Discursul lui Tațian adresat grecilor
[110-172 d.Hr.]
Notă introductivă la Tațian Asirianul
[tradusă de J. E. Ryland]
Prima mea intenție a fost să îi fac acestui autor o simplă anexă către conducătorul său, Iustin Martirul; deoarece el stă într-o poziție ambiguă, ca fiind jumătate Părinte și jumătate eretic. Se pare că ceea ce este bun la el s-a datorat în mare parte învățăturii și influenței lui Iustin. Cineva ar putea să creadă că despărțirea sa, în declinul vieții, este atribuită infirmității minții și trupului; ascetismul său sever a sprijinit gândul său caritabil. Multele exemple ale slăbiciunii umane, pe care experiența de veacuri i-a învățat pe creștini să o privească mai degrabă cu compasiune decât cu condamnare, trebuie să fie atribuite fără îndoială aberației mintale și decăderii. Creștinii timpurii nu au învățat această lecție; căci, din punct de vedere social, nici Iudaismul și nici Păgânismul nu au renunțat în întregime la influența lor lipsită de afecțiune asupra minții lor. Pe lângă aceasta, înalta lor prețuire a disciplinei, ca o condiție esențială a instinctului de autoconservare în mijlocul focului disprețului și al urii înconjurătoare, i-a condus spre practicarea, probabil prea severă asupra delicvenților, a ceea ce ei au executat adesea în mod eroic asupra lor înșiși, – amputarea mâinii scandaloase, sau scoaterea ochiului rău.
În lucrarea lui Tațian, un alt asirian urmărește Steaua Betleemului, de la Eufrat la Tigru. Evenimentele insuficiente ale acestei istorii personale sunt suficient de detaliate de către traducător, în Nota introductivă. Lui îi datorăm povestea agreabilă a convertirii sale de la păgânism. Dar cred că este important să calificăm impresiile pe care traducerea ar putea să o lase asupra minții studentului, de o mai mare simpatie cu partea mai bună a caracterului său, și o afirmație mai corectă asupra marilor sale servicii aduse Bisericii noi născute.
Operele sale, care au fost foarte numeroase, au pierit, ca un rezultat al căderii sale de la ortodoxie. Acordați-i lui credit pentru Diatessaron, al cărei nume este o mărturie prețioasă pentru cele Patru Evanghelii, având recunoașterea bisericilor primitive. Aceasta este pierdută, împreună cu „un număr infinit” de alte lucrări pe care Sf. Jerome si le-a atribuit lui. Toată cinstea pentru acest maestru timpuriu al armoniei pentru o astfel de lucrare; și haideți să credem, împreună cu Mill și alte autorități savante, că, dacă Eusebiu ar fi văzut munca pe care o critică, s-ar fi exprimat mai amabil în privința ei.
Știm deja ceva despre Tațian, din paginile melancolice ale lui Ireneu. Theodoret nu găsește nicio altă greșeală în Diatessaron, decât omiterea de către aceasta a genealogiilor, pe care probabil nu le-a putut armoniza cu niciuna din teoriile sale. Erorile în care a căzut în bătrânul său înger au fost atât de absurde, și atât de contrare doctrinei și disciplinei Bisericii, încât el nu a putut fi tolerat ca fiind unul dintre cei credincioși, fără a oferi păgânilor teritorii noi pentru calomniile ticăloase cu care ei i-au asaltat întotdeauna pe creștini. În același timp, haideți să reflectăm la faptul că această cădere a lui ar trebui să fie atribuită ideilor extravagante ale encratiei, care este un precept al Evangheliei, și care, o silă de ororile păgâne i-a condus pe mulți dintre ortodocși să o practice cu o intransigență extremă. Și aici este locul să spunem, odată pentru totdeauna, că figura lui Ilie pe Muntele Carmel și cea a lui Ioan Botezătorul în pustie, aprobate de învățăturile Domnului nostru, dar moderate, ca o lecție pentru alții, prin propriul său exemplu de sfințenie dar mai puțin auster, justifică Biserica timpurie în a face loc pentru cele două clase de creștini care s-au întâlnit întotdeauna în religia sinceră, și care se pare că au justificarea lor în constituția fundamentală a naturii umane. Trebuie să fie oameni ca Sf. Pavel, care trăiesc în lume, dar nu sunt din ea; și trebuie să fie și oameni la Botezătorul, despre care lumea va spune: „are un drac”. În mod minunat, catolicii timpurii erau ghidați între stânci și vâltori, în curentul îngust al Evangheliei; și întotdeauna Sfântul Duh de sfat și tărie a fost păzitorul lor, în mijlocul încercărilor și ispitelor lor îngrozitoare. Aceasta trebuie să sugereze fiecărei minți cugetătoare, cea mai profundă recunoștință. Pentru a conserva encratia evanghelică și pentru a restrânge ascetismul fanatic, spiritul creștinilor timpurii era așa cum este el descris în etica lui Hermas. Dar malaria îngrozitoare a montanismului se ridica precum se ridică o ceață în mocirlă, și era destinată să-și lase amprenta sa permanentă asupra creștinătății vestice; „interzicând căsătoria, și poruncind abstinența de la carne”. Autorul nostru, vai, a întins oul pe care l-a clocit Tertulian, și a inventat termeni pe care marele autor le-a ridicat la cea mai mare putere; căci el a fost mai degrabă ucenicul lui Tațian decât a frigienilor, deși ei au aprins focul său ciudat. După Tertulian, întreaga temă a căsătoriei a fost încurcată cu sofisme, care de atunci au aderat la bisericile latine, și au introdus cele mai corozive rezultate în lucrurile vitale ale indivizilor și ale națiunilor. Southey sugerează faptul că în Comuniunea Romană, John Wesley ar fi fost adaptat cu scopul deplin datorită geniului său, și a fost canonizat ca un sfânt, în timp ce mama sa anglicană nu a avut niciun loc pentru el.2 Dar, pe de altă parte, să ne reflectăm la faptul că în timp ce Roma nu a fost un loc potrivit pentru Wiclif și Hus, sau Jerome of Prague, ea a folosit, a glorificat și a canonizat mulți fanatici a căror erori au fost mult mai dezonorante decât cele ale lui Tațian și ale Tertulian. De fapt, ea a utilizat și a beatificat acești oameni foarte entuziaști, care s-au ridicat în Epoca Mijlocie, pentru a uni prostiile lor cu extravaganța egală în persecutarea Albigenilor, în timp ce au mărit ascendența papală.
Am mărit ambiguitatea caracterului lui Tațian având un interes melancolic, deoarece voi utiliza puțin aceste note, în redactarea singurei sale lucrări care a supraviețuit, accentuată de Eusebiu ca fiind capodopera sa. Am citit-o cu simpatie, admirație și cu dorința de a învăța. Mi-a plăcut satira sa caustică referitoare la păgânism, sfidarea sa Paveliană tuturor filozofiilor în afară de cea a Evangheliei, trimiterea sa mișcătoare la propriile sale experiențe, și strălucita sa explicație a inocenței creștine și a propriei sale emancipări din ademenirile unei lumi înșelătoare și trecătoare. Pe scurt, simt că Tațian merită o redactare critică, în original, cu mâna și inima unui expert care poate aprecia în întregime meritele sale, și relațiile sale cu creștinismul primitiv.
Următorul text este Introducerea originală.
Aflăm din mai multe surse că Tațian era un asirian, dar nu știm nimic foarte precis cu privire la timpul și locul unde s-a născut. Epiphanius (Haer, xlvi.) afirmă că el era nativ din Mesopotamia; și noi deducem din alte fapte constatate cu privire la el, că el a înflorit cam pe la mijlocul celui de-al doilea secol. El a fost la început un student nerăbdător al literaturii păgâne, și se pare că a fost devotat în special cercetărilor în filozofie. Dar el nu a găsit nicio satisfacție în tulburătoarele labirinturi ale speculației grecești, în timp ce a devenit pe deplin dezgustat de ceea ce a păgânismul i-a prezentat lui sub numele de religie. În aceste circumstanțe, el a întâlnit cu bucurie cărțile sacre ale creștinilor, și a fost puternic atras de puritatea principiilor morale pe care acestea le inspirau, și de mijloacele eliberării de sub sclavia păcatului pe care acestea le dezvăluiau. Se pare că el a îmbrățișat creștinismul la Roma, unde a devenit familiar cu Iustin Martirul, și i-au plăcut indicațiile acelui învățător eminent al Evangheliei. Din nefericire, după moartea lui Iustin, Tațian a căzut sub influența ereziei gnostice, și a găsit o sectă ascetă care, din pricina principiilor rigide pe care le profesa, se numea secta Encratiților, adică secta „Autocontrolului” sau a „Stăpânilor proprii”. Mai târziu, Tațian s-a stabilit în Antiohia, și a dobândit un număr însemnat de ucenici, care au continuat după moartea lui să fie deosebiți prin practica acelor rigurozități pe care el le-a impus. Se presupune că secta Encratiților s-a înființat în anul 166 d.Hr. și se pare că Tațian a murit cu câțiva ani mai târziu după aceea.
Singura operă existentă a lui Tațian este Discurs pentru greci. Aceasta este cea mai generoasă și cea mai directă expunere a enormităților păgâne. Se spune că mai multe opere au fost compuse de Tațian; și dintre acestea este menționată în mod special Diatessaron, sau Armonia celor patru Evanghelii. Opiniile sale gnostice l-au condus să excludă din narațiunea continuă a vieții Domnului nostru oferită în această lucrare, toate pasajele care afirmă încarnarea și adevărata umanitate a lui Hristos. Fără a ne opune acestui defect, nu putem să nu regretăm pierderea acestei armonii timpurii a Evangheliei; dar titlul exact pe care l-a purtat este important, prin faptul că arată că cele Patru Evanghelii, și numai acestea, erau considerate autoritare la mijlocul secolului al II-lea.
Discursul lui Tațian adresat grecilor
Capitolul I. Grecii pretind fără niciun motiv invenția artelor
Capitolul II. Viciile și erorile filozofilor
Capitolul III. Ridiculizarea filozofilor
Capitolul IV. Creștinii se închină numai lui Dumnezeu
Capitolul V. Doctrina creștinilor cu privire la crearea lumii
Capitolul VI. Credința creștinilor în înviere
Capitolul VII. Căderea omului
Capitolul VIII. Demonii păcătuiesc printre oameni
Capitolul IX. Ei dau naștere superstițiilor
Capitolul X. Ridiculizarea divinităților păgâne
Capitolul XI. Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voințe
Capitolul XII. Cele două feluri de duhuri
Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului
Capitolul XIV. Demonii vor fi pedepsiți mai sever decât oamenii
Capitolul XV. Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt
Capitolul XVI. Expunerea zadarnică a puterii de către demoni
Capitolul XVII. Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor
Capitolul XVIII. Ei înșală în loc să vindece
Capitolul XIX. Depravarea stă la baza închinării la demoni
Capitolul XX. Mulțumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu
Capitolul XXI. Doctrinele creștine și cele grecești cu privire la Dumnezeu comparate
Capitolul XXII. Ridiculizarea ritualurilor grecești
Capitolul XXIII. Despre boxeri și gladiatori
Capitolul XXIV. Despre alte distracții publice
Capitolul XXV. Lăudăroșenia și conflictele dintre filozofi
Capitolul XXVI. Ridiculizarea studiilor grecești
Capitolul XXVII. Creștinii sunt urâți pe nedrept
Capitolul XXVIII. Condamnarea legislației grecești
Capitolul XXIX. Povestirea convertirii lui Tațian
Capitolul XXX. Cum a reușit el să reziste diavolului
Capitolul XXXI. Filozofia creștinilor este mai veche decât cea a grecilor
Capitolul XXXII. Doctrina creștinilor se opune neînțelegerilor și este fixă pentru toți
Capitolul XXXIII. Justificarea femeii creștine
Capitolul XXXIV. Ridiculizarea statuilor ridicate de greci
Capitolul XXXV. Tațian vorbește ca un martor ocular
Capitolul XXXVI. Mărturia haldeilor la antichitatea lui Moise
Capitolul XXXVII. Mărturia fenicienilor
Capitolul XXXVIII. Egiptenii îl așază pe Moise ca stăpânitor al lui Inachus
Capitolul XXXIX. Catalogul regilor Argive
Capitolul XL. Moise – mai vechi și mai credibil decât eroii păgâni
Capitolul XLI
Capitolul XLII. O afirmație a concluziei autorului
Fragmente
Capitolul I – Grecii pretind fără niciun motiv invenția artelor
O greci, nu fiți atât de ostil dispuși față de barbari, și nici să nu priviți cu rea voință părerile lor. Căci care dintre instituțiile voastre nu a provenit de la barbari? Cel mai eminent dintre telmessiani au inventat arta prezicerii prin vise; carianii, pronosticul prin stele, frigienii și cei mai vechi, isaurianii, prezicerea prin zborul păsărilor; cyprianii, arta inspecției victimelor. Babilonienilor le datorăm astronomia; perșilor, magia; egiptenilor, geometria; fenicienilor, instrucția prin scrierea alfabetică. Încetați să mai numiți greșit aceste invenții imitatoare ale voastre. Orfeu, din nou, v-a învățat poezia și cântecul; tot de la el ați învățat misterele. Tuscanii v-au învățat arta plastică; din analele egiptenilor ați învățat să scrieți istoria; ați dobândit arta cântării la flaut de la Marsyas și Olimp, – acești doi frigieni rustici au construit armonia fluierului păstorului. Tirienii au inventat trompeta; ciclopii, arta fierarului; și o femeie care mai înainte a fost o regină a perșilor, așa cum ne spune Hellanicus, metoda alăturării împreună a tăblițelor epistolare:1 numele ei era Atossa. De aceea, puneți deoparte această mândrie, și să nu vă mai mândriți vreodată cu eleganța stilului vostru; căci, în timp ce vă aplaudați pe voi înșivă, poporul vostru va fi de partea voastră. Veți deveni oameni raționali dacă veți aștepta mărturia altora, și veți deveni oameni dacă veți fi de comun acord în legătură cu pronunțarea în limba lor. Dar, așa cum se prezintă lucrurile, numai vouă vi s-a întâmplat să nu vorbiți la fel chiar și în comunicarea obișnuită; căci felul de a vorbi printre dorieni nu este la fel ca acela al locuitorilor din Attica, și nici eolienii nu vorbesc ca ionianii. Și, de vreme ce există o astfel de discrepanță care nu ar trebui să fie, sunt în încurcătură când este vorba pe cine să numesc grec. Și, ceea ce este cel mai ciudat, voi onorați expresii care nu au o creștere nativă, și, prin amestecarea cuvintelor barbare v-ați făcut limba o amestecătură. Din această privință, am renunțat la înțelepciunea voastră, deși mai demult am fost un expert în ea; căci, așa cum spune poetul comic,2
„Acestea sunt culegătorii de struguri și de bârfă,
Locuri de flecăreală ale înghițiturilor, corupătorii artei.”
