la conici, din moment ce ei aparțin aceleași societăți la fel ca și acești [filozofi]. Ei se mai străduie să transfere [tratării materiilor de] credință acel mod subtil și de împărțire a firului în patru în ceea ce privește mânuirea întrebărilor, care de fapt este o copiere a lui Aristotel.
Din nou, referitor la dorința pe care o arată pentru a referi acest întreg univers la numere, ei au învățat aceasta de la pitagoreni. Aceștia au fost primii care au expus numerele ca fiind principiul inițial al tuturor lucrurilor, și și-au [descris] principiul lor inițial ca fiind atât egal cât și inegal, din care susțin ei că [două proprietăți] derivă din aceasta, atât lucrurile sensibile⁷¹ cât și cele imateriale. Și [ei susțin] că un prim set de principii⁷² a dat naștere la materia [lucrurilor], iar altul la forma lor. Ei afirmă că din aceste prime principii s-au făcut toate lucrurile, la fel cum o statuie este din metalul și din forma ei specială. Acum însă, eretici au adoptat aceasta lucrurilor care sunt în afara Pleromei. [Pitagorenii] susțineau că⁷³ principiul intelectului este proporțional cu energia prin care mintea, ca recipient al comprehensibilului, își urmează investigațiile până când, fiind extenuată, aceasta este rezolvată în lungimea din Cel Invizibil și Unic. Ei afirmă în continuare că Hen – adică Unicul – este primul principiu al tuturor lucrurilor și substanța a toate care au fost formate. Din acesta s-a produs Diada, Tetrada, Pentada și generația multiplă a celorlalte. Aceste lucruri pe care le repetă ereticii, cuvânt cu cuvânt, cu referire la Pleroma și la Bythus al lor. Din aceeași sursă, de asemenea, ei se luptă să aducă în vogă acele conjuncții care purced din unitate. Marcus se laudă cu astfel de păreri de parcă ar fi ale lui proprii și de parcă ar fi descoperit ceva mult mai narativ decât alții, în timp ce afirmă cu simplitate Tetrada lui Pitagora ca fiind principiul de origine și mama tuturor lucrurilor.
Însă ei voi spune simplu, opus cu acești oameni – Oare toți aceștia care au fost menționați, față de care am dovedit că coincid în expresie, știu sau nu adevărul? Dacă l-ar fi cunoscut, atunci coborârea Salvatorului în această lume ar fi fost inutilă. Căci [în acest caz] de ce ar mai fi coborât El? Oare a fost pentru a aduce acel adevăr care era [deja] cunoscut de cei ce-l știau deja? Dacă, pe de altă parte, acești oameni nu l-au cunoscut, atunci cum se face că în timp ce vă exprimați în aceiași termeni ca cei care nu cunoșteau adevărul, vă mândriți că doar voi posedați acea cunoștință care este deasupra tuturor lucrurilor, deși cei care sunt ignoranți față de Dumnezeu îl posedă [în același fel]? Astfel, prin urmare, printr-o completă pervertire⁷⁴ a limbajului, ei denumesc ignoranța adevărului știință: și Pavel spune bine [despre ei că ei folosesc] „cuvinte de noutate ale falsei cunoștințe”.⁷⁵ Căci această cunoștință a lor s-a dovedit într-adevăr a fi falsă. Dacă, totuși, se ia un curs imprudent referitor la aceste puncte, ei declară că oamenii într-adevăr nu au cunoscut adevărul, ci că Mama lor,⁷⁶ sămânța Tatălui, a proclamat tainele adevărului prin astfel de oameni, ca de altfel prin profeți, în timp ce Demiurgul era ignorant [de procedeu], atunci eu răspund că, în primul rând, lucrurile care au fost prezise nu au fost de aceeași natură încât sa nu fie inteligibile față de niciuna; căci însăși oamenii știau ceea ce spun, la fel și discipolii lor, și cei care i-au urmat. Apoi, în al doilea rând, dacă Mama sau sămânța ei a știut și a proclamat aceste lucruri care erau despre adevăr (și Tatăl⁷⁷ este adevăr), atunci despre teoria lor Salvatorul a vorbit pe nedrept atunci când a zis că „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl decât Fiul”⁷⁸ – aceasta doar dacă ei susțin că sămânța lor sau Mama este Niciunul.
Până aici, prin urmare, prin intermediul [atribuirii eonilor lor] sentimente umane și prin faptul că ei coincid în limbajul lor cu cei care sunt ignoranți față de Dumnezeu, ei au retras în mod plauzibil un număr [din adevăr]. Ei continuă să folosească acele [expresii] cu care ei au fost familiarizați, față de acel fel de discurs care se referă la toate lucrurile, menționând producerea Cuvântului lui Dumnezeu și a lui Zoe și Nous, și prin aducerea în lume a emanațiilor [succesive] ale Divinității. Părerile pe care ei le propun, fără plauzibilitate sau paradă, sunt pur și simplu minciuni de la început la sfârșit. La fel face și cei care, pentru a momi și a captura vreun tip de animal, pun alimentul lor potrivit înaintea lor, atrăgându-i treptat prin acesta până acolo încât să-l poată captura, apoi după ce îl iau în captivitate ei îi supun acrei sclavii ca mai apoi să-i târască oriunde voiesc ei; la fel fac și acești oameni atunci când îi urmăresc treptat și gentil [pe alții], prin intermediul vorbelor lor plauzibile, pentru a accepta din emisia care a fost menționată, apoi aduc lucruri care nu sunt consistente și forme ale emisiilor rămase care nu sunt așa cum s-ar aștepta. Ei declară, de exemplu, că [zece]⁷⁹ eoni au fost trimiși înainte de Logos și Zoe, în timp ce din Anthropos și din Ecclesia au purces doisprezece, deși nu au nici dovadă, nici mărturie, nici probabilitate, nimic altceva de vreo astfel de natură [pentru a susține aceste declarații]; cu o obrăznicie și o nebunie egală ei doresc să se creadă că din Logos și din Zoe, fiind eoni, au fost trimiși Bythus și Mixis, Ageratos și Henosis, Autophyes și Hedone, Acinetos și Syncrasis, Monogenes și Macaria. Ba mai mult, [după cum afirmă ei], au mai fost trimiși, în mod similar, din Anthropos și Ecclesia, fiind eoni, Paracletus și Pistis, Patricos și Elpis, Metricos și Agape, Ainos și Synesis, Ecclesiasticus și Macariotes, Theletos și Sofia.
Pasiunea și eroare aceste Sofia, și felul cum ea și-a luat riscul de a pieri prin investigarea ei a [naturii] Tatălui, așa cum ne relatează ei, și care a avut loc în afara Pleromei, și din care fel de defect ei învață că Făcătorul lumii a fost produs, am menționat în cartea anterioară, descriind în ea, cu toată silința, părerile acestor eretici. [Am detaliat, de asemenea, părerile lor] despre Hristos, pe care ei îl descriu ca fiind produs ulterior acestora, iar referitor la Soter, care [conform lor], își trăgea ființa din acei eoni care au fost formați în Pleroma.⁸⁰ Din necesitate am menționat acum numele lor ca din acestea să se manifeste absurditatea falsității lor, precum și confuza natură a nomenclaturii pe care au inventat-o ei. Căci ei micșorează din [demnitatea] eonilor lor prin mulțimea de nume de acest fel. Ei dau nume plauzibile și credibile pentru păgâni, [ca fiind similare] cu acelea pe care le numesc cei doisprezece zei,⁸¹ și chiar aceștia trebuie să fie imaginile celor doisprezece eoni ai lor. Însă imaginile [astfel numite] pot produce nume [proprii] mult mai cuvenite și mai puternice prin etimologia lor pentru a indica divinitatea [față de cea a imaginatelor prototipuri].

Capitolul XV – Nu se poate menționa nimic despre aceste producții

Să ne reîntoarcem la întrebarea menționată anterior referitoare la producția [eonilor]. Și, în primul rând, să ne spună ei motivul producerii eonilor fiind de așa fel încât ei nu intră în contact cu alte lucruri care aparțin creației. Căci ei susțin că acele lucruri [de sus] nu au fost făcute pe baza creației, ci creația pe baza lor, iar cele dintâi nu sunt imaginile celor din urmă, ci invers. Astfel, ei acordă un motiv imaginilor prin a spune că luna are treizeci de zile pe baza celor treizeci de eoni, că ziua are doisprezece ore, iar anul are doisprezece luni, pe baza celor doisprezece eoni care sunt în cadrul Pleromei cu un alt nonsens de acest fel, să ne spună acuma ei dar și motivul producerii eonilor, de ce a fost de o astfel de natură, pentru ce motiv a fost primul și primul-născut Ogdoad trimis, și nu o Pentadă, sau o Triadă, sau Septenadă, sau orice altceva care e definit printr-un număr oarecare? Ba mai mult, cum s-a întâmplat ca din Logos și Zoe să se trimită zece eoni și nu mai mulți sau mai putini, în timp ce din Anthropos și Ecclesia au purces doisprezece, deși aceștia puteau fi ori mai mulți ori mai putini?
Și din nou, cu referire la întreaga Pleroma, ce motiv există ca acesta să fie împărțit în acestea trei – un Ogdoad, un Decad și un Duodecad – și nu într-alt număr diferit de acestea? Ba mai mult, referitor la această împărțire, de ce s-a făcut în trei părți și nu în patru, sau cinci, sau în alt număr printre cei ce nu au nicio legătură cu astfel de numere⁸² ca aparținând creației? Căci ei îi descriu pe acei [eoni de mai sus] a fi mult mai antici decât aceste [lucruri create de jos], și le acordă acestora că posedă principiul lor [de existență] în ei înșiși, unul care a existat înaintea creației, nu după modelul creației, ci toți susținând același punct.⁸³
Descrierea ce o oferim despre creație este una armonioasă cu acea serie regulată [a lucrurilor ce predomină în lume], căci această schemă a noastră este adaptată⁸⁴ de lucrurile care au fost [de fapt] făcute; însă este o necesitate ca ei, nefiind capabili să atribuie vreun motiv care să aparțină lucrurilor în sine, referitor la acele ființe care au existat înaintea [creației], și au fost desăvârșite de ei însiși, să cadă în cea mai mare încurcătură. Căci, cu privire la punctele în care ne interoghează pe noi ca neștiind nimic despre creație, ei însăși, când sunt întrebați la rândul lor despre Pleroma, fie că fac mențiune la simple sentimente umane, sau au adăpost în acel tip de vorbire care se bazează doar pe acea armonie observabilă doar în creație, în mod impropriu oferindu-ne replici referitoare la lucruri ce sunt secundare, nu referitoare la acelea care, după cum susțin ei, sunt primare. Noi nu îi punem la îndoială referitor la acea armonie care aparține creației și nici referitor la sentimentele umane, însă pentru că ei trebuie să recunoască Pleroma spre octiforma, deciforma și duodeciforma lor (imaginea după care declară ei că este creația), că Tatăl lor a format aceasta din acea figură vidă și lipsită de gândire, și trebuie să-i atribuie Lui diformitatea, dacă El a făcut ceva fără vreun motiv. Sau, din nou, dacă ei declară că Pleroma a fost astfel produsă în conformitate cu previziunea Tatălui, de dragul creației, de parcă astfel ar fi aranjat El în mod simetric propria ei esență, prin urmare, Pleroma nu mai poate fi privită ca fiind formată pe baza descrierilor sale proprii, ci de dragul acelei [creații] care trebuia să fie imaginea sa ce își deține asemuirea sa (la fel cum modelele din lut nu sunt făcute de dragul lor, ci de dragul statuii de alamă, sau aur, sau argint din care este formată), apoi creația ar avea o mai mare cinste decât Pleroma, dacă, de dragul ei, acele lucruri [de sus] au fost produse.

Capitolul XVI – Creatorul lumii ori a produs din Sine imaginile lucrurilor ce aveau să fie făcute, ori Pleroma a fost formată după imaginea vreunui sistem anterior, și așa mai departe până la infinit

Dacă ei nu își vor da consimțământul față de aceste concluzii, din moment ce ei ar fi dovediți de noi a fi drept incapabili de restituirea vreunui motiv pentru o astfel de producție a Pleromei, ei vor tăcea din necesitate față de aceasta – că ei mărturisesc că deasupra Pleromei a existat un alt sistem mai spiritual și mai puternic după care a fost formată imaginea Pleromei. Căci dacă Demiurgul nu a construit din sine acea figură a creației care există, ci după forma lucrurilor care sunt deasupra, atunci cum de primește Bythus – care, pentru a fi siguri, a susținut că Pleroma ar trebui să fie posedată de o configurație de acest gen – figura lucrurilor care au existat înaintea Lui? Cu siguranță că trebuie să existe ori faptul că intenția [creației] a locuit în acel dumnezeu care a făcut lume, adică din propria sa putere, și din sine, el a obținut modelul formării sale; sau, dacă se face o depărtate de la ființa sa atunci va apărea necesitatea întrebării de unde a ajuns la aceasta care este deasupra sa în configurația acelor lucruri care au fost făcute; care a fost numărul producțiilor și care este substanța a însuși modelului? Daca, totuși, a fost în puterea lui Bythus să împartă din sine o astfel de configurație pentru Pleroma, atunci de ce nu a stat în puterea Demiurgului să formeze din sine o astfel de lume ca cea care există? Și apoi, din nou, dacă creația este o imagine a acelor lucruri [de sus], de ce să nu afirmăm că și acestea sunt, la rândul lor, imaginile altora deasupra lor și ale lucrurilor deasupra lor și astfel presupunând imagini de nemăsurat?
Această dificultate prezenta în sine pe Basilides după ce acesta a pierdut în întregime adevărul și concepea faptul că, printr-o succesiune infinită de aceste ființe care s-au format una din alta, el să scape de o astfel de perplexitate. Atunci când el a proclamat că 365 de ceruri au fost formate prin succesiunea și similitudinea unul altuia și că o dovadă manifestată [a existenței] acestora a fost găsit în numărul zilelor anului, așa cum am menționat anterior; și că deasupra acestora exista o putere pe care ei o denumesc Fără-de-nume, și dispensația sa – el nu a putut scăpa nici măcar de această perplexitate. Atunci când a fost întrebat de unde provenea imaginea configurației sale față de acel cer care este deasupra tuturor și de unde dorește ca restul să fie privit ca fiind format prin intermediul succesiunii, el va spune, din acea dispensație care aparține celui Fără-de-nume, El trebuie, prin urmare, să spună ori că cel Fără-de-nume a format-o din sine, sau va găsi drept necesar să admită că există o altă putere deasupra acestei ființe, din care Cel de nenumit a derivat un număr așa de vast de configurații, care după el există.
Cu cât mai sigur și mai clar este un curs, apoi, pentru a mărturisi deodată ceea ce este adevărat: că acest Dumnezeu, Creatorul care a format lumea, este singurul Dumnezeu, și că nu este un alt Dumnezeu alături de El – El Însuși primind din Sine modelul și figura acelor lucruri care au fost făcute – atunci, după ce am purtat o descriere așa de profană și de indirectă, ar trebui să fim siliți, într-un punct sau altul, să ne concentrăm asupra Unuia și să mărturisim că din El a purces configurarea lucrurilor create.
Referitor la acuzațiile aduse împotriva noastră de către urmașii lui Valentinus, atunci când declara că noi continuăm în acel Hebdomad care este dedesubt, de parcă nu ne-am putea ridica mințile în sus și nici să înțelegem acele lucruri care sunt deasupra, deoarece noi nu acceptăm afirmațiile lor monstruoase: această acuzație o aduc drept răspuns urmașii lui Basilides față de aceștia în măsura în care ei (valentinienii) continuă să înconjoare acele lucruri de dedesubt, mergând atât de departe până la primul și la al doilea Ogdoad, și pentru că ei își imaginează fără îndemânare, imediat după cei treizeci de eoni, ei l-au descoperit pe Acela care este mai presus de toate Tată, fără a urma în gândirea lor investigațiile față de acea Pleromă care este deasupra celor 365 de ceruri, care⁸⁵ sunt deasupra a 45 de Ogdoazi. Și oricine poate aduce împotriva lor aceeași acuzație, prin a presupune 4380 de ceruri, sau eoni, din moment ce zilele anului conțin acest număr de ore. Dacă, din nou, cineva adaugă și nopțile, astfel dublând orele care au fost menționate, imaginându-și că [în acest fel] a descoperit o mare mulțime de Ogdoazi, și vreun fel de companie de nenumărat⁸⁶ de eoni, și astfel, opus față de Cel care este mai presus decât orice Tată, se imaginează pe sine a fi mult mai perfect decât toți [ceilalți], el va aduce aceeași acuzație împotriva tuturor, în măsura în care ei nu sunt capabili de a se ridica la conceperea unei astfel de mulțimi de ceruri sau eoni după cum a menționat el, și în plus sunt așa de defectuoși încât să că rămână printre lucrurile care sunt dedesubt, sau să continue în spațiul intermediar.

Capitolul XVII – Anchetă în producerea eonilor: oricare ar fi presupusa ei natură, aceasta este în fiecare privință inconsistentă; despre ipoteza ereticilor, chiar și Nous și Tatăl Însuși ar fi pătați cu ignoranță

