Clement din Roma, Prima Epistolă
Note introductive la Prima Epistolă către Corinteni
Clement era probabil era unul dintre neamuri, adică un roman. Se pare că a fost la Filipi cu Sfântul Apostol Pavel (57 d.Hr.), în momente în care aceea biserică, întâia născută a vestului, trecea prin mari încercări ale credinței. Acolo, împreună cu femei sfinte și cu alții, a slujit apostolului și sfinților. Pentru că acest oraș era o colonie romană, nu mai trebuie să punem întrebări legate de cum se face că un roman era acolo. Probabil că lucra în anumite servicii publice și nu este imposibil ca el să fi vizitat Corintul în acele zile. Fără îndoială că a învățat de la apostol și de la însoțitorul său, apostolul Luca, cum să folosească Septuaginta, în care, datorită faptului că el cunoștea limba greacă, curând a fost considerat un expert. Cu toate acestea, copia făcută de el acelei versiuni nu este întotdeauna în acord cu Textus Receptus, așa cum vor observa și cititorii.
Fiind prezbiter împreună cu Linus și Cletus, le-a succedat în conducerea Bisericii din Roma. Am fost șovăitor în a adopta opinia că această epistolă a fost scrisă aproape de încheierea vieții lui, și nu numai după persecuția lui Nero[1]. Nu este imposibil ca atât Linus, cât și Cletus să fi pierit în aceea încercare de foc, și faptul că Clement le-a succedat imediat în lucrare și loc face mai dificilă cronologia acelei perioade. După moartea apostolilor, pentru că întemnițarea și martiriul apostolului Petru pare a fi istorică, Clement a fost reprezentantul natural al apostolului Pavel și chiar al însoțitorului său, „apostolul circumciziei”; prin urmare, în mod natural, el a scris epistola în numele bisericii locale, atunci când l-au căutat pentru sfat. Fără nicio îndoială, apostolul Ioan încă supraviețuia în Patmos sau în Efes; dar filipenii, a căror relație cu Roma este atestată de vizita lui Epafrodit, au privit cu naturalețe pe prietenii supraviețuitori ai marelui lor fondator; bătrânul apostol nu a fost la fel de accesibil în est. Toate drumurile duceau spre orașul imperial și porneau din Milliarium Aureum. Cu toate că, fără îndoială, Clement a scris scrisoarea, el și-a ascuns propriul nume și a scos în față frații, care se pare că s-au întâlnit într-un conciliu și au trimis o delegație frățească (Cap. LIX). Lipsa totală a spiritului lui Diotref (3 Ioan) și strânsa conformitate a epistolei, în umilință și blândețe, cu cea a apostolului Petru (1 Petru 5:1-5), sunt trăsături demne de luat în seamă. Întreaga epistolă este animată de duhul plin de dragoste și credincioșie al dragilor filipeni ai apostolului Pavel, în mijlocul cărora scriitorul a învățat Evanghelia. Clement a adormit probabil curând după ce și-a expediat scrisoarea. Aceasta este moștenirea unuia care a reflectat era apostolică în tot adevărul minunat și evanghelic și care era primul rod al prezenței Duhului împreună cu Biserica. El a împărtășit cu alții aureola slavei, atribuită de apostolul Pavel celor „ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieții”[2].
Planul acestei publicații nu permite, în acest volum, restaurarea porțiunilor recent descoperite din lucrarea sa. Editorul are intenția de a le prezenta împreună cu alte relicve ale antichității primare, recent descoperite, într-un volum suplimentar, dacă inițiativa va avea suficientă încurajare. Așa-numita A Doua Epistolă a lui Clement este acum cunoscută ca fiind lucrarea altcuiva și a fost reașezată într-un alt loc în aceste serii. Ceea ce urmează este Nota introductivă a editorilor și traducătorilor originali, Dr. Roberts și Dr. Donaldson.