Totuși, cei care o urmăresc nerăbdători strigă cu patimă, și croncăne ca mulți corbi. Și voi ați inventat arta retoricii pentru a sluji nedreptatea și bârfa, vânzând libertatea puterii cuvântului vostru pentru a fi închiriat, și adesea ați reprezentat același lucru uneori ca fiind drept iar alteori ca ne fiind bun. Din nou, arta poetică ați întrebuințat-o pentru a descrie bătălii, amorurile zeilor și corupția sufletului.
Capitolul II – Viciile și erorile filozofilor
Ce lucru nobil ați produs prin căutarea filozofiei? Cine dintre cei mai eminenți oameni ai voștri a fost liber de lăudăroșenia zadarnică? Diogenes, cel care a făcut o paradă din independența cu baia sa, a fost prins cu o reclamație la intestine prin mâncarea unui polip crud, și astfel și-a pierdut viața prin lăcomie. Aristippus, mergând într-o mantie de purpură, a dus o viață depravată, în acord cu opiniile sale declarate. Plato, un filozof, a fost vândut de Dionisius pentru înclinațiile sale îmbuibătoare. Și Aristotel, care a pus în mod absurd o limită Providenței și a făcut fericirea să constea în lucrurile care oferă plăcere, chiar contrar datoriei sale de preceptor l-a lingușit pe Alexandru, uitând că el este un tânăr; și el, arătând cât de bine a învățat lecțiile stăpânului său, deoarece prietenul său nu l-ar fi venerat, l-a închis și l-a cărat ca pe un urs sau ca pe un leopard. De fapt, el a ascultat cu strictețe de principiile profesorului său în arătarea bărbăției și curajului exprimat prin petrecere, și străpungându-l cu o suliță pe cel mai iubit și mai intim prieten al său, și apoi, sub impresia unei întristări, plângând și înfometându-se, ca să nu își atragă asupra lui ura prietenilor săi. Aș fi putut râde la cei care astăzi aderă la părerile lui – oameni care spun că lucrurile sublunare nu sunt sub îngrijirea Providenței; și astfel, fiind mai aproape de pământ decât de lună, și mai jos de orbita ei, ei înșiși se îngrijesc de ceea ce este astfel neîngrijit; și cât despre cei care nu au nici frumusețe, nici bogăție, nici putere fizică, nicio naștere înaltă, ei nu au nicio fericire, afirmă Aristotel. Să filozofeze astfel de oameni pentru mine!
Capitolul III – Ridiculizarea filozofilor
Nu îl pot aproba pe Heraclit, care, fiind autodidact și arogant, a spus: „M-am explorat pe mine însumi.” Nici nu pot să îl laud pentru ascunderea poeziei lui3 în templul lui Artemis, pentru ca mai apoi să fie publicat ca fiind un mister; și cei care îi interesează astfel de lucruri spun că Euripide, poetul tragic a venit acolo și l-a citit, și, în mod treptat l-a învățat pe de rost, și cu grijă a înmânat posterității această întunecime4 a lui Heraclit. Oricum, moartea a demonstrat stupiditatea acestui om; căci, fiind atacat de hidropizie, deoarece studiase arta medicinii ca și filozofia, s-a afumat cu balegă de vacă, care, în timp ce s-a întărit, a contractat carnea întregului său trup, astfel că s-a sfâșiat în bucăți, și astfel a murit. Apoi, nimeni nu poate să-l asculte pe Zeno, care afirmă că în iad, același om va învia pentru a face aceleași lucruri ca și mai înainte; de exemplu, Anytus și Miletus să acuze, Busiris să își omoare oaspeții, și Hercule să își repete eforturile sale; și în această doctrină a iadului el introduce persoane mai răi ca Socrate și Hercule, și încă câțiva de aceeași clasă, dar nu mulți, căci cei răi vor fi mai mulți decât cei buni. Și potrivit lui, Divinitatea va fi, în mod clar, autoarea răului, trăind în canale și în viermi, și în criminalii păcatului. Pe lângă aceasta, erupția focului în Sicily combate lăudăroșenia goală a lui Empedocle, în sensul că, deși el nu era de niciun folos, în mod fals, aproape că și-a dat un rost. De asemenea, râd la vechile vorbe ale soției lui Pherecydes, și la doctrina moștenită de la Pitagora, și la cea a lui Plato, o imitație a acestuia, deși unii cred altfel. Și cine i-ar da aprobarea sa cinogamiei lui Crates, și nu mai degrabă să respingă discursul sălbatic și bombastic a celor care se aseamănă cu el, întorcându-se la investigarea a ceea ce merită cu adevărat atenția noastră? Prin urmare, nu vă lăsați ademeniți de adunările solemne de filozofi care nu sunt filozofi, care dogmatizează unul împotriva celuilalt, deși fiecare dă drumul numai la cele mai crude închipuiri ale momentului. De asemenea, ei au multe ciocniri între ei; fiecare îl urăște pe celălalt, ei se consolează având opinii conflictuale, și aroganța lor îi face doritori pentru cele mai mari locuri. De asemenea, ar fi mai bine pentru ei să nu facă curte regilor nepoftiți, și nici să nu lingușească oameni la începutul afacerilor, ci să aștepte până când cele mari vin la ei.
Capitolul IV – Creștinii se închină numai lui Dumnezeu
Din ce motiv, oameni din Grecia, doriți să aduceți puterile civile, ca într-un meci de box, în coliziune cu noi? Și dacă eu nu sunt dispus să consimt utilizarea unora dintre ei, de ce sunt detestat ca un ticălos josnic?5 Ordonă suveranul plătirea tributului, sunt gata să îl dau. Îmi cere stăpânul meu să acționez ca un rob și să slujesc, recunosc iobăgia. Omul trebuie să fie onorat ca un confrate;6 Numai Dumnezeu trebuie să fie de temut – El care nu este vizibil ochilor omenești și nici nu se încadrează în limitele artei umane. Numai atunci când sunt condamnat să mă lepăd de El, nu voi asculta, ci mai degrabă aș muri decât să mă arat fals și nerecunoscător. Dumnezeul nostru nu a început să existe în timp:7 Numai El este fără început și El Însuși este începutul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este un Duh,8 nu o materie care se răspândește, ci Făcătorul spiritelor materiale9 și a formelor care sunt în materie; El este invizibil, intangibil, El Însuși fiind Tatăl lucrurilor sensibile și invizibile. Pe El îl cunoaștem din creația Sa, și pricepem puterea Sa invizibilă prin lucrările Sale.10 Refuz să ador opera pe care El a făcut-o de dragul nostru. Soarele și luna au fost făcute pentru noi: atunci, cum pot să îmi ador slujitorii mei? Cum aș putea să vorbesc despre bușteni și pietre ca fiind zei? Căci Duhul care invadează materia11 este inferior duhului mai divin; și aceasta, chiar și atunci când este asimilată sufletului, nu ar trebui să fie onorată în mod egal cu Dumnezeul cel perfect. Nici măcar nu ar trebui ca Dumnezeul inexprimabil să fie prezentat cu daruri; căci cel care nu dorește nimic nu ar trebui să fie reprezentat în mod greșit de noi ca și când El ar fi nevoiaș. Dar voi explica punctul nostru de vedere mai precis.
Capitolul V – Doctrina creștinilor cu privire la crearea lumii
Dumnezeu a fost la început; dar începutul, așa am fost învățați, este puterea Logosului (cuvântului). Căci Domnul universului, care este El Însuși teritoriul necesar (u9po/stasij) al tuturor ființelor, tot atât de mult încât nicio creatură încă nu exista, El era singur; dar ca și când El era toată puterea, El Însuși fiind teritoriul necesar al lucrurilor vizibile și invizibile, cu El erau toate lucrurile; cu El, prin puterea Logosului (dia\ logikh=j duna/mewj), și Logosul El Însuși, care era în El, dăinuia.12 Și prin simpla lui voință, Logosul țâșnește; și Logosul, nețâșnind în zadar, devine prima lucrare născută a Tatălui. Știm că El (Logosul) este începutul lumii. Dar El a apărut prin participare,13 nu prin cădere; căci ceea ce este tăiat este separat de substanța originală, dar ceea ce vine prin participare, făcând alegerea de a funcționa,14 nu îl remite insuficient din ceea ce a fost luat. Căci la fel cum dintr-o torță multe focuri se aprind, dar lumina primei torțe nu este micșorată de aprinderea multor torțe, tot așa Logosul, venind din Logosul-putere al Tatălui, nu a renunțat la Logosul-putere a Celui care L-a născut. De exemplu, eu vorbesc și voi auziți; totuși, cu siguranță, eu care conversez nu devin lipsit de limbaj (lo/goj) prin transmiterea limbajului, ci prin declarația vocii mele mă străduiesc să reduc ordinea materiei ne aranjate din mintea noastră. Și la fel cum Logosul15 a născut la început, a născut la rândul lui lumea noastră, fiind mai întâi creat pentru El Însuși materia necesară, tot așa și eu în imitație față de Logos, fiind născut din nou16 și fiind posedat de adevăr, încerc să reduc ordinea materiei confuze care este asemănătoare cu mine însumi. Căci materia nu este ca Dumnezeu; fără început, nici ca și când nu ar avea un început, este de o putere egală cu Dumnezeu; este născută, și nu este produsă de vreun alt lucru, ci este adusă în existență de Cel care alcătuiește singur toate lucrurile.
Capitolul VI – Credința creștinilor în înviere
Din pricina aceasta noi credem că va fi o înviere a trupurilor după împlinirea tuturor lucrurilor; nu așa cum afirmă stoicii, potrivit cu întoarcerea unor anumite cicluri, aceleași lucruri fiind produse și distruse cu niciun scop util, ci o înviere odată pentru toți,17 când perioadele existenței noastre sunt complete, și în consecință numai din structura lucrurilor pe lângă care numai oamenii trăiesc, cu scopul înfăptuirii judecății asupra lor. Nu este o sentință asupra noastră executată de Minos sau Rhadamanthus, înaintea decesului lor niciun suflet, potrivit poveștilor mitice, nu a fost judecat; ci Creatorul, Dumnezeu Însuși, devine arbitrul. Și deși ne priviți ca pe niște simpli mofturoși și bâlbâiți, nu ne deranjează, de vreme ce noi credem în această doctrină. Căci tot așa cum eu nu existam înainte de a fi născut, nu știam cine eram, și am existat numai potențial (u0po/stasij) din materie cărnoasă, dar fiind născut, după o formă anterioară de inexistență, am obținut prin nașterea mea o certitudine a existenței mele; în același fel, fiind născut, și prin moarte ne mai existând, și ne mai fiind văzut, voi exista din nou, tot așa cum înainte nu am existat, ci după aceea am fost născut. Chiar dacă focul distruge toate lumea primește materia vaporizată;18 și chiar dacă aș fi împrăștiat prin râuri și mări, sau dacă aș fi sfâșiat în bucăți de animale sălbatice, eu sunt întins în hambarele unui Domn bogat. Și, chiar dacă săracul și cel fără dumnezeu nu știe ce este depozitat în el, totuși Dumnezeu Suveranul, atunci când va dori El, va reface substanța care este vizibilă numai pentru El în condiția sa primară.
Capitolul VII – Căderea omului
Căci Logosul ceresc, un duh care provine de la Tatăl și un Logos din Logos-puterea, o imitație a Tatălui, care L-a născut pe Cel care l-a făcut pe om o imagine a nemuririi, astfel ca, la fel cum incoruptibilitatea este cu Dumnezeu, în același fel, omul, împărtășind o parte din Dumnezeu, să aibă și principiul nemuririi. De asemenea, și Logosul,19 a fost înainte de crearea oamenilor, Cel care alcătuiește îngerii. Și fiecare dintre aceste două serii de creaturi au fost făcute libere ca să acționeze cum doresc, ne având natura binelui, care din nou este numai cu Dumnezeu, dar este adusă la perfecțiune în oameni prin libertatea lor de alegere, cu scopul ca omul rău să fie pedepsit în mod drept, deoarece s-a pervertit din cauza greșelii lui, dar omul drept să fie vrednic de a fi lăudat pentru faptele sale pure, de vreme ce în exercitarea alegerii sale libere el s-a reținut de la a încălca voia lui Dumnezeu. Aceasta este constituția lucrurilor referitoare la îngeri și oameni. Și puterea Logosului, având în ea însăși o aptitudine de a prevedea evenimentele viitoare, nu ca fiind predestinate, ci ca având loc prin alegerea agenților liberi, a prezis din când în când problemele care vor apărea; de asemenea, acesta a devenit unul care interzice răutatea prin mijloace prohibitive și lingușitorul celor care au rămas buni. Și, când oamenii s-au atașat unuia care era mai ingenios decât ceilalți, privind faptul că el este primul născut,20 și au declarat că el este Dumnezeu, deși el se împotrivea legii lui Dumnezeu, atunci, puterea Logosului l-a exclus pe începătorul nebuniei și pe adepții lui de la toată părtășia cu Sine. Și astfel el a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu, de vreme ce cel mai puternic duh este separat de el, devine muritor; dar acel întâi născut prin neascultare și ignoranță devine un demon; și cei care l-au imitat, în iluzia sa, au devenit o gazdă pentru demoni și, prin libertatea lor de a allege, au fost abandonați la propria lor orbire.