Acel sistem, prin urmare, care are legătură cu Pleroma, în special acea parte din el care se referă la Ogdoadul primar ca fiind astfel împovărat cu contradicții și perplexități așa de mari, da-mi voie acum să examinez restul schemei lor. [Făcând astfel] referitor la nebunia lor, voi face investigație referitoare la lucrurile care nu au o existență reală; este însă necesar pe a face aceasta, din moment ce abordarea acestui subiect mi-a fost încredințată mie, și din moment ce doresc ca toți oamenii să vină la cunoștința adevărului, cât și pentru că tu însuți ai cerut să primești de la mine înțelesuri complete și depline pentru răsturnarea [părerilor] acestor oameni.
Întreb, deci, în ce fel de manieră au fost produși ceilalți eoni? Oare chiar au fost aceștia uniți cu Acela care i-a produs, la fel cum este cu razele solare față de soare, sau a fost de fapt ceva actual⁸⁷ și separat, așa încât fiecare dintre ei posedau o existență independentă și propria sa formă specială, la fel cum un om are trăsături de la altul și o cireadă de vite de la alta? Sau a fost oare după maniera de germinare, cum sunt ramurile din copac? Și au fost ei de aceeași substanță cu cei care i-au produs pe aceștia, sau și-au derivat substanța din alt [fel de] substanță? Sau, au fost ei produși în același timp așa încât să fie contemporani, sau după vreo anumită ordine așa încât unii din ei erau mai în vârstă și alții mai tineri? Și, din nou, sunt ei descompuși și uniformi și în același timp egali și similari între ei la fel cum duhul și lumina sunt produse, sau oare sunt ei compuși și diferiți, nefiind asemenea [unul altuia] în membrele lor?
Dacă fiecare dintre ei a fost produs după felul oamenilor, în actualitate și în conformitate cu generarea sa, atunci ori aceștia au generat din Tatăl vor fi din aceeași substanță cu El și similar cu Autorul lor, ori dacă⁸⁸ ei par a fi diferiți, atunci trebuie admis din necesitate că aceștia sunt [formați dintr-o altă substanță]. Acum, dacă ființele generate de Tatăl sunt similare Autorului lor, atunci cele ce au fost produse trebuie să rămână întotdeauna imposibile, la fel ca Cel care le-a produs; dar dacă, pe de altă parte, ele sunt dintr-o substanță diferită, care este capabilă de pasiune, atunci de unde a provenit această substanță diferită care să își găsească loc în cadrul incoruptibilei Pleroma? În plus, conform acestui principiu, fiecare dintre ele trebuie înțeleasă ca fiind complet separate una de alta, la fel cum nicioamenii nu sunt amestecați și niciuniți unul cu altul, ci fiecare își are forma sa distinctă și o sferă definită de acțiune, în timp ce fiecare dintre ei este format dintr-o formă particulară – calități de caracteristică al unui corp, și nu al unui duh. Așa că ei să nu mai vorbească deloc despre Pleroma ca fiind spirituală, sau despre ei ca fiind „spirituali”, dacă într-adevăr eonii lor stau la masă cu Tatăl, la fel cum ar sta cu oamenii, iar El Însuși este de o asemenea configurație de parcă cei ce Îl dezvăluie ar fi produși de El.
Dacă, din nou, eonii au derivat din Logos, Logos din Nous și Nous din Bythus, la fel cum luminile sunt aprinse de la o lumină – ca de exemplu torțele – atunci fără îndoială că ei diferă unul de altul în generare și în formă; dar din moment ce ei sunt din aceeași substanță cu Autorul producției lor, ori va trebui să rămână imposibili pentru totdeauna, ori Tatăl lor să ia parte la vreo pasiune. Căci torța care a fost aprinsă ulterior nu poate poseda un alt tip de lumină decât cea care o precede. Din ce motiv luminile lor, atunci când sunt unite într-una, se reîntorc la identitatea originală, din moment ce unica lumină este apoi formată chiar de la început. Însă nu putem vorbi, referitor la lumină, despre vreo parte a ei ca fiind mai recentă în originea sa, iar alta ca fiind mai antică (căci în întreg este tot o lumină); nici nu putem vorbi referitor la acele torțe care au primit lumina (căci toate sunt contemporane în ceea ce privește substanța lor materială, căci substanța torțelor este una și aceeași), ci simplu [referitor la timpul când acestea] au fost aprinse, din moment ce una a fost aprinsă anterior și alta abia a fost aprinsă.
Deci, defectul acelei pasiuni care a fost privită cu ignorare ori se va atașa întregii lor Pleroma, din moment ce [toate membrele sale] sunt din aceeași substanță; iar Propatorul va fi parte a acestui defect de ignoranță – adică de Sine; sau, pe de altă parte, toate acele lumini care sunt în cadrul Pleromei vor rămâne, de asemenea, impasibile pentru totdeauna. Atunci de unde provine pasiunea eonului mai tânăr, dacă lumina Tatălui este lumina din care s-au format toate celelalte lumini, și care prin natură este impasibilă? Cum se poate spune despre un eon ca fiind mai tânăr sau mai bătrân printre ei, din moment ce nu există decât o singură lumină în întreaga Pleroma? Și dacă cineva îi denumește stele, ei vor apărea cu toate acestea că participă la aceeași natură. Căci dacă „o stea diferă de alta în slavă”,⁸⁹ și nu în calități și nici în substanță sau în faptul că sunt pasibile sau impasibile; astfel toate acestea, din moment ce derivă din lumina Tatălui, trebuie ori să fie din punct de vedere natural imposibile și imuabile, sau, în legătură cu lumina Tatălui, să fie pasibile și astfel capabile de fazele variate de corupere.
Aceeași concluzie va urma, deși ei afirmă că producerea eonilor provine din Logos, cum sunt ramurile dintr-un copac, din moment ce Logosul generează din Tatăl lor. Căci toți [eonii] sunt formați din aceeași substanță cu Tatăl, diferind unul de altul doar în mărime și nu în natură, și care umplu măreția Tatălui, așa cum degetele completează mâna. Dacă deci El există în pasiune și în ignoranță, la fel trebuie să fie și cu acești eoni care au fost generați de El. Însă dacă este profan să atribuim ignoranță și pasiune Tatălui tuturor, atunci cum ar putea ei descrie un eon produs de El ca fiind pasibil; și în timp ce ei atribuie aceeași profanitate înțelepciunii (Sofia) lui Dumnezeu, cum de se mai pot numi pe sine oameni religioși?
Dacă, din nou, ei declară că eonii lor au fost trimiși la fel cum soarele trimite raze, atunci, din moment ce toate sunt din aceeași substanță și au ieșit din aceeași sursă, toți trebuie să fie capabili de pasiune alături de Cel care i-a produs, sau să rămână pentru totdeauna impasibili. Căci ei nu pot continua să susțină că, ființele astfel produse, unele sunt impasibile iar altele nu. Dacă, deci, ei le declară pe toate a fi impasibile, își distrug propriul lor argument. Căci cum ar fi putut cel mai tânăr eon să îndure pasiunea dacă toți sunt impasibili? Dacă, pe de altă parte, declară că toți au luat parte la pasiunea aceasta, așa cum unii dintre ei se aventurează să susțină, atunci, în măsura în care aceasta a originat din Logos,⁹⁰ dar a mers și la Sofia, ei vor fi astfel convinși de a depista pasiunea ca provenind din Logos, care este⁹¹ Nous al acestui Propator, și astfel recunoscându-l pe Nous și pe Tatăl ca experimentând pasiunea. Căci Tatăl tuturor nu trebuie privit ca un fel de Ființă compusă, care se poate separa de Nous (minte) al său, așa cum am arătat deja, ci Nous este Tatăl și Tatăl Nous. Prin urmare, atât ceea ce iese din El ca Logos, sau mai degrabă decât însuși Nous, din moment ce el este Logos, trebuie să fie perfect și impasibil și acele producții care purced din el, văzând că sunt din aceeași substanță cu el, ar trebui să fie perfecte și impasibile și ar trebui să rămână totdeauna similare cu cel care le-a produs.
Nu se mai poate susține în continuare, așa cum o fac acești oameni, că Logosul, ca ocupând al treilea loc în generare, a fost ignorant de Tatăl. Un astfel de lucru ar trebui să fie considerat probabil în cazul generării ființelor umane, în măsura în care aceștia nu știu nimic despre părinții lor, dar este totodată imposibil în cazul Logosului Tatălui. Căci dacă, existând în Tatăl, acesta Îl cunoaște pe Acela în care există el – adică nu este ignorant față de sine – atunci acele producții care provin din el ca fiind puterile lui și întotdeauna prezente cu el nu vor fi ignorante de cel care le-a emis, mai mult decât razele soarelui. Prin urmare, este imposibil ca Sofia (înțelepciunea) lui Dumnezeu, care este în Pleroma, în măsura în care ea a fost produsă într-o astfel de manieră, să fi căzut sub influența pasiunii și să fi conceput o astfel de ignoranță. Dar este posibil ca Sofia, care aparține [schemei] lui Valentin, în măsura în care ea este o producție a diavolului, să cadă în orice fel de pasiune și să manifeste cea mai profundă ignoranță. Căci când aceștia aduc mărturia referitoare la mama lor, referitor la faptul că ea a fost odrasla vreunui eon greșit, noi nu mi avem nevoie să ne chibzuim asupra motivului pentru care o astfel de mamă să înoate din totdeauna în adâncimile ignoranței.
Nu sunt conștient că, alături de acest producții [care au fost menționate], ei sunt capabili să mai vorbească de vreo alta; într-adevăr, ei nu mi-au fost cunoscuți (deși am avut discuții foarte frecvente cu ei referitoare la formele de acest fel) ca susținând vreun oricare alt fel specific de ființă produsă [în maniera luată în considerare]. Singurul lucru pe care îl susțin ei este că fiecare dintre cei care astfel au fost produși ca și cum doar unul le-ar fi produs, în timp ce acesta era ignorant față de cel ce a purces imediat. Însă ei nu continuă în [precizarea lor] cu vreun alt fel de demonstrare referitoare la maniera în care acestea au fost produse, sau cum ar putea avea loc un asemenea lucru printre ființele spirituale. Căci, în orice fel ar hotărî ei să continue, ei se vor simți legați (în timp ce, referitor la adevăr, ei se depărtează⁹² în întregime de adevărata rațiune) să continue până acolo încât să susțină că Cuvântul lor, care iese din Nous –ul Propatorului – pentru a susține, zic eu, că acesta a fost produs într-o stare de degenerare. Căci [ei susțin] că perfectul Nous, anterior născut de perfectul Bythus, nu a fost capabil de a remite acea producție care a provenit în mod perfect din el, ci [a putut să dea naștere] la aceasta în mod absolut orbesc față de cunoștința și măreția Tatălui. Ei susțin, de asemenea, că Mântuitorul a expus o emblemă a acestei taine în cazul acelui om care a fost orb din naștere,⁹³ din moment ce eonul a fost produs în această manieră de orbul Monogenes, adică, în ignoranță, astfel atribuind în mod fals ignoranță și orbire Cuvântului lui Dumnezeu, care, conform propriei lor teorii, deține al doilea [loc de] producție de la Propator. Sofiști admirabili și exploratori ai sublimității Tatălui necunoscut și susținători ai misterelor super-cerești „la care și îngerii doresc să privească”⁹⁴ – ca ei să poată învăța că de la Nous-ul Tatălui care este deasupra tuturor, Cuvântul a fost produs orb, adică ignorant față de Tatăl care l-a produs!
Însă voi, mizerabili sofiști, cum se poate ca Nous –ul Tatălui, sau mai degrabă Tatăl în Sine, din moment ce El este Nous și perfect în toate, să fi produs propriul său Logos ca un eon orb și imperfect, când de fapt El mai putea să producă alături de el cunoașterea Tatălui? După cum afirmați voi că Hristos a fost generat⁹⁵ după restul, și în același timp să declarați că el a fost produs perfect, cu atât mai mult Logosul, care îi este anterior în vârstă, să fie produs de același Nous, fără îndoială perfect și nu orb; și nici nu putea ca acesta să fi produs eoni mai orbi decât sine, până ce în fine Sofia voastră, întotdeauna absolut de oarbă, a dat naștere la un așa mare corp de răutăți. Căci Tatăl vostru este cauza acestei întregi greșeli; voi declarați magnitudinea și puterea Tatălui vostru ca fiind cauzele ignoranței, asimilându-L cu Bythus, și atribuind aceasta ca un nume Aceluia care este Tatăl fără-de-nume. Dar dacă ignoranța este un rău, și voi declarați că toate relele și-au derivat tăria din aceasta, în timp ce susțineți că măreția și puterea Tatălui este cauza acestei ignoranțe, voi faceți aceasta prin a-L pune pe El ca autor al [tuturor] relelor. Căci voi susțineți drept cauză a răului acest fapt, că [nimeni] nu ar putea contempla la măreția Sa. Însă dacă era imposibil pentru Tatăl să se facă pe Sine cunoscut de la început acelor [ființe] care au fost formate de El, El ar trebui să nu aibă nicio vină, în măsura în care El nu putea elimina ignoranța acelora care au venit după El. Însă dacă, la o perioadă ulterioară, atunci când a voit El, a putut să înlăture acea ignoranță care a crescut odată cu producțiile succesive care au urmat una după alta, astfel devenind adânc așezat în eoni, ba mai mult, dacă așa a dorit El, putea să fi prevenit acea ignoranță, care de fapt nu apărea în existență.
Prin urmare, din moment ce Lui așa i-a plăcut, El a devenit cunoscut nu numai față de eoni, ci și acelor oameni care au trăit în acele vremi timpurii; dar, pentru că nu i-a fost Lui pe plac ca să fie cunoscut de la început, El a rămas necunoscut – cauza ignoranței este, conform vouă, voia Tatălui. Căci dacă El a știut mai dinainte că aceste lucruri urmau să se întâmple în viitor într-o astfel de manieră, atunci de ce nu s-a păzit împotriva ignoranței din partea acelor ființe înainte ca să obțină un loc printre ele, mai degrabă decât după aceea, de parcă sub influenta pocăinței, să se fi ocupat de aceasta prin intermediul producerii lui Hristos? Căci cunoștința pe care a transmis-o El tuturor prin Hristos, El ar fi putut cu mult înainte să o fi împărțit prin Logos, care a fost, de asemenea, primul născut din Monogenes. Sau dacă, cunoscându-i mai dinainte, El a voit ca aceste lucruri să se întâmple [așa cum s-au făcut], atunci faptele ignoranței ar trebui să dureze veșnic și să nu treacă niciodată. Căci lucrurile care au fost făcute conform voii Propatorului nostru trebuie să continue alături de voia Aceluia care le-a dorit pe toate; sau dacă ele trec, voia Aceluia care a decretat aceasta ca având ființă va trece împreună cu ele. Și de ce au găsit eonii odihnă și au obținut cunoștință perfectă prin a învăța [cel puțin] că Tatăl este în totalitate⁹⁶ incomprehensibil? Cu siguranță că ei au deținut o astfel de cunoștință înainte de a fi implicați în pasiune; căci măreția Tatălui nu a suferit diminuare de la început, așa încât aceștia să poată⁹⁷ știi că El a fost în totalitate incomprehensibil. Căci dacă, pe baza măreției Sale infinită, El a rămas necunoscut, El ar trebui ca pe baza dragostei Sale infinite să fi păstrat acele lucruri impasibile care au fost produse de El, din moment ce nimic nu a împiedicat, ci mai degrabă a necesitat faptul ca ei să fi cunoscut încă de la început că Tatăl a fost în totalitate incomprehensibil.

Capitolul XVIII – Sofia nu a fost de fapt niciodată în ignoranță sau în pasiune; enthymesisul ei nu putea să fie separat de sine sau să fi arătat anumite tendințe speciale

Oare cum se poate privi mai mult decât absurd faptul că ei mai afirmă că această Sofia (înțelepciune) să fi fost implicată în ignoranță, degenerare și pasiune? Căci aceste lucruri sunt străine și contrare înțelepciunii și nici nu pot fi vreodată calități care să-i aparțină. Căci ori de câte ori există nevoia de prevedere și o ignorare a cursului de utilitate, acolo nu există înțelepciune. Să nu mai numească aceștia lucrul acesta drept eon, Sofia, ci să renunțe ori la numele ei ori la suferințele ei. Ba mai mult, să nu mai numească ei Pleroma lor ca spirituală dacă acest eon a avut un loc în cadrul ei când ea a fost implicată într-un așa de mare tumult de pasiune. Căci chiar un suflet viguros, ca să nu spunem o substanță spirituală, nu ar trebui să treacă prin astfel de experiență.
Și, din nou, cum poate Enthymesisul ei, provenind [din ea] împreună cu pasiunea, să fi devenit o existență separată? Căci Enthymesisul (gândul) este perceput în legătură cu vreo persoană și nu poate avea o existență izolată prin sine. Căci un Enthymesis rău este distrus și absorbit de unul bun, la fel cum o stare de boală este cu sănătatea. Atunci ce fel de Enthymesis a fost acela ce a precedat acea pasiune? [A fost aceasta]: pentru a investiga [natura] Tatălui și pentru a considera măreția Lui. Dar ce a înduplecat-o pe aceasta ca mai apoi să se restaureze sănătății? [Aceasta este], adică faptul că Tatăl este incomprehensibil, că El a descoperit din trecut. Nu a fost, prin urmare, un sentiment propriu că ea a vrut să-L cunoască pe Tatăl și că pe baza acestui lucru ea să devină pasibilă, ci atunci când ea a devenit convinsă de faptul că El este de nedescoperit, ea a fost restaurată sănătății. Și însuși Nous, care cerceta [natura] Tatălui, a încetat, conform lor, să continue cercetările lui, învățând faptul că Tatăl este incomprehensibil.
Cum ar putea deci ca Enthymesisul să conceapă separat pasiunile, care erau de fapt afecțiunile sale? Căci afecțiunea este în mod necesar conectată cu un individ: aceasta nu poate veni la existență aparte de sine. Această opinie [a lor], totuși, nu numai că este de neconceput, ci și opusă față de ceea ce a spus Domnul nostru, „Căutați și veți găsi.”⁹⁸ Căci Domnul îi consideră corecți pe ucenicii Săi prin căutarea lor a Tatălui; însă acel Hristos al lor, care este deasupra tuturor, i-a considerat perfecți pe ei prin faptul că El a poruncit ca eonii să nu-L caute pe Tatăl, convingându-i pe aceștia că, deși ar trebui să lucreze din greu, ei nu ar trebui să-L găsească. Și ei⁹⁹ declară căci ei însiși sunt perfecți prin faptul că susțin că l-au găsit pe Bythus al lor; în timp ce eonii [au fost făcuți perfecți] prin acest mijloc, că El este de nedescoperit pentru cei ce îl cercetau.
Prin urmare, din moment ce însăși Enthymesis nu putea exista separat, aparte de eoni, [este evident faptul că] ei aduc la iveală un fals și mai mare referitoare la pasiunea ei, atunci când ei continuă să o împartă și să o separe de ea, în timp ce ei declară că aceasta a fost substanța materiei. De parcă Dumnezeu nu ar fi lumină și de parcă nu exista niciun Cuvânt care să-i convingă, și să răstoarne ticăloșia lor. Căci este cu siguranță adevărat că orice ar fi gândit eonul, aceea ar fi suferit și ea; și ce a suferit ea la aceea s-a și gândit. Și Enthymesisul ei a fost, după ei, cu nimic mai prejos decât pasiunea vreunei gândiri referitoare la cum ar putea pricepe incomprehensibilul. Și astfel Enthymesisul (gândul) a fost pasiunea, căci ea se gândea la lucruri imposibile. Cum s-ar putea atunci ca afecțiunea și pasiunea să fie separate și despărțite de Enthymesis, așa încât să devină substanța unei vaste creații materiale, când de fapt Enthymesis a fost ea însăși pasiunea și pasiunea Enthymesis? Atunci nici Enthymesisul nu poate fi separat de eon și nici afecțiunea de Enthymesis, ambele posedând substanță; astfel sistemul lor cade la pământ și este distrus.
Căci cum s-ar putea ca eonul să fie atât dizolvat [în părțile ei componente] și să devină și subiectul pasiunii? Ea a fost fără îndoială din aceeași substanță cu Pleroma; însă întreaga Pleromă era a Tatălui. Acum, orice substanță care este adusă în contact cu ceea ce îi este similar în natură nu se va dizolva în nimic și nici nu va fi în pericol de a pieri, ci mai degrabă va continua și va creste, ca focul în foc, duhul în duh, și apa în apă; însă acelea care sunt de o natură contrară, [atunci când se întâlnesc] acestea suferă, sunt schimbate și distruse. Și, în aceeași manieră, dacă ar fi existat o producție de lumină, aceasta nu ar fi suferit pasiunea, sau să revină la vreun pericol în lumină ca sine, ci mai degrabă ar strălucii cu o și mai mare deschidere și creștere, la fel cum este cu ziua [de la răsăritul] soarelui; căci ei susțin că Bythus era imaginea tatălui lor¹⁰⁰ (Sofia). Orice animale care sunt străine [în obiceiuri] și unul față de celălalt, sau sunt reciproc opuse în natură, cad în pericolul [întâlnirii reciproce] și sunt distruse; având în vedere că, pe de altă parte, acelea care sunt deprinse unul față de altul, și de o dispoziție armonioasă, nu suferă de niciun pericol atunci când sunt împreună în același loc, ci mai degrabă asigură atât viața cât și securitatea unui astfel de fapt. Dacă, deci, acest eon a fost produs de Pleroma din aceeași substanță ca întregul lui, ea nu ar fi putut trece niciodată prin schimbări, din moment ce ea se însoțea cu ființe asemănătoare și familiare cu ea însăși, o esență spirituală printre aceia care erau spirituali. Căci frica, groaza, pasiunea, descompunerea și altele asemenea, ar putea avea loc prin lupta contrariilor dintre aceste ființe ca noi, care deținem trupuri; dar între ființele spirituale și cele care difuză lumină între ele nu se pot întâmplă astfel de calamități. Pentru mine se pare că acești oameni au înzestrat eonul lor cu [același fel de] pasiune care ar aparține acelui personaj al poetului comic Menander,¹⁰¹ care era el însuși îndrăgostit, însă era un obiect de ură pentru [iubiții lui]. Căci cei care au inventat astfel de opinii au avut mai degrabă o idee și o concepție mintală a vreunui iubit printre ei, mai degrabă decât a vreunei substanțe spirituale și divine.
În plus, pentru a medita la felul cum să se caute în [natura] Tatălui perfect, și de a avea o dorință de a exista în El și de a pricepe [măreția] Sa, nu ar putea atrage după sine pata ignoranței sau a pasiunii, și aceasta asupra unui eon spiritual; aceasta ar [da mai degrabă naștere] la perfecțiune, impasibilitate și adevăr. Căci ei nu spun că ei, deși sunt doar oameni, prin a medita la Acela care era înaintea lor – și acum, așa cum este de fapt, pricep perfectul și ființa pusă în cadrul cunoașterii Lui – sunt astfel implicați într-o pasiune a perplexității, ci mai degrabă ajung la priceperea și cunoașterea adevărului. Căci ei afirmă că Salvatorul as spus, „Căutați și veți găsi” ucenicilor Săi având în vedere acest lucru, că ei ar trebui să-L caute pe El care, prin intermediul imaginației, a fost conceput de ei ca fiind deasupra Făcătorului tuturor Bythușilor inefabili; și ei doresc să fie priviți ca fiind „cei perfecți” deoarece ei au căutat și L-au găsit pe Cel perfect, în timp ce sunt tot pe pământ. Însă ei tot declară că acel eon care era în Pleroma, o ființă total spirituală, prin a-L căuta pe Propator, și prin a se îndeletnici în găsirea unui lor în cadrul măreției Lui, și având dorința de a avea o înțelegere a adevărului despre Tatăl, au căzut în [rezistența] pasiunii, o astfel de pasiune că dacă nu s-ar fi întâlnit cu acea Putere care susține toate lucrurile, ea r fi fost dizolvată în substanța generală [a eonilor], și astfel ajungea la sfârșitul existenței sale [personale].
Este absurdă această presupunere și într-adevăr o opțiune a unor oameni lipsiți de adevăr. Căci, prin ceea ce susțin ei că acel eon este superior lor și dintr-o antichitate mai mare, ei însiși recunosc, conform propriului lor sistem, atunci când afirmă că sunt roada Enthymesisului acelui eon care a suferit pasiune, așa încât acest eon este tatăl mamei lor, adică propriul lor bunic. Și pentru ei, nepoții din urmă, căutarea după Tatăl aduce, așa cum susțin ei, adevărul și perfecțiunea și înființarea și eliberarea de materia instabilă, reconcilierea cu Tatăl; însă în dreptul bunicului lor aceeași căutare aduce ignoranță și pasiune, teroare și perplexitate, din a căror [tulburări] ei declară că s-ar fi format materia. Prin urmare, a spune că această căutare și investigare după Tatăl perfect, și dorința de comuniune și uniune cu El, erau lucruri chiar benefice pentru aceștia, însă pentru un eon, de unde își au și ei originea, aceste lucruri erau cauza distrugerii și a dizolvării, oare cum se poate trata astfel de declarații mai degrabă decât inconsistente în totalitate, nebunești și iraționale? Și aceia care ascultă la acești învățători se orbesc pe sine însuși, în timp ce ei au călăuze oarbe, pe drept [sunt lăsați] să cadă împreună cu ei în golful ignoranței care este sub ei.

Capitolul XIX – Absurditățile ereticilor referitoare la propria lor origine: opiniile lor referitoare la Demiurg au arătat că sunt atât de neconceput cât și ridicole