Prima Epistolă, care poartă numele lui Clement, a fost păstrată pentru noi numai într-un singur manuscris. Deși se face deseori referință la ea în scriitorii creștini antici, ea a rămas necunoscută cercetătorilor din apusul Europei până când, cu bucurie, au descoperit-o în manuscrisul alexandrinian. Acest manuscris al Sfintelor Scripturi (cunoscut și, în general, făcându-se referire la el ca și Codex A) a fost prezentat Regelui Charles I al Angliei[3] de către Chiril, Patriarhul Constantinopolului, iar acum este păstrat în Muzeul Britanic. Anexate la cărțile Noului Testament conținute în acest manuscris, există două scrieri descrise ca Epistolele lui Clement. Dintre acestea, cea care este înaintea noastră este prima. Ea este aproape perfectă, dar există multe mici lacune sau goluri în manuscris și se presupune că o întreagă filă, de la încheiere, a fost pierdută. Aceste lacune, deși atât de numeroase în unele capitole, în general nu trec dincolo de cuvinte sau silabe și, în mare parte, pot fi ușor înlocuite.
Cine a fost Clement căruia îi sunt atribuite aceste scrieri, nu se poate stabili cu o certitudine absolută. Opinia generală este că el este același cu persoana cu același nume la care face referire apostolul Pavel.[4] Scrierile în sine nu conțin nicio informație despre autorul lor. Prima, și de departe cea mai lungă dintre ele, în mod simplu susține că a fost scrisă în numele Bisericii din Roma pentru Biserica din Corint. Dar în catalogul de conținuturi care apare la începutul manuscrisului ambele sunt, în mod clar, atribuite lui Clement; iar judecata celor mai mulți dintre cercetători este că, cel puțin în legătură cu Prima Epistolă, afirmația este corectă; și că ea trebuie privită ca o lucrare autentică a prietenului și colaboratorului apostolului Pavel. Această perspectivă se regăsește chiar din perioada timpurie în istoria Bisericii. Ea se regăsește în scrierile lui Eusebiu[5], ale lui Origen[6] și la alții. Iar dovezile interne tind să o susțină. Doctrina, stilul și modul de gândire sunt toate în acord cu aceasta; astfel încât, cu toate că, precum a fost spus, nu poate exista o siguranță absolută, putem conchide, cu o mare probabilitate, că avem în această epistolă o compoziție a lui Clement, cel care ne este cunoscut din Scriptură ca fiind asociat cu marele apostol.
Datarea Epistolei a fost subiectul unei destul de mari controverse. Este clar din scrierea în sine că a fost compusă imediat după o persecuție pe care a suferit-o Biserica din Roma (Cap. I), iar singura întrebare este dacă este vorba de persecuția lui Nero sau a lui Domițian[7]. Dacă este vorba de prima, datarea ar fi aproximativ anul 68; dacă este vorba de cea din urmă, trebuie să o plasăm undeva spre încheierea primului secol sau începutul celui de al II-lea. Nu avem niciun ajutor exterior pentru a da un răspuns la această întrebare. Lista primilor episcopi din Roma este într-o confuzie incurabilă, unii făcând-l pe Clement succesorul imediat al apostolului Petru, alți pe Linus, iar alții punându-i tot pe Linus și Anacletus, între ei și pe apostol. Din nou, dovada internă lasă subiectul sub semnul întrebării, cu toate că s-au vehiculat ambele poziții. În general, probabilitatea mai mare pare să fie în favoarea perioadei lui Domițian, așa încât epistola poate fi datată în jurul anului 97 d.Hr.
Această epistolă a avut parte de un mare respect în Biserica primară. Relatarea pe care ne-o oferă Eusebiu despre ea[8] este următoarea: „Există și o Epistolă recunoscută ca a lui Clement (care în mod corect a fost identificat ca prietenul Sfântului Apostol Pavel), mare și admirabil, care a scris în numele Bisericii din Roma, Bisericii din Corint, răzvrătirea apărând în biserica din urmă. Suntem conștienți că această Epistolă a fost citită în public în multe biserici, atât în vremurile vechi, cât și în zilele noastre.” Epistola care ne stă înainte pare să fi fost citită în multe biserici și era aproape la același nivel cu scrierile canonice. Până și locul ei în manuscrisul alexandrinian, imediat după cărțile inspirate, este în armonie cu poziția pe care a deținut-o în Biserica primară. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, apare o mare diferență între ea și scrierile inspirate, cum ar fi folosirea uneori fantezistă a afirmațiilor din Vechiul Testament, poveștile fabuloase care sunt acceptate de autor și, în general, caracterul difuz și lipsit de putere al stilului de care este caracterizată. Dar tonul înalt al adevărului evanghelic care predomină în ea, apelul simplu și călduros adresat inimii și conștiinței, și anxietatea pe care scriitorul ei o manifestă în mod constant promovează interesul cel mai bun pentru Biserica lui Hristos, răspândind încă farmecul nemuritor a acestei relicve prețioase a vremurilor apostolice de pe urmă.