Capitolul VIII – Demonii păcătuiesc printre oameni
Dar oamenii formează materialul (u0po/qesij) apostaziei lor. Căci văzând un plan cu pozițiile stelelor, ca și jucătorii de zaruri, ei au introdus Soarta, o nedreptate flagrantă. Căci judecătorul și cei judecați sunt făcuți astfel de Soartă; ucigașii și ucisul, bogații și nevoiașii, sunt urmașii aceleiași Sorți; și fiecare naștere este privită ca o distracție teatrală de acele ființe despre care Homer spune:
„Printre zei
Rose râde nestăpânită.”21
Dar cei care sunt spectatori la lupte de celibatari și sunt partizani de o parte sau de cealaltă, și cel care se căsătorește și este un homosexual și un adulter, care râde și este nervos, care fuge și este rănit, ar trebui să fie priviți ca niște muritori? Căci, prin orice acțiuni prin care ei se manifestă înaintea oamenilor caracterul lor, prin acestea ei îi stimulează pe ascultătorii lor să copieze exemplul lor. Și oare nu sunt însiși demonii, în frunte cu Zeus, supuși Soartei, fiind copleșiți de aceleași pasiuni ca și oamenii? Și, pe lângă aceasta, cum pot fi adorate acele ființe printre care există o asemenea contradicție de opinii? Pentru Rhea, pe care locuitorii din munții frigieni o numesc Cybele, a legiferat castrarea răfuindu-se cu Attis, de care ea a fost îndrăgostită; dar Afrodita este încântată cu îmbrățișările conjugale. Artemis este o otravă; Apollo vindecă bolile. Și după decapitarea lui Gorgon, cel drag lui Poseidon, de unde a apărut calul Pegas și Chrysaor, Atena și Asclepios a împărțit între ei picăturile de sânge; și în timp ce el a salvat viețile oamenilor prin mijloacele lor, ea, prin același sânge, a devenit o ucigașă și o instigatoare la războaie. Cu privire la reputația ei, așa cum o văd eu, atenienii i-au atribuit pământului fiul născut din relația sa cu Hephaestos, pentru ca să nu se creadă că Atena a fost lipsită de virilitatea ei de Hephaestos, cum s-a întâmplat cu Atalanta și Meleaget. Acest fabricant de catarame și cercei șchiop, așa cum era probabil, a înșelat copilul fără mamă și orfan cu aceste ornamente de fată. Poseidon frecventează mările; Ares își găsește plăcerea în războaie; Apollo este un cântăreț la liră; Dionysos este suveranul absolut al tebanilor; Cronos este un tiran; Zeus a avut relații sexuale cu fiica sa, care a devenit însărcinată cu el. De asemenea, aș putea numi și pe Eleusis, și misticul Dragon, și pe Orfeu, care spune:
„Închideți porțile pentru profani!”
Aïdoneus îl duce cu sine pe Kore, și faptele lui au fost făcute în mistere; Demeter își deplânge fiica sa, și unele persoane sunt înșelate de atenieni. În incinta templului fiului lui Leto este un punct numit Omphalos; dar Omphalos este locul de înmormântare a lui Dionysos. Pe tine te slăvesc, O, Daphne! – căci prin cucerirea depravării lui Apollo, ai combătut puterea lui de prezicere; căci fără să prevezi ceea ce ți se va întâmpla,22 el nu a obținut niciun avantaj din arta sa. Fie ca zeul care împușcă departe să îmi spună cum Zephyrus l-a înjunghiat pe Hyacinthus. Zephyrus l-a cucerit; așa cum a spus poetul tragic:
„O adiere este cea mai onorabilă caretă a zeilor”23 – cucerit de o adiere neînsemnată, Apollo l-a pierdut pe iubitul ei.
Capitolul IX – Ei dau naștere superstițiilor
Astfel sunt demonii; ei sunt aceia care au inventat doctrina Soartei. Principiul lor fundamental era așezarea animalelor în ceruri. Pentru târâtoarele de pe pământ, și celor care înoată în ape, și patrupedelor de pe munți, cu care ele au trăit când au fost excluse din cer – pe acestea le-au evidențiat cu onoare cerească, pentru ca să se gândească la ei înșiși să rămână în cer, și punând acolo constelațiile, să le facă să fie raționale cursului irațional al vieții de pe pământ.24 Astfel, cel cu duhul înalt și care este strivit cu trudă, cel cumpătat și cel necumpătat, cel nevoiaș și cel bogat, sunt ceea ce sunt pur și simplu din cauza revizorilor horoscopului lor. Descrierea cercului zodiacal este munca zeilor. Și, atunci când lumina unuia din ei predomină, așa cum o exprimă ei, îi lipsește pe toți ceilalți de onoarea lor; și cel care acum este cucerit, într-un alt timp câștigă majoritatea. Și cele șapte planete sunt foarte mulțumite de ele însele,25 ca și când s-ar amuza ele însele cu zarul. Dar noi suntem superiori Soartei, și în loc să pribegim (planhtw=n) ca demonii, am învățat să-l cunoaștem pe Domnul nostru care nu pribegește; și, de vreme ce noi nu urmăm călăuzirea Soartei, îi respingem pe legiuitorii ei. Spuneți-mi, vă implor,26 Triptolemeus a semănat grâu și s-a dovedit a fi un binefăcător al atenienilor după tristețea lor? Și de ce nu a fost Demeter o binefăcătoare pentru oameni înainte de a-și pierde fiica? Câinele lui Erigone este arătat în cer, și Scorpionul, ajutătorul lui Artemis, și Chiron Centaurul, și împărțitul Argo, și ursul lui Callisto. Totuși, acum, înainte ca ei să execute faptele menționate mai înainte, erau cerurile ne împodobite? Și cui nu i se pare ridicol faptul că Deltotum27 ar trebui să fie așezat printre stele, potrivit unora, în contul lui Sicily, sau, cum spun alții, în contul primei litere a numelui lui Zeus (Dio/j)? Dar de ce Sardinia și Cipru nu sunt onorate în cer? Și de ce nu au fost fixate acolo și literele numelor fraților lui Zeus, care au împărțit împărăția cu el? Și cum se face că Cronos, care a fost pus în lanțuri și a fost izgonit din împărăția lui, este numit un administrator28 al Soartei? Cum poate el să dea împărății, când el nu mai stăpânește? Atunci, respingeți aceste absurdități, și nu deveniți infractori urându-ne pe nedrept.
Capitolul X – Ridiculizarea divinităților păgâne
Există legende ale metamorfozei oamenilor: la voi și zeii sunt metamorfozați. Rhea devine un copac; Zeus un dragon, în explicația lui Persephone; surorile lui Phaëthon sunt schimbate în plopi, și Leto într-o pasăre cu o valoare mică, în explicația lor, ceea ce acum este Delos se numea Ortygia. Un zeu, într-adevăr, devine o lebădă, sau ia înfățișarea unui vultur, și, făcându-l pe Ganymede paharnicul său, se mândrește cu o prietenie vulgară. Cum să îi venerez pe zeii care sunt doritori de daruri, și sunt mânioși dacă nu le primesc? Să aibă Soarta lor! Eu nu vreau să venerez stele rătăcitoare. Ce este părul lui Berenicé? Unde erau stelele ei înaintea morții sale? Și cum a fost fixat mortul Antinous ca un tânăr frumos în lună? Cine l-a dus pe el într-acolo: numai dacă probabil, ca și oamenii, jurând strâmb pentru a se angaja, sunt creditați când spun ca o ridiculizare a zeilor că împărații s-au suit la cer, astfel că cineva, prin această modalitate, l-a pus pe acest om printre zei,29 și a fost recompensat cu onoare și a fost răsplătit? De ce l-ați furat pe Dumnezeu? De ce dezonorați lucrarea Lui? Sacrificați o oaie, și adorați același animal. Taurul este în ceruri, și voi ați măcelărit imaginea sa. Cel care Îngenunchează zdrobește un animal vătămător; și vulturul care îl devorează pe Prometeu, făcătorul de oameni, este onorat. Lebăda este nobilă, într-adevăr, deoarece ea a fost o adulteră; și Dioscuri, trăind în zile alternative, răpitorii fiicelor lui Leucippus, sunt și ei nobili! Dar mai bună este Helen, cea care a părăsit pe Menelaus cu părul de în, și l-a urmat pe Paris cel care purta un turban împodobit cu aur. Un om drept este și Sophron,31 care a transportat-o pe această soție adulteră în câmpurile Elysiane! Dar chiar și fiica lui Tyndarus nu este dăruită cu nemurire, și Euripide a reprezentat în mod înțelept această femeie ca fiind omorâtă de Oreste.
Capitolul XI – Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voințe
Atunci cum să admit acest horoscop al Soartei, când văd că există astfel de administratori ai Sorții? Nu vreau să fiu un rege; nu sunt nerăbdător să fiu bogat; refuz comanda militară; detest concubinajul; nu sunt impulsionat de o dragoste lacomă pentru câștig ca să merg pe mare; nu mă lupt pentru cununi; sunt liber de setea nebună după glorie; disprețuiesc moartea; sunt superior oricărui fel de boală; amărăciunea nu mistuie sufletul meu. Sunt un sclav, suport înrobirea. Sunt liber, nu mă etalez cu nașterea mea bună. Văd că soarele este același pentru toți, și este o singură moarte pentru toți, fie că trăiesc în plăceri sau în sărăcie. Omul bogat seamănă, și omul sărac se împărtășește din același semănat. Cei mai bogați mor, și cerșetorii au aceeași limite ale vieții. Cel bogat duce lipsă de multe lucruri și sunt măreți numai prin evaluarea care li se face;32 dar cel sărac și cel care are dorințe foarte moderate, urmărind să facă numai lucrurile potrivite soartei lor, obține mai ușor ceea ce și-a propus. Atunci cum se face că voi sunteți destinați să nu poată dormi din cauza avariției? De ce sunteți sortiți să puneți stăpânire pe lucruri, și adesea vă muriți? Muriți față de lume, respingând nebunia care este în ea. Trăiți pentru Dumnezeu, și înțelegându-L puneți deoparte natura voastră veche.33 Noi nu am fost creați ca să murim, ci noi murim din cauza propriei noastre greșeli.34 Liberul nostru arbitru ne-a distrus; noi care am fost liberi am devenit sclavi; am fost vânduți prin păcat. Dumnezeu nu a creat niciun lucru rău; noi Înșine ne-am manifestat răutatea; dar noi, care am manifestat-o, putem să o respingem din nou.
Capitolul XII – Cele două feluri de duhuri
Noi recunoaștem două feluri de duhuri, unul care este numit suflet35 (yukh/), dar celălalt este mai mare decât sufletul, este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: amândouă au existat în primul om, astfel că într-un anumit sens acestea ar putea fi materiale (u9likoi/), și în alt sens ele sunt superioare materiei. Lucrurile stau astfel: putem vedea că întreaga structură a lumii, și întreaga creație a fost alcătuită din materie, iar materia însăși a fost adusă la existență36 de Dumnezeu; astfel că pe de o parte aceasta ar putea fi privită ca fiind rudimentară și fără formă înainte ca aceasta să fie împărțită, si pe de altă parte, ca fiind aranjată în frumusețe și ordine după ce s-a făcut despărțirea. De aceea, în acea despărțire, cerurile și stelele din ele au fost făcute din materie; iar pământul și tot ce este pe el are o constituție asemănătoare: astfel că există o origine comună a tuturor lucrurilor. Dar, deși așa stau lucrurile, totuși există anumite diferențe între lucrurile alcătuite din materie, astfel că unul este mai frumos, și altul este frumos dar este întrecut de ceva mai bun. Căci așa cum constituția trupului este sub o singură administrare, și este antrenat în executarea lucrului care este cauza care a generat alcătuirea lui,37 totuși există anumite diferențe de demnitate în el, căci ochiul este un lucru iar urechea este alt lucru, și alta este aranjarea părului față de cea a intestinelor, și consolidarea împreună a măduvei cu oasele și tendoanele; și deși o parte diferă de alta, totuși în aranjarea lor se află toată armonia unui concert de muzică; în același fel, lumea, potrivit puterii Creatorului ei, conținând anumite lucruri de o splendoare superioară, dar alte lucruri nu au o asemenea splendoare, a primit prin voia Creatorului un spirit material. În parte, este posibil ca aceste lucruri să fie percepute de cel care nu resping cu îngâmfare acele explicații divine care au fost încredințate spre a fi scrise în decursul timpului, și îi fac pe cei care le studiază să devină mari iubitori de Dumnezeu. De aceea, demonii,38 cum îi numiți voi, după ce și-au primit structura din materie și au obținut spiritul care există în ea, au devenit nestăpâniți și lacomi; câțiva dintre ei, într-adevăr s-au întors spre ceea ce era mai curat, dar alții au ales ceea ce era inferior în materie, conformându-și stilul lor de viață la aceasta. Pe aceste făpturi, produse din materie, dar care sunt foarte departe de comportamentul corect, voi grecilor, le venerați. Întorcându-se prin propria lor nebunie către gloria deșartă, și scuturându-se de frâiele [autorității], ei au fost grăbiți ca să devină tâlhari ai Divinității; și Domnul tuturor i-a răbdat să înnebunească, până ce lumea apropiindu-se de sfârșit va fi descompusă, și Judecătorul va apărea, și toți oamenii care, în timp ce erau asaltați de demoni s-au luptat pentru cunoașterea Dumnezeului perfect obțin ca rezultat al luptelor lor o mărturie mai perfectă în ziua judecății. Deci, există un spirit în stele, un spirit în îngeri, un spirit în plante și în ape, un spirit în oameni, un spirit în animale; dar prin unul și același are deosebiri în el însuși.39 În timp ce spunem aceste lucruri nu din auzite și nici din ipoteze probabile si gândire sofistă, ci folosim cuvintele unui anumit discurs divin, voi care vreți vă grăbiți să învățați. Și voi care nu respingeți cu sfidare Scythian Anacharsis, nu desconsiderați faptul de a fi învățați de către cei care urmează un cod barbar de legi. Cel puțin primiți dogmele noastre așa cum primiți pronosticurile babilonienilor. Ascultați-ne când vorbim, cel puțin așa cum ascultați un stejar oracular. Și totuși, lucrurile la care se referă acestea sunt înșelătoriile unor demoni frenetici, în timp ce doctrinele pe care vi le imprimăm noi sunt mult mai presus de priceperea lumii.
Capitolul XIII – Teoria nemuririi sufletului
O, greci, sufletul nu este în sine nemuritor, ci muritor.40 Totuși, este posibil ca el să nu moară. Dacă acesta nu cunoaște adevărul, el moare, și se descompune cu trupul, dar învie din nou la sfârșitul lumii împreună cu trupul, primind moartea ca pedeapsă în nemurire. Dar, din nou, dacă el dobândește cunoștința lui Dumnezeu, nu moare, deși pentru o vreme el este descompus. În el însuși este întunericul, și nu este nimic luminos în el. Și acesta este înțelesul citatului: „Întunericul nu a biruit lumina.”41 Sufletul nu păstrează spiritul, ci este păstrat de acesta, și lumina cuprinde întunericul. În adevăr, Logosul este lumina lui Dumnezeu, dar sufletul ignorant este întuneric. Din pricina aceasta, dacă acesta continuă să fie singuratic, tinde în jos spre materie, și moare cu trupul; dar, dacă se unește cu Spiritul Divin, nu mai este neajutorat, ci se înalță în regiunile încotro îl conduce Duhul: căci locuința spiritului este sus, dar originile sufletului sunt de jos. La început, spiritul a fost un tovarăș constant al sufletului, dar spiritul l-a părăsit pentru că acesta nu dorea să îl urmeze. Totuși, memorând ca și când ar fi fost o scânteie a puterii sale, deși era incapabil să deslușească perfectul din cauza separației, în timp ce îl căuta pe Dumnezeu, s-a alcătuit pe sine în mulții săi zei pribegi, urmărind sofismele demonilor. Dar Duhul lui Dumnezeu nu este cu toți, ci locuiește împreună cu cei care trăiesc drept, și se unește intim cu sufletul, prin profeții el a înștiințat alte suflete despre lucruri ascunse. Iar sufletele care sunt ascultătoare față de înțelepciune au atras spre ei spiritul înrudit;42 dar cel neascultător, respingându-l pe slujitorul Dumnezeului care suferă,43 s-au arătat a fi niște luptători împotriva lui Dumnezeu, și nu închinători ai Lui.
Capitolul XIV – Demonii vor fi pedepsiți mai sever decât oamenii
Și așa sunteți și voi, o greci, bogați în cuvinte, dar cu mințile pervertite ciudat; și voi recunoașteți mai degrabă suveranitatea mai multora decât stăpânirea unuia singur, obișnuindu-vă să îi urmați pe demoni ca și când ei ar fi puternici. Căci, la fel cum tâlharul inuman este deprins să îi învingă pe cei ca și el prin îndrăzneală; tot așa și demonii, ajungând la cote înalte ale răutății, au înșelat pe deplin pe sufletele care sunt printre voi și care sunt lăsate pradă ignoranței și aparențelor înșelătoare. Într-adevăr, aceste! ființe nu mor ușor, căci ele nu sunt părtași ai cărnii; ci în timp ce trăiesc ei practică acele căi ale morții, și ei înșiși mor în timp ce îi învață pe cei care îi urmează ca să păcătuiască. De aceea, care este distincția lor de bază este că ei nu mor ca oamenii, ei se vor reține atunci când este vorba de a suferi pedeapsa: ei nu vor gusta din viața veșnică, în așa fel încât vor primi aceasta în locul morții într-o nemurire binecuvântată. Și ca și noi, care putem să murim ușor, iar mai apoi să primim nemurirea cu bucurie, sau durerea cu nemurire, tot așa și demonii, care abuzează de această viață cu scopul de a face lucruri rele, murind continuu chiar atunci când trăiesc, vor avea după aceea aceeași nemurire, ca aceea pe care au avut-o în timpul când au trăit, dar în natura ei ca cea a oamenilor, care în mod voluntar au acționat așa cum demonii le-au prescris în timpul vieții lor. Și nu-i așa că puține feluri de păcate izbucnesc printre oameni și care se datorează scurtei lor vieți,44 pe când la acești demoni păcatul este mai abundent deoarece ei au o existență nemărginită?
Capitolul XV – Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt
Dar mai departe, ne rămâne să căutăm ceea ce am avut odată dar am pierdut, să unim sufletul cu Duhul Sfânt, și să tânjim după unirea cu Dumnezeu. Sufletul uman este alcătuit din mai multe părți și nu este simplu; este complex, în așa fel încât el se manifestă prin trup; căci el nu ar putea să apară fără trup, și nici carnea nu înviază fără suflet. Omul nu este doar un animal rațional capabil să înțeleagă și să cunoască, așa cum afirmă filozofii; căci potrivit lor, chiar și creaturile absurde par să fie posedate de înțelegere și cunoaștere. Dar numai omul este imaginea și asemănarea lui Dumnezeu; și prin om, nu înțeleg unul care execută acțiuni asemănătoare cu cele ale animalelor, ci unul care a avansat mult mai departe de simpla umanitate – către Însuși Dumnezeu. Despre această întrebare am discutat mai amănunțit în tratatul referitor la animale. Dar punctul principal despre care trebuie să vorbim acum este, ce vrea să însemne după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate fi comparat nu este altceva decât o ființă abstractă; dar ceea ce este comparat nu este altceva decât ceea ce este asemenea lui. Dumnezeul cel perfect este fără carne; dar omul este carne. Legătura trupului este sufletul;45 cel care îngrădește sufletul este trupul. Astfel este natura constituției omului; și dacă el este ca un templu, Dumnezeu este mulțumit să locuiască în el prin duh, reprezentantul lui; dar, dacă este numai o astfel de locuire, omul întrece animalele sălbatice numai prin limbajul articulat, pur și simplu felul lui de viețuire este ca și a lor, ca a unuia care nu se aseamănă cu Dumnezeu. Dar niciun demon nu are carne; structura lor este spirituală, ca cea a focului sau a aerului. Și numai cei în care locuiește Duhul Sfânt și care sunt întăriți moral pot vedea ușor trupurile demonilor, și nu toți ceilalți îi pot vedea – vreau să spun că cei care au numai suflet;46 căci cel inferior nu are abilitatea de a-l înțelege pe cel superior. Din această cauză în natura demonilor nu este loc de pocăință; căci ei sunt reflecția materiei și a răutății. Dar materia a dorit să exercite stăpânire asupra sufletului; și potrivit liberului lor arbitru ei au dat oamenilor legi ale morții; dar oamenii, după pierderea nemuririi, au biruit moartea supunându-se morții în credință;47 și prin pocăință le-a fost adresată o chemare, așa cum spune cuvântul: „De vreme ce ei au fost făcuți puțin mai prejos decât îngerii.”48 Și, pentru fiecare cucerit este posibil din nou ca să cucerească, dacă respinge condiția care îi aduce moarte. Și ce este aceasta se poate vedea de către oamenii care tânjesc după nemurire.
Capitolul XVI – Expunerea zadarnică a puterii de către demoni
Dar demonii49 care stăpânesc peste oameni nu sunt sufletele oamenilor; căci cum ar putea aceștia să fie capabili de acțiune după moarte? Numai dacă omul, în timp ce trăia a fost lipsit de înțelegere și putere, ar trebui să fie crezut când a murit să fie înzestrat cu mai multă putere activă. Dar aici nu este cazul, așa cum am arătat în altă parte.50 Și este greu să concepi faptul că sufletul nemuritor, fiind împiedicat de membrele trupului său, ar trebui să devină mai inteligent atunci când a fost strămutat din el. Căci demonii, stimulați de furie împotriva oamenilor din cauza răutății lor, le pervertesc mințile, care deja sunt înclinate în jos, prin diferite reprezentări înșelătoare, pentru ca ei să fie puși în incapacitatea de a se ridica la calea care duce la cer. Dar pentru noi lucrurile care sunt în lume nu sunt ascunse, și divinul este priceput ușor de noi dacă puterea cere face sufletele invizibile ne vizitează. Demonii sunt văzuți și de cei care sunt posedați de suflet atunci când, uneori, ei se expun oamenilor, sau pentru că vor ca ceilalți să creadă despre ei că sunt ceva, sau pentru ca prietenii dispuși la rău să le facă lor rău la fel cum fac aceasta și dușmanilor, sau își permit în anumite ocazii să îi onoreze pe cei care se aseamănă cu ei. Căci dacă ar fi posibil, fără îndoială ei ar derâma cerul împreună cu restul creației. Dar ei nu pot să facă aceasta prin nicio modalitate, căci nu au puterea; dar ei se războiesc folosind materia inferioară împotriva materiei care este asemenea lor. Dacă vrea cineva să îi cucerească, să respingă materia. Fiind înarmați cu scutul51 Duhului ceresc, el va putea să îi păstreze pe toți aceia care sunt înconjurați de ea. Într-adevăr, există boli și tulburări ale materiei din noi; dar, atunci când se întâmplă, demonii își atribuie lor înșiși cauza producerii lor, și se apropie de un om oricând boala l-a apucat. Uneori ei înșiși tulbură obiceiul trupului printr-o furtună de nebunii; dar, fiind doborâți de cuvântul lui Dumnezeu, se îndepărtează îngroziți, și omul bolnav este vindecat.
Capitolul XVII – Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor
În privința simpatiilor și antipatiilor lui Democrit ce altceva am putea spune decât că, potrivit zicalei, omul lui Abdera este Abderiloquent? Dar, așa cum cel care a pus nume orașului, se spune că el era un prieten de-al lui Hercule, a fost devorat de caii lui Diomedes, așa și cel care s-a mândrit cu Magian Ostanes52 va fi predat în ziua desăvârșirii53 ca un combustibil pentru focul veșnic. Și voi, dacă nu vă opriți din râs, veți câștiga aceeași pedeapsă ca și escrocii. Prin urmare, o grecilor, ascultați-mă, mă adresez vouă de la o înălțime, nu transferați în batjocură propria voastră dorință de rațiune față de mesagerul adevărului. O afecțiune îmbolnăvită (pa/qoj) nu este distrusă de o contra-afecțiune (antipa/qeia), și niciun nebun nu poate fi vindecat prin atârnarea unor amulete de piele deasupra lui. Există vizite ale demonilor; și cel care este bolnav, și cel care spune că este îndrăgostit, și cel care urăște, și cel care își dorește să fie răzbunat, îi acceptă pe demoni ca ajutoare. Și aceasta este metoda lor de acțiune: așa cum formele literelor alfabetice și liniile compuse din ele nu pot indica prin ele însele ceea ce s-a dorit să se transmită, ci oamenii au inventat pentru ei înșiși semne ale gândurilor lor, știind prin combinarea lor ciudată ceea ce a vrut să exprime ordinea literelor; tot așa, feluritele feluri de rădăcini și de relații reciproce dintre mușchi și oase nu se pot afecta pe ele însele, ci sunt materia de bază cu care funcționează depravarea demonilor, care au stabilit cu ce scop sunt disponibile fiecare dintre ele. Iar atunci când ei văd că oamenii consimt să fie slujiți prin astfel de mijloace, îi iau și fac din ei sclavii lor. Dar cum ar putea să fie onorabil să slujești adulterilor? Cum ar putea să fie un lucru nobil să îi stimulezi pe oameni în a se urî unul pe altul? Sau cum ar fi să începem să atribuim materiei puterea de a-l ajuta pe nebun, și nu lui Dumnezeu? Căci prin șiretenia lor ei îi întorc pe oameni de la aprecierea lui Dumnezeu, îndrumându-i să își pună încrederea în ierburi și în rădăcini.54 Dar dacă Dumnezeu a pregătit aceste lucruri pentru a afecta doar ceea ce vor oamenii, atunci El ar fi un producător de lucruri rele; dar El Însuși a produs tot ceea ce are calități bune, dar depravarea demonilor s-a folosit de producția naturii pentru scopuri rele, și înfățișarea răului pe care acestea le îmbracă este de la ei, și nu de la Dumnezeu cel perfect. Căci altfel, cum se face că atunci când viu nu eram înțelept în rău, dar acum că sunt mort și nu pot face nimic, rămășițele mele, care nici măcar nu mai pot să se miște sau să simtă, ar trebui să afecteze ceva cognoscibil simțurilor mele? Și cum ar putea cel care a murit cea mai mizerabilă moarte să ajute la răzbunarea oricui? Dacă acestea ar fi posibile, atunci el s-ar apăra mult mai mult de propriul său dușman; fiind în stare să îi ajute pe alții, cu mult mai mult și-ar putea alcătui însăși propria sa răzbunare.
Capitolul XVIII – Ei înșală în loc să vindece
Dar medicina și tot ceea ce este inclus în ea este o invenție de același fel. Dacă cineva este vindecat prin materie, prin credința în ea, cu mult mai mult va fi vindecat acesta recurgând la puterea lui Dumnezeu. Tot așa cum se compun pregătirile de materiale toxice, tot așa se compun și curativele de aceeași natură. Dacă totuși respinge materia de bază, unele persoane încearcă să vindece printr-o combinație a acestor lucruri rele cu altele, și vor folosi lucrurile rele pentru a obține binele. Dar tot așa cum cel care mănâncă cu un tâlhar, deși s-ar putea ca el să nu fie un tâlhar, împărtășește pedeapsa acestuia din pricina intimității cu el, tot așa cel care nu este rău dar se asociază cu cel rău, făcând afaceri cu ei pentru un bine presupus, vor fi pedepsiți de Dumnezeu Judecătorul pentru parteneriatul cu același obiect. De ce cel care crede în sistemul material 55 nu vrea să se încreadă în Dumnezeu? Din ce motiv nu vă apropiați de un Domn mai puternic, ci mai degrabă încercați să vă vindecați voi înșivă, ca și câinele cu iarbă, sau cerbul cu o viperă, sau porcul cu crabii de râu, sau leul cu maimuțele? De ce divinizați obiectele naturii? Și de ce, atunci când îl vindeci pe vecinul tău, ești numit un binefăcător? Predați-vă puterii Logosului! Demonii nu vindecă, ci prin șiretenia lor îi fac pe oameni prizonierii lor. Cel mai admirabil, Iustin56 i-a denunțat în mod corect ca fiind jefuitori. Căci așa cum este obiceiul unora să răpească persoane și apoi să le înapoieze prietenilor lor pentru o răscumpărare, la fel și cei care sunt zei stimați, invadează trupul unor persoane și, producând simțirea prezenței lor prin visuri, le poruncește lor să iasă în public, și în văzul tuturor, după ce au luat o cantitate suficientă lor din lucrurile acestei lumi, își iau zborul de la cel bolnav, și distrugând boala pe care ei au produs-o, îi restaurează pe oameni în starea lor anterioară.
Capitolul XIX – Depravarea stă la baza închinării la demoni
Dar voi, care nu pricepeți aceste lucruri, vreți să fiți învățați de noi care le cunoaștem: deși arătați că disprețuiți moartea, și sunteți auto-suficienți în toate lucrurile. Dar aceasta este o disciplină în care filozofii voștri sunt atât de deficienți, încât unii din ei au primit de la împăratul romanilor anual 600 de aurei, pentru serviciul lor inutil pe care îl prestează, dar ei nu vor nici măcar să poarte o barbă lungă dacă nu sunt plătiți pentru aceasta! Crescens, care și-a făcut cuibul în marele oraș, i-a întrecut pe toți oamenii în dragostea nenaturală (paiderasti/a), și a fost foarte tare dependent de iubirea de bani. Totuși, acest om care a declarat că disprețuiește moartea, îi era atât de frică de moarte, încât s-a străduit să ne lovească prin Iustin, și chiar și pe mine, cu pedeapsa capitală, deoarece suntem răi și pentru că prin proclamarea adevărului i-a convins pe filozofi că sunt lacomi și escroci. Dar cu care dintre filozofi, în afară de tine, era el obișnuit să fie criticat aspru? Dacă spui, în concordanță cu dogmele noastre că moartea nu trebuie să ne înspăimânte, nu curta moartea dintr-o dragoste nebună pentru faimă între oameni, ca Anaxagoras, ci deveniți disprețuitori ai morții din cauza cunoașterii lui Dumnezeu. Construcția lumii este excelentă, dar viața pe care o trăiesc oamenii în ea este rea; și poate că îi vom vedea pe cei întâmpinați cu aplauze ca într-o adunare care nu îl cunoaște pe Dumnezeu. Căci ce este prezicerea? și de ce sunteți înșelați de ea? Este un slujitor al tău de pofte lumești. Dacă vrei să faci război, îl iei pe Apollo ca un consilier al masacrului. Vrei să duci cu tine o virgină cu forța, atunci alegi o divinitate care să iți fie complice. Dacă ești bolnav din vina ta; și, ca și Agamemnon57 care a vrut să aibă zece sfetnici, tot așa vrei să ai zeii cu tine. O femeie devine frenetică după ce a băut apă, și și-a pierdut cunoștința de la fumul de tămâie, și voi spuneți că ea are darul profeției. Apollo a fost un prezicător și un învățător al ghicitorilor: în privința lui Daphne el s-a auto-înșelat. Într-adevăr un stejar este profetic, și păsările exprimă previziuni! Și astfel, voi sunteți inferiori animalelor și plantelor! Desigur, ar fi un lucru minunat pentru voi dacă ați deveni o nuia prezicătoare, sau să ghiciți în aripile unei păsări! Cel care vă face să îndrăgiți banii, tot el vă prezice că vă veți îmbogăți; cel care este încântat de revolte și războaie, vă va prezice victoria în războaie. Dacă sunteți superiori pasiunilor, veți disprețui toate lucrurile lumești. Nu ne detestați pe noi care am avut această realizare, ci, respingând demonii,58 urmați-L pe singurul Dumnezeu. „Toate lucrurile59 au fost făcute prin El, și fără El nu s-a făcut niciun lucru.” Dacă există otravă în producțiile naturale, aceasta a survenit prin păcătoșenia noastră. Pot să vă arăt adevărul perfect al acestor lucruri; numai voi să ascultați, și cel care crede va înțelege.
Capitolul XX – Mulțumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu
Chiar dacă ai fi vindecat de droguri (îți garantez acest lucru din politețe), totuși ar fi un lucru bun ca să dai mărturia vindecării lui Dumnezeu. Căci lumea încă ne trage în jos, și prin slăbiciune, eu înclin spre materie. Căci aripile sufletului au fost spiritul perfect, dar, acestea fiind lepădate prin păcat, acesta fâlfâie ca un puișor și cade la pământ. Părăsind prietenia cerească, acesta tânjește după comuniunea cu lucrurile inferioare. Demonii au fost goniți către o altă locuință; primii oameni au fost izgoniți din locul lor: primii, au fost alungați din cer; dar ceilalți au fost izgoniți de pe pământ, totuși nu în afara pământului, ci dintr-o ordine a lucrurilor mai excelentă decât cea care există aici acum. Și acum, s-ar cuveni ca noi, tânjind după acea stare primară, să dăm la o parte tot ceea ce se dovedește a fi o piedică. O, omule, cerurile nu sunt infinite, ci finite și mărginite; și dincolo de ele sunt lumile superioare care nu au schimbarea anotimpurilor, care provoacă multe boli, ci, împărtășind fiecare temperatură fericită, având ziua veșnică, și lumina de care oamenii de jos nu se pot apropia.60 Acestea care au compus descrieri elaborate ale pământului au oferit o descriere a variatelor lui regiuni atât de mult cât era posibil pentru om; dar, ne-putând vorbi despre ceea ce este dincolo de noi, datorită imposibilității observării personale, ei le-au atribuit cauza existenței mareelor; și acea mare este umplută cu buruieni, iar alta este plină cu noroi; și că unele localități sunt arse de căldură, iar altele sunt reci și înghețate. Totuși, noi am învățat lucrurile care erau necunoscute pentru noi, prin învățătura profeților, care, fiind pe deplin convinși că duhul ceresc61 alături de suflet vor obține o îmbrăcăminte a moralității, au spus mai dinainte lucruri pe care alte minți erau ne familiarizate cu ele. Dar se poate ca fiecare care este gol să obțină aceste veșminte și să se întoarcă la rudeniile sale antice.
Capitolul XXI – Doctrinele creștine și cele grecești cu privire la Dumnezeu comparate
O, greci, noi nu acționăm ca nebunii, și nici nu rostim povești neîntemeiate, atunci când afirmăm că Dumnezeu a fost născut având forma unui om. Vă invit pe cei care ne reproșați compararea întâmplărilor voastre mitice cu narațiunile noastre. După cum spuneți voi, Atena a luat forma lui Deïphobus de dragul lui Hector,62 iar netunsul Phoebus, de dragul lui Admetus a hrănit boul care se târa, și soția lui Semele a venit la el ca o femeie bătrână. Dar în timp ce tratați lucruri serioase, cum puteți să vă bateți joc de noi? Asclepiosul vostru a murit și cel care a violat cincizeci de virgine într-o noapte la Thespiae și-a pierdut viața eliberându-se focului devorator. Prometheus, legat de Caucasus, a suferit pedeapsa pentru faptele sale bune făcute oamenilor. Potrivit celor spuse de voi, Zeus este invidios și ascunde visele63 de oameni, dorind distrugerea lor. De ce uitându-vă la propriile voastre amintiri, ne garantați aprobarea voastră, ca și când ele erau ca și distribuția în legende similare cu cele ale voastre. Oricum, noi nu administrăm cu nebunie, dar legendele voastre sunt numai niște povești fără temei. Dacă vorbiți despre originile zeilor, declarați și despre ei că sunt muritori. De ce Hera nu va mai fi niciodată însărcinată? A îmbătrânit? sau nu este nimeni care să vă ofere această informație? Credeți-mă, grecilor, și nu vă rezolvați miturile și zeii în alegorie. Dacă încercați să faceți aceasta, natura divină așa cum o păstrați este derâmată de voi înșivă; căci, dacă demonii se poartă cu voi așa cum se spune, ei sunt inutili ca și caracter; sau, dacă îi priviți ca pe niște simboluri a puterilor naturii, ei nu sunt ceea ce sunt numiți. Dar eu nu pot fi convins ca să aduc un omagiu elementelor naturii, și nici nu pot încerca să-mi conving vecinul. Și Metrodorus din Lampsacus, în tratatul său cu privire la Homer, a discutat foarte prostește, transformând totul într-o alegorie. El a spus că nici Hera, nici Atena, nici Zeus nu sunt ceea ce au presupus despre ei cei care i-au consacrat ogrăzi și dumbrăvi sfinte, ci sunt părți ale naturii și anumite aranjamente ale elementelor. Și Hector, Ahile și Paris, având aceeași natură, veți spune că ei sunt introduși de dragul mecanismului64 poemului, niciunul dintre aceste personaje nu a existat în realitate. Dar aceste lucruri le-am înaintat doar de dragul argumentului, căci nici măcar nu este permis să comparăm noțiunea noastră de Dumnezeu cu unul din aceia care se tăvălesc în materie și în noroi.
Capitolul XXII – Ridiculizarea ritualurilor grecești
Și cum sunt învățăturile voastre? Cine n-ar trebui să vă trateze cu dispreț festivalurile voastre solemne, care se țin în cinstea demonilor răi și îi acoperă pe oameni cu ticăloșie? Adesea am văzut un om65 – și am fost uimit să văd, și uimirea s-a terminat cu dispreț, și să mă gândesc cum el este un lucru în interior, dar în exterior falsifică ceea ce este fără a-și da aere de delicatese și consolându-se în tot felul de efeminare; uneori repezindu-se cu ochii săi; alteori aruncându-și mâinile încoace și încolo, aiurând cu fața sa mânjită cu noroi; uneori interpretând-o pe Afrodita, uneori pe Apollo; un acuzator singur al tuturor zeilor, un rezumat al superstiției, un ocărâtor al faptelor eroice, un actor al ucigașilor, un cronic al adulterului, un hambar al nebuniei, un învățător al cynaedi, un instigator al propozițiilor principale; – și un astfel de om este lăudat de toți. Dar eu am respins toate neadevărurile sale, păgânismul său, practicile sale – pe scurt, omul total. Dar voi sunteți duși în captivitate de astfel de oameni, în timp ce îi insultați pe cei care nu iau parte la căutarea voastră. Nu am nicio dorință să stau căscat la un număr de cântăreți, și nici nu vreau să fi afectat în simpatie pentru un om care clipește și gesticulează într-un mod nenatural. Ce lucru minunat sau extraordinar s-a făcut printre voi? Ei rostesc obscenități folosind un ton afectiv, și fac mișcări indecente; fiicele și fii voștri îi privesc dând lecții de adulter pe scenă. Locuri minunate, prevăzute, sunt camerele voastre de lectură, în care fiecare acțiune de bază comisă noaptea este declarată tare, și ascultătorii sunt cinstiți cu declarația unor discursuri rușinoase! Admirabili sunt și poeții voștri înșelători, care, prin născocirile lor îi înșală pe ascultătorii lor de la adevăr!
Capitolul XXIII – Despre boxeri și gladiatori
Am văzut oameni încovoiați de exerciții fizice, care cară aproape cât cântărește trupul lor, înaintea cărora sunt așezate recompense și cununi, în timp ce judecătorii lor îi încurajează, dar nu la fapte de virtute, ci la întrecere prin violență și discordie; și cel care excelează în darea loviturilor este încoronat. Aceștia sunt rele mai mici; cât despre cel mai mare, cine nu s-ar da înapoi să le spună astfel? Unii, dedându-se la lenevie de dragul depravării, se vând pe ei înșiși pentru a fi uciși; iar săracul se vinde, în timp ce bogatul îi cumpără pe alții ca să-l omoare. Și pentru aceștia martorii își iau locurile lor, și boxerii se întâlnesc într-o bătălie unică, pentru niciun motiv, și nici nu coboară niciunul în arenă pentru a se sprijini. Oare aceste expoziții vă servesc creditului vostru? Cel care este șeful vostru adună o legiune de criminali pătați de sânge, obligându-se să îi mențină; și acești ticăloși sunt trimiși de el, iar voi vă adunați la spectacol pentru a fi judecători, în parte din pricina răutății judecătorului, și în parte din cauza oamenilor care se angajează în luptă. Și cel care pierde expoziția criminală este întristat deoarece nu a fost destinat să fie un spectator al celui rău și a faptelor sale necuviincioase și dezgustătoare. Voi junghiați animalele cu scopul de a le mânca, carnea lor, și voi cumpărați oameni pentru a aproviziona un banchet canibalic pentru suflet, hrănindu-l prin cea mai necuviincioasă vărsare de sânge. Jefuitorul comite crima de dragul jafului, dar cel bogat cumpără gladiatori de dragul de a-i ucide.66
Capitolul XXIV – Despre alte distracții publice
Ce avantaj aș putea să am eu de la cel care este adus pe scena lui Euripides aiurind nebunește, și jucând matricidul lui Alcmaeon; oare cine nu își stăvilește măcar comportamentul său natural, dar, cu gura larg deschisă care este ca o sabie în mână, și, țipând tare, este ars de viu, a locuit într-o mantie nepotrivită pentru om? La o parte și cu poveștile lui Acusilaus și Menander, un scriitor de aceeași clasă! Și de ce aș admira piperul mitic? De ce m-aș ocupa cu Theban Antigenides,67 ca Aristoxenus? Vă lăsăm cu aceste lucruri fără valoare; și voi sau credeți în doctrinele noastre, sau, ca și noi, renunțați la doctrinele voastre.