Ce fel de gândire este aceasta referitoare la sămânța lor – că ar fi fost concepută de mamă după configurația acelor îngeri care îl așteaptă pe Salvator – fără de formă și imperfectă, și că aceasta a fost depozitată în Demiurg fără ca el să cunoască, pentru ca prin utilitatea sa aceasta să ajungă la perfecție și formă în acel suflet pe care l-a avut acesta, [astfel vorbind], umplut cu sămânță? Aceasta este pentru a afirma, în primul rând, că acești îngeri care așteaptă după Salvatorul lor sunt imperfecți și fără figură sau formă, dacă într-adevăr ceea ce a fost conceput după aparențele lor a fost generată de vreun tip de ființă [după cum s-a descris].
Apoi, în următorul rând, referitor la ceea ce spun ei că Creatorul a fost ignorant de acel depozit de sămânță care a avut lot în el, și din nou, despre această împărtășire a sămânței care a fost făcută de el pentru om, cuvintele lor sunt zadarnice și nu sunt în niciun fel susceptibile de dovadă. Cum ar putea fi el ignorant de aceasta, dacă această sămânță poseda vreo substanță și proprietăți specifice? Dacă, pe de altă parte, aceasta era fără substanță și fără calitate, prin urmare, era un nimic, atunci el era ignorant față de ea. Căci acele lucruri care au o anumită mișcare a lor și calitate, fie a căldurii ori a iuțelii sau a dulceței, sau ceea ce diferă de alții în strălucire, nu scapă nici chiar de observația oamenilor, din moment ce ei se amestecă în cadrul sferei de acțiune umană: cu atât mai puțin pot ei [să fie ascunși de] Dumnezeu, Făcătorul acestui univers. Cu rațiune, totuși, [se spune că] sămânța lor nu a fost cunoscută de El, din moment ce ea este fără calitatea vreunei utilități generale și fără de substanța necesară pentru orice acțiune, și este, de fapt, o pură ficțiune. Mi se pare mie că, referitor la astfel de opinii, Domnul s-a exprimat astfel: „Căci pentru fiecare cuvânt fără de folos pe care îl vorbesc oamenii, vor trebui să dea socoteală în ziua judecății.”¹⁰² Căci toți învățătorii cu caracter asemănător cu al acestora, care umplu urechile oamenilor cu vorbe indolente, vor da socoteală la tronul de judecată pentru toate acele lucruri pe care și le-au imaginat inutil și le-au vorbit împotriva Domnului, continuând să ajungă la o asemenea statură de obrăznicie încât să declare despre ei însiși că, referitor la substanța sămânței lor, ei sunt obișnuiți cu Pleroma spirituală, căci acel om care locuiește în interior le descoperă adevăratul Tată; căci natura animală necesita¹⁰³ să fie disciplinată prin intermediul mijloacelor de simț. Dar [ei susțin că] Demiurgul, în timp ce primea în sine întreaga sămânță, aceasta fiind depozitată în el de către Mamă, a continuat să rămână absolut ignorant de toate lucrurile și nu avea nicio înțelegere despre orice lucru legat de Pleroma.
Asupra faptului că ei sunt într-adevăr „spirituali”, în măsura în care o anumită parte din Tatăl universului a fost depozitată în sufletele lor, din clipa când, conform declarațiilor lor, ei au suflete formate din aceeași substanță cu cea a Demiurgului, însă deși el a primit de la Mamă, odată pentru totdeauna, întregul sămânței [divine], și a posedat-o în sine, a continuat să rămână de o natură animală și nu a avut nici cea mai mică înțelegere despre acele lucruri care sunt deasupra, lucruri cu care se mândresc că ei le-ar înțelege, în timp ce încă se mai află pe pământ; oare aceasta nu încoronează toată posibila absurditate? Căci a ne imagina că aceeași sămânță a transmis cunoștința și perfecțiunea către sufletele acestor oameni, în timp ce a dat doar naștere la ignoranță în Dumnezeul care i-a făcut, este o opinie ce poate fi susținută doar de cei absolut frenetici și cei destituiți în totalitate de bunul simț.
În plus, este, de asemenea, cel mai absurd și mai nefundamental lucru pentru ei să spună că sămânță a fost, prin această depozitare, redusă în formă și crescută, și astfel a fost pregătită pentru primirea raționamentului perfect. Căci va exista în ea o amestecătură de substanță – care susțin ei că ar fi derivat din ignoranță și defect; [aceasta se va dovedi] a fi mult mai aptă și mai folositoare decât a fost lumina Tatălui lor, dacă într-adevăr, când s-a născut, conform contemplării acelei [lumini], aceasta a fost fără formă sau figură, însă a derivat din această [materie] forma, aparența, creșterea și perfecțiunea. Căci dacă acea lumină ce purcede din Pleroma a fost cauza unei ființe spirituale care nu a posedat nici formă, nici aparență și nici propria sa magnitudine specială, în timp ce descendentul ei în această lume i-a adăugat toate acestea, și a adus-o la perfecție, atunci o ședere aici (pe care ei o numesc și întuneric) ar părea a fi mult mai eficace și folositoare decât a fost lumina Tatălui lor. Căci cum s-ar putea compara cu altele mai mult decât ridicol să se afirme că mama lor și-a luat riscul de a fi aproape stinsă în materie și a fost aproape de punctul de a fi distrusă de aceasta, dacă nu se întindea în afară și sărea [după cum a și făcut-o] din sine, primind asistență din partea Tatălui; dar că sămânța ei a crescut în aceeași materie și a primit o formă fiind pregătită pentru primirea rațiunii perfecte, și aceasta, de asemenea, în timp ce „se balona” între substanțe opuse și nefamiliare, conform declarațiilor lor că pământescul este opus spiritualului, și spiritualul de pământesc? Cum se poate atunci ca „o mică particulă”,¹⁰⁴ după cum afirmă ei, să poată crește și să primească formă și să ajungă la perfecțiune în mijlocul substanțelor contrare ei?
Dar, mai departe, în plus la ceea ce s-a spus, se ridică întrebarea, Oare mama lor, atunci când a privit la îngeri, a produs sămânța deodată, sau doar treptat [în succesiune]? Dacă ea a produs totul în mod simultan și deodată, ceea ce s-a produs în acest fel nu poate fi de un caracter infantil: coborârea sa, prin urmare, la acei oameni care există acum trebuie să fie inutilă.¹⁰⁵ Însă dacă a fost treptat, atunci ea nu și-a format concepția conform figurii acelor îngeri la care a privit ea, căci prin contemplarea lor laolaltă, și odată pentru totdeauna, așa ca să se poată concepe de către ei, ea trebuia să fi produs odată pentru totdeauna odrasla acelora din a căror formă ea a conceput.
De ce a fost așa că în timp ce ea îi privea pe îngeri împreună cu Salvatorul, ea a conceput într-adevăr imaginile lor și nu cea a Salvatorului, care este mult mai frumoasă decât a lor? Nu i-a fost El pe placul ei, și nu a conceput ea mai apoi după asemănarea Lui?¹⁰⁶ Cum se face că Demiurgul, pe care ei îl numesc ființă animală, având, după cum spun ei, propria sa magnitudine și figură specială, să fie produs perfect în ceea ce privește substanța sa; în timp ce spiritualul, care ar trebui să fie mult mai eficient decât cel care este animal, a fost trimis imperfect și necesita să se fi coborât într-un suflet, ca în acesta să obțină formă și astfel să devină perfect, ar putea fi considerat perfect pentru perceperea rațiunii perfecte? Dacă deci, el obține formă în simplii oameni pământești și animalici, nu se mai poate spune despre el că este în asemănarea îngerilor pe care ei îi numesc lumini, ci [după asemănarea] acelor oameni care sunt aici jos. Căci el nu ar deține în acest caz asemănarea și aparența îngerilor, ci a acelor suflete în care și primește formă; la fel cum apa ia formă în vasul în care este turnată, și dacă se întâmplă în vreo ocazie ca aceasta să se congeleze în el, ea va primi forma vasului în care a fost înghețată, de când sufletele posedă figura¹⁰⁷ trupului [în care locuiesc ele]; căci ele au fost adoptate în vasele [în care există], așa cum am spus anterior. Dacă, prin urmare, acea sămânță [la care ne-am referit] este solidificată și formată aici într-o formă definită, aceasta va deține figura unui om și nu a îngerilor. Cum este deci posibil ca aceasta să fie după imaginea îngerilor, văzând ca aceasta a obținut o formă după asemănarea oamenilor? Dacă ea avea o natură divină atunci de ce mai era nevoie ca ea să coboare în carne? Căci ceea ce este carnal stă în nevoia acelora ce sunt spirituale, dacă într-adevăr acesta trebuie să fie salvat, ca aceasta să fie sfințită și curățată de toate impuritățile, iar ceea ce este muritor să fie înghițit de nemurire;¹⁰⁸ dar ceea ce este spiritual nu are nicio nevoie de acele lucruri care sunt aici jos. Căci nu noi suntem cei ce beneficiem de aceasta, ci ceea care ne îmbunătățește.
Încă mai este manifestată acea discuție a lor referitor la sămânța lor dovedită a fi falsă, și aceasta într-un fel care ar trebui să fie evident oricui, prin faptul că ei declară că acele suflete care au primit sămânța de la Mamă să fie superiori altora, motiv pentru care ei au fost onorați de Demiurg și au fost făcuți prinți, regi și preoți. Dacă aceasta ar fi adevărată, marele preot Caiafa și Ana, și restul marilor preoți, doctori arizi ai legii, și conducători ai poporului, ar fi fost primii care să creadă în Domnul, fiind de acord cu referire¹⁰⁹ la acea relație; și chiar înaintea lor ar trebui să fi fost regele Irod. Dar din moment ce nici el și nici ceilalți nu s-au întors spre El [în credință], ci, din potrivă, cei care stăteau la capătul străzilor, surzii, orbii, în timp ce El era respins și disprețuit de alții, așa cum declară Pavel, „Căci vă vedeți chemarea, fraților, căci nu sunt prea mulți înțelepți printre voi, nici nobili, nici puternici; căci Dumnezeu a ales lucrurile pe care lumea le-a disprețuit.”¹¹⁰ Astfel de suflete, prin urmare, nu erau superioare altora datorită sămânței depozitate în ei și nici de faptul că ei au fost cinstiți de către Demiurg.
Prin urmare, sistemul lor este slab și de neconceput cât și absolut de himeric, de care s-au spus destule. Căci nu este nevoie să se folosească un proverb comun pentru ca cineva să trebuiască să bea oceanul dacă vrea să învețe că apa ei e sărată. Dar la fel cu statuia care e făcută din lut, și care e colorată în exterior ca să se poată spune că este de aur, când de fapt este de lut, oricine ia din ea o porțiune mică și astfel dezvăluind că este din lut, îi vor elibera pe aceia care caută adevărul dintr-o opinie falsă. În același fel am arătat (nu prin a expune o mică parte, ci câteva capete ale sistemului lor care au cea mai mare importanță) pentru toți cei care nu doresc intenționat să fie duși în rătăcire, ceea ce este ticălos, viclean, seducător și periculos, în legătură cu școala Valentinienilor, și a tuturor celorlalți eretici care promulgă¹¹¹ opinii murdare despre Demiurg, adică Făcătorul acestui univers, și care este de fapt singurul Dumnezeu adevărat – arătând [așa cum am făcut-o] cât de ușor sunt răsturnate părerile lor.
Cine este cel care are inteligență și care deține doar puțin adevăr îi poate tolera pe aceștia, când ei afirmă că este un alt dumnezeu deasupra Creatorului; și că este un alt Monogenes cât și un alt Cuvântul al lui Dumnezeu, pe care tot ei îl descriu ca fiind produs într-o [stare de] degenerare; și un alt Hristos, despre care susțin ei că ar fi fost format împreună cu Duhul Sfânt, mai târziu decât restul eonilor; și un alt Salvator, care, spun ei, nu a purces de la Tatăl tuturor, ci că ar fi fost un fel de producție unită a acelor eoni ce au fost formați [într-o stare de] degenerare, și că El a fost produs din necesitate pe baza acestei degenerări? Astfel este opinia lor că, dacă eonii nu ar fi fost într-o stare de ignoranță și de degenerare, nici Hristos, nici Duhul Sfânt, nici Horos, nici Salvatorul, nici îngerii, nici Mama lor, nici sămânța lor, nici restul fabricării lumii nu ar fi fost produs deloc; însă universul ar fi fost un deșert și destituit de multele bunuri care există în acesta. Ei sunt, prin urmare, nu numai răspunzători de lipsa de respect împotriva Creatorului, prin a-L declara a fi roada defectului, ci și împotriva lui Hristos și a Duhului Sfânt, afirmând că ei au fost produși pe baza acestui defect; și, în aceeași manieră, că Salvatorul [a fost produs] ulterior [existenței] acelui defect. Și cine va tolera restul discuției lor deșarte, pe care ei se încumetă să o adapteze pildelor, afundându-se astfel atât pe ei însiși cât și pe cei care le dau crezare în adâncimile cele mai profunde a imoralității?

Capitolul XX – Inutilitatea argumentelor folosite pentru a demonstra suferințele celui de-al doisprezecelea eon, din pilde, trădarea lui Iuda și pasiunea Salvatorului nostru

Faptul că ei aplică ilogic și impropriu atât pildele cât și acțiunile Domnului falsului lor sistem inventat, am să o dovedesc după cum urmează: Ei se străduie, de exemplu, să demonstreze că pasiunea care a avut lor în cazul celui de-al 12 eon, din acest fapt, că pasiunea Salvatorului a fost produsă de cel de-al doisprezecelea apostol, și s-a întâmplat în luna a 12. Căci ei susțin că El a predicat [doar] la un an după botezul Său. Ei susțin că același lucru a fost și în cazul femeii cu scurgere de sânge. Căci femeia a suferit pentru 12 ani și prin atingerea hainei Salvatorului ea a fost vindecată prin puterea care a ieșit din El, și care, afirmă ei, a avut o existență anterioară. Căci acea Putere care a suferit o împingea pe această femeie și o ducea la imensitate așa că ea era în pericolul de a fi dizolvată de substanța generală [a eonilor]; însă apoi, atingând Tetrada primară, care este simbolizată de tivul îmbrăcăminții, ea a fost arestată și s-a oprit din pasiunea ei.
Apoi din nou, referitor la declarația lor că pasiunea celui de-al doisprezecelea eon a fost dovedită prin comportamentul lui Iuda, cum este oare posibil ca el să fie comparat [cu acest eon] ca fiind o emblemă a ei – el care a fost exclus din numărul celor 12,¹¹² și care nu a mai fost restaurat niciodată în poziția lui? Căci acel eon pe care ei îl declară ca tip al lui Iuda, după ce a fost separat de Enthymesisul ei, a fost restaurat sau rechemat [la poziția ei anterioară]; însă Iuda a fost destituit din [funcția sa], și dat afară, în timp ce Matia a fost ordinat în locul lui, conform cu ceea ce este scris: „Să ia altcineva eparhia lui.”¹¹³ Ei ar trebui să susțină că cel de-al 12 eon a fost alungat din Pleroma și că un altul a fost produs, sau trimis pentru a-i lua locul ei; dacă, așa este cazul, ea indica la Iuda. Ba mai mult, ei ne spun că a fost chiar acest eon cel care a suferit, însă Iuda a fost trădătorul [nu cel ce a suferit]. Chiar ei recunosc faptul că a fost suferința lui Hristos și nu a lui Iuda cea care a dus la [suportarea] pasiunii. Cum ar fi putut atunci Iuda, trădătorul Aceluia care a trebuit să sufere pentru mântuirea noastră, ca să fie tipul și imaginea acelui eon care a suferit?
Dar, de fapt, pasiunea lui Hristos nu a fost nici similară pasiunii eonului și nici nu a avut loc în circumstanțe similare. Căci eonul a trecut prin pasiunea dizolvării și a distrugerii, așa încât cea care a suferit a fost, de asemenea, în pericolul de a fi distrusă, Dar Domnul, Hristosul nostru, a trecut printr-o pasiune validă și nu doar¹¹⁴ ceva accidental; El nu numai că nu se afla în pericolul de a fi distrus, dar El a și restaurat omul căzut¹¹⁵ prin propria Sa tărie și l-a rechemat la neputrezire. Eonul a trecut prin pasiune în timp ce ea îl căuta pe Tatăl, și putea să îl găsească, însă Domnul a suferit încât să poată readuce la Tatăl pe cei ce s-au depărtat, înapoi la cunoștință și la părtășia Lui. Căutarea din măreția Tatălui a devenit pentru ea o pasiune ce ducea la distrugere, însă Domnul care a suferit și care a acordat cunoașterea Tatălui, ne-a dat mântuire. Pasiunea ei, după cum spun ei, a dat naștere la o odraslă feminină, slabă, infirmă, neformată și neeficientă, însă pasiunea Lui a dat naștere la tărie și putere. Căci Domnul, prin intermediul suferinței, „când s-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor”,¹¹⁶ și le-a dat acelora care cred în El puterea „de a călca peste scorpii și șerpi și peste toată puterea vrăjmașului”,¹¹⁷ adică a liderului apostaziei. Domnul nostru a distrus, de asemenea, prin pasiunea Sa și moartea, și a împrăștiat eroarea și a pus capăt putrezirii, a distrus ignoranța, în timp ce El a manifestat viața și a descoperit adevărul, și a acordat darul neputrezirii. Însă eonul lor, atunci când a suferit, a stabilit¹¹⁸ ignoranța, și a produs o substanță fără formă, din care toate lucrările materiale au fost produse – moartea, putrezirea, greșeala și altele asemenea lor.
Prin urmare, Iuda, cel de-al 12 în ordinea ucenicilor, nu a fost un tip al eonului care suferă și nici nu a fost pasiunea Domnului; căci am arătat că acestea două se află într-o disimilitudine și nearmonie reciprocă. Aceasta este referitor nu numai la punctele la care m-am referit, ci la oricare alt număr. Faptul că Iuda este al 12 în numărătoare este acceptat de toți, căci doar 12 ucenici sunt menționați în Evanghelie. Însă acest eon nu este al doisprezecelea ci al treisprezecelea; căci, conform opiniilor luate în considerare, nu au fost doar 12 eoni produși prin voia Tatălui, și nici ea nu a fost trimisă ca a doisprezecea: ei o socotesc [în contrar], ca fiind produsă în al 13 loc. Cum se poate dar ca Iuda, al doisprezecelea în ordine, să fie tipul și imaginea acelui eon ce ocupă locul al treisprezecelea?
Dar dacă ei spun că Iuda care pierea era imaginea Enthymesisului ei, nici în acest fel imaginea nu va purta vreo analogie față de acel adevăr care îi corespunde [prin ipoteză]. Căci Enthymesisul fiind separat de eon, ca mai apoi să primească o imagine de la Hristos,¹¹⁹ iar apoi fiind făcut părtaș al inteligenței prin Salvatorul, și formând astfel toate lucrurile care sunt în afara Pleromei, și, conform [principiului] conjuncției, să fie unit de acel Salvator care a fost format din toți. Însă Iuda fiind alungat pentru totdeauna, nu se întoarce niciodată în numărul ucenicilor, altfel nu s-ar fi ales o altă persoană să ia locul lui. În plus, Domnul declară despre el, „Vai de omul prin care este trădat Fiul omului”;¹²⁰ și „Ar fi fost bine pentru el ca să nu se fi născut niciodată”;¹²¹ și a mai fost numit și „fiul pierzării”¹²² de El. Dacă, totuși, ei spun că Iuda a fost un tip al Enthymesisului, nu ca fiind separat de eon, ci din pasiunea împletită cu ea, nici în acest fel nu se poate considera numărul 12 ca fiind un tip [potrivit] al numărului trei. Căci într-un caz Iuda a fost alungat și Matias a fost ordinat în locul lui; în alt caz se spune că eonul ar fi fost în pericolul de dizolvare și de distrugere la fel ca și Enthymesisul și pasiunea ei: căci ei au distins în mod remarcabil Enthymesisul de pasiune; și ei îl reprezintă pe eon ca fiind restaurat și Enthymesisul ca primind formă, dar pasiunea, când este separată de acestea, devenind materie. Astfel, din moment ce sunt doar acestea trei, eonul, Enthymesisul și pasiunea ei, Iuda și Matias fiind doar doi, nu pot fi tipul acestora.

Capitolul XXI – Cei doisprezece apostoli nu au fost un tip al eonilor

Dacă ei susțin din nou că cei 12 apostoli sunt un tip doar a acelui grup de 12 eoni pe care i-a produs Anthropos în unirea cu Ecclesia, atunci să mai producă alți 10 apostoli ca tip ai celorlalți 12 eoni rămași, care, după cum declară ei, au fost produși de Logos și Zoe. Este exagerat să presupunem că juniorii și chiar inferiorii eoni au fost trimiși de Salvator prin alegerea apostolilor, în timp ce seniorii lor și pe această bază superiorii lor, nu au fost astfel prevăzuți; din moment ce Salvatorul (dacă se poate spune că El alege apostoli cu această părere, ca prin intermediul lor El să arate pe acei eoni care sunt în Pleroma) ar fi ales și alți 10 apostoli, chiar alți 8 înaintea lor, ca prin această El să stabilească Ogdoadul primar. El nu putea¹²³ arăta, în legătură cu cea de-a doua [Duo] Decadă [vreo emblemă a acesteia] prin numărul apostolilor care constituiai [deja] un tip. Căci [El nu a făcut alegerea cu privire la vreun alt număr de ucenici, ci] după cei 12 apostoli, Domnul se pare că a mai trimis alți 70 înainte Lui.¹²⁴ Acum acești 70 nu pot fi tipul nici a unui Ogdoad, o Decadă sau a unui Triacontad. Ce motiv este atunci ca eonii inferiori să fie reprezentați prin intermediul apostolilor; dar ca cei superiori din care și-au derivat ființa cei anteriori nu sunt deloc prefigurați? Dar dacă¹²⁵ cei 12 apostoli au fost aleși pentru acest obiect ca numărul celor 12 eoni să se arate prin acest mijloc, atunci și cei 70 trebuiau să fie aleși pentru a fi tipul a 70 de eoni; și în acest caz, ei trebuie să afirme că eonii nu mai sunt 30, ci 82 în număr. Căci Cel care i-a ales pe apostoli, ca ei să fie un tip al acelor eoni care există în Pleroma, nu ar fi constituit niciodată tipuri de vreun fel și nu de altul; dar prin intermediul apostolilor El ar fi încercat să păstreze o imagine și să arate un tip al acelor eoni care există în Pleroma.
În plus, nu trebuie să tăcem în ceea ce privește Pavel, ci să le cerem acestora după ce tip a fost făcut acesta apostol pentru noi, dacă nu cumva [ei afirmă că el este un reprezentativ] al Salvatorului compus din toți aceștia, care și-au derivat ființa din darurile adunate ale întregului și pe care ei le denumesc Toate Lucrurile, ca fiind formate din aceștia. Considerând că acesta ar fi fost poetul Hesiod care s-a exprimat în mod frapant, numindu-l pe acesta Pandora – adică, „Darul tuturor” – pentru acest motiv, ca cel mai bun dar din posesia lor să fie centrat în el. În descrierea acestor daruri se dă următoarea afirmație: Hermes (așa¹²⁶ este numit el în limba greacă), Ai9muli/ou;¹²⁷ te lo/gouj kai\ e0pi/klopon h\qoj au0tou=j Ka/tqeto (sau să exprimăm aceasta tradus din engleză),¹²⁸ „cuvinte implantate de fraudă și înșelătorie în mințile lor și obiceiuri tâlhărești”, pentru scopul duceri nebunilor în rătăcire ca aceștia să le creadă falsurile. Căci Mama lor – adică Leto¹²⁹ – i-a provocat (de aici este ea numită Leto,¹³⁰ de la înțelesul cuvântului grecesc, deoarece ea a stârnit bărbații), fără ca Demiurgul să știe, spre a da naștere la taine profunde și de nedescris pentru urechile mâncătoare.¹³¹ Și nu numai că Mama lor a provocat aducerea acestui mister ce urma să fie declarat de Hesiod, dar foarte îndemânatic și prin intermediul poetului liric Pindar, atunci când ea îi descrie Demiurgului¹³² cazul lui Pelops, a cărui carne a fost tăiată în bucăți de către Tatăl, apoi adunată și adusă laolaltă și condensată de toți dumnezeii,¹³³ ea făcând în acest fel pentru a indica Pandora și pe acești oameni care au avut conștiințele uscate¹³⁴ de ea, așa cum susțin ei, că exact aceleași lucruri sunt [dovedite] a fi parte din aceeași familie și același duh ca ceilalți.

Capitolul XXII – Cei treizeci de eoni nu sunt simbolizați de faptul că Hristos a fost botezat când avea 30 de ani: El nu a suferit în luna a 12-a după botezul Lui, ci că avea mai mult de 50 de ani atunci când a murit

Am arătat că numărul 30 nu se potrivește la nimic din ceea ce susțin ei; prea puțin eoni, așa cum îi reprezintă ei, ca fiind descoperiți deodată în cadrul Pleromei, și apoi prea mulți [pentru a corespunde cu acel număr]. Prin urmare, nu sunt 30 de eoni, și nici Salvatorul nu a venit să fie botezat atunci când El avea 30 de ani pentru acest motiv, ca să arate pe cei 30 de eoni tăcuți¹³⁵ ai sistemului lor, altfel ei ar trebui mai întâi de toate să se separe și să-l înlăture [pe Salvator] din Pleroma tuturor. În plus, ei afirmă că El a suferit în luna a 12, așa că El a continuat să predice pentru un an după botezul Său; și ei se străduie să stabilească acest punct din profet (căci este scris: „Să proclam anul de indurare al Domnului și o zi de răzbunare”),¹³⁶ fiind într-adevăr orbi, în măsura în care ei afirmă că au descoperit din tainele lui Bythus, însă nu înțeleg ceea ce Isaia numește anul de îndurare al Domnului, și nici ziua de răzbunare. Căci profetul nu scrie referitor la o zi care să includă spațiul a 12 ore și nici a unui an care să cuprindă 12 luni. Căci chiar ei însiși acceptă faptul că profeții s-au exprimat foarte adesea în pilde și alegorii, și [nu sunt] [înțeleși] conform simplului sunet al cuvintelor.
Prin urmare, s-a numit ziua de răzbunare a Domnului acea zi în care El va da tuturor după faptele făcute – adică la judecată. Anul de indurarea al Domnului, din nou, este aceste timp prezent, în care cei care cred în El sunt chemați de El și devin acceptați înaintea lui Dumnezeu – adică tot timpul de la venirea Sa și până la împlinirea [tuturor lucrurilor], în care El îi cere drept roadă [a perioadei milei] pe acei care sunt salvați. Căci, conform frazeologiei profetului, ziua de judecată urmează după anul [de îndurare]; și profetul va fi dovedit vinovat de fals dacă Domnul a predicat doar un an și dacă vorbește despre aceasta. Căci unde este ziua de judecată? Căci anul a trecut, și ziua judecății încă nu a sosit; însă El tot „mai face ca soarele să răsară peste cei buni și peste cei răi, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”.¹³⁷ Și cei neprihăniți suferă persecuție, sunt îndurerați și uciși, în timp ce păcătoșii sunt plini de abundență, și „beau în sunetul harfei și a psaltirii, dar nu se uită la lucrările Domnului”.¹³⁸ Dar, conform limbii [folosite de profet], ele trebuiesc combinate și ziua de judecată să urmeze după anul [de îndurare]. Căci cuvintele sunt „să proclam anul de îndurare al Domnului și ziua judecății”. Acest timp prezent, prin urmare, în care oamenii sunt chemați și salvați de Domnul este înțeles corect a denota „anul de îndurare al Domnului”; și mai apoi urmează această „zi a răzbunării”, adică a judecății. Și timpul la care se referă nu este numit doar „un an”, ci mai este numit și „o zi” atât de către profet, cât și de Pavel apostolul, care cita Scripturile și spunea în epistola către romani: „Așa cum este scris, de dragul tău suntem omorâți toată ziua, suntem socotiți drept oi pentru înjunghiere.”¹³⁹ Aici însă expresia „toată ziua” este pusă pentru toată perioada de când suferim persecuția și când suntem uciși ca oile. Prin urmare, această zi nu semnifică una care e constituită din 12 ore, ci tot timpul din care credincioșii în Hristos suferă și sunt duși la moarte din pricina Lui, așa că anul menționat acolo nu denotă un an care constă din 12 luni, ci întreaga vreme de credință din care oamenii aud și cred predicarea Evangheliei, și aceștia devin acceptabili înaintea lui Dumnezeu care se unesc cu El.
Ar trebui să ne mirăm de felul cum de s-a putut întâmpla ca, în timp ce ei afirmă că au descoperit tainele lui Dumnezeu, ei nu au examinat Evangheliile pentru a constata la cât timp după botezul Său a plecat Domnul, la vremea Paștelui, la Ierusalim, în conformitate cu ceea ce era practica evreilor din orice ținut și din fiecare an, că ar trebui să se adune în această perioadă la Ierusalim și să sărbătorească acolo festivalul de Paște. În primul rând, El a făcut apa în vin în Cana din Galileea, a mers la ziua festivalului Paștelui, în care ocazie s-a scris că „Mulți au crezut în El, când vedeau semnele pe care le făcea El”,¹⁴⁰ așa cum a înregistrat ucenicul Ioan. Apoi, retrăgându-se [din Iudeea], El este găsit în Samaria, în care ocazie este găsit vorbind cu femeia samariteană și în timp ce încă era departe, a vindecat fiul unui sutaș printr-un cuvânt, spunând, „Mergi în pace, fiul tău trăiește.”¹⁴¹ Apoi El a mers, a doua oară, pentru a observa ziua de festivitate a Paștelui¹⁴² în Ierusalim cu care ocazie a vindecat pe un paralitic, care era pus lângă un bazin cu apă, de 38 de ani, căruia i-a spus să-și ia patul și să meargă. Din nou, depărtându-se de acolo spre cealaltă parte a mării Tiberiada,¹⁴³ El a văzut că o mare mulțime de oameni L-a urmat, a hrănit-o cu cinci pâini și după care s-au strâns 12 coșuri de firmituri. Apoi, când L-a înviat pe Lazăr din morți, și s-au iscat comploturi împotriva Sa din partea fariseilor, El s-a retras într-un oraș numit Efraim; și din acel loc, așa cum este scris, „El a venit în Betania cu șase zile înainte de Paște”,¹⁴⁴ și din Betania a mers la Ierusalim, acolo a ținut Paștele și a suferit în următoarea zi. Acum, că aceste trei ocazii de Paște nu sunt incluse în cadrul unui an, despre aceasta trebuie să își dea seama oricine. Și faptul că luna specială în care Paștele era sărbătorit și în care a suferit și Domnul, nu a fost a doisprezecea, ci prima, acei oameni care se laudă că ei știu toate, dacă nu știu asta, ar trebui să învețe de la Moise. Explicația lor, prin urmare, atât a anului cât și a lunii a doisprezecea s-a dovedit a fi falsă și ei se pare că resping ori explicația lor ori Evanghelia; altfel [se impune forțat asupra lor următoarea întrebare]: Cum este posibil ca Domnul să fi predicat doar un an?
Având 30 de ani când a venit să fie botezat, apoi posedând vârsta deplină a unui Stăpân,¹⁴⁵ El a venit în Ierusalim ca să fie confirmat pe bună dreptate¹⁴⁶ de către toți ca un Stăpân. Căci El nu părea a fi un lucru în timp ce era altul, așa cum afirmă aceia care Îl descriu ca fiind doar în aparență om; însă ceea ce a fost El, aceea apărea că și este. Fiind un Stăpân, prin urmare, El deținea și vârsta adecvată fără să disprețuiască sau să evite vreo condiție a umanității, nici prin a pune deoparte în Sine acea lege pe care El a rânduit-o¹⁴⁷ pentru rasa umană, ci prin a sfinți fiecare vârstă, prin acea perioadă fiind corespunzător acesteia căreia îi aparținea Lui. Căci El a venit să-i salveze pe toți prin Sine – toți, spun eu, care prin El sunt născuți din nou față de Dumnezeu¹⁴⁸ – prunci¹⁴⁹ și copii, băieți, tineri și oameni în vârstă. El a trecut prin fiecare vârstă devenind un prunc pentru prunci, astfel sfințind pruncii; un copil pentru copii, astfel sfințindu-i pe cei care sunt de această vârstă, fiind făcut în același timp față de ei un exemplu de pietate, neprihănire și supunere; un tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru tineri, astfel sfințindu-i pentru Domnul. Și așa el a fost un om în vârstă pentru cei în vârstă ca El să poată fi un Stăpân perfect pentru toți, nu doar în ceea ce privește declararea adevărului, ci și în ceea ce privește vârsta, sfințindu-i în același timp și pe aceștia și devenind un exemplu și pentru ei. Apoi, în cele din urmă, El a ajuns în moarte, ca El să fie „primul născut dintre cei morți, ca în toate lucrurile El să aibă pre-eminență”,¹⁵⁰ Prințul vieții,¹⁵¹ existând înaintea tuturor și mergând înaintea tuturor.¹⁵²
Astfel, pentru a-și stabili falsa opinie referitoare la ceea ce este scris, „să proclame anul de îndurare al Domnului”, susțin că El a predicat doar un an, iar apoi că a suferit în luna a 12. [Vorbind astfel], ei uită spre dezavantajul lor, distrugând întreaga Lui lucrare, și furându-L de acea vârstă care este atât mai necesară cât și mai onorabilă decât oricare alta, această vârstă mai înaintată, la care mă refer, în care El îi întrece pe ceilalți ca învățător. Căci cum putea avea El ucenici, dacă nu învăța pe alții? Și cum ar fi putut învăța dacă nu ajungea la vârsta unui Stăpân? Căci atunci când El a venit să fie botezat, El nu își încheiase încă al treizecilea an al Lui, ci începea să fie de 30 de ani (căci astfel Luca, care a menționat anii Lui, a spus următoarele: „Isus avea, la acea vreme, treizeci de ani”,¹⁵³ atunci când a venit să fie botezat); și [conform acestor oameni], El a predicat doar un an socotit de la botezul Său. La încheierea vârstei de 30 de ani El a suferit, fiind de fapt tot un tânăr și care nu a ajuns prin niciun mijloc la vârsta avansată. Acum, că primul stagiu al vieții cuprinde 30 de ani,¹⁵⁴ și că aceasta se extinde în al patruzecilea an, oricine ar admite aceasta; dar de la 40 la 50 de ani orice om începe să se încline spre o vârstă a bătrâneții, pe care Domnul nostru o deținea în timp ce El încă împlinea slujba unui Învățător, după cum afirmă Evanghelia și ceilalți bătrâni; cei care erau familiarizați în Asia cu Ioan, ucenicul Domnului, [au afirmat] că Ioan le-a transmis acestora această informație.¹⁵⁵ Și el a rămas printre ei până în vremea lui Traian.¹⁵⁶ Ba mai mult, unii dintre ei nu l-au văzut doar pe Ioan, dar și pe ceilalți apostoli, și au auzit aceeași mărturie de la ei și aduc dovada [validității] afirmației. Pe cine ar trebui mai degrabă să credem, pe acești oameni, sau pe Ptolemeu, care nu a văzut niciodată apostolii și care nici măcar în visele lui nu a ajuns la cea mai mică urmă a vreunui apostol?
În plus față de acestea, acei iudei care s-au combătut cu Domnul Isus Hristos au indicat în modul cel mai clar acest lucru. Căci atunci când Domnul le-a spus: „Tatăl vostru Avraam s-a bucurat să vadă ziua Mea, și a văzut-o și s-a bucurat”, ei I-au răspuns: „Tu nu ai încă cincizeci de ani și spui că L-ai văzut pe Avraam?”¹⁵⁷ Acum, acest limbaj se aplică foarte bine pentru cel care a trecut deja de 40 de ani, fără să ajungă la vârsta sa de 50 de ani, însă nu este prea departe de această perioadă. Dar pentru unul care are doar 30 de ani, s-ar putea spune, fără îndoială, că: „Tu nu ai încă 40 de ani.” Căci cei care doreau să-L convingă de falsitate nu ar fi extins numărul anilor Săi dincolo de vârsta pe care ei au văzut că a atins-o El; însă ei au menționat o vârstă apropiată de cea reală a Lui, fie că au dedus aceasta din registrul public, sau pur și simplu au făcut o presupunere din ceea ce au observat ei că El ar fi de peste 40 de ani și că El nu mai era cu siguranță de 30 de ani. Căci este nerațional să presupunem că ei au greșit cu 20 de ani, când de fapt ei au vrut să Îl dovedească că e mai tânăr decât vremurile lui Avraam. Căci ceea ce au văzut ei, aceea au și exprimat; și Cel pe care îl priveau ei nu era o simplă apariție, ci o ființă actuală¹⁵⁸ din carne și sânge. El nu prea era obișnuit cu vârsta de 50 de ani;¹⁵⁹ și, conform acestui fapt, ei I-au spus „Tu nu ai încă 50 de ani, și spui că L-ai văzut pe Avraam?” Prin urmare, El nu a predicat doar un an și nici nu a suferit în luna a 12 a acelui an. Căci perioada dintre vârsta de 30 și 40 de ani nu poate fi niciodată privită ca fiind un an, doar dacă, printre eonii lor, să existe atâția ani pentru cei care stau în rangurile lor cu Bythus în Pleroma; despre aceste ființe Homer poetul a vorbit, fără îndoială ca a fost inspirat de Mama [sistemului lor] de erori:

Oi9 de\ qeoi\ pu\ r Zeni\ kaqh=menoi h0goro/wnto

Xruse/w| e0n dape/dw|:¹⁶⁰

ceea ce poate fi tradus din engleză astfel:¹⁶¹ „Dumnezeii au stat în jur, în timp de Jove i-a condus, și a conversat cu privire la podeaua de aur.”

Capitolul XXIII – Femeia care a suferit de o scurgere de sânge nu a fost tipul eonului suferind

Ba mai mult, Ignoranța lor apare la lumină referitor la cazul acelei femei care a suferit de o scurgere de sânge, ce a atins mantia hainei Domnului, și astfel a fost vindecată; ei susțin că prin ea s-a arătat acea de-a doisprezecea putere care a suferit pasiune, care a curs spre imensitate, adică al doisprezecelea eon. [Ignoranța lor apare] în primul rând, deoarece, așa cum am mai arătat, după sistemul lor propriu, că nu a fost al doisprezecelea eon, Chiar dacă le acordăm acest punct [între timp], ar exista 12 eoni, 11 dintre ei se spune că au continuat impasibili, în timp ce al doisprezecelea a suferit în pasiune; dar femeia, pe de altă parte, fiind vindecată în al 12 an, indică faptul că ea a continuat să sufere în decursul a 11 ani și că a fost vindecată în al 12 an. Dacă într-adevăr ei ar vrea să spună că 11 eoni au fost implicați în pasiune, dar că al doisprezecelea a fost vindecat, ar fi, prin urmare, un lucru plauzibil să spunem că femeia era un tip al acestora. Însă din moment ce ea a suferit 11 ani, și în [tot acest timp] nu a primit vindecare, dar a fost vindecată în al doisprezecelea an, în ce fel poate fi ea tipul celui de-al doisprezecelea eon, 11 dintre care [conform ipotezei], nu au suferit deloc, dar că al doisprezecelea a participat singur în suferință? Căci un tip sau o emblemă este, fără îndoială, uneori mai diversificat față de forma adevărului [semnificat] referitor la materie și substanță; însă aceasta ar trebui, după forma și caracteristicile generale, să mențină asemănarea [a ceea ce simbolizează], și în acest fel să umbrească prin intermediul lucrurilor prezente pe acelea care au să vină.
Și nu numai în cazul acestei femei anii neputinței ei (pe care ei îi afirmă că se potrivește cu scorneala lor) a fost menționat, dar iată că a mai fost vindecată și o altă femeie, care a suferit în aceeași manieră pentru 18 ani, despre care Domnul a spus: „Și nu se merită ca această fiică a lui Avraam, care a fost legată de satana pentru 18 ani, să fie eliberată în ziua de sabat?”¹⁶² Dacă, deci, prima a fost un timp al celui de-al doisprezecelea eon care a suferit, și ultima ar trebui să fie un tip al unui al 18-lea eon în suferință. Însă ei nu pot susține aceasta, altfel, primarul și originalul Ogdoad ar fi inclus în numărul eonilor care au suferit împreună. În plus, a mai fost și o altă persoană¹⁶³ vindecată de Domnul, după ce acesta a suferit 38 de ani: ei ar trebui să afirme că acel eon care ocupă locul 38 a suferit și el. Căci dacă ei afirmă că lucrurile care au fost făcute de Domnul au fost tipuri a lucrurilor ce s-au întâmplat în Pleroma, atunci acest tip ar trebui să fie păstrat în toate privințele. Dar ei nici nu se pot adapta față de sistemul lor fictiv cazul aceleia care a fost vindecată după 18 ani, nici a aceluia care a fost vindecat după 38 de ani. Acum, este absurd în orice mod și inconsistent să declarăm că Salvatorul a păstrat tipul în anumite cazuri, în timp ce în altele nu. Tipul femeii, prin urmare, [cea cu scurgere de sânge] este arătat că nu are nicio analogie cu sistemul lor de eoni.¹⁶⁴

Capitolul XXIV – Prostia argumentelor derivate de eretici din numere, litere și silabe

Acest lucru, de asemenea, continuă să demonstreze opinia lor ca fiind falsă și sistemul lor nesocotit de neconceput, a faptului că se străduie să aducă dovezi ale acestora, uneori prin intermediul numerelor și silabelor numelor, alteori chiar prin litera silabelor și chiar și prin numerele acelea care sunt, conform practicii pe care o urmau grecii, conținute în [diferite] litere; [aceasta, spun eu], demonstrează în cea mai clară manieră răsturnarea sau confuzia lor,¹⁶⁵ care și caracterul pervers și de neconceput al cunoștinței [practicate] de ei. Căci, prin transferarea numelui Isus, care aparține unei alte limbi, în numerația greacă, pe care ei o numesc uneori „Episemon”,¹⁶⁶ ca având șase litere, și uneori „Mulțimea de Ogdoazi”, care conține numărul 888. Însă numele Lui [corespunzător] din greacă, care este „Soter”, adică Salvator, pentru că acesta nu se potrivește cu sistemul lor, ori în ceea ce privește valoarea numerică ori cea a literelor, ei îl trec cu vederea în liniște. Totuși, cu siguranță, dacă ei privesc numele Domnului în legătură cu scopul preconceput al Tatălui, prin intermediul valorii lor numerice și a literelor, indică numărul din Pleroma, Soter fiind un nume grec, ar trebui ca prin literele și numerele [exprimate de acesta], în virtutea sa ca fiind grecești, arată misterul Pleromei. Însă nu acesta este cazul deoarece cuvântul are 5 litere și valoarea sa numerică este 1480.¹⁶⁷ Dar aceste lucruri nu corespunde în niciun fel cu Pleroma; prin urmare, lucrul la care se referă ei ca fiind tranzacții în Pleroma nu pot fi adevărate.
În plus, Isus, care este un nume ce aparține limbii ebraice, conține, așa cum declară cei învățați dintre ei, 2 litere și jumătate,¹⁶⁸ și semnifică pe acel Domn care cuprinde cerul și pământul;¹⁶⁹ căci Isus în limba evreiască antică înseamnă „cer”, în timp ce „pământul” este exprimat de cuvintele sura usser.¹⁷⁰ Prin urmare, cuvântul care conține cerul și pământul este doar Isus. Atunci explicația lor despre Episemon este falsă și calculul lor numeric este, de asemenea, manifestat ca răsturnat. Căci în limba lor, Soter este un cuvânt grecesc din 5 litere; însă pe de altă parte, în limba ebraică, Isus conține doar două litere și jumătate. Totalul pe care ei îl socotesc, adică, 888, cade la pământ prin urmare. Și deși literele ebraice nu corespund în număr cu cele grecești, deși acestea, fiind mult mai antice și neschimbate, ar trebui să susțină socoteala referitoare la nume. Căci aceste litere antice, originale și numite în general sacre¹⁷¹ ale evreilor sunt zece în număr (însă sunt scrise prin 15),¹⁷² ultima literă fiind unită de prima. Și deși ei scriu unele din aceste litere după secvența lor naturală, la fel cum facem noi, însă alții într-o direcție inversă, de la dreapta la stânga, astfel copiind literele invers. Și numele lui Hristos ar trebui să poată fi socotit în armonie cu eonii din Pleroma lor, în măsura în care, conform spuselor lor, El a fost produs pentru stabilirea și rectificarea Pleromei lor. Și Tatăl, în același fel, ar trebui prin intermediul literelor și a valorii numerice să conțină numărul acelor eoni care au fost produși de El; Bythus, în aceeași manieră, nu mai puțin decât Monogenes; însă pre-eminent numele care este mai presus de toate, după care este numit Dumnezeu, și care în ebraică este exprimat prin Baruch,¹⁷³ [un cuvânt] care conține tot 2 litere și jumătate. Din acest fapt, deci, cele mai importante nume, atât în limba ebraică cât și în cea greacă, nu se conformează cu sistemul lor, fie în ceea ce privește numărul literelor sau al socotelii lor, caracterul forțat al calculelor lor referitor la restul devine, în mod clar, manifestat.
Căci, alegând din lege orice care este în acord cu numărul adoptat în sistemul lor, ei tind în mod violent să obțină dovezi ale validității ei. Însă dacă acesta chiar era scopul Mamei lor, sau a Salvatorului, de a afișa, prin intermediul Demiurgului, tipuri ale acelor lucruri care sunt în cadrul Pleromei, ei ar fi trebuit să se îngrijească de faptul că tipurile au fost găsite în lucruri mult mai exact corespunzătoare și mai sfinte, și, mai presus de orice, în cazul Chivotului Legământului, pe baza lucrurilor ce au format cortul mărturiei. Acesta a fost construit astfel: lungimea¹⁷⁴ sa era de 2 coți și jumătate, lărgimea de un cot și jumătate, înălțimea sa de un cot și jumătate; însă un astfel de număr de coți nu corespunde deloc cu sistemul lor, deși trebuie văzut prin acesta tipul, dincolo de orice altceva, ca fiind clar afișat. Capacul îndurării¹⁷⁵ nu este de altfel deloc în armonie cu expunerile lor. În plus, masa cu pâinile¹⁷⁶ era de doi coți în lungime, în timp ce înălțimea sa era de un cot și jumătate. Acestea stăteau înaintea locului preasfânt, și cu toate acestea nu există în ele vreun singur număr de acest gen care să indice la Tetrad, sau la Ogdoad, sau la restul Pleromei lor. Cum rămâne însă cu candelabrul,¹⁷⁷ care avea șapte¹⁷⁸ brațe și șapte lămpi? Dacă acestea au fost făcute după un anumit tip, ar fi trebuit să aibă opt ramuri și un același număr de lămpi, după tipul Ogdoadului primar, care strălucește pre-remarcabil înaintea eonilor, și luminează întreaga Pleromă. Ei au numărat cu atenție perdelele¹⁷⁹ ca fiind zece, spunând că ele sunt tipul celor 10 eoni, însă ei au uitat să numere acoperișurile din pile, care sunt 11¹⁸⁰ la număr. Și nici nu au măsurat aceste perdele, fiecare perdea¹⁸¹ având opt și douăzeci coți în lungime. Și ei afirmă lungimea stâlpilor ca având 10 coți, care face referință la Decada eonilor. „Însă lărgimea fiecărui stâlp era de un cot și jumătate”;¹⁸² și ei nu explică aceasta mai mult decât o fac în cazul numărului de stâlpi sau a barelor lor, deoarece nu li se potrivește argumentului lor. Dar untdelemnul,¹⁸³ care sfințea tot cortul? Poate că au scăpat din vedere pe Salvatorul, sau, poate că în timp ce Mama lor dormea, Demiurgul a dat instrucțiuni referitoare la greutatea acestuia; și pe această declarație nu mai este în armonie cu Pleroma lor, care consta,¹⁸⁴ din cinci sute de sicli de smirnă foarte curată, două sute cincizeci de sicli de scorțișoară mirositoare, două sute cincizeci de sicli de trestie mirositoare, cinci sute de sicli de casia, un hin de untdelemn de măslin, așa că era compus din cinci ingrediente. Tămâia,¹⁸⁵ de asemenea, în aceeași manieră, [era compusă] din stacte, onice mirositoare, halvan, și tămâie curată, toate în aceeași măsură, fie referitor la amestecul sau la cantitatea lor, nu sunt în armonie cu argumentul lor. Este, prin urmare, nerațional și totodată absurd [să susținem] că tipurile nu au fost păstrate în legiferările sublime și mai impunătoare ale legii; însă în alte puncte, atunci când un număr coincide cu declarațiile lor, ei o fac pentru a afirma că sunt un tip al lucrurilor din Pleroma; [adevărul este că] fiecare număr apare cu fiecare varietate în Scripturi, așa că oricine și-ar dori, să poată forma nu numai un Ogdoad și o Decadă sau o Duodecadă, ci orice fel de numere din Scripturi, iar apoi să susțină că acesta a fost un tip al sistemului de erori inventat de sine.
Că acest punct este adevărat, că numărul care este numit cinci, care nu este egal deloc cu argumentul lor, și nu se armonizează cu sistemul lor, nici nu este potrivit cu o manifestare tipică a lucrurilor din Pleroma, [dar care are o largă preponderență],¹⁸⁶ va fi dovedit în continuare din Scripturi. Soter este un nume din cinci litere; Pater, de asemenea, are cinci litere; Agape (dragoste), constă și aceasta din cinci litere; și Domnul, după¹⁸⁷ ce a binecuvântat cele cinci pâini, a hrănit cu ele cinci mii de oameni. Cinci fecioare¹⁸⁸ au fost numite înțelepte de Domnul și în aceeași manieră celelalte cinci neînțelepte. Din nou se spune că cinci oameni au fost cu Domnul când acesta a primit mărturia¹⁸⁹ Tatălui – adică Petru, Iacov, Ioan, Moise și Ilie. Domnul, de asemenea, în calitate de a cincia persoană, a intrat în casa slujitoarei moarte și a invit-o; căci spune [Scriptura], „El nu a dat voie nimănui sa între înăuntru, în afară de Petru și Iacov,¹⁹⁰ și mama și tatăl fetei”.¹⁹¹ Omul bogat din iad¹⁹² a declarat că avea cinci frați, la care vroia să meargă unul înviat din morți. Bazinul de apă unde Domnul a poruncit omului paralitic să se ridice și să meargă acasă, avea cinci intrări. Însăși forma crucii are și ea cinci extremități,¹⁹³ două în lungime, două în lățime și una în mijloc, pe care [stă] persoana care este fixată pe ea în cuie. Fiecare mână a noastră are cinci degete; avem și cinci simțuri; organele noastre interne pot fi numărate ca fiind cinci, adică, inima, ficatul, plămânii, splina și rinichii. Ba mai mult, chiar și o persoană poate fi împărțită în acest număr [de părți] – capul, pieptul, burta, coapsele și picioarele. Rasa umană trece prin cinci vârste: mai întâi pruncia, apoi copilăria, tinerețea, apoi maturitatea,¹⁹⁴ și bătrânețea. Moise a dat legea pentru popor în cinci cărți. Fiecare tablă pe care a primit-o el de la Dumnezeu conținea cinci¹⁹⁵ porunci. Perdeaua ce acoperea¹⁹⁶ locul preasfânt avea cinci stâlpi. Altarul de arderi de tot avea, de asemenea, cinci coți în lățime.¹⁹⁷ Cinci preoți au fost aleși în pustie – adică Aaron,¹⁹⁸ Nadab, Abiud, Eleazar, Itamar. Efodul și pieptarul, și alte veșminte sacerdotale erau formate din cinci¹⁹⁹ materiale; ele erau o combinație dintre aur, albastru, purpuriu, stacojiu și in fin. Și au fost cinci²⁰⁰ regi ai amoriților pe care Iosua, fiul lui Nun i-a închis într-o peșteră, și a ordonat poporului să calce în picioare capetele lor. Fiecare de fapt ar putea aduna multe alte mii de lucruri de acest gen, atât cu referire la acest număr cât și la oricare altul la care se gândește, fie din Scripturi, sau din lucrările naturii care stau sub observarea lui.²⁰¹ Deși acesta este cazul, noi nu afirmăm, prin urmare, că ar fi cinci eoni deasupra Demiurgului, nici nu consacrăm Peptada, de parcă aceasta ar fi ceva divin; nici nu ne luptăm să stabilim lucruri care sunt de neconceput, nici aiureli [în care se adâncesc aceștia], prin intermediul acestui fel zadarnic de trudă; noi nici nu forțăm în mod pervers o creație bine adoptată de Dumnezeu [pentru niște finale de care să ne slujim], pentru a o schimba în tipuri de anumite lucruri care nu au vreo existență reală, și nici nu căutăm să aducem la iveală doctrine profane și dezgustătoare, a căror detectare și răsturnare este posibilă pentru oricine care are inteligență.
Cine le poate admite acestora că anul are doar 365 de zile, pentru ca anul să fie de 12 luni a câte 30 de zile fiecare, după tipul celor 12 eoni, când de fapt tipul este lipsit de armonia [cu anti-protipul]? Căci, într-un caz, fiecare eon este a treizecia parte din Pleroma întreagă, pe când pe de altă parte ei declară că luna este a doisprezecea parte a unui an. Dacă, într-adevăr, anul ar fi fost împărțit în 30 de părți, și luna în 12, atunci un tip potrivit s-ar putea vedea ca fiind descoperit pentru sistemul lor fictiv. Dar, din contră, după cum însuși cazul este susținut, Pleroma lor este împărțită în 30 de părți și o porțiune din acesta în 12, în timp ce întregul an este împărțit în 12 părți și o anumită porțiune a acesteia în 30. Prin urmare, Salvatorul a acționat fără înțelepciune când a constituit luna ca tip întregii Pleroma, iar anul doar ca tip a Duodecadei care există în Pleroma; căci era mult mai potrivit să împartă anul în 30 de părți, la fel cum și întreaga Pleroma este împărțită, dar luna în 12, la fel cu numărul eonilor din Pleroma lor. Ba mai mult, ei împart Pleroma lor în trei părți – adică într-un Ogdoad, un Duodecad și un Duodecad. Însă anul nostru este împărțit în patru părți – adică primăvara, vara, toamna și iarna. Și din nou, nu numai lunile, pe care ei susțin că ar fi un tip al Triacontadei ar consta din 30 de zile, însă unele au mai mult iar altele mai puțin, în măsura în care cinci zile le rămân acestora ca un supra-plus.²⁰² Ziua, de asemenea, nu constă în mod precis din 12 ore, ci începe de la nouă,²⁰³ la cincisprezece, iar apoi scade de la cincisprezece la nou. Nu se poate susține, prin urmare, că lunile de 30 de zile care au fost astfel formate de dragul [simbolizării] eonilor, căci, în acest caz, ele ar fi constat în mod precis din 30 de zile, și nu din zilele lunilor, ca prin intermediul a 12 ore ei să simbolizeze pe cei 12 eoni; căci în acest caz, ele ar fi trebuit să aibă precis 12 ore.
Dar mai departe, referitor la ceea ce ei numesc substanțe materiale „de mâna stângă”, și susținând că acele lucruri care sunt astfel pe mâna dreaptă cad din necesitate în putrezire, în timp ce tot ei afirmă că Salvatorul a venit la oaia pierdută, pentru a o readuce pe mâna dreaptă, adică, către cele 99 de oi care erau în siguranță, și care nu a pierit, ci a continuat alături de celelalte, însă erau de mâna stângă,²⁰⁴ prin urmare, înseamnă că ei trebuie să recunoască faptul că bucuria²⁰⁵ celorlalte nu implica salvarea. Și ceea ce nu are în aceeași manieră același număr, ei vor fi constrânși să admită că aparține mâinii stângi, adică putrezirii. Acest cuvânt grecesc Agape (dragoste), prin urmare, conform literelor grecilor, prin intermediul căreia socoteala este continuată printre ei, având o valoare numerică de nouăzeci și trei,²⁰⁶ este în aceeași manieră atribuit locului de odihnă din mâna stângă. Aletheia (adevărul), de asemenea, având în aceeași manieră, dup principiul indicat mai sus, o valoare numerică de șaizeci și patru,²⁰⁷ există între substanțele materiale. Și astfel, în încheiere, ei vor fi constrânși să recunoască că toate aceste nume sacre care nu ajung la o valoare numerică de 100, ci conțin doar numerele adunate de mâna stângă, sunt materiale și coruptibile.

Capitolul XXV – Dumnezeu nu trebuie căutat prin intermediul literelor, al silabelor și al numerelor, este nevoie de umilință în astfel de cercetări

Dacă spune cineva drept răspuns la aceste lucruri, Și ce? Este oare un lucru accidental și fără de înțeles, ca pozițiile numelor și alegerea apostolilor, și a lucrării Domnului, a aranjării lucrurilor create să fie ceea ce sunt ele? Prin urmare, noi răspundem: cu siguranță că nu; însă cu multă înțelepciune și sârguință, în modul cel mai clar că toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu, puse și pregătite [pentru scopul lor special]; și cuvântul Lui a format atât lucrurile din antichitate cât și celor ce aparțin vremurilor de pe urmă; și oamenii nu ar trebui să facă legătura dintre acestea și numărul treizeci,²⁰⁸ ci să le armonizeze cu ceea ce există de fapt, sau cu rațiunea de a lupta. Nici nu ar trebui să caute să îndeplinească investigații referitoare la Dumnezeu prin intermediul numerelor, a silabelor și a literelor. Căci acesta este un mod nesigur de purcedere, datorită sistemelor lor variate și diverse, și pentru că fiecare fel de ipoteză pot fi în prezent, în aceeași manieră, împărțite²⁰⁹ de oricine, așa încât²¹⁰ ei să derive argumente împotriva adevărului din aceste teorii, în măsura în care ei se îndreaptă în multe direcții diferite. Însă, din contra, ei ar trebui să adapteze numerele și acele lucruri care au fost formate pentru teoria adevărată care le stă înainte. Căci sistemul²¹¹ nu a ieșit din numere, ci numerele dintr-un sistem; nici Dumnezeu nu derivă din lucrurile făcute de ființa Sa, ci acele lucruri făcute de Dumnezeu. Căci toate lucrurile își au originea într-unul și același Dumnezeu.
Din moment ce lucrurile create sunt variate și numeroase, ele sunt într-adevăr potrivite și adaptate față de întreaga creație; totuși, atunci când sunt privite individual, ele sunt în mod reciproc opuse și nearmonioase, la fel ca sunetul unei lire, care constă din multe și opuse note, care dă naștere unei melodii nefrânte, prin intermediul intervalului care separă pe fiecare de celelalte. Iubitorul adevărului trebuie, prin urmare, să nu fie înșelat de intervalul dintre fiecare notă, și nici să-și imagineze că una îi era datorită unui artist și autor și alta altuia, nici că o persoană a aranjat joasele, altul basul, în timp ce altul a aranjat coardele de tenor; ar trebui să susțină că una și aceeași persoană [a format întregul], ca să dovedească judecata, bunătatea și îndemânarea afișată în întreaga lucrare și a [specimenului] înțelepciunii. Și aceia care ascultă melodia ar trebui să laude și să înalțe pe artist, să admire tensiunea anumitor note, să participe la moalele altora, să prindă sunetul acelora cuprinse între aceste extreme, și să considere caracterul special al altora, ca și când s-ar interesa unde lovește fiecare, care este cauza varietății lor, neeșuând să aplice regula noastră și nici să nu renunțe la [acel]²¹² artist, nici să lepede credința în singurul Dumnezeu care a format toate lucrurile, nici să blasfemieze pe Creatorul nostru.
Dacă, totuși, cineva nu descoperă cauza tuturor acestor lucruri care devin obiecte de investiție, acesta să reflecte la faptul că omul este infinit de inferior față de Dumnezeu, că el a primit har în parte și că nu este încă egal sau similar cu Făcătorul său; și, mai mult, că el nu poate experimenta sau forma o concepție despre toate lucrurile așa cum poate Dumnezeu; dar în aceeași proporție cu a celui ce a făcut toate până azi, și a primit începutul creației sale, el este inferior Aceluia care este necreat, și care este mereu la fel, în această proporție este el, referitor la cunoștință și la aptitudinea de a investiga cauza tuturor lucrurilor, inferior față de Acela care l-a făcut. Căci tu, omule, nu ești o ființă necreată, și nici nu ai coexistat din totdeauna²¹³ cu Dumnezeu, așa cum a fost Cuvântul Său; dar acum, prin bunătatea Sa preeminentă, primind începutul creației tale, astfel înveți tu în mod gradat din Cuvânt dispensațiile lui Dumnezeu care te-a făcut.
Păstrează, prin urmare, ordinea corectă a cunoștinței tale, și nu căuta, ca și când ai fi ignorant de lucrurile într-adevăr bune, să te ridici deasupra lui Dumnezeu, căci El nu poate fi întrecut; nici nu căuta pe careva deasupra Creatorului, căci nu-l vei descoperi, pentru că Formatorul tău nu poate fi cuprins între limite; nici să nu treci prin toată creația Lui, deși tu ar trebuii să măsori tot acest [univers], și luând în considerare toată adâncimea, lungimea și lățimea sa tu să poți concepe pe vreun altul deasupra Însuși a Tatălui. Căci nu vei putea să îl scoți în întregime în afară, ca nu cumva, prin a te răsfăța în capcanele reflectării opuse de natura ta, să te dovedești pe tine însuti un nebun; și dacă continui într-un astfel de curs, vei cădea în totală nebunie, te vei socoti mai sus și mai mare decât Creatorul tău și îți vei imagina că nu poți trece dincolo de dominația Sa.

Capitolul XXVI – „Cunoștința îngâmfă, dar dragostea edifică”

Prin urmare, este mai bine și mai profitabil să aparți clasei mai simple și mai inculte, ca prin dragoste să te poți apropia de Dumnezeu, decât, prin a ne imagina a fi învățați și îndemânatici și să fim găsiți [printre aceia care sunt] plin de blasfemie împotriva Dumnezeului lor, în măsura în care ei invocă un alt Dumnezeu ca Tată. Pentru acest motiv Pavel a exclamat „Cunoștința îngâmfă, dar dragostea edifică:”²¹⁴ nu că el ar fi vrut să critice violent împotriva unei adevărate cunoștințe a lui Dumnezeu, căci în acest caz el s-ar fi acuzat pe sine, ci, pentru că cunoștea puțin din aceasta se îngâmfa prin pretenția de cunoaștere, se depărta de dragostea de Dumnezeu, și își imagina că ei sunt perfecți, pentru acest motiv pentru care ei prezintă un Creator imperfect, cu o părere de a pune capăt mândriei pe care o simt ei datorită cunoașterii de acest gen, el spune, „Cunoștința îngâmfă, dar dragostea edifică.” Nu poate exista un orgoliu mai mare ca acesta, ca cineva să-și imagineze că el este mai bun și mai perfect decât Cel care l-a făcut și l-a modela și i-a dat suflare de viață și l-a adus la existență. Este, prin urmare, mai bine, așa cum am spus, ca cineva să nu aibă nicio cunoaștere de vreun motiv pentru care un lucru a fost făcut în creație, și ar trebui să creadă în Dumnezeu și să continue în dragostea Lui, mai degrabă decât²¹⁵ acela care e îngâmfat de cunoașterea de acest fel, ce se depărtează de dragostea aceea care este viața omului; și nu ar trebui să caute vreo altă cunoaștere decât [cunoașterea] lui Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, care a fost crucificat pentru noi, mai degrabă decât prin întrebările subtile și expresiile de despicare a părului în patru să cadă în profanitate.²¹⁶
Căci cum se poate, dacă cineva, în mod treptat încurajat de încercările de acest gen să cerceteze, pentru că așa a spus Domnul că „chiar și firele de păr din cap sunt numărate”,²¹⁷ numărul de fire de păr de pe capul fiecăruia, și să se străduie să caute motivul pentru care unul are așa multe și altul și mai multe, din moment ce niciunul nu are un număr egal, ci mii și mii și încă sute de numere, datorită faptului că unii au capetele mai mari și alții mai mici, alții au părul mai vâlvoi, alții mai lin, pe când alții abia dacă au ceva păr în cap – și apoi aceia care își imaginează că au descoperit numărul firelor lor de păr, să se încumete să le aplice la condamnarea propriei lor secte pe care au conceput-o? Sau din nou, dacă ar trebui cineva să facă aceasta, datorită expresiei care apare în Evanghelie, „Nu sunt două vrăbii vândute cu un ban? Și niciuna dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru”,²¹⁸ să beneficieze de ocazia de a socoti numărul de vrăbii prinse zilnic, ori în toată lumea ori într-o zonă anumită, și să spună că potrivit motivului că atât de multe au fost prinse ieri, atâtea alaltăieri, și atâtea astăzi, și apoi să adune numărul de vrăbii la această [ipoteză] particulară, oare nu ar fi acesta greșit și în drum spre nebunie absolută împreună cu cei ce îl agreează, din moment ce oamenii sunt așa de doritori în astfel de materii să fie învățați să descopere ceva mult mai extraordinar decât stăpânii lor?²¹⁹
Însă dacă cineva ne-ar întreba cineva despre numărul tuturor lucrurilor care au fost făcute și care sunt făcute, este cunoscut de Dumnezeu, și dacă fiecare dintre aceste [numere] a primit, conform providenței Sale, acea cantitate specială pe care o conține; și dacă am agrea că așa este, și recunoaștem că niciunul din lucrurile care au fost făcute, sau sunt, sau o să vină, nu scapă din cunoașterea lui Dumnezeu, dar că prin providența Sa fiecare dintre ele și-a obținut propria sa natură, rang, număr, calitate specială, și că nu este ceva ce a fost făcut accidental sau zadarnic, ci cu o potrivire extremă [la scopul intenționat], și în exercițiul cunoașterii transcendentale, și că acesta a fost datorită unui intelect admirabil și într-adevăr divin²²⁰ care putea atât distinge cât și de a produce cauzele potrivite al unui astfel de sistem: dacă [spun eu], oricine, prin obținerea aderenței noastre și sunt de acord cu acest, ar trebui să purceadă să socotească nisipul și pietricelele pământului, da chiar și valurile mării și stelele cerului, și s-ar încumeta să gândească care sunt cauzele numărului pe care își imaginează că le-a descoperit, oare nu va fi strădania sa în zadar, și nu va fi oare un astfel de om declarat nebun și lipsit de rațiune de toți cei care au bun simț? Și cu cant se ocupă acesta mai mult decât alții cu întrebările de acest gen, și cu cât își imaginează mai mult să găsească mai multe decât alții, numindu-i neîndemânatici, ignoranți și ființe animalice, pentru că ei nu intră în truda lui nefolositoare, cu atât este acesta [în realitate] nebun, alienat, lovit parcă de trăznet, din moment ce el este inferior lui Dumnezeu; dar, prin cunoștința pe care și-o imaginează el că a descoperit-o, el îl schimbă chiar pe Dumnezeu, și își înalță propria sa opinie deasupra măreției Creatorului.

Capitolul XXVII – Modul adecvat de interpretare a pildelor și a pasajelor mai grele ale Scripturii

O minte clară, una care își expune posesorul ei la pericol, care este devotată pietății și iubirii adevărului, va medita cu ardoare asupra acelor lucruri pe care Dumnezeu le-a pus în cadrul puterii omenirii, și le-a supus cunoștinței noastre și va avansa în [obișnuirea cu] ele, transmițând cunoașterea acestora prin intermediul studiului zilnic. Aceste lucruri sunt ca cele ce cad [simplu] sub observația noastră și sunt, în mod clar, și neambigue prezentate în termeni expreși în Sacrele Scripturi. Și, prin urmare, pildele trebuiesc nu a fi adaptate expresiilor ambigue. Căci, dacă nu se făcea așa, atât cei care le explică o vor face fără niciun pericol, cât și pildele vor primi o interpretare apropiată din partea tuturor, și trupul²²¹ adevărului rămâne întreg, cu o adaptare armonioasă a membrelor sale, fără a avea vreo coliziune [a câtorva părți]. Însă a aplica expresiile care nu sunt clare sau evidente la interpretări ale pildelor, așa cum ar descoperi fiecare în felul cum îl duce înclinația sa, [este absurd].²²² Căci în acest fel nimeni nu va deține regula adevărului, ci conform numărului de persoane care explică pildele vor descoperi sistemele variate ale adevărului, în opoziție reciprocă unul față de celălalt, setând doctrine antagonice, asemănătoare cu întrebările curente dintre filozofii neamurilor.
Conform acestui curs de procedură, prin urmare, omul va cerceta întotdeauna dar nu va găsi niciodată, deoarece el a respins însăși metoda de descoperire. Și atunci când vine Mirele,²²³ cel care își are lampa nearanjată și care nu arde cu o lumină arzătoare, este clasat printre cei care întunecă interpretările pildelor, părăsindu-L pe Acela care, prin simplele Sale anunțuri, împarte gratuit daruri tuturor acelora ce vin la El, și este exclus din camera Sa de nuntă. Din moment ce toate Scripturile, profeții și Evangheliile pot fi înțelese, în mod clar, și armonios de toți, deși nu toți le cred; și²²⁴ din moment ce îl proclamă că un singur Dumnezeu, pentru a-i exclude pe alții, a format toate lucrurile prin Cuvântul Său, fie vizibil sau invizibil, ceresc sau pământesc, în apă sau sub pământ, așa cum am arătat²²⁵ chiar din cuvintele Scripturii; și din moment ce însăși sistemul de creație de care aparținem noi mărturisește, prin ceea ce putem observa noi, că o singură Ființă a făcut-o și o guvernează – aceste persoane vor părea într-adevăr nebune care își orbesc ochii față de o așa de clară demonstrație, și nu vor privi lumina anunțului [făcut lor]; dar ei pun pene peste ei, și fiecare dintre ei își imaginează, prin intermediul interpretărilor lor obscure ale pildelor, că el și-a găsit un Dumnezeu al său propriu. Căci nu există nimic spus cu deschidere, în mod expres și fără controversă în vreo parte a Scripturii referitor la Tatăl conceput de cei ce susțin o opinie contrară, ei însiși mărturisesc, atunci când susțin că Salvatorul a învățat în particular toate aceste lucruri dar nu la toți, dar numai la anumiți ucenici ai Săi care le puteau pricepe, și care au înțeles ceea ce intenționa El prin intermediul argumentelor, al enigmelor și al pildelor. Ei vin, [în fine], la aceasta, că susțin că există o Ființă care este proclamată drept Dumnezeu, și alta ca Tată, El care este descris în asemănarea mijloacelor pildelor și a enigmelor.
Din moment ce pildele admit multe interpretări, ce iubitor al adevărului nu va admite că pentru ei a admite că Dumnezeu trebuie căutat din acestea, în timp ce ei părăsesc ceea ce este sigur, neîndoios și adevărat, este parte din acei oameni care se aruncă de bună voie în pericol și se poartă de parcă sunt lipsiți de rațiune? Oare nu este un astfel de comportament a zidi casa cuiva nu pe o stâncă,²²⁶ care este fermă și pus într-o poziție deschisă, ci pe nisipuri mișcătoare? De aici răsturnarea unei astfel de clădiri este de materie ușoară.

Capitolul XXVIII – Cunoștința perfectă nu poate fi obținută în viața prezentă: multe întrebări trebuie lăsate, cu supunere, în mâinile lui Dumnezeu

Având, prin urmare, adevărul drept regulă a noastră și mărturia referitoare la Dumnezeu așezată clar înaintea noastră, nu ar trebui, prin a trece prin numeroase și diverse răspunsuri la întrebări, să lepădăm adevărata și ferma cunoaștere a lui Dumnezeu. Este mult mai potrivit ca noi, prin a ne direcționa investigațiile după acest fel, ar trebui să ne exercităm pe noi înșine în cercetarea misterului și al administrării Dumnezeului celui viu, și ar trebui să creștem în dragostea Aceluia care a făcut, și încă mai face, așa de mari lucruri pentru noi; nu ar trebui să cădem niciodată din crezul prin care se proclamă cel mai clar că doar această Ființă este într-adevăr Dumnezeu și Tată, care a format atât această lume, l-a modelat pe om, și a acordat aptitudinea de creștere a propriei Sale creații, și l-a chemat pe acesta din lucrurile de mai jos spre cele mai mari care sunt în prezența Sa, ca și cum ar fi adus pe lume un prunc care a fost conceput în lumina soarelui și care stă în hambarul de grâne după ce Acesta i-a acordat deplină putere asupra urmei sale. Însă este unul și același Creator care a făcut atât pântecul cât și crearea soarelui, unul și același Domn care a făcut tulpina porumbului, a crescut și a multiplicat grâul și a pregătit hambarul.
Dacă, totuși, nu putem descoperi explicații a tuturor acestor lucruri în Scriptură care sunt făcute subiectul cercetării, să nu căutăm prin acest argument un al Dumnezeu alături de Cel care există deja. Căci aceasta este cea mai mare profanitate. Ar trebui să lăsăm lucrurile despre acea natură a lui Dumnezeu care ne-a creat, fiind în cel mai sigur caz asigurați că Scripturile sunt într-adevăr perfecte, din moment ce ele au fost rostite prin Cuvântul lui Dumnezeu și a Duhului Său; însă noi, în măsura în care îi suntem inferiori și mai întârziați în existentă decât Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu, suntem pe acest argument²²⁷ destituiți de cunoașterea tainelor Sale. Și nu este caz de mirare dacă acesta este cazul nostru referitor la lucrurile spirituale și cele cerești, prin urmare, trebuiesc să fie descoperite nouă prin revelație, din moment ce însăși lucrurile care sunt sub picioarele noastre (mă refer la cele ce aparțin acestei lumi, care se văd și cu care suntem în contact) transcend cunoștința noastră, așa că și pe acestea trebuie să i le lăsăm lui Dumnezeu. Căci este potrivit ca El să le întreacă pe toate [în cunoștință]. Cum ar sta lucrurile dacă, de exemplu, noi ne străduim să explicăm cauza ridicării Nilului? Am putea spune ceva măreț, plauzibil sau altceva referitor la acest subiect, însă este adevărat și fără îndoială că acesta aparține doar lui Dumnezeu. Apoi, din nou, locul de ședere al păsărilor – al acelora care vin la noi primăvara, dar care își iau zborul în apropierea toamnei – deși aceasta este ceva ce are legătură cu lumea aceasta, ne scapă cunoștinței noastre. Ce explicație am putea oferi despre fluxul și refluxul oceanului, deși oricine admite că ar trebui să fie o anumită cauză [pentru acest fenomen]? Sau ce putem spune despre natura acelor lucruri care trăiesc sub acesta?²²⁸ Ce putem spune, în plus, despre formarea ploii, a fulgerului, a tunetului, adunarea norilor, vaporii, exploziile de vânt, și altele asemenea lor, sau despre locașurile de zăpadă? [Ce știm noi cu privire la] condițiile necesare pregătirii norilor, sau care este de fapt natura reală a vaporilor din cer? Ce putem spune referitor la creșterea și descreșterea lunii, sau care este cauza de diferență de natură dintre variatele ape, metale, pietre și altele asemenea lor? În toate aceste puncte putem spune într-adevăr multe lucruri în timp ce cercetăm cauzele lor, însă doar Dumnezeu care le-a făcut pe toate acestea poate declara adevărul cu privire la ele.
Dacă, prin urmare, chiar referitor la creație, există anumite lucruri [a căror cunoaștere] aparține doar lui Dumnezeu, și altele care vin în cadrul cunoașterii noastre, ce fundament mai există atunci pentru vreo plângere, dacă, referitor la acele lucruri pe care le cercetăm în Scripturi (care sunt în toate privințele spirituale), suntem capabili prin harul lui Dumnezeu să le explicăm pe câteva, în timp ca va trebui să lăsam altele în mâinile lui Dumnezeu, aceasta nu numai în lumea prezentă, ci și în cea ce va să vină, așa încât Dumnezeu să predea întotdeauna și omul sa învețe tot pentru totdeauna lucrurile pe care i le-a predat Dumnezeu? Așa cum a spus apostolul cu privire la acest punct, chiar și atunci când alte lucruri au fost terminate, că doar „acestea trei mai rămân, credința, speranța și dragostea”.²²⁹ Căci credința, care face referință la Stăpânul nostru, rămâne²³⁰ neschimbată, asigurându-ne că există doar un singur Dumnezeu adevărat, și că ar trebui să Îl iubim pentru totdeauna, având în vedere că doar El este Tatăl nostru; în timp ce sperăm să primim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu, și să învățăm de la El, pentru că El este bun, și are bogății nespuse, o împărăție fără de sfârșit, și sfaturi care nu se pot epuiza niciodată. Deci, dacă, după regula pe care am enunțat-o, lăsăm unele întrebări în mâna lui Dumnezeu, noi ne vom păstra atât credința nepătată și vom continua fără niciun pericol; și toată Scriptura, care ne-a fost dată prin Dumnezeu, va fi găsită de noi ca fiind perfect de consistentă; și pildele se vor armoniza cu acele pasaje care sunt destul de clare; și acele afirmații a căror înțeles este clar, vor sluji pentru a explica pildele; prin multele și diversificatele declarații [ale Scripturii] s-ar auzi²³¹ doar o melodie armonioasă în noi, lăudând în imnuri pe acel Dumnezeu care a creat toate lucrurile. Dacă, de exemplu, spune cineva „Ce făcea Dumnezeu înainte de a face lumea?” noi replicăm că răspunsul la o astfel de întrebare se află chiar în Dumnezeu. De faptul că această lume a fost formată perfect²³² de Dumnezeu, primind un început în timp, ne declară Scripturile, însă nicio porțiune din aceasta nu ne descoperă ceea ce făcea Dumnezeu înaintea acestui eveniment. Prin urmare, acest răspuns se află în Dumnezeu și nu e potrivit²³³ pentru noi să aducem la suprafață presupuneri nebunești, grăbite și blasfemiatoare [ca răspuns la aceasta], ca prin faptul că cineva își imaginează că a găsit originea materiei, acesta ar trebui ca în realitate să îl pună deoparte pe Dumnezeu care a făcut toate lucrurile.
Luați în considerate, voi cei care inventați astfel de opinii, din moment ce doar Tatăl Însuși este singurul numit Dumnezeu, care are o existență reală, dar pe care voi îl denumiți Demiurgul, din moment ce Scripturile Îl recunosc ca singurul Dumnezeu; și totuși, din moment ce și Domnul îl mărturisește ca fiind propriul Său Tată, și nu cunoaște un altul, după cum am arătat din propriile Sale cuvinte – când de fapt voi îl numiți drept roadă a defectului și odraslă a ignoranței, și Îl descrieți ca fiind ignorant de acele lucruri care sunt deasupra Lui, alături de alte afirmații nefondate pe care le faceți cu privire la El – considerați teribila blasfemie [de care sunteți astfel vinovați] împotriva Aceluia care este într-adevăr Dumnezeu. Se pare că voi afirmați destul de grav și de cinstit că credeți în Dumnezeu, dar apoi, când de fapt nu sunteți deloc capabili să revelați un alt Dumnezeu, declarați că această Ființă în care vă exercitați credința este roada defectului și odrasla ignoranței. Această vorbire oarbă și nebunească izvorăște în voi din faptul că nu vă rezervați nimic pentru Dumnezeu, dar că doriți să proclamați nașterea și producerea atât a lui Dumnezeu, a lui Ennoea, a Logosului Lui, și a lui Hristos; și voi vă faceți ideea despre aceștia din nimic altceva decât o simplă experiență umană, fără să înțelegeți, așa cum am spus anterior, că e posibil, în cazul omului, care este o ființă compusă, să vorbească în acest fel despre mintea și gândul omului, și să spună că gândul izvorăște din minte (sensus), intenția (enthymesis) din gând, și cuvântul (logos) din intenție (dar care logos?²³⁴ Căci există printre greci un logos care este principiul care gândește, și altul care este instrumentul prin care gândul este exprimat); și [a spune că] un om este uneori odihnit și tăcut, în timp ce alte ori el vorbește și este activ. Însă din moment ce Dumnezeu este²³⁵ atotgânditor, rațional, duh activ, lumină și există întotdeauna unul și același, de parcă ar fi benefic pentru noi să ne gândim la Dumnezeu, și despre ceea ce învățăm de El din Scripturi, astfel de sentimente și divergențe [de operare] nu pot fi atribuite în modul cel mai potrivit Lui. Căci limba noastră, fiind carnală, nu este suficientă pentru a sluji rapidității minții umane, în măsura în care ea este dintr-o natură spirituală, pentru care motiv cuvântul nostru este restrâns²³⁶ în noi, și nu este deodată exprimat așa cum a fost conceput de minte, ci este rostit prin eforturi succesive, la fel cum și limba este capabilă să îi slujească.
Dar Dumnezeu fiind în totalitate Minte, Logos, vorbește atât ceea ce gândește El și gândește ceea ce vorbește. Căci gândul Lui este Logos și Logos este Minte și Mintea ce pricepe toate lucrurile este Însuși Tatăl. Prin urmare, cel care vorbește despre mintea lui Dumnezeu și îi atribuie acesteia o origine specială proprie, Îl declară pe El ca fiind o Ființă compusă, de parcă Dumnezeu ar fi un lucru iar Mintea originală altul. Deci, din nou, referitor la Logos, atunci când cineva îi atribuie lui locul al treilea²³⁷ loc de producție din Tatăl, pe a cărui presupunere el este ignorant de măreția Sa; și astfel Logosul a fost separat de Dumnezeu. Referitor la profet, el declară referitor la El „Cine va descrie generația Lui?”²³⁸ Dar voi pretindeți să lămuriți că generația Lui e din Tatăl, și transferați producerea cuvântului oamenilor care are loc prin intermediul unei limbi Cuvântului lui Dumnezeu, și astfel sunt expuși de neprihănirea voastră ca neștiind nici lucrurile umane și nici cele divine.
Dar, dincolo de motivul umflat [cu propria voastră înțelepciune], voi mențineți prezumtiv că sunteți obișnuiți cu tainele de nepătruns ale lui Dumnezeu, în timp ce însăși Domnul, însăși Fiul lui Dumnezeu, știind că doar Tatăl știe ziua și ora judecății, atunci când El declară că „Despre acea zi nu știe nici nu om, nici Fiul, ci doar Tatăl.”²³⁹ Dacă, deci, Fiul nu a fost rușinat să atribuie cunoștința acelei zile doar Tatălui, ci a declarat ceea ce era adevărat cu privire la acest lucru, nici noi să nu ne rușinăm să îi lăsăm în seama lui Dumnezeu acele întrebări mai mari care ne-ar veni nouă în gând. Căci niciun om nu este mai mare decât stăpânul său.²⁴⁰ Dacă cineva ne spune „Atunci cum a fost Fiul produs de Tatăl?” noi le răspundem că niciun om nu înțelege această producere sau generație, sau numire, sau revelație, sau prin orice alt nume ar putea descrie cineva generarea Lui, care este de fapt de nedescris. Nici Valentinus, nici Marcion, nici Saturninus, nici Basilides, nici îngerii, arhanghelii, principatele, și nici puterile [nu posedă această cunoștință], ci doar Tatăl, care L-a născut și Fiul care a fost născut. Din moment ce generația lui este de nedescris, aceia care se luptă să lămurească generațiile și producțiile nu pot fi în toate mințile, în măsura în care ei își asumă faptul de a descrie acele lucruri ce sunt de nedescris. Căci atunci când un cuvânt este rostit referitor la minte și gândire, orice om pricepe aceasta. Deci, acei oameni care născocesc [teoria] emisiilor nu au descoperit nimic măreț, sau să relateze vreo taină neînțeleasă, când de fapt ei au transferat spre ceea ce oricine pricepe ca fiind singurul născut Cuvânt al lui Dumnezeu; și în timp ce ei Îl numesc de nevorbit și de nenumit, ei nu clarifică producerea și formarea primei Lui generații, de parcă ei însăși ar fi asistat la nașterea Sa, astfel asimilându-l pe El cuvântului omenirii format din emisii.
Însă noi nu am greși dacă afirmăm același lucru referitor la substanța materiei, pe care a produs-o Dumnezeu. Căci am învățat din Scripturi că Dumnezeu deține supremația peste toate lucrurile. Dar de unde sau în ce fel a produs El aceasta, despre aceasta nu a declarat Scriptura undeva, și nici nu ne duce la a presupune, conform propriilor opinii, că a forma presupuneri fără de sfârșit despre Dumnezeu, ci ar trebui să lăsăm o astfel de cunoștință în mâinile lui Dumnezeu. În aceeași manieră noi trebuie să lăsăm cauza pentru care, în timp ce toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu, anumite din creaturile Sale au păcătuit și s-au revoltat dintr-o stare de supunere față de Dumnezeu și alții, într-adevăr marea majoritate, perseverând, și încă mai continuă, în [supunere] voită față de Cel care i-a format, cât și din ce natură sunt cei care au păcătuit, și cei care au perseverat – [trebuie, spun eu, să lăsăm cauza acestor lucruri] lui Dumnezeu și a Cuvântului Său, despre care El a zis „Stai la dreapta mea, până ce-ți voi pune toți dușmanii la așternutul picioarelor Tale.”²⁴¹ Cât despre noi, noi încă stăm pe pământ, și încă nu s-a așezat pe tronul Său. Căci deși Duhul Salvatorului care este în El „cercetează toate lucrurile, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”,²⁴² totuși, referitor la noi „există diferite daruri, diferite administrări și diversități de operații”;²⁴³ și noi, în timp ce suntem pe pământ, după cum declară și Pavel, „cunoaștem în parte și profețim în parte”.²⁴⁴ Din moment ce noi cunoaștem în parte, ar trebui să lăsăm toate tipurile de întrebări [dificile] în mâinile Aceluia care în anumită măsură, [și numai aceasta], ne acordă har. Acel foc veșnic, [de exemplu], este pregătit pentru păcătoși, de care atât Domnul a declarat cu claritate cât și despre care demonstrează restul Scripturii. Și Dumnezeu a știut aceasta dinainte că s-ar întâmplă aceasta, lucru pe care îl demonstrează în aceeași manieră Scripturile, din moment ce El a pregătit focul veșnic de la început pentru aceia care erau [în cele din urmă] cei ce calcă [poruncile Sale]; însă despre cauza în sine a naturi unor astfel de infractori nu ne-a informat vreo Scriptură, nici vreun apostol nu ne-a spus-o și nici Domnul nu ne-a învățat. Prin urmare, noi lăsăm cunoașterea acestui subiect lui Dumnezeu, la fel cum face și Dumnezeu referitor la ziua și ora [judecății], și nu spre a ne grăbi spre o astfel de extremă de pericol, de a nu lăsa nimic în mâinile lui Dumnezeu, deși noi am primit doar o măsură de har [de la El în această lume]. Atunci când cercetăm puncte care sunt deasupra noastră, referitor la care nu putem atinge satisfacția, [este absurd]²⁴⁵ ca noi să arătăm o presupunere așa de extremă încât să dăm vina pe Dumnezeu, și pe lucrurile care nu sunt încă descoperite,²⁴⁶ de parcă am și găsit prin zadarnica vorbire despre emisii, pe însăși Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, și să declarăm că El și-a derivat substanța din apostazie și ignoranță, ca să structurăm o ipoteză profană opusă față de Dumnezeu.
Ba mai mult, ei nu dețin nicio dovadă a sistemului lor, care a fost doar recent inventat de ei, uneori fiind bazat pe anumite numere, alteori pe silabe și câteodată pe nume; sunt ocazii, de asemenea, când prin intermediul acelor litere care sunt conținute în scrisori, prin pilde interpretate greșit, sau prin anumite presupuneri [fără fundament], ei se luptă să stabilească acea relatare fabuloasă pe care au născocit-o ei. Dacă cineva ar fi să întrebe motivul pentru care Tatăl, care are părtășie cu Fiul în toate lucrurile, a fost declarat doar de Domnul că știe ora și ziua [judecății], el nu ar mai găsi în prezent niciun motiv mai potrivit sau sigur decât acesta (din moment ce, într-adevăr, Domnul este singurul Stăpân adevărat), ca noi să învățăm prin El că Tatăl este deasupra tuturor lucrurilor. Căci „Tatăl”, spune El, „este mai mare decât mine”.²⁴⁷ Prin urmare, Tatăl, a fost declarat de Domnul nostru că întrece cunoașterea; din acest motiv, că noi, atâta timp cât suntem conectați cu schema lucrurilor din această lume, ar trebui să lăsăm perfecta cunoștință, și astfel de întrebări [ca cele menționate], lui Dumnezeu, și că nu ar trebui prin niciun fel să cădem, în timp ce cercetam natura sublimă a Tatălui, în pericolul de a forma întrebarea dacă ar mai fi un alt Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu.²⁴⁸
Dacă vreun iubitor al certurilor contrazice ceea ce am spus, cât și ceea ce afirmă apostolul, că „noi cunoaștem în parte și prorocim în parte”,²⁴⁹ și să-și imagineze că a obținut nu o cunoștință parțială ci una universală a tot ceea ce există – fiind unul ca Valentinus, sau Ptolemeu, sau Basilides, sau oricare altul care susține că ei au căutat lucrurile profunde²⁵⁰ ale lui Dumnezeu – atunci acesta să nu se mândrească (gătindu-se în slavă deșartă) că a obținut o cunoaștere mai mare decât alții cu privire la acele lucruri care sunt invizibile, sau care nu pot fi puse sub observarea noastră; dar fie ca acesta, prin cercetările sale sârguincioase, și prin a obține informații de la Tatăl, să ne spună motivele (pe care nu le cunoaștem) acelor lucruri care sunt în această lume – de parcă, de exemplu, numărul firelor lui de păr, și vrăbiile care sunt prinse zi de zi, și alte puncte cu care nu suntem prea obișnuiți noi – așa încât să îl credităm referitor la puncte mult mai importante. Însă dacă aceia care sunt perfecți nu înțeleg încă lucrurile din mâinile lor și de la picioarele lor, din fața ochilor lor, în special regula despre firele de păr din capul lor, oare cum îi vom putea crede cu privire la lucrurile spirituale, și super-cerești,²⁵¹ și pe aceia care, cu o încredere zadarnică, declară că sunt deasupra lui Dumnezeu? Am spus așa de multe despre numere, nume și silabe, și întrebări referitoare la acele lucruri ce sunt deasupra înțelegerii noastre, și referitor la expunerea lor incorectă despre pilde: [nu mai adaug nimic la aceste puncte], din moment ce tu ai putea să te extinzi asupra lor.

Capitolul XXIX – Respingerea părerilor ereticilor referitoare la destinul viitor al sufletului și al trupului

Să ne întoarcem, deci, la restul punctelor sistemului lor. Căci atunci când ei declară²⁵² că, la împlinirea tuturor lucrurilor, că mama lor va reintra în Pleroma, și îl va primi pe Salvator drept consorțiu al ei; că ei însăși, ca fiind spirituali, după ce s-au scăpat de sufletele lor animalice, și devin spirite intelectuale, vor fi consorții îngerilor spirituali; dar că Demiurgul, pe care ei îl numesc animal, va trece în locul Mamei; că sufletele celor neprihăniți se vor odihni fizic în locul intermediar – atunci când ei declară că cei asemenea se vor aduna laolaltă, cele spirituale la cele spirituale, în timp ce lucrurile materiale continuă printre cele ce sunt materiale, ei se contrazic de fapt pe ei, în măsura în care ei nu mai susțin că sufletele trec, pe baza naturii lor, în locul intermediar al acelor substanțe care sunt similare cu ele insele, dar [ei fac astfel] pe baza lucrurilor făcute [în trup], din moment ce ei afirmă că cele ale neprihăniților trec [în acea reședință], însă cei profani vor continua în foc. Căci din cauza naturii lor toate sufletele ajung la locul de bucurie,²⁵³ și toate aparțin locului intermediar pentru că sunt suflete, ca fiind astfel de aceeași natură cu acesta, atunci rezultă că credința este total inutilă, cum a fost și coborârea²⁵⁴ Salvatorului [în această lume]. Dacă, pe de altă parte, este pe baza neprihăniri lor [că ele ajung la un astfel de loc de odihnă], atunci aceasta nu mai este așa pentru că ele sunt suflete, ci pentru că sunt neprihănite. Însă dacă sufletele ar fi²⁵⁵ pierit dacă nu ar fi fost neprihănite, atunci neprihănirea ar avea puterea de a salva și trupurile [în care locuiesc aceste suflete]; de ce nu le-ar salva, din moment ce și ele au participat la neprihănire? Căci dacă natura și substanța sunt mijloace ale salvării, atunci toate celelalte suflete ar trebui să fie salvate; dar dacă erau neprihănirea și credința, de ce nu ar salva acestea trupurile care, egale fiind cu sufletele, vor intra²⁵⁶ în nemurire? Căci neprihănirea va apare, în ceea ce privește acest lucru, ori nedreată ori impotentă, dacă într-adevăr aceasta salvează anumite substanțe prin participare în aceasta, dar nu și a altora.
Este clară că acele fapte care sunt considerate neprihănite au loc în trup. Atunci, ori toate sufletele din necesitate vor trece în locul intermediar și nu va mai fi niciodată o judecată, ori trupurile, de asemenea, care au participat în neprihănire, vor ajunge la locul de plăcere, alături de sufletele care au participat și ele în aceeași manieră, dacă într-adevăr neprihănirea este destul de puternică pentru a aduce într-acolo acele substanțe care au participat în ea. Apoi doctrina despre învierea trupurilor în care credem noi, va apărea adevărată și cu siguranță [din sistemul lor]; din moment ce Dumnezeu [după cum susținem noi], atunci când va resuscita trupurile noastre muritoare care au menținut neprihănirea, le va lăsa neputrezite și nemuritoare. Căci Dumnezeu este superior naturii, și are în Sine dispoziția [de a arăta bunătate], deoarece El este bun, și abilitatea de a face așa, pentru că El este atotputernic, aptitudinea de a-și îndeplini scopul deoarece El este bogat și perfect.
Însă acești oameni sunt în toate privințele inconsistenți cu sine, atunci când decid că toate sufletele nu intră în locul intermediar, ci doar cele neprihănite. Căci ei susțin că, conform naturii și a substanței, trei feluri [de ființe] au fost produse de Mama: prima, care purcede din nedumerire și oboseală, și frică – aceasta este substanța materială; a doua din impetuozitate²⁵⁷ – aceasta este substanța animală; însă ceea ce a dat naștere ea după viziunea acelor îngeri care îl așteaptă pe Hristos, este substanța spirituală. Dacă, deci, această substanță²⁵⁸ pe care ea a născut-o va intra într-adevăr în Pleroma pentru că este spirituală, în timp ce ceea ce este material va rămâne jos pentru că este materială și va fi consumată total de focul ce arde din ea, atunci de ce nu ar merge întreaga substanță animală în locul intermediar, în care îl trimit aceștia și pe Demiurg? Atunci ce va intra în Pleroma lor? Căci ei susțin să sufletele o vor continua în locul intermediar, în timp ce trupurile, pentru că ele dețin substanță materială, atunci când vor fi rezolvate în materie, vor fi consumate de focul care există în aceasta; însă trupul lor fiind astfel distrus, și sufletul lor rămânând în locul intermediar, nicio parte din om nu va fi lăsată să între în cadrul Pleromei. Căci intelectul omului – mintea sa, intenția mintală, și cele asemenea lor – nu sunt nimic altceva decât sufletul sau; dar emoțiile și operațiile sufletului nu au nicio substanță aparte de acesta. Atunci ce parte din ele va rămâne să între în Pleroma? Căci ele însele, atâta timp cât sunt suflete, rămân în locul intermediar, în timp ce ele sunt trupuri, vor fi consumate cu restul materiei.

Capitolul XXX – Absurditatea autonumirii lor drept spirituali, în timp ce Demiurgul este declarat a fi animal