Scrisoarea lui Clement către corinteni[9]
Biserica lui Dumnezeu care locuiește în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care locuiește în Corint, celor care sunt chemați și sfințiți prin voia lui Dumnezeu, prin Isus Hristos: Harul și pacea să vă fie înmulțite, din partea Dumnezeului Atotputernic, prin Isus Hristos.
Capitolul I – Salutul și aprecierea adresată corintenilor, înainte să aibă loc între ei schisma
Dragii noștri frați, datorită evenimentelor dezastruoase care au venit peste noi în mod neașteptat și succesiv, simțim că am fost într-un fel în întârziere în a ne îndrepta atenția spre punctele cu privire la care ne-ați consultat; și în mod special spre aceea rușinoasă și detestabilă răzvrătire, total nepotrivită pentru aleșii lui Dumnezeu, în care câteva persoane, grăbite și încrezătoare în ele însele, au dus-o până la atâta nebunie, încât numele vostru venerabil și ilustru, vrednic să fie iubit de toți, a suferit o lezare dureroasă. Pentru că a fost cineva care a stat vreodată, chiar și pentru o scurtă vreme, printre voi, și nu să nu fi găsit credința voastră ca fiind tot atât de roditoare ca virtute, pe cât a fost de bine fundamentată? Cine nu admira sobrietatea și moderația neprihănirii voastre în Hristos? Cine nu proclama măreția ospitalității voastre obișnuite? Și cine nu s-a bucurat de cunoașterea voastră perfectă și bine fundamentată? Pentru că voi ați făcut toate lucrurile fără a ține seamă de oameni și ați umblat în poruncile lui Dumnezeu, fiind ascultători de cei care cârmuiesc și acordând toată onoarea care se cuvine prezbiterilor dintre voi. V-ați bucurat când tinerii au fost sobri și serioși în gândire; v-ați instruit soțiile să facă toate lucrurile în mod ireproșabil, cu cuviință și un cuget curat, iubindu-și soții așa cum le obligă îndatorirea, și le-ați învățat că, trăind după norma ascultării, ele trebuie să-și organizeze în mod cuviincios treburile gospodăriei, și în toate aspectele să fie caracterizate de discreție.
Capitolul II – Lauda la adresa corintenilor continuată
Mai mult, voi toți v-ați distins prin umilință și în niciun fel nu ați fost flatați de mândrie, ci ați manifestat ascultare, mai degrabă decât s-o pretindeți, și ați fost mult mai dispuși să dați, decât să primiți. Mulțumiți cu provizia pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi și urmărind cu atenție cuvântul Său, ați fost umpluți în interior de doctrina sa, și suferințele Sale au fost înaintea ochilor voștri. Prin urmare, tuturor v-a fost acordată o pace profundă și abundentă și ați avut o dorință nesățioasă pentru facerea binelui, în timp ce o revărsare deplină a Duhului Sfânt era peste toți. Plini de planuri sfinte și cu o adevărată seriozitate a gândirii și o încredere evlavioasă, ați întins mâinile către Atotputernicul Dumnezeu, rugându-L să fie îndurător cu voi, dacă erați vinovați de vreo nelegiuire involuntară. Zi și noapte erați preocupați de toată frățietatea, pentru ca numărul aleșilor lui Dumnezeu să poată fi mântuit cu îndurare și cu un cuget bun. Voi erați sinceri și necorupți, și uitați ofensele care erau între voi. Orice fel de fracțiuni și schisme erau respingătoare în ochii voștri. Ați plâns pentru nelegiuirile semenilor voștri: deficiențele lor le-ați socotit ca pe ale voastre. Niciodată nu ați invidiat vreo acțiune de bunătate, fiind „gata de orice faptă bună”[10]. Împodobiți cu o viață virtuoasă și religioasă perfectă, ați făcut toate lucrurile în frica de Dumnezeu. Poruncile și rânduielile Domnului fiind scrise pe tablele inimilor voastre.