Capitolul XXV – Lăudăroșenia și conflictele dintre filozofi
Ce lucruri mari și minunate au efectuat filozofii voștri? Ei nu își acoperă unul din umeri; ei își lasă părul să crească lung; ei își cultivă bărbile; unghiile lor sunt ca ghearele animalelor sălbatice. Deși ei spun că nu vor nimic, totuși, ca și Proteus, 68 au nevoie de un curier pentru portofelul lor, și de un țesător pentru mantaua lor, și de un tâmplar pentru bastonul lor, și de cel bogat,69 și, de asemenea, de un bucătar pentru lăcomia lor. O, omule care concurezi cu câinele,70 nu Îl cunoști pe Dumnezeu, și astfel te-ai întors spre imitarea unui animal irațional. Voi strigați în public cu o arogare a autorității, și vă angajați să vă răzbunați singuri; și dacă nu primiți nimic, vă consolați în abuz și filozofia este pentru voi șiretenia prin care obțineți bani. Voi urmați doctrinele lui Plato, și un ucenic al lui Epicur își ridică glasul împotriva voastră. Din nou, voi vreți să fiți un ucenic al lui Aristotel, și un urmaș al lui Democrit vă înjură. Pitagora a spus că el este Euphorbus, și el este moștenitorul doctrinei lui Pherecydes; dar Aristotel contestă nemurirea sufletului. Voi care primiți de la predecesorii voștri doctrine care nu se armonizează una cu alta, voi cei ne-armonioși, luptați împotriva celor armonioși. Unul din voi afirmă că Dumnezeu este trup, dar eu afirm că El este fără trup; voi spuneți că lumea este indestructibilă, dar eu spun că ea va fi distrusă; mai ziceți că o conflagrație va avea loc în timpuri diferite, dar eu spun că ea va avea loc o dată pentru toți; spuneți că Minos și Rhadamanthus sunt judecători, dar eu spun că Dumnezeu Însuși este Judecătorul; voi spuneți că sufletul singur este înzestrat cu nemurire, dar eu spun că și carnea este înzestrată cu nemurire.71 Ce nedreptate vă facem vouă, grecilor? De ce îi urâți pe cei care urmează cuvântul lui Dumnezeu, ca și când ei ar fi cei mai răi dintre oameni? Nu noi suntem cei care mâncăm carnea umană72 – cei dintre voi care au afirmat un astfel de lucru au fost corupți ca martori mincinoși; printre voi Penelopa este făcută o supă pentru zei, deși este iubită de Poseidon, și Cronos își devorează copiii, și Zeus o înghite pe Metis.
Capitolul XXVI – Ridiculizarea studiilor grecești
Încetați să mai faceți o paradă de vorbe pe care le-ați derivat de la alții, încetați să vă mai împodobiți ca un clovn în pene împrumutate. Dacă fiecare stat și-ar lua contribuția lui din limbajul vostru, erorile voastre și-ar pierde puterea. În timp ce vă întrebați ce este Dumnezeu, voi ignorați ceea ce este în voi înșivă; și în timp ce vă holbați căscând la cer, vă împiedicați în capcane. Citirea cărților voastre este ca și mersul printr-un labirint, iar cititorii lor se aseamănă cu butoiul lui Danaids. De ce divinizați timpul, spunând că o parte este trecutul, alta este prezentul și alta este viitorul? Căci cum ar putea să treacă viitorul dacă există prezentul? Toți cei care navighează își închipuie în ignoranța lor, că în timp ce barca este purtată de valuri, iar dealurile sunt în mișcare, așa că nu știi că tu ești cel care trece alături, dar timpul acela (o9 ai0w/n) rămâne prezent atâta timp cât vrea Creatorul ca el să existe. De ce sunt chemat să mă justific pentru că mi-am exprimat opiniile mele, și de ce vă grăbiți să le dați pe toate jos? Nu v-ați născut și voi ca și noi, și apoi ați fost puși sub aceeași stăpânire a lumii? De ce spuneți că înțelepciunea este numai cu voi, care nu aveți alt soare, nici alte înălțări ale stelelor, nicio origine mai distinsă, și nicio moarte mai preferabilă decât cea a altor oameni? Gramaticienii au fost începutul acestei vorbiri inutile; și voi care colecționați înțelepciunea sunteți tăiați de la înțelepciunea care este potrivită cu adevărul, și atribuiți numele unor anumite părți unor anumiți oameni; și voi nu îl cunoașteți pe Dumnezeu, dar în controversele voastre violente vă distrugeți unul pe altul. Și cu această ocazie nu valorați nimic. În timp ce vă atribuiți vouă înșivă singurul drept al discuției, discutați ca surdul cu orbul. De ce folosiți uneltele constructorului fără să știți cum să construiți? De ce vă ocupați cu cuvintele, în timp ce vă țineți departe de fapte, lăudându-vă fără măsură, dar sunteți doborâți de ghinioane? Modurile voastre de a acționa sunt contrare rațiunii, vă faceți o apariție pompoasă în public, dar vă ascundeți învățătura în colțuri. Descoperind că sunteți astfel de oameni, noi v-am abandonat, și nu mai suntem interesați de dogmele voastre, ci urmăm cuvântul lui Dumnezeu. O, omule, de ce folosești literele alfabetului pentru a te război cu alt om? De ce, ca într-un meci de box, faceți ca sunetele lor să se ciocnească împreună cu felul vostru Attic afectat de a vorbi, în timp ce voi ar trebui să vorbiți mai potrivit cu natura? Căci dacă adoptați dialectul Attic deși nu este unul atenian, atunci de ce nu vorbiți ca dorienii? Cum se face că unul vi se pare mai ordinar, iar celălalt vi se pare că este mai plăcut pentru conversație?
Capitolul XXVII – Creștinii sunt urâți pe nedrept
Și dacă aderați la învățătura lor, de ce vă luptați împotriva mea pentru că am ales doctrina pe care o aprob? Nu este rezonabil ca, în timp ce jefuitorul nu trebuie pedepsit pentru numele pe care îl poară,73 ci numai atunci când adevărul despre el a fost clar constatat, și totuși, noi suntem asaltați cu insulte într-o judecată alcătuită fără examinare? Diagoras a fost un atenian, dar voi l-ați pedepsit pentru că a divulgat misterele ateniene; totuși voi care citiți discursurile sale frigiene. Voi aveți comentariile lui Leo și nu sunteți nemulțumiți cu faptul că noi le respingem; și având în mâinile voastre părerile lui Apion în privința zeilor egipteni, ne denunțați pe noi ca fiind profani. Mormântul lui Olympian Zeus este în mijlocul vostru,74 deși cineva spune că cretanii sunt mincinoși.75 Adunarea voastră de zei mulți este un nimic. Deși disprețuitorul lor, Epicur acționează ca un purtător de făclie,76 nu mai ascund de stăpânitori opinia pe care o am despre Dumnezeu, pe care o am în relație cu stăpânirea Sa a universului. De ce mă sfătuiți să fiu fals față de principiile mele? De ce ne îndemnați să folosim arta pentru a scăpa de moarte, voi care spuneți că disprețuiți moartea? Nu am inima unui cerb; dar zelul vostru pentru dialectică seamănă cu limbuția lui Thersites. Cum să îl cred pe unul care îmi spune că soarele este o masă roșie fierbinte și luna un pământ? Astfel de afirmații sunt niște simple discuții, și nu o expunere sobră a adevărului. Cum ar putea să fie altfel decât o nebunie să te încrezi în cărțile lui Herodot în legătură cu istoria lui Hercule, care vorbește despre un pământ din care a venit leul care a fost omorât de Hercule? Și cu ce îi avantajează stilul Attic spiritele filozofilor, verosimilitatea silogismelor, măsurătorile pământului, poziția stelelor și cursul soarelui? Să fi implicat în astfel de anchete, înseamnă să iți impui opiniile tale ca și când ele ar fi legi.
Capitolul XXVIII – Condamnarea legislației grecești
Cu această ocazie resping și legislația voastră; pentru că ar trebui să fie un singur regim politic comun pentru toți; dar acum există atât de multe coduri de câte state există, astfel că lucrurile care sunt dezonorante în unele state sunt onorabile în alte state. Grecii consideră că relațiile sexuale cu mama sunt ilegale, dar această practică este stimată de magii perși; homosexualitatea este condamnată de barbari, dar romanii, care se străduiesc să colecteze cirezi de băieți ca și caii care pasc, o onorează cu anumite privilegii.
Capitolul XXIX – Povestirea convertirii lui Tațian
De aceea, pentru că am văzut aceste lucruri, și în plus, am fost îngăduiți să vedem misterele, și am examinat peste tot ritualurile religioasă practicate de efeminați și antipatici, și am descoperit printre romani pe Latiarian Jupiter al lor desfătându-se cu sângele uman coagulat și cu sângele oamenilor junghiați, și Artemis, nu departe de marele oraș77 sancționând faptele de același fel, și un demon aici și altul acolo instigând comiterea unui rău – retrăgându-mă, am cercetat cum aș putea să descopăr adevărul. Și, în timp ce acordam cea mai mare atenție acestui lucru, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu anumite scrieri barbare, prea vechi pentru a fi comparate cu opiniile grecilor, și prea divine pentru a fi comparate cu greșelile lor; și am fost condus să cred în acestea prin simplitatea limbajului, caracterul ne artificial al scriitorilor, preștiința evenimentelor viitoare, calitatea excelentă a principiilor sale, și declararea faptului că guvernarea universului este centrată într-o singură Ființă.78 Și, sufletul meu fiind învățat de Dumnezeu, am văzut că prima clasă de scrieri conduc spre condamnare, dar acestea pun capăt sclaviei care este în lume, și ne salvează de o varietate de conducători și de zece mii de tirani, în timp ce ne dau, nu exact ceea ce nu am primit mai înainte, ci ceea ce am primit dar am fost împiedicați din greșeală să le reținem.
Capitolul XXX – Cum a reușit el să reziste diavolului
De aceea, fiind inițiat și instruit în aceste lucruri, vreau să renunț la vechile mele greșeli ca fiind prostii ale copilăriei. Căci știm că natura răutății este ca cea a celei mai mici semințe; odată ce a sporit puternic de la un început firav, dar va fi distrusă din nou dacă ascultăm cuvintele lui Dumnezeu și nu ne risipim noi înșine. Căci El a devenit stăpânul tuturor pe care noi îi considerăm o anumită „comoară ascunsă”,79 pentru care suntem acoperiți de praf în timp ce săpăm ca să o găsim, dar o protejăm ca fiind posesiunea noastră. Cel care a primit toată comoara a obținut comanda celei mai prețioase bogății. Să fie spuse aceste lucruri prietenilor noștri. Dar ce să vă spun vouă grecilor, decât să vă cer să nu îi înjurați pe cei care sunt mai buni decât voi, nici dacă ei sunt numiți barbari să nu îi luați în derâdere? Căci, dacă vreți, veți putea să descoperiți cauza mieunaturilor ne fiind în stare să înțelegeți limba celuilalt; căci voi da celor care vor să examineze principiile noastre o simplă poveste despre ei.
Capitolul XXXI – Filozofia creștinilor este mai veche decât cea a grecilor
Dar acum mi se pare un lucru potrivit ca să demonstrez că filozofia noastră este mai veche decât sistemele grecilor. Moise și Homer vor fi limitele noastre, amândoi fiind din antichitate; cel mai vechi dintre poeți și istorici, și celălalt este fondatorul întregii înțelepciuni a barbarilor. Atunci, haideți să facem o comparație între ei; și vom descoperi că doctrinele noastre sunt mai vechi, nu numai față de cele ale grecilor, ci și față de inventarea literelor.80 Nu voi aduce martori dintre voi, ci mai degrabă am ales dintre greci. Să facem lucrul cel dintâi ar fi ceva prostesc, deoarece nu ar fi un lucru îngăduit de voi; dar celălalt vă va surprinde, când, mă voi lupta împotriva voastră cu armele voastre, voi aduce argumente despre care nu aveți nicio bănuială. Poezia lui Homer, genealogia sa și perioada de timp în care el a prosperat au fost investigate de cei mai vechi scriitori, – de Theagenes din Rhegium, care a trăit pe vremea lui Cambyses, Stesimbrotus din Thasos și Antimachus din Colophon, Herodot din Halicarnassus, și Dionysius Olynthian; după ei, de Ephorus din Cumae, și Philochorus atenianul, Megaclides și Chamaeleon Peripatetics; iar mai apoi de gramaticienii: Zenodotus, Aristophanes, Callimachus, Crates, Eratosthenes, Aristarchus, și Apolodorus. Dintre aceștia, Crates spune că el a înflorit înainte de întoarcerea lui Heraclide, și în optzeci de ani după războiul Troian; Eratostene spune că aceasta a fost după al o sutelea an de la cucerirea lui Ilium; Aristarchus, afirmă că aceasta a fost în timpul migrației ioniene, care a fost la o sută patruzeci de ani după acel eveniment; dar potrivit lui Philochorus, după migrația ioniană, în timpul stăpânirii lui Archippus la Atena, după o sută optzeci de ani de la războiul troian; Apolodorus spune că aceasta a fost la o sută de ani după migrația ioniană, care ar fi la două sute patruzeci de ani de la războiul troian. Unii spun că el a trăit cu nouăzeci de ani înaintea olimpiadelor, care ar fi la trei sute șaptesprece ani după cucerirea Troiei. Alții duc această dată mai târziu, și spun că Homer a fost un contemporan cu Archilochus; dar Archilochus a prosperat cam în a douăzeci și treia olimpiadă, în timpul lui Gyges, lidianul, la cinci sute de ani după Troia. Deci, în privința vârstei unui poet menționat mai înainte, mă refer la Homer, și cât despre discrepanțele celor care au vorbit despre el, am spus destul într-o manieră sumară pentru cei care pot să cerceteze aceasta. Căci este posibil să arătăm că opiniile privitoare la faptele lor sunt și ele false. Căci, acolo unde datele atribuite nu se conformează una cu cealaltă, este imposibil ca istoria să fie adevărată. Căci care este cauza greșelii în scriere, ci povestirea unor lucruri care nu sunt adevărate?