Acesta fiind stadiul cazului, acești oameni înnebuniți declară că ei se ridică deasupra Creatorului (Demiurgul); și, în măsura în care ei se auto-proclamă ca fiind superiori acelui Dumnezeu care a făcut și a împodobit cerurile și pământul, și toate lucrurile de pe el, și susțin că ei înșiși sunt spirituali, când de fapt ei sunt carnali odioși datorită unei așa mari profanități – afirmarea că El, care a făcut din îngerii²⁵⁹ Lui duhuri, și care e îmbrăcat cu lumină și ține cercul²⁶⁰ pământului, în mâna Sa, în a cărui ochi locuitorii pământului sunt văzuți ca lăcuste, și care este Creatorul și Domnul întregii substanțe spirituale, este dintr-o natură animală – fără îndoială că ei își trădează propria nebunie; și, de parcă ar fi loviți de fulger, chiar mai mult decât acei îngeri de care se vorbește în fabulele [păgâne], ei își ridică opiniile împotriva lui Dumnezeu, umflați fiind de o presupunere zadarnică și de o slavă instabilă – oameni pentru a căror purgație nu ar ajunge întregul locaș al iadului²⁶¹ de pe pământ, așa încât ei să se poată debarasa de intensa lor nebunie.
Persoana superioară trebuie să fie dovedită prin faptele sale. In acest fel, prin urmare, ei se prezintă ca fiind superiori Creatorului (argument care am crezut că trebuie abordat, ca în acest fel și eu să ajung la nivelul lipsei de pietate, instituind o comparație între Dumnezeu și oamenii nebuni și, ajungând la argumentul lor, să îi resping prin propriile lor doctrine; însă dacă acționez așa fie ca Dumnezeu să fie îndurător față de mine, căci mă aventurez în aceste afirmații, nu cu dorința de a-L compara cu ei, ci pentru a convinge și a răsturna propriile lor opinii) – ei, față de care mulți și-au exprimat admirația, de parcă ar fi învățat ceva de la ei, ceva mult mai prețios decât însuși adevărul! Acea expresie a Scripturii „Căutați și veți găsi”,²⁶² ei o interpretează ca fiind rostită cu această direcție, ca ei să se descopere că sunt deasupra Creatorului, denumindu-se pe ei înșiși mai mari și mai buni decât Dumnezeu, ba chiar și spirituali, în timp ce Creatorul este animal; și [afirmând] aceasta pentru acest motiv ei se ridică deasupra lui Dumnezeu, căci ei intră în cadrul Pleromei, în timp ce El rămâne în locul intermediar. Să dovedească deci aceștia prin propriile lor fapte că sunt superiori Creatorului, căci persoana superioară ar trebui să fie dovedită nu prin ceea ce este spus, ci prin ceea ce are de fapt o existență reală.
Spre ce lucrare vor arăta ei ca fiind realizată prin ei de către Salvator, sau prin Mama lor, ori mai mare, ori mai glorioasă, sau mai împodobită cu înțelepciune, decât acelea care au fost produse de Cel care a fost așezătorul a tot ceea ce ne înconjoară? Ce fel de ceruri au stabilit ei, sau ce pământ au fondat? Ce stele au chemat ei în existență sau ce luminători din ceruri au reușit ei să îi facă să strălucească? Ba mai mult, în ce fel de cerc le-au introdus aceștia? Sau ce ploi, înghețuri, zăpezi, fiecare la anotimpul potrivit și în climatul lor special, au adus ei asupra pământului? Și din nou, în contrast cu acestea, ce fel de căldură sau uscăciune au pus ei împotriva lor? Sau ce râuri au făcut ei ca să curgă? Ce fântâni au adus ei? Cu ce fel de flori sau de pomi au împodobit ei această lume de sub lună? Sau ce fel de mulțimi de animale au format ei, unele raționale, altele iraționale, însă toate înzestrate cu frumusețe? Sau cine poate număra toate celelalte obiecte care au fost constituite prin puterea lui Dumnezeu și care sunt guvernate de înțelepciunea Sa? Sau cine poate căuta măreția acelui Dumnezeu care le-a făcut? Și ce se poate spune despre acele existențe care sunt deasupra cerurilor, care nu pier, cum sunt îngerii, arhanghelii, tronurile, domniile și puterile de nenumărat? Împotriva cărora dintre aceste lucruri se pun ei în opoziție? Ce ar avea ei de arătat ce este similar, ca fiind făcut prin ei înșiși, sau de ei, din moment ce și ei sunt lucrarea și creaturile acestui [Creator]? Căci dacă ori Salvatorul ori Mama lor a folosit această Ființă (pentru a-și folosi propriile lor expresii, dovedindu-i a fi falși prin intermediul termenilor pe care chiar ei le întrebuințează), după cum susțin ei, pentru a face o imagine a acelor lucruri care sunt în Pleroma, și a tuturor celorlalte lucruri pe care ea le-a văzut că îl așteptau pe Salvator, ea l-a folosit pe el (Demiurgul) ca fiind [într-un sens] superior ei și mai potrivit pentru a-i realiza scopul ei prin utilitatea lui; căci ea nu ar fi putut forma în niciun fel imaginile unor astfel de ființe importante prin intermediul uneia inferioare, ci printr-una superioară, agent.
Căci [să luăm și aceasta în observare], ei înșiși, conform propriilor lor declarații, existau pe atunci ca un concept spiritual, în consecința contemplării acelor lucruri care au fost aranjate ca sateliții în jurul Pleromei. Și ei au continuat în zadar, Mama nerealizând nimic prin utilitatea lor²⁶³ – o concepție indolentă, avându-și ființa în Salvatorul, și fiind potriviți pentru nimic, căci se pare că niciun lucru nu s-a făcut de către ei. Însă Dumnezeul care, conform lor, a fost produs în timp ce, după cum argumentează ei, era inferior lor (căci ei susțin că el are o natură animală), că a fost cu toate acestea agentul activ din toate lucrurile, eficient și potrivit pentru munca ce trebuia făcută, ca prin el să se fi făcut imaginile tuturor lucrurilor; și nu numai acele lucruri care se vad au fost formate de el, ci și cele invizibile, îngerii, arhanghelii, domniile, puterile și virtuțile – [prin el, spun eu], drept superior, capabil de a-i sluji dorinței ei. Se pare însă că Mama nu a făcut nimic prin utilitatea lor, după cum chiar ei afirmă; așa că cineva va trebui să îi socotească pe aceștia ca fiind un avort produs de travaliul dureros al Mamei lor. Căci nu a făcut nimeni vreo slujbă peste ea și, prin urmare, ei au fost alungați ca un avort, folosiți pentru nimic, și formați pentru a împlini lucrarea Mamei. Și totuși ei se descriu ca fiind superiori Aceluia prin care s-au făcut și aranjat astfel de vaste și admirabile fapte, deși prin propria lor rațiune ei sunt descoperiți a fi atât de mizerabil de inferiori!
Este ca și când ar fi două unelte de fier, sau instrumente, una care era în mod continuu în mâinile meșterului și într-o constantă folosință, prin a cărei folosiri el a făcut tot ceea ce și-a dorit, și și-a arătat arta și îndemânarea sa, în timp ce pe cealaltă a lăsat-o fără folosință și inactivă, niciodată nefiind chemată la a opera, meșterul se părea că nu făcea nimic cu ea și nici nu se folosea de ea în muncile sale; prin urmare, cineva ar trebui să susțină ideea că aceasta care este inutilă și fără de folos ca fiind superioară în natură și valoare față de cea care este implicată în munca sa, prin a cărei mijloace el își dobândește reputația. Un astfel de om, dacă s-ar găsi vreunul de acest gen, ar fi privit drept imbecil și ca unul care nu este în toate mințile. La fel trebuie considerați și aceia care vorbesc despre sine ca fiind spirituali și superiori iar despre Creator afirmând că posedă o natură animală, și să susțină că pentru acest motiv ei vor merge sus, și vor penetra în Pleroma către proprii lor soți (căci, conform spuselor lor, ei înșiși sunt feminini), dar că Dumnezeu [Creatorul] este de o natură inferioară și, prin urmare, rămâne în locul intermediar, în timp ce tot timpul ei nu aduc nicio dovadă despre aceste declarații: căci omul mai bun este dezvăluit de faptele sale, și toate lucrurile au fost făcute de Creator; însă ei, neavând nimic vrednic de rațiune pentru a demonstra că s-au autoprodus, se chinuie sub cea mai mare și mai incurabilă nebunie.
Dacă, totuși, ei se zbat să susțină aceasta, în timp ce toate lucrurile materiale, cum este cerul și întreaga lume care există sub el, au fost într-adevăr formate de către Demiurg, însă cu o natură mult mai spirituală decât acestea – acestea, adică cele ce sunt deasupra cerurilor, cum sunt principatele, puterile, îngerii, arhanghelii, domniile, virtuțiile – au fost produse printr-un proces spiritual de naștere (pe care ei îl declară că ei însiși sunt), apoi, în primul rând, noi dovedim din autoritatea Scripturilor²⁶⁴ că toate lucrurile care au fost menționate, vizibile și invizibile, au fost făcute de un singur Dumnezeu. Căci nu trebuie să ne bazam mai mult pe acești oameni decât pe Scripturi și nici nu ar trebui să renunțăm la declarațiile Domnului, ale lui Moise și a celorlalți profeți, care au proclamat adevărul, și să le dăm acestora crezare, care într-adevăr nu rostesc nimic de vreo natură sensibilă, ci aiuresc în opinii de neconceput. Și, în următorul rând, dacă acele lucruri care sunt deasupra cerurilor au fost într-adevăr făcute prin utilitatea lor, atunci să ne informeze ei despre natura lucrurilor invizibile, să resocotească numărul îngerilor, rangul arhanghelilor, să descopere tainele tronurilor, și să ne învețe diferențele dintre domnii, principate, puteri și virtuți. Însă ei nu pot spune nimic cu privire la ei; prin urmare, aceste lucruri nu au fost create de ei. Dacă, pe de altă parte, acestea au fost create de Creatorul, cum este de fapt și cazul, și sunt de un caracter spiritual și sfânt, atunci rezultă că Cel care a produs ființele spirituale nu este în Sine de o natură animală, și astfel temutul lor sistem de blasfemie este răsturnat.
Căci dacă sunt ființe spirituale în ceruri, despre aceasta declară întreaga Scriptură, chiar și Pavel mărturisește în mod expres că există lucruri spirituale atunci când acesta declară că a fost răpit în al treilea cer²⁶⁵ și, din nou, că a fost dus apoi în paradis, și a auzit cuvinte ce nu se pot rosti care nu sunt îngăduite omului să le rostească. Dar la ce i-a fost aceasta de folos, ori intrarea lui în paradis ori prezumția sa în al treilea cer, din moment ce toate lucrurile încă se află doar sub puterea Demiurgului, dacă, așa cum se aventurează unii să susțină, el a început deja²⁶⁶ să fie un spectator și un ascultător al acelor taine care se afirmă că sunt deasupra Demiurgului? Căci dacă este adevărat că el devenea obișnuit cu acea ordine de lucruri care este deasupra Demiurgului, el nu ar fi rămas în niciun caz în regiunile Demiurgului, și aceasta în așa fel încât să nu cerceteze pe deplin chiar și pe acelea (căci, conform felului lor de vorbire, încă mai stau înaintea lui patru ceruri,²⁶⁷ dacă era pe cale să se apropie de Demiurg, și astfel a privit la toate cele șapte stand dedesubtul lui); însă el putea să admită, poate, că a intrat în locul intermediar, adică, în prezența Mamei, că el să poată primi instrucțiuni din partea ei despre lucrurile din Pleroma. Căci acel om dinlăuntru care era în el, și care vorbea în el, așa cum spun ei, deși invizibil, ar fi putut ajunge nu doar într-al treilea cer, ci chiar mai departe până în prezența Mamei lor. Căci dacă ei susțin că ei înșiși, adică omul lor [dinlăuntru], a ajuns deodată deasupra Demiurgului, și se depărtează către Mamă, cu atât mai mult trebuie să se fi întâmplat același lucru și omului [dinlăuntru] al apostolului; căci Demiurgul nu l-ar fi împiedicat, fiind, așa cum susțin ei, deja supus Salvatorului. Dar dacă a încercat să-l împiedice, efortul ar fi fost în zadar. Căci nu este posibil ca el să se dovedească a fi mai puternic decât providența Tatălui, din moment ce omul interior este invizibil chiar și pentru Demiurg. Însă atunci când el (Pavel) a descris răpirea lui în cel de-al treilea cer ca fiind ceva măreț și preeminent, nu se poate ca acești oameni să se înalțe deasupra celui de-al șaptelea cer, căci cu siguranță că ei nu sunt superiori apostolului. Dacă ei susțin că ar fi mult mai excelenți decât el, să dovedească aceasta prin faptele lor, căci ei nu au pretins vreodată la ceva care [el a descris ca întâmplându-se lui însuși]. Și pentru acest motiv el a adăugat, „Fie că eram în trup sau în afara lui, Dumnezeu știe”,²⁶⁸ ca trupul să nu fie gândit ca fiind un părtaș în acea viziune,²⁶⁹ de parcă ar fi putut participa în acele lucruri pe care le-a văzut și auzit; și nici ca cineva să spună că el nu a putut fi ridicat mai sus datorită greutății trupului său; însă este astfel permis ca și fără de trup să privească tainele spirituale care sunt operațiile lui Dumnezeu, care a făcut cerurile și pământul, și a format omul și l-a pus în paradis, așa încât cei care au ajuns, ca și apostolul, la un grad ridicat de perfecțiune în dragostea lui Dumnezeu să fie spectatorii acestor lucruri.
Această Ființă, prin urmare, a făcut, de asemenea, și lucrurile spirituale a căror spectator a fost făcut apostolul în al treilea cer și a auzit cuvinte de nerostit pentru om, în măsura în care acestea sunt spirituale; și El Însuși acordă²⁷⁰ [daruri] peste cei vrednici după cum preferă El, căci al Lui este paradisul; și El este într-adevăr Duhul lui Dumnezeu, și nu un Demiurg animal, altfel nu ar fi creat niciodată ființe spirituale. Însă dacă el este de fapt de natură animală, atunci să ne informeze aceștia și pe noi de cine au fost făcute lucrurile spirituale. Ei nu au nicio dovadă pe care să o poată oferi decât că aceasta s-a realizat prin travaliul Mamei lor, care se declară că ei sunt aceia. Căci, fără a lua în considerare lucrurile spirituale, acești oameni nu pot crea nici măcar o muscă, sau un țânțar, sau orice alt animal mic și nesemnificativ, fără să ia în considerare acea lege prin care de la început animalele sunt și au fost produse în mod natural de către Dumnezeu – prin depunerea de sămânță în acelea care sunt din aceleași specii. Și nici că s-ar fi făcut ceva doar din Mamă, [căci] ei afirmă că Demiurgul a fost produs de ea, și că el a fost Domnul (autorul) întregii creații. Și tot ei susțin că cel care este Creatorul și Domnul a tot ceea ce s-a făcut este de natură animală, în timp ce ei declară că ei înșiși sunt spirituali – ei, care nici măcar nu sunt nici autorii și nici domnii vreunei lucrări, nu doar a acelor lucruri care sunt străine de ei, ba mai mult acelea din trupurile lor! În plus, acești oameni, care se auto-numesc spirituali și superiori Creatorului, suferă adesea de dureri trupești, din păcate împotriva voinței lor.
Este drept, prin urmare, ca să îi convingem pe aceștia că s-au depărtat destul de adevăr. Căci dacă Salvatorul a format lucrurile care au fost făcute, prin el (Demiurgul), aceasta se dovedește în acest caz că este nu doar inferior ci superior lor, din moment ce el este descoperit a fi formatorul lor; căci și ei au un loc printre lucrurile create. Cum se poate astfel argumenta că acești oameni sunt într-adevăr spirituali, când cel prin care au fost creați ei este de o natură animală? Sau, din nou, dacă El (Creatorul) a făcut toate lucrurile în mod liber (ceea ce este într-adevăr singura presupunere, așa cum am arata în numeroasele argumente despre natura cea mai clară), și prin puterea Sa și le-a aranjat și le-a terminat pe toate, iar voia Sa este substanța²⁷¹ tuturor lucrurilor, atunci se descoperă că doar unul și singurul Dumnezeu care a creat toate lucrurile, care doar el este omnipotent, și Tatăl a tuturor lucrurile din jur și formate, vizibile și invizibile, care pot fi percepute sau nu de simțurile noaste, cerești și pământești, „prin cuvântul puterii Sale”;²⁷² și El a aranjat și a potrivit toate lucrurile prin înțelepciunea Sa, în timp ce El cuprinde toate lucrurile, însă El nu poate fi cuprins de nimeni: El este Formatorul, El este Constructorul, El Descoperitorul, El Creatorul, El Domnul tuturor; și nu este nimeni altul alături de El, sau deasupra Lui, și nici nu are vreo mamă, așa cum aceștia îi atribuie una; nici nu există un al doilea Dumnezeu, după cum și-a imaginat Marcion; nici nu există o Pleroma de 30 de eoni, care s-a dovedit a fi o presupunere deșartă, nici nu există o astfel de ființă ca Bythus sau Proarche, nici că ar fi câteva serii de ceruri, sau o lumină virginală,²⁷³ sau vreun eon fără nume, și de fapt niciuna din aceste lucruri la care au visat aceștia, și toți ereticii. Ci există doar unul și singur Dumnezeu, Creatorul – El care este deasupra fiecărui principat, putere, domnie și virtute: El este Tată, El este Dumnezeu, El Fondatorul, El Făcătorul, El Creatorul, care a făcut aceste lucruri prin Sine, adică, prin Cuvântul și Înțelepciunea Sa – cerurile și pământul, și mările, și lucrurile din ea: El este drept; El este bun; El e cel ce l-a format pe om, a plantat paradisul, a făcut lumea, a dat naștere la potop, cel care l-a salvat pe Noe; El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul celor vii: El e cel pe care îl proclamă lege, cel pe care îl predică profeții, pe care Hristos îl revelează, pe care apostolii l-au făcut de cunoscut²⁷⁴ nouă și în care crede Biserica. El este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos: prin Cuvântul Său, care este Fiul Sau, prin Acesta El este revelat și manifestat pentru toți la care este revelat; [doar] aceia Îl cunosc la care Fiul L-a făcut descoperit. Dar Fiul, coexistent din veșnicie cu Tatăl, din vechime, da, de la început, descoperă întotdeauna pe Tatăl la îngeri, arhangheli, puteri, virtuții, și la toți aceia la care vrea El ca Tatăl să fie revelat.

Capitolul XXXI – Recapitulare și aplicație a argumentelor precedente

Prin urmare, aceia care sunt din școala lui Valentinus fiind răsturnați, întreaga mulțime de eretici este și ea, de fapt, chiar și ruinați. Căci toate argumentele pe care le-am prezentat împotriva Pleromei lor, și cele referitoare la acele lucruri care sunt dincolo de aceasta, arătând cum Tatăl tuturor este limitat și circumscris de ceea ce este dincolo de El (dacă, într-adevăr, este ceva dincolo de El), și despre nevoia absolută [a teoriei lor] de a se exprima din mulți Tați, și multe Plerome, și multe creații ale lumii, începând cu un set și terminând cu un altul, de parcă ar exista de fiecare parte; și că toate [ființele la care se face referire] continuă în domeniile lor și nu se amestecă cu alte, din moment ce nu există de fapt niciun interes și nici vreo părtășie dintre ele; și că nu mai este un alt Dumnezeu al tuturor, ci că acest nume aparține doar Celui Atotputernic – [toate aceste argumente, zic eu], se vor aplica în aceeași manieră împotriva celora care sunt din școala lui Marcion și Simon și Meander, sau oricare altul care, asemenea lor, elimină acea creație cu care noi suntem conectați din Tatăl. Din nou, argumentele pe care le-am folosit împotriva acelora care susțin că Tatăl tuturor cuprinde fără îndoială toate lucrurile, că această creație de care aparținem noi nu a fost formată de El, ci de vreo altă anumită putere, sau de îngerii care nu îl cunoșteau pe Propator, care este încercuit ca un centru de extinderea imensă a universului, la fel cum o pată este pe o haină; când am arătat că aceasta nu este o presupunere probabilă că orice altă ființă decât Tatăl tuturor a format acea creație de care aparținem – aceste argumente identice se vor aplica împotriva urmașilor lui Saturninus, Basilides, Carpocrates, și a restului de gnostici, care exprimă opinii similare. Acele afirmații, din nou, care au fost făcute referitoare la emanații, și eoni, și la [presupusa stare de] degenerare, cât și la caracterul inconsistent al Mamei lor, a răsturnat în mod egal pe Basilides și pe toți aceia care sunt numiți pe nedrept gnostici, care, de fapt, repetă aceleași lucruri dar cu nume diferite, însă la o extindere mami mare decât cei anteriori,²⁷⁵ transferă acele lucruri care stau în afara²⁷⁶ adevărului în sistemul propriei lor doctrine. Remarcile pe care le-am făcut cu privire la numere se vor aplica și acestea împotriva tuturor acelora care denaturează lucrurile ce aparțin adevărului pentru a sprijini un sistem de acest gen. Și tot ceea ce s-a spus referitor la Creator (Demiurgul) pentru a arăta că doar El este Dumnezeu și Tatăl tuturor, și orice remarci s-ar putea face ulterior în următoarele cărți, le aplic împotriva ereticilor în întregime. Cei mai moderați și mai raționali dintre ei îi vei converti și convinge, așa încât să îi poți călăuzi spre a nu mai blasfemia pe Creatorul, Făcătorul, Susținătorul și Domnul lor, și nici pentru a-i atribui Acestuia originea în defect și ignoranță; însă pe cei mai înfocați, teribili și mai iraționali [dintre ei] îi vei îndepărta de la tine, ca să nu mai ai de a face deloc cu vorbăria lor indolentă.
Ba mai mult, vor fi combătuți și aceia care aparțin lui Simon și Carpocrates, și dacă mai sunt și alții de care să se spună că au făcut minuni – care fac ceea ce fac nu prin puterea lui Dumnezeu, sau în legătură cu adevărul, nici pentru bunăstarea oamenilor, ci de dragul distrugerii și de a îndruma greșit omenirea prin intermediul decepțiilor magice, ci cu trucuri universale să atragă astfel după sine un mai mare rău decât bine peste cei care îi cred, referitor la punctul în care ei îi îndrumă greșit. Căci ei nici nu pot da vedere orbilor, nici auz surzilor, și nici să scoată toate felurile de demoni – [niciunul de fapt], decât acelea care sunt trimise în alții de către ei înșiși, dacă pot face așa ceva. Nici nu îi pot vindeca pe cei slabi, sau pe ologi, sau pe paralitici, sau cei ce au alte probleme în alte părți ale trupului, așa cum de fapt s-au făcut multe în ceea ce privește infinitatea trupească. Ei nici nu pot oferi remedii eficiente pentru acele accidente externe care pot avea loc. Și ei sunt așa de departe de a putea să învie un mort, după cum a înviat Domnul, și apostolii prin intermediul rugăciunii, și după cum s-a făcut în mod frecvent în frățietate datorită unor necesități – întreaga biserică din acea localitate specifică a implorat [locuitorii] la post și rugăciune, duhul celui mort s-a reîntors, și el a fost redat ca răspuns la rugăciunile sfinților – aceasta ei nici măcar nu o cred că se poate face, [și susțin] că învierea din morți²⁷⁷ este, pur și simplu, o obișnuință cu acel adevăr pe care ei îl proclamă.
Prin urmare, din moment ce există printre ei influențe de eroare și de îndrumare greșită, și iluziile magice sunt făcute la vederea oamenilor; însă în Biserică, simpatia și compasiunea, statornicia și adevărul pentru ajutorul și încurajarea omenirii nu sunt doar exprimate²⁷⁸ fără plată, dar chiar noi înșine le aducem spre beneficiul altora prin mijloacele noastre; și în măsura în care aceia care sunt vindecați foarte frecvent nu posedă lucrurile pe care le cer ei, ci le primesc de la noi – [din moment ce acesta este și cazul], acești oameni sunt în acest fel dovediți fără îndoială că au rostit lucruri străine de natura divină, de binefacerile lui Dumnezeu, și de toată excelența spirituală. Însă ei sunt în totalitate plini de înșelătorie de orice fel, o inspirație apostată, o lucrătură demonică, și fantasme ale idolatriei, și în realitate sunt predecesorii acelui dragon²⁷⁹ care, prin intermediul înșelătoriei de același fel, va face ca prin coada sa să cadă de la locul lor o treime din stele, și le va arunca la pământ. Aceasta ne îndeamnă pe noi să fugim de ei așa cum am fugi de acesta; și cu cât este mai mare cadrul în care ei își desfășoară [minunățiile lor], cu atât mai multă atenție ar trebui să-i privim, ca fiind înzestrați cu un spirit mai mare de răutate. Dacă va lua cineva aminte la profeția la care am făcut referință, și la practicile zilnice ale oamenilor, va descoperii că maniera lor de acționare este una și aceeași cu cea a demonilor.

Capitolul XXXII – Expunere mai detaliată a doctrinelor ticăloase și blasfemiatoare ale ereticilor