Capitolul III – Starea tristă a Bisericii din Corint, după răzvrătirea care a avut loc în ea din cauza invidiei și concurenței
V-au fost acordate tot felul de onoruri și fericiri, și apoi s-a împlinit ceea ce este scris: „Mulți preaiubiți au mâncat și au băut, și au crescut și au ajuns grași și nărăvași.”[11] Ca urmare, s-a ivit concurența și invidia, lupta și răzvrătirea, persecuția și dezordinea, războiul și robia. Așa încât cei fără valoare s-au ridicat împotriva celor onorabili, cei fără nicio reputație împotriva celor renumiți, nebunul împotriva înțeleptului, tinerii împotriva celor înaintați în vârstă. Din acest motiv neprihănirea și pacea sunt acum departe de voi, cu atât mai mult cu cât fiecare părăsește frica de Dumnezeu și ajunge orb în credința Lui, neumblând nici în rânduielile slujbei sale, nici în faptele care se potrivesc unui creștin, ci umblând după propriile lui plăceri rele, reactualizând practica unei invidii lipsite de neprihănire și de evlavie, prin care moartea însăși a intrat în lume.
Capitolul IV – Încă din vremurile antice, multe rele au izvorât din această sursă
Pentru că este scris: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui; dar spre Cain și spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața. Și Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.» Însă Cain a zis fratelui său Abel: «Haidem să ieșim la câmp.» Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât.”[12] Vedeți, fraților, cum invidia și gelozia a dus la uciderea fratelui. Tot datorită invidiei, tatăl nostru Iacov a fugit dinaintea fratelui său Esau. Invidia a făcut ca Iosif să fie persecutat până la moarte și să ajungă în robie. Invidia l-a obligat pe Moise să fugă dinaintea lui Faraon, regele Egiptului, atunci când a auzit aceste cuvinte de la concetățenii săi: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?”[13] Datorită invidiei, Aaron și Maria au trebuit să-și facă casa în afara taberei.[14] Invidia i-a coborât pe Datan și Abiram[15] încă de vii în Hades[16] (Locuința morților), prin revolta pe care au stârnit-o împotriva slujitorului lui Dumnezeu, Moise. Datorită invidiei David a ajuns să fie urât nu numai de străini, ci a fost persecutat chiar și de Saul, regele lui Israel.
Capitolul V – În vremurile recente, nu mai puțin rău a izvorât din aceeași sursă. Martiriul lui Petru și Pavel
Dar să nu stăruim asupra exemplelor antice, să venim la eroii spirituali mult mai recenți. Să luăm exemplele nobile care ne sunt oferite chiar de generația noastră. Prin invidie și gelozie, cel mai mare și mai neprihănit stâlp [al Bisericii] a fost persecutat până la moarte. Să punem înaintea ochilor noștri iluștrii apostoli. Petru, datorită unei invidii lipsită de neprihănire, a răbdat, nu din partea a unuia sau doi lucrători, ci din partea multora, și când în final a suferit martiriul, s-a mutat în locul gloriei care i se cuvenea. Datorită invidiei, Pavel a obținut răsplata suferinței cu răbdare, după ce de șapte ori a fost aruncat în temniță, fiind obligat să fugă și lovit cu pietre. După ce a predicat atât în răsărit, cât și în apus, a câștigat o reputație strălucită datorată credinței sale, a învățat despre neprihănire în întreaga lume, a ajuns la limita extremă a apusului și a suferit martiriul sub prefecți. În acest fel a fost el mutat din lume și a plecat în locul sfânt, dovedindu-se un exemplu perfect de răbdare.
Capitolul VI – Continuare. Alți câțiva martiri
La acești oameni, care și-au petrecut viața în trăirea sfințeniei, trebuie adăugată o mare mulțime de aleși, care, răbdând din cauza invidiei multe ofense și torturi, ne-au arătat cel mai excelent exemplu. Datorită invidiei, aceste femei, deghizându-le în Danaide[17] și Dirce[18], au fost persecutate și au suferit torturi teribile și indescriptibile, și-au terminat alergarea credinței cu neclintire și, deși slabe la trup, au primit o răsplată nobilă. Invidia a înstrăinat soțiile de soții lor și a schimbat ceea ce i-a fost spus părintelui nostru Adam: „Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea!”[19] Invidia și luptele