Capitolul XXXII – Doctrina creștinilor se opune neînțelegerilor și este fixă pentru toți
Dar la noi nu este nicio dorință de glorie deșartă, și nici nu ne consolăm cu o varietate de opinii. Deoarece am renunțat la cele populare și pământești, și am ascultat poruncile lui Dumnezeu, și am urmat legea Tatălui nemuririi, noi respingem tot ce se bazează pe opinia umană. Nu numai bogații dintre noi studiază filozofia noastră, ci și cei săraci se bucură gratuit de indicații;81 căci lucrurile care vin de la Dumnezeu întrec recompensele darurilor lumești. Astfel, noi îi primim pe toți cei care au dorința să asculte, chiar și pe femeile bătrâne și pe adolescenți; și, pe scurt, persoanele care au orice vârstă sunt tratate cu respect de noi, dar orice fel de imoralitate este ținută la distanță. Iar atunci când vorbim nu exprimăm neadevăruri. Ar fi un lucru excelent dacă persistența voastră în necredință ar trebui să fie verificată; dar oricum ar fi aceasta, lăsați cauza noastră să fie confirmată de judecata rostită de Dumnezeu. Râdeți, dacă vă place; dar după aceea va trebui să plângeți. Nu este absurd ca Nestor,82 care a fost încet la tăierea hățurilor cailor datorită vârstei sale bătrâne slabe și leneșe, este potrivit vouă, vrednic să fie lăudat pentru încercarea sa de a concura în luptă cu tinerii, în timp ce voi râdeți de cei dintre voi care se luptă cu vârsta bătrâneții și se ocupă cu lucruri care îi aparțin lui Dumnezeu? Nu ați râde când ne spuneți că amazoanele și semiramidele, și alte femei războinice au existat, în timp ce aruncați reproșuri asupra fecioarelor noastre. Ahile a fost un tânăr, totuși se crede că el a fost foarte mărinimos; și Neoptolemus a fost mai tânăr, dar a fost puternic; Philoctetes a fost slab, dar divinitatea a avut nevoie de el împotriva Troiei. Ce fel de om a fost Thersites? Totuși, el a comandat armata, și, dacă nu ar fi făcut aceasta prin prostie având o limbă necontrolată, nu i s-ar fi reproșat că este gol. În ceea ce îi privește pe cei care vor să învețe filozofia noastră, nu îi testăm după înfățișarea lor, nici nu îi judecăm pe cei care vin la noi după exteriorul lor; argumentăm pentru ca în toți să fie tari din punct de vedere mintal, deși ei ar putea să fie slabi în trup. Dar dezbaterile voastre sunt pline de invidie și abundă în stupiditate.
Capitolul XXXIII – Justificarea femeii creștine
De aceea, am vrut să arăt din lucrurile care sunt privite ca fiind onorabile printre voi, că instituțiile noastre sunt marcate de sobrietate atentă, dar ale voastre sunt foarte apropiate de nebunie.83 Voi care spuneți că noi vorbim lucruri absurde printre femei și băieți, printre fecioare și bătrâne, și ne batjocoriți pentru că nu suntem cu voi, ascultați ce prostii predomină printre greci. Căci operele lor de artă sunt devotate obiectelor nefolositoare, în timp ce ele sunt evaluate mai sus de voi decât zeii voștri; iar voi vă purtați nepotrivit în ceea ce se referă la femeie. Lysippus a aruncat o statuie a lui Praxilla, a cărei poezii nu conțineau nimic folositor, și Menestratus al lui Learchis, și Selanion al lui Sappho curtezanul, și Naucydes al lui Erinna lesbiana, și Boiscus al lui Myrtis, și Cephisodotus al lui Myro din Byzantium, și Gomphus al lui Praxigoris, și Amphistratus al lui Clito. Și ce să spun despre Anyta, Telesilla și Mystis? Din primii, Euthycrates și Cephisodotus au făcut o statuie, și din al doilea Niceratus, și din al treilea Aristodotus; Euthycrates a făcut unul al lui Mnesiarchis efeseanul, Selanion al lui Corinna și Euthycrates al lui Thalarchis Argive. Scopul meu pentru care m-am referit la aceste femei este pentru ca voi să nu priviți ca ceva ciudat ceea ce întâlniți între noi, și ca, comparând statuile care sunt înaintea ochilor voștri, să nu tratați femeia cu dispreț, care urmăresc filozofia printre noi. Această Sappho este o desfrânată, o femeie bolnavă de dragoste, și cântă propria ei imoralitate;84 dar toate femeile noastre sunt caste, și fecioarele la furcile lor de tors cântă despre lucrurile divine85 mai nobil decât domnișoarele voastre. De aceea, să vă fie rușine, vouă care sunteți ucenici pretinși ai femeilor și totuși vă bateți joc de cele care au sexul care țin doctrina voastră, tot atât de mult frecventează adunările solemne.86 Ce copil nobil v-a prezentat Glaucippe, care a născut o minune, așa cum se vede în statuia sa derâmată de Niceratus, fiul lui Euctemon atenianul! Dar, dacă Glaucippe a născut un elefant, care a fost motivul pentru care ea ar trebui să de bucure de onoarea publicului? Praxiteles și Herodot l-au făcut pentru voi pe Phryne curtezanul, și Euthycrates a derâmat o statuie de bronz a lui Panteuchis, care a fost însărcinată de la un desfrânat; și Dinomenes, din cauza lui Besantis împărăteasa peonienilor a născut un copil negru, a suferit ca să păstreze memoria ei prin arta sa. Îl condamn și pe Pitagora, cel care a făcut forma Europei pe taur; și pe voi care îl onorați pe acuzatorul lui Zeus din cauza îndemânării sale artistice. Și ridiculizez îndemânarea lui Myron, care a făcut o juncă și deasupra ei o Victorie deoarece prin aducerea cu sine a fiicei lui Agenor a luat premiul pentru adulter și prostituție. Olynthian Herodot a făcut statuile lui Glycera, curtezanul și a lui Argeia cea care cânta la harpă. Bryaxis a făcut statuia lui Pasiphae; și, având un memorial al prostituției ei, se pare că a fost dorința voastră ca femeile din vremea aceea să fie ca ea.87 O anumită Melanippe a fost o femeie înțeleaptă, și de aceea Lysistratus i-a făcut o statuie. Dar, într-adevăr, nu veți crede că printre noi există femei înțelepte!
Capitolul XXXIV – Ridiculizarea statuilor ridicate de greci
Într-adevăr, vrednic de cinste a fost tiranul Bhalaris, care a devorat sugarii, și astfel este expus de opera lui Polystratus Ambraciot, chiar până în ziua de azi, ca fiind un om minunat! Agrigentines i-a fost groază să se uite la acea înfățișare a sa, din cauza canibalismului său; dar acum, oamenii de cultură se laudă că l-au văzut în statuia sa! Nu este rușinos faptul că fratricidul este onorat de voi care priviți la statuile lui Polynices și Eteocles, și nu i-ați îngropat mai degrabă împreună cu făcătorul lor Pitagora? Distrugeți aceste memoriale ale nelegiuirii! De ce să contemplu cu admirație figurile femeii care a născut treizeci de copii, doar de dragul artistului Periclymenus? Ar trebui să vă întoarceți cu dezgust spre cineva care a purtat roadele unei mari imoralități și pe care Roma l-a comparat cu o sămânță, care într-o situație asemănătoare, spun ei, a fost socotit vrednic de o închinare mistică. Arês a comis adulter cu Afrodita, și Andron a făcut o imagine a urmașei lor Harmonia. Sophron, care s-a dedicat scrierii fleacurilor și absurdităților, a fost și mai sărbătorit pentru îndemânarea sa în turnarea metalelor, a căror specimene mai există și acum. Și nu numai că poveștile lui l-au făcut pe autorul de fabule Esop să fie pomenit pentru vecie, ci și arta plastică a lui Aristodemus i-a crescut faima sa. Atunci cum se face că voi care aveți așa de multe poete a căror producții sunt doar niște gunoaie, și aveți atât de mulți curtezani, și oameni buni de nimic, și nu vă este rușine să bârfiți reputația femeilor voastre? Ce îmi pasă mie să știu că Euanthe a născut un copil în Peripatus, sau de ce să casc gura de uimire la arta lui Callistratus, sau să mă holbez la Neaera din Calliades? Căci ea a fost o curtezană. Laïs a fost o prostituată, și Tumus i-a făcut un monument al prostituției. De ce nu vă este rușine de desfrânarea lui Hephaestion, deși Pilo l-a reprezentat foarte artistic? Și de ce îl onorați pe hermafroditul Ganymede prin Leochares, ca și când ați poseda ceva minunat? Praxiteles chiar a făcut o statuie a unei femei cu urmele necurăției pe ea. V-a plăcut să respingeți tot ce este de acest fel, și să căutați ceea ce este cu adevărat vrednic de atenție, și să nu vă întoarceți cu dispreț de la felul nostru de viață în timp ce ați aprobat producțiile rușinoase ale lui Philaenis și Elephantis.
Capitolul XXXV – Tațian vorbește ca un martor ocular
Totuși, lucrurile pe care le-am pus înaintea voastră nu le-am învățat la mâna a doua. Am vizitat multe ținuturi; am folosit retorica, așa cum o folosiți și voi; m-am aliniat cu multe arte și invenții; și în final, în timp ce stăteam în cetatea romanilor, am examinat multitudinea statuilor aduse acolo de voi: nu încerc, ca de obicei cu alții, să îmi întăresc punctele mele de vedere prin opiniile altora, ci vreau să vă povestesc ceea ce am văzut și am simțit. Deci, spunând adio aroganței romanilor și vorbăriei goale a atenienilor, și tuturor părerilor lor legate greșit, am îmbrățișat filozofia noastră barbară. Am început să vă arăt cum aceasta este mai veche decât instituțiile voastre,88 dar mi-am lăsat sarcina ne terminată, pentru a discuta o chestiune care cerea o atenție mai urgentă; dar acum este timpul ca să încerc să vorbesc despre doctrinele noastre. Să nu fiți ofensați de învățătura noastră, și nici să nu încercați să elaborați replici pline de superficialitate și obscenități, spunând: „Tațian, încercând să fie mai presus de greci, mai presus de numărul infinit de cercetări filozofice, a descoperit o nouă cale, și a îmbrățișat doctrinele barbarilor.” Căci ce este doleanța, că oamenii care sunt evident ignoranți ar trebui să fie motivați de un om care este de aceeași natură cu ei? Sau, poate fi irațional, așa cum spun unii sofiști,89 să îmbătrânești învățând mereu ceva?
Capitolul XXXVI – Mărturia haldeilor despre antichitatea lui Moise
Dar să zicem că Homer nu este mai târziu decât războiul troian, să admitem că el a fost contemporan cu acesta, sau chiar că el a fost în armata lui Agamemnon, și, dacă vrea cineva, că el a trăit înaintea inventării literelor. Moise cel menționat mai devreme va fi arătat că a fost cu mulți ani mai bătrân decât cucerirea Troiei, și mult mai vechi decât clădirea Troiei, sau decât Tros și Dardanus. Pentru a demonstra aceasta îi voi chema ca martori pe haldei, fenicieni și egipteni. Și ce ar mai fi nevoie să mai spun? Căci cel care pretinde că vrea să își convingă ascultătorii trebuie să se comporte astfel încât narațiunea întâmplărilor povestite de el să fie foarte concisă. Berosus, un babilonian și un preot al zeului lor Belus, născut în timpul lui Alexandru, a compus pentru Antioh, al treilea după el, istoria haldeilor în trei cărți; și, povestind faptele împăraților, el a menționat unul din ei, pe nume Nabucodonosor, care a luptat împotriva fenicienilor și a evreilor – evenimente despre care noi știm că au fost anunțate de profeții noștri, și acest lucru s-a petrecut cu mult mai târziu decât a trăit Moise, cu șaptezeci de ani înaintea imperiului persan. Dar Berosus este un om foarte demn de încredere, și despre aceasta Juba este un martor, care, scriind despre asirieni, a spus că a învățat istoria de la Berosus: există două cărți despre asirieni.