În plus, această părere profană a lor referitor la acțiuni – adică, faptul că aceasta este rezemată de ei pentru a experimenta toate felurile de fapte, chiar și cele mai abominabile – este respinsă de învățătura Domnului, cu care nu numai că curvarul este respins, ci și cel ce vrea să comită adulterul;²⁸⁰ și nu numai că ucigașul este declarat vinovat că a ucis pe altul spre propria sa condamnare, dar și omul care se mânie în inima lui pe fratele său fără nicio cauză: care a poruncit [ucenicilor Lui] nu numai să nu urască pe oameni, ci și să-și iubească dușmanii; și i-a îndemnat nu numai să nu jure fals, ci să nu jure deloc; și nu numai să nu vorbească rău împotriva aproapelui său, ci nici măcar să nu îi spună „Raca” și „nebunule”, declarând că în acest fel ei se află în pericolul flăcărilor iadului; și nu numai să nu lovească, ci atunci când sunt loviți să întoarcă și celălalt obraz [către cei care îi maltratează]; și nu numai să nu refuze la a renunța la proprietatea altora, ci ca și când și al lor ar fi luată, să nu o ceară înapoi de la cei care au luat-o; și nu numai să nu-și rănească aproapele lor, sau să le facă vreun rău, dar atunci când sunt acuzați pe nedrept să fie îndelung-răbdători, și să arate bunătate față de cei [care i-au rănit], și să se roage pentru ei, ca prin pocăință ei să poată fi salvați – ca noi să nu imităm în niciun fel aroganța, pofta și mândria altora. Prin urmare, din moment ce Acela pe care ei îl laudă ca fiind Mama lor, și despre care ei afirmă că ar fi avut un suflet mult mai bun și mai curat decât alții, a poruncit într-adevăr, cu multă sinceritate anumite lucruri să fie făcute ca fiind excelente și bune, și de a se face abținere de la anumite lucruri nu doar în perpetuarea lor actuală, ci și în gândire, care duceau la înfăptuirea lor, ca fiind ticăloase, dăunătoare și abominabile – cum ar putea oare ei să scape de la a fi puși la mărturisire, când ei afirmă că un astfel de Stăpân a fost mult mai întărit [în duh] și mai bun decât alții, și totuși a acordat instrucțiuni în mod manifestat despre un fel absolut opus învățăturii Sale? Și, din nou, dacă nu exista astfel de lucruri ca binele și răul, dar că unele lucruri ar fi declarate neprihănite, iar altele murdare, doar în opinia umană El nu s-ar fi exprimat niciodată astfel în învățătura Sa: „Cei neprihăniți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor”;²⁸¹ dar El va trimite pe cei nelegiuiți și cei ce nu fac faptele neprihănirii „în focul cel veșnic, în care viermele lor nu moare, și focul ei nu se stinge.”²⁸²
Atunci când ei continuă să susțină că este greoi pentru ei să aibă astfel de experiență²⁸³ de muncă și comportament, așa încât, dacă ar fi posibil, realizarea tuturor în cadrul unei singure manifestări în această viață, ei ar trece [deodată] la starea de perfecțiune, când ei nu sunt, prin niciun fel de șansă, găsiți că se luptă să facă acele lucruri care necesită virtute și sunt harnici, glorioși și îndemânatici,²⁸⁴ lucruri care sunt la rândul lor aprobate în mod universal ca fiind bune. Căci dacă este necesar să treacă prin orice fel de muncă și de operație, ei ar trebui să învețe, în primul rând, toate artele: toate [zic eu], fie că se referă la teorie sau la practică, fie că sunt obținute prin lepădare de sine, sau sunt rezultate al muncii, ale exercițiului și ale perseverării; ca de exemplu, fiecare fel de muzică, aritmetică, geometrie, astronomie, și toate asemenea lor care sunt în căutarea celor intelectuali: apoi, din nou, întregul studiu al medicinii, și cunoștința platelor, pentru a deveni obișnuiți cu acele lucruri care sunt pregătite pentru sănătatea omului; arta pictării și a sculptării, a lucrărilor în marmură și în alamă, și a artelor înrudite: ba mai mult, [ei trebuie să studieze] tipul de muncă al fiecărei țări, arta veterinară, ocupațiile pastorale, diferitele feluri de munci de îndemânare, despre care se spune că invadează întregul cerc de exercitare [umană]; din nou, acelea legate de viața maritimă, exercițiile gimnastice, vânătoarea, aptitudinile militare și regești, și cât de multe ar mai exista, din care ei nu ar putea învăța a zecea sau chiar a o mia parte, cu cea mai mare îndemânare, în tot cursul vieții lor. Adevărul e că ei nu se încumetă să învețe nimic din acestea, deși ei susțin că aceasta este rezemată de ei de a avea experiențe de acest fel de muncă, dar, întorcându-se la voluptate și poftă, și acțiuni abominabile, ei stau condamnați de sine atunci când sunt încercați de propria lor doctrină. Căci, din moment ce ei sunt destituiți de toate acele [virtuți] care au fost menționate, ei vor ajunge [din necesitate] în distrugerea focului. Acești oameni, în timp ce se laudă că Isus este Stăpânul lor, rivalizează de fapt filozofia lui Epicur și indiferența cinicilor, [numindu-L pe Isus Stăpânul lor], care nu numai că și-a întors ucenicii Săi de la fapte murdare, ci și de la cuvinte și gânduri [murdare], așa cum am arătat deja.
Din nou, în timp ce ei susțin că ei au suflete din aceeași sferă ca cea a lui Isus, și că sunt asemenea Lui, uneori chiar susținând că sunt superiori; în timp ce [afirmă că au fost] produși, ca El, pentru reprezentația faptelor care au tendința de a beneficia și stabili omenirea, ei sunt descoperiți că nu fac nimic de același fel [cu acțiunile Lui], și nici nu pot fi puși în comparație cu ele în vreun fel. Și dacă ei au realizat într-adevăr ceva [remarcabil] prin intermediul magiei, ei se luptă [în acest fel] plin de viclenie să îndrume greșit pe oameni, din moment ce ei nu acordă niciun beneficiu real sau binecuvântare peste cei despre care ei declară că își exercită puterea [supranaturală]; dar, prin a duce la iveală niște simpli băieți²⁸⁵ [ca subiecte pe care să practice aceștia], înșelându-le vederea, în timp ce ei expun fantasme care se încheie instantaneu, care nu țin nici măcar un moment,²⁸⁶ ei sunt dovediți că sunt, nu ca Isus Domnul nostru, ci ca Simon magul. Este sigur,²⁸⁷ de asemenea, din faptul că Domnul a înviat din morți a treia zi, și s-a arătat ucenicilor Săi, și care în văzul lor a fost ridicat la cer, pentru ca în măsura în care acești oameni mor, și nu învie, nici nu se arată la cineva, ei sunt dovediți că posedă suflete care nu sunt deloc similare cu cel al lui Isus.
Totuși, dacă ei susțin că și Domnul a făcut astfel de lucrări doar ca aparență, o să-i ducem la scrierile profetice, și o să le dovedim că lucrurile au fost astfel²⁸⁸ prezise despre el, și că au avut loc fără îndoială, și că El este Fiul lui Dumnezeu. Din acest motiv, aceia care sunt într-adevăr ucenicii Săi, primind har de la El, fac în numele Lui [miracole], pentru a promova bunăstarea altor oameni, conform darului pe care fiecare l-a primit de la El. Căci unii într-adevăr alungă demoni, astfel că aceia care au fost în acest fel curățați de duhuri rele cred în mod frecvent atât [în Hristos] cât și se unesc cu Biserica. Alții au o preștiință a lucrurilor viitoare: ei au viziuni și rostesc expresii profetice. Alții însă vindecă pe bolnavi prin punerea mâinilor peste ei, și acestei sunt făcuți bine. Da, chiar mai mult, după cum am mai spus, morții chiar au fost înviați și au rămas²⁸⁹ printre noi mulți ani. Și ce altceva aș mai putea spune? Nu e posibil să numim numărul de daruri pe care Biserica, [împrăștiată] fiind în întreaga lume, le-a primit de la Dumnezeu, în numele lui Isus Hristos, care a fost crucificat în timpul lui Pilat Pontius, și pe care ea le exercită zi de ei pentru beneficiul neamurilor, nu prin a practica decepția asupra cuiva sau luarea vreunei plăți²⁹⁰ de la ei [datorită unor astfel de interpuneri miraculoase]. Căci după cum ea a primit fără bani²⁹¹ de la Dumnezeu, în același mod să slujească aceasta [pe alții].
Ea nu face nimic prin intermediul invocațiilor angelice,²⁹² sau prin incantații, sau orice alt fel de artă ticălos de curioasă; dar, prin a-și îndrepta rugăciunile către Domnul, care a făcut toate lucrurile, într-un duh curat, sincer și neprefăcut, și prin a chema numele Domnului Isus Hristos, ea a fost obișnuită să facă²⁹³ minuni pentru avantajul omenirii, și nu să-i ducă în eroare. Prin urmare, dacă numele Domnului nostru Isus Hristos mai conferă și acum beneficii [asupra oamenilor], și vindecă pe deplin și în mod eficient pe toți aceia care cred oriunde în El, și nu pe acel Simon sau Menander, sau Carpocrates, sau un oricare altul, acesta manifestă acest lucru. Atunci când El a fost făcut om, El a avut părtășie cu propria Sa creație, și²⁹⁴ a făcut toate lucrurile prin puterea lui Dumnezeu, conform voii Tatălui tuturor, așa cum au prezis prorocii. Dar ce erau aceste lucruri vor fi descrise în tratarea dovezilor descoperite în scrierile profetice.

Capitolul XXXIII – Absurditatea doctrinei transmigrației sufletelor

Putem distruge doctrina lor despre transmigrația din trup în trup prin acest fapt, că sufletele nu își amintesc nimic despre evenimentele care au avut loc în stările lor anterioare de existență. Căci dacă ele au fost trimise cu acest obiect, ca ele să aibă tot felul de experiențe de acest gen, ele vor trebui din necesitată să rețină o memorie a acelor lucruri care au fost realizate anterior, ca ele să poată completeze pe acelea în care ele erau încă deficiente, și nu prin planarea din totdeauna, fără întrerupere, în jurul acelorași căutări, să-și irosească munca mizerabilă în zadar (căci simpla uniune a trupului [cu un suflet] nu ar putea stinge în totalitate memoria și contemplarea acelor lucruri care au fost experimentate anterior²⁹⁵), și în special în timp ce ele vin [în lume] pentru acest scop. Căci în timp ce trupul este adormit și se odihnește, orice lucruri pe care sufletul le vede și le face într-o viziune, recolectând multe dintre aceste, el le comunică trupului; și atunci când cineva se trezește, poate după o perioadă lungă de timp, el spune ceea ce a văzut într-un vis, astfel că fără îndoială că el își va aduce aminte de acele lucruri care le-a făcut înaintea de a intra în acel trup specific. Căci ceea ce se vede pentru o scurtă perioadă de timp, sau care a fost conceput simplu într-o fantasmă, și doar de către suflet, prin intermediul unui vis, despre aceasta își amintește când este unit cu trupul, și fiind dispersat prin toate membrele, cu atât mai mult acesta își va aminte de acele lucruri ce au legătură cu locul în care a stat pentru un timp mai lung, chiar și în cadrul unei vieți anterioare.
Cu referire la aceste obiecții, Plato, anticul atenian, care a fost și primul²⁹⁶ care a introdus această opinie, atunci când nu le-a putut evita, a inventat [noțiunea] unui pahar de uitare, imaginându-și în acest fel că ar putea scăpa de acest fiu al dificultății. El nu a atentat la niciun fel de dovadă [a presupunerii lui], ci a replicat dogmatic [față de obiecția pusă la îndoială], că atunci când sufletele intră în această viață, ele sunt făcute să bea din uitare de acel demon care le veghează intrarea lor [în lume], înainte de a afecta vreo intrare în trupurile [către care au fost desemnate lor]. El scapă din vedere că, [astfel vorbind] a căzut într-o perplexitate și mai mare. Căci paharul uitării, după ce este băut, poate șterge memoria tuturor faptelor care au fost făcute, cum se poate, o, Platon, ca tu să obții cunoașterea acestui fapt (din moment ce sufletul tău este acum în trup), că, înainte de a intra în trup, acesta a fost făcut să bea de către demon un drog care i-a provocat uitarea? Căci dacă tu ai vreo memorie a demonului, și a paharului, și a intrării [în viață], ar trebui ca și tu să fi obișnuit cu alte lucruri; dar dacă, pe de altă parte, ești ignorant de el, atunci nu este niciun adevăr în istorie despre demon, nici despre paharul uitării pregătit cu artă.
Iarăși, în contradicție cu cei ce afirmă că trupul în sine este drogul uitării, se poate face următoarea observație: Cum se face dar că orice vede sufletul prin propria sa utilitate, atât în vise cât și prin reflectarea sau exercitarea sinceră a minții, în timp ce trupul este pasiv, acesta își amintește și le spune vecinilor săi? Dar, din nou, dacă trupul în sine ar fi fost [cauza] uitării, atunci sufletul care există în trup nu și-ar putea aminti nici măcar acele lucruri care au fost percepute cu mult timp în urmă prin intermediul ochilor sau al urechilor; dar de îndată ce ochiul s-a întors de la lucrurile la care a privit, memoria acestora ar fi fără îndoială distrusă. Căci sufletul, în timp ce există în fiecare [caz] al uitării, nu ar fi putu avea nicio cunoștință despre nimic altceva decât de acel lucru pe care l-ar fi văzut la momentul prezent. Atunci cum ar putea acesta să fie obișnuit cu lucrurile divine și să rețină o memorie a lor în timp ce există în trup, din moment ce, așa cum susțin ei, trupul în sine este [cauza] uitării? Chiar și profeții, atunci când erau pe pământ, și-au reamintit la fel, la întoarcerea la starea originală a minții lor,²⁹⁷ de oricare lucru pe care l-au văzut sau auzit din punct de vedere spiritual despre obiectele cerești, și le-au relatat altora. Trupul, prin urmare, nu cauzează sufletul să uite acele lucruri care au fost mărturisite din punct de vedere spiritual; sufletul însă învață trupul și îi împărtășește acestuia viziunea spirituală de care a beneficiat.
Căci trupul nu este posedat de o putere mai mare decât sufletul, din moment ce primul este inspirat și vitalizat, și crescut și susținut de cel din urmă; dar sufletul posedă²⁹⁸ și domnește peste trup. Acesta este fără nicio îndoială întârziat în viteza sa, în exact aceeași proporție în care trupul împărtășește mișcarea sa; însă aceste nu își pierde niciodată cunoștința care îi aparține de fapt. Căci trupul poate fi comparat cu un instrument, însă sufletul este posedat de rațiunea unui artist. Prin urmare, la fel cum artistul găsește ideea unei lucrări că răsare imediat în mintea sa, dar că o poate desfășura doar prin intermediul unui instrument, datorită dorinței de flexibilitate perfectă în domeniul acționat, și astfel rapiditatea operării sale mintale fiind amestecată cu acțiunea înceată a instrumentului, dă naștere unui fel moderat de mișcare [față de sfârșitul contemplat]; în aceeași măsură sufletul, fiind amestecat cu trupul de care aparține, este într-o anumită măsură împiedicat, rapiditatea sa fiind amestecată cu încetineala trupului. Astfel, și atunci când comunică alte lucruri cu trupuri, acest nici nu pierde cunoașterea lor și nici memoria acelor lucruri care au fost mărturisite.
Prin urmare, dacă sufletul nu-și amintește nimic²⁹⁹ despre ceea ce a avut loc într-o formă anterioară de existență, dar are o percepție a acelor lucruri care sunt aici, rezultă că acesta nu a existat niciodată în alte trupuri, și nici lucrurile de care nu are nicio cunoștință n-au fost lucruri cunoscute la care nu poate contempla [acum din punct de vedere mintal]. Dar după cum fiecare își primește trupul după lucrarea îndemânatică a lui Dumnezeu, în același fel își deține sufletul. Căci Dumnezeu nu este așa de sărac sau destituit în resurse încât să nu poată conferi un suflet adecvat fiecărui trup individual, la fel cum El îi dă acestuia caracterul său special. Și, prin urmare, atunci când numărul [gândit] este complet, [acel număr] pe care El l-a predeterminat în sfatul Său, toți aceia care au fost înscriși pentru viața [veșnică] vor învia, având propriile lor trupuri, și propriile lor suflete, duhuri, în care ei i-au fost pe plac lui Dumnezeu. Aceia, pe de altă parte, care sunt vrednici de pedeapsă, vor merge în ea, și aceștia avându-și propriile lor suflete și trupuri în care ei au stat aparte de harul lui Dumnezeu. Ambele clase vor înceta atunci să la a naște și a mai fi născute, de la a se căsători și a da în căsătorie; așa că numărul omenirii, corespunzând cu cel al pre-ordinării lui Dumnezeu, fiind completate, să poată realiza schema formată de Tatăl.³⁰⁰

Capitolul XXXIV – Sufletele pot fi recunoscute în stare separată și sunt nemuritoare deși odată ele au avut un început

Domnul a învățat cu o deplină plinătate că sufletele nu numai că continuă să existe, nu prin trecerea din trup în trup, ci că ele își păstrează aceeași formă³⁰¹ [în starea lor separată] pe care trupul a avut-o în care ele au fost adaptate, și că ele își amintesc faptele pe care le-au făcut în această stare de existență și din care au încetat acum – în acea narațiune care este înregistrată cu referire la omul bogat și Lazăr care a găsit alinare în sânul lui Avraam. În această relatare El afirmă³⁰² că Dives l-a cunoscut pe Lazăr după moarte, ca și Avraam, și că fiecare dintre aceste persoane au continuat în poziția lor adecvată, și că [Dives] a cerut ca Lazăr să fie trimis să-l răcorească – [Lazăr], la care acesta nici măcar nu i-a acordat [anterior] nici măcar firmiturile de la masa sa. [El ne spune] și despre răspunsul dat de Avraam, care era obișnuit nu numai cu ceea ce făcea referire la sine, ci și la Dives, și că se bucura de cei care nu-și doreau să ajungă în acel loc de chin dacă credeau în Moise și în profeți, și să primească³⁰³ predicarea despre Acela care avea³⁰⁴ să învie din morți. Deci, prin aceste lucruri este declarat simplu că sufletele continuă să existe și că nu trec de la un trup la altul, că ele dețin forma unui om, ca ele să fie recunoscute, și rețin memoria acelor lucruri din lumea aceasta; ba mai mult, că darul de profeție era deținut de Avraam, și că fiecare clasă de suflete primește o locuință după merit, chiar înainte de judecată.
Dar dacă vreo persoană în acest timp susține că aceste suflete, care au început să existe doar cu ceva timp în urmă, nu pot dura pentru o perioadă lungă de timp, ci că ele trebuie, pe de-o parte, ori să fie nenăscute, pentru a fi nemuritoare, sau dacă au avut un început în calea generării, ca ele să moară odată cu trupul – aceștia să învețe că doar Dumnezeu, care este Domnul tuturor, este fără început și fără de sfârșit, fiind adevărat și din totdeauna același, și că rămâne întotdeauna aceeași Ființă de neschimbat. Dar toate lucrurile care purced din El, pentru orice lucru ar fi fost ele făcute, și sunt făcute, își primesc într-adevăr propriul lor început de generație, și pe această bază sunt inferioare Aceluia care le-a format, în măsura în care aceste nu sunt nenăscute. Cu toate acestea ele indură și își extind existența într-o serie lungă de ani în conformitate cu voia lui Dumnezeu Creatorul lor; astfel că El le permite acestora ca ele să fie astfel formate la început, și ca mai apoi să poată exista.
Căci la fel ca cerul care este deasupra noastră, firmamentul, soarele, luna, restul stelelor, și toată grandoarea lor, deși ele nu au avut o existență anterioară, au fost aduse în existență, și continuă de-o lungă perioadă de timp conform voii lui Dumnezeu, la fel este cu oricine care crede astfel despre suflete și duhuri și, de fapt, referitor la toate lucrurile create, prin niciun mod nu va fi dus în rătăcire, în măsura în care toate lucrurile care au fost făcute au avut un început atunci când acestea au fost formate, dar trăiesc atâta timp cât vrea Dumnezeu ca ele să aibă o existență și o continuitate. Duhul profetic aduce mărturie referitor la aceste opinii, atunci când El declară că „El a rostit și ele au fost făcute; a poruncit și ele au fost create: El le-a așezat pentru totdeauna, da, din veci în veci.”³⁰⁵ Și din nou, El vorbește astfel despre mântuirea omului: „El ti-a cerut viață, și Tu i-ai prelungit lungime zilelor din veci în veci”;³⁰⁶ indicând că este Tatăl tuturor cel care acordă durată din veci în veci pentru cei ce sunt mântuiți. Căci viața nu reiese din noi, și nici din propria noastră natură, ci este acordată conform harului lui Dumnezeu. Și, prin urmare, cel care va păstra viața încredințată lui, și îi va mulțumi Aceluia care i-a dat-o, va primi și lungime de zile din veci în veci. Dar cel ce o va respinge, și se va dovedi drept nemulțumitor față de Făcătorul său, în măsura în care el a fost creat și nu l-a recunoscut pe Acela care i-a acordat [acest dar], se lipsește de [privilegiul] continuității din veci în veci.³⁰⁷ Și, pentru acest motiv, Domnul a declarat acelora care i s-au arătat nemulțumiți următoarele: „Dacă nu ați fost credincioși în cele mai mici, cum ați putea fi în cele mari?”³⁰⁸ indicând că aceia care în această viață scurtă s-au arătat nemulțumiți Lui, pe drept nu vor primi de la El lungime de zile din veci în veci.
Dar la fel cum trupul animal nu este în sine sufletul, totuși acesta are părtășie cu sufletul atâta timp cât vrea Dumnezeu; așa că sufletul în sine nu este viață,³⁰⁹ ci participă în acea viață încredințată lui de Dumnezeu. În aceeași măsură declară și cuvântul profetic referitor la primul om format că „a devenit un suflet viu”,³¹⁰ învățându-ne că prin participarea vieții sufletul devine viu; așa că sufletul, și viața pe care o deține trebuiesc înțelese ca fiind existențe separate. Atunci când Dumnezeu acordă viață și durată perpetuă, se întâmplă că chiar și sufletele care nu au existat anterior vor trăi pe viitor [pentru totdeauna], din moment ce Dumnezeu a dorit ca acestea să trăiască cât și să continue în existență. Căci voia lui Dumnezeu ar trebui să guverneze și să domnească în toate lucrurile, în timp ce toate lucrurile care sunt supuse Lui, sunt în supunere și devotate față de serviciul Său. Până aici, deci, dați-mi voie să vorbesc despre crearea și durata continuă a sufletului.

Capitolul XXXV – Respingerea lui Basilides și a opiniei că profeții au rostit prezicerile lor sub inspirația altor dumnezei

În plus, adițional la ceea ce s-a spus, Basilides va găsi drept necesar, conform propriilor sale principii, să susțină nu numai că există 365 de ceruri făcute în succesiune unul de către altul, dar că o mulțime imensă și nenumărată de ceruri a fost din totdeauna în procesul de facere, și sunt făcute și vor continua să fie făcute, așa încât formarea cerurilor de acest gen să nu înceteze niciodată. Căci dacă din efluxul³¹¹ primului cer al doilea a fost făcut în asemănarea cu el, al treilea după al doilea, și așa mai departe, atunci rezultă că din efluxul cerului nostru, pe care el îl denumește ca fiind ultimul, un altul să se formeze asemenea lui, și din acesta un al treilea; astfel ei nu vor înceta niciodată, ori procesul de eflux din acele ceruri care au fost deja făcute, sau manufacturarea altora ceruri [noi], însă operația trebuie să meargă ad infinitum, și să dea naștere la un număr de ceruri care vor fi în totalitate nedefinite.
Restul acelora care sunt denumiți în mod fals gnostici, care susțin că profeții și-au rostit profețiile sub inspirația a diferiți dumnezei, se va răsturna cu ușurință prin acest fapt, că toți profeții au proclamat un singur Dumnezeu și Domn, însăși Făcătorul cerului și al pământului și al lucrurilor de pe el, în timp ce ei au anunțat pe lângă toate acestea venirea Fiului Său, după cum voi demonstra din însăși Scripturi, în cărțile care vor urma.
Dacă, totuși, vreun subiect care, în limba ebraică, apare în Scripturi ca expresii diverse [pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu], cum sunt Sabaoth, Elo&eumlaut, Adonai, și altele asemenea lor, cei ce se sforțează să dovedească din acestea că există puteri diferite și dumnezei, să învețe astfel de persoane că expresiile de acest gen sunt doar enunțări și apelative al uneia și aceeași Ființă. Căci termenul elo-eumlaut; din limba iudaică îl denotă pe Dumnezeu, în timp ce eloÃeim³¹² și eloÃeuth din limba ebraică înseamnă „acela care cuprinde (conține sau stăpânește) toate lucrurile”. Cât despre apelativul adonai, uneori acesta denotă ceea ce are un nume³¹³ și admirabil; însă alteori, când litera daleth din ea este dublă, și cuvântul primește un sunet inițial³¹⁴ gutural – adică Addonai – [acesta înseamnă] „Unul care leagă și separă uscatul de apă”, ca apele să nu afunde ulterior³¹⁵ uscatul. În aceeași manieră, de asemenea, sabaoth,³¹⁶ atunci când este scris cu un omega grecesc în ultima silabă [Sabaoµth], denotă „un agent voluntar”; dar când este scris cu un omicron grecesc – ca de exemplu Sabaoáãth – acesta exprimă „primul cer”. În același fel, de asemenea, cuvântul jaoÃth,³¹⁷ atunci când ultima silabă este lungită și aspirată, denotă „o măsură predeterminată”; dar atunci când este scrisă scurt de litera grecească omicron, adică jaoèth, aceasta înseamnă „unul care pune răul pe fugă”. Toate celelalte expresii în același fel arată clar³¹⁸ titlul uneia și aceleiași Ființe; ca de exemplu (în engleză),³¹⁹ Domnul Puterilor, Tatăl tuturor, Dumnezeu Atotputernic, Cel Preaînalt, Creatorul, Făcătorul, și altele asemănătoare. Acestea nu sunt numele și titlurile unei succesiuni de ființe diferite, ci a uneia și aceleiași, prin care singurul Dumnezeu și Tată este revelat, El care cuprinde toate lucrurile și acordă tuturor avantajul existenței.
Acum, că predicarea apostolilor, învățătura autoritară a Domnului, prezicerile profeților, rostirile dictate de apostoli,³²⁰ și ajutorul legii – din care toate îl laudă pe una și aceiași Ființă, Dumnezeul și Tatăl tuturor, și nu multe ființe diverse, și niciuna care își derivă substanța sa din diferiți dumnezei și puteri, ci care [declară] că toate lucrurile [au fost făcute] de unul și același Tată care cu toate acestea adaptează aceste lucrări naturilor și tendințelor celor materiale cu care are de a face, lucruri invizibile și vizibile, și, pe scurt, toate lucrurile care au fost făcute [au fost create] nici prin îngeri, nici prin altă putere, ci doar de Dumnezeu, Tatăl – sunt toate în armonie cu afirmațiile noastre, despre care, cred eu, că s-a demonstrat suficient, în timp ce prin greutatea acestor argumente s-a arătat că există doar un singur Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor. Dar ca să nu fiu învățat să evit acele serii de dovezi care pot fi derivate din Scripturi de Domnul (din moment ce, într-adevăr, aceste Scripturi proclamă mult mai clar și mai evident acest punct), voi scrie, spre beneficiul acelora care nu aduc o minte depravată ca dovadă, o carte specială la Scripturile la care m-am referit, care îi va conduce afară [și le va explica], după cum voi expune clar din acele dovezi Scripturale divine pentru a [satisface] pe toți iubitorii adevărului.³²¹