Capitolul XXXVII – Mărturia fenicienilor
După haldei, urmează mărturia fenicienilor. Printre ei au fost trei oameni: Theodotus, Hypsicrates, și Mochus; Chaitus a tradus în greacă cărțile lor, și a compus cu exactitate viețile acestor filozofi. În istoria scriitorilor de mai sus se arată că răpirea Europei s-a întâmplat în timpul unui împărat, și o descriere a acestui lucru este dată în venirea lui Menelaus în Phoenicia, și în ceea ce îl privește pe Hiram,90 cel care și-a dat fiica ca să se căsătorească cu Solomon împăratul evreilor, și a oferit lemn de toate felurile de copaci pentru construirea templului. Menander din Pergam a alcătuit o istorie referitoare la aceleași lucruri. Dar vârsta lui Hiram este undeva în timpul războiului Troian; dar Solomon, contemporan cu Hiram, a trăit mult mai târziu decât Moise.
Capitolul XXXVIII – Egiptenii îl așază pe Moise ca stăpânitor al lui Inachus
Și dintre egipteni mai există cronicari corecți. Ptolemeu, nu regele, ci un preot al lui Mendes este traducătorul afacerilor lor. Acest scriitor, povestind faptele împăraților, a spus că plecarea evreilor din Egipt în locurile unde au mers s-a întâmplat în timpul împăratului Amosis, sub conducerea lui Moise. Astfel, el a spus: „Amosis a trăit în timpul împăratului Inachus.” După el, Apion gramaticianul, un om foarte stimat, în cartea a patra a lui Aegyptiaca (sunt cinci cărți ale sale), pe lângă multe alte lucruri, spune că Amosis a distrus Avaris în timpul lui Argive Inachus, așa cum a scris Ptolemeu mendesianul în analele sale. Dar timpul de la Inachus până la cucerirea Troiei ocupă douăzeci de generații. Pașii demonstrației sunt următorii:
Capitolul XXXIX – Catalogul regilor Argive
Regii argivilor au fost aceștia: Inachus, Phoroneus, Apis, Criasis, Triopas, Argeius, Phorbas, Crotopas, Sthenelaus, Danaus, Lynceus, Proetus, Abas, Acrisius, Perseu, Sthenelaus, Eurystheus, Atreus, Thyestes, și Agamemnon, în al optsprezecelea an al domniei lui a fost cucerită Troia. Și fiecare persoană inteligentă va observa că, în conformitate cu tradiția grecilor, ei nu posedau nicio compunere istorică, deoarece Cadmus, care i-a învățat literele, a venit în Boeotia cu multe generații mai târziu. Dar după Inachus, sub Phoroneus, s-a dat cu dificultate un test vieții lor sălbatice și nomade, și au intrat într-o nouă ordine de lucruri. Prin urmare, dacă Moise este arătat ca fiind contemporan cu Inachus, el este cu patru sute de ani mai bătrân decât războiul troian. Dar aceasta este demonstrată din succesiunea regilor aticilor [și a celor macedoneni, ptolemei și antiohieni].91 De aici, dacă cele mai strălucite fapte printre greci au fost înregistrate și au fost făcute cunoscute după Inachus, este limpede că aceasta trebuie să fi fost după Moise. În timpul lui Phoroneus, care a fost după Inachus, Ogygus este menționat printre atenieni, în timpul căruia a fost primul potop; și în timpul lui Phorbas a fost Actaeus, de la care Attica a fost numită Actaea; și în timpul lui Triopas a fost Prometeu, Epimetheus, Arias, Cecrops cu natura dublă, și Io; în timpul lui Crotopas a fost ars Phaëthon și a avut loc potopul lui Deucalion; în timpul lui Sthenelus a domnit Amphictyon și a venit Danaus la Peloponnesus, și a avut loc descoperirea Dardaniei de Dardanus, și întoarcerea Europei din Fenicia în Creta; în timpul lui Lynceus a fost răpirea lui Kore, și a fost fondat templul în Eleusis, și gospodărirea lui Triptolemus, și venirea lui Cadmus la Teba, și stăpânirea lui Minos; în timpul lui Proetus a fost războiul lui Eumolpus împotriva atenienilor; în timpul lui Acrisius Pelops s-a întors din Frigia, și venirea lui Ion la Atena, și al doilea Cecrops, și faptele lui Perseu și Dionysos, și Musaeus, ucenicul lui Orfeu, și în timpul domniei lui Agamemnon Troia a fost cucerită.
Capitolul XL – Moise – mai vechi și mai credibil decât eroii păgâni
De aceea, din ceea ce s-a spus, este evident că Moise era mai bătrân decât eroii, războaiele și demonii antici. Și ar trebui să îl credem pe el, care stă înaintea lor din punct de vedere al vârstei, decât pe greci, care, fără să conștienți de aceasta,92 a strâns doctrinele lui [ca] dintr-o fântână. Căci mulți dintre sofiștii dintre ei, stimulați de curiozitate, s-au străduit să falsifice orice au învățat de la Moise,93 și de la cei care au filozofat ca el, în primul rând pentru ca ei să fie considerați că au ceva care este al lor, și în al doilea rând, pentru ca mușamalizând printr-un artificiu retoric orice lucru pe care ei nu l-au înțeles, să poată prezenta greșit adevărul ca și când acesta ar fi o fabulă. Dar ce au spus cei învățați dintre greci despre regimul nostru politic și despre istoria legilor noastre, și cât de mulți și ce fel de oameni au scris despre aceste lucruri, vor fi arătați în tratatul celor care au vorbit despre lucrurile divine.94
Capitolul XLI
Dar lucrul cel mai important este să ne străduim cu cea mai mare precizie să arătăm nu numai Moise este numai mai bătrân decât Homer, ci el este mai bătrân toți scriitorii care au fost după el – mai bătrân ca Linus, Philammon, Thamyris, Amphion, Musaeus, Orfeu, Demodocus, Phemius, Sibylla, Epimenides din Creta, care a venit în Sparta, Aristaeus al lui Proconnesus, care a scris Arimaspia, Asbolus Centaurul, Isatis, Drymon, Euclus Cipriotul, Horus samianul și Pronapis Atenianul. Linus a fost învățătorul lui Hercule, dar Hercule a precedat războiul Troian cu o generație; și aceasta este clar din pricina fiului său Tlepolemus, care a ajutat armata împotriva Troiei. Și Orfeu a trăit în același timp cu Hercule; și mai mult, se spune că toate lucrările atribuite lui au fost compuse de Onomacritus atenianul, care a trăit în timpul stăpânirii lui Pisistratids, în timpul celei de-a cincea olimpiade. Musaeus a fost un ucenic al lui Orfeu. Amphion, care îl precede asediul Troiei cu două generații, ne interzice să culegem mai multe particularități despre sine pentru cei care sunt avizi de informație. Demodocus și Phemius au trăit chiar în timpul războiului troian; căci unul din ei a locuit cu pretendenții, iar celălalt cu Phaeacians. Thamyris și Philammon nu au trăit cu mult timp înaintea acestora. Astfel, despre multele lor performanțe de orice fel, a timpurilor lor și a înregistrării lor, noi am scris în întregime, și, cred că am făcut-o cu toată precizia. Dar ca să fim compleți, ceea ce încă ne lipsește, voi da explicația mea respectându-i pe cei stimați ca fiind înțelepți. Minos, cel care a fost învățat să exceleze în orice fel de înțelepciunea, în agerimea minții, și în competența legislativă, a trăit în timpul lui Lynceus, care a domnit după Danaus în a unsprezecea generație după Inachus. Lycurgus, care a fost născut la mult timp după luarea Troiei, a dat legi lacedemonianilor. Despre Draco s-a descoperit că a trăit în cea de-a treizeci și noua Olimpiadă, Solon în cea de-a patruzeci și șasea, și Pitagora în a șaizeci și doua. Am arătat că olimpiadele au început după patru sute șapte ani de la cucerirea Troiei. Aceste fapte fiind demonstrate, vom observa pe scurt era celor șapte înțelepți. Cel mai vechi dintre aceștia, Tales, a trăit în timpul celei de-a cincea olimpiade; și deja am vorbit pe scurt despre cei care au urmat după el.
Capitolul XLII – O afirmație a concluziei autorului
Aceste lucruri, o greci, le-am compus eu Tațian, un ucenic al filozofiei barbare.95 M-am născut în ținutul asirienilor, și am fost mai întâi instruit în doctrinele voastre, și apoi în acelea pe care mi le-am asumat să le proclam. Pe viitor, știind cine este Dumnezeu și care este lucrarea Sa, mă prezint pe mine însumi pregătit pentru o examinare96 în privința doctrinelor mele, în timp ce ader neclintit la acel mod de viață care este potrivit cu Dumnezeu.97
Fragmente98
În tratatul său Despre perfecțiune conform doctrinei Mântuitorului, el scrie: „Consimțământul se potrivește bine cu rugăciunea, dar părtășia în corupție slăbește rugăciunea. La orice măsură, prin permisiune cu siguranță că el interzice într-un mod delicat; dar atunci când el le permite să se întoarcă la aceeași stare din cauza lui Satan și a desfrâului, el îi demonstrează unui om care va încerca să servească doi stăpâni – Dumnezeu, prin „consimțământ” (1 Corinteni 7:5), ci prin dorința consimțământului, a desfrâului, a relațiilor sexuale nepermise și prin diavolul.” – Clem. Alex: Strom., iii. c. 12
O anumită persoană critică violent această generație, numind-o coruptibilă și distructivă; și unii sunt violenți [cu Scriptura], aplicând pro-creației cuvintele Salvatorului: „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina”; și lui nu îi este rușine să adauge la aceste cuvinte ale profetului: „Voi toți veți îmbătrâni ca o haină, și moliile vă vor devora.”
Și, în aceeași fel, ei aduc dovezi în sprijinul celor spuse în legătură cu învierea morților: „Fiii acelei lumi nu se căsătoresc și nici nu sunt dați spre a fi căsătoriți.” – Clem. Alex.: iii. c. 12
Tațian, păstrând trupul imaginar al lui Hristos, pronunță toate relații sexuale ca fiind impure, el a fost cel mai violent heresiarc al encratiților, întrebuințează un argument de acest fel: „Dacă cineva seamănă în fire, va secera corupție de la fire”, dar cel care seamănă în fire este cel care se unește cu o femeie; deci cel care ia o soție și seamănă în fire, din fire va secera corupția. – Hieron.: Com. in Ep. ad Gal.
Despărțindu-se de Biserică, și fiind lăudat și încurajat de un orgoliu al învățătorului său,99 ca și când ar fi superior celorlalți, el și-a alcătuit propriul său fel de doctrină. Imaginându-și anumiți eoni invizibili ca cei ai lui Valentinus și denunțând căsătoria ca pe o pângărire și concubinajul, în același fel ca Marcion și Saturninus, și negând mântuirea lui Adam ca pe o părere de-a sa. – Irenaeus: Adv. Hoer., i. 28
Încercând din când în când să folosească limbajul lui Pavel, Tațian a spus că în Adam toți mor, dar a ignorat faptul că „acolo unde păcatul s-a înmulțit, acolo harul s-a înmulțit și mai mult.” – Irenaeus: Adv. Heres., iii. 37
Împotriva lui Tațian, care spune că acele cuvinte „Să fie lumină”, trebuie să fie luate ca pe o rugăciune. Dacă Cel care a rostit aceasta a cunoscut un Dumnezeu superior, atunci cum de spune El că: „Eu sunt Dumnezeu și nu este nimeni afară de Mine”?
El a spus că există pedepse pentru blasfemii, vorbiri prostești și cuvinte imorale, care sunt pedepsite aspru de Logos. Și el a spus că femeile erau pedepsite din cauza părului și a ornamentelor lor de o putere mai presus de acele lucruri, care, de asemenea, i-a dat putere lui Solomon prin părul său, și îi pedepsește pe aceia care prin împodobirea părului lor sunt îndemnate la concubinaj. – Clem. Alex.: Frag.
Dar Tațian, neînțelegând că expresia „Să fie” nu este totdeauna reactivă, ci uneori este imperativă, și-a imaginat cel mai necuviincios lucru despre Dumnezeu, care a spus: „Să fie lumină”, spunând că El mai degrabă s-a rugat decât a poruncit luminii să fie, ca și când a gândit necuviincios că Dumnezeu era în întuneric. – Origen: De Orat.
Tațian separă omul vechi de cel nou, dar nu așa cum spunem noi, înțelegând că omul vechi este legea iar omul nou este Evanghelia. Suntem de acord cu el spunând același lucru, dar nu în sensul pe care îl vrea el, revocând legea ca și când ea ar aparține unui alt Dumnezeu. – Clem. Alex.: Strom., iii. 12
Tațian condamnă și respinge și căsătoria, și carnea pe care Dumnezeu a creat-o pentru folosul nostru. – Hieron.: Adv. Jovin., i. 3
„Dar voi ați dat nazireilor să bea vin și le-ați poruncit profeților spunând: «Nu profețiți.»” Probabil că prin aceasta, Tațian șeful encratiților se străduiește să își construiască erezia sa, declarând că vinul nu trebuie băut, de vreme ce a fost poruncit în lege că nazireii nu trebuiau să bea vin, și cei care dau vin nazireilor sunt acuzați de profet. – Hieron.: Com. in Amos.
Tațian, patriarhul encratiților, cel care a respins unele din epistolele lui Pavel, a crezut că cea care este [adresată] celor din Tir, ar trebui să fie declarată ca fiind a apostolului, gândindu-se puțin la afirmația lui Marcion și a altora, care sunt de acord cu el în această privință. – Hieron.: Proef. in Com. ad Tit.
[Arhelau (280 d.Hr.), episcop al Carrha în Mesopotamia, îl categorisește pe acest compatriot al său, Tațian, cu cuvintele: „Marcion, Sabellius și alții care au făcut pentru ei înșiși o știință ciudată”, adică, o teologie a lor proprie. – Routh: Reliquiae, tom. v. p. 137. Dar vedeți Edinburgh Series a acestei lucrări, vol. xx. p. 267.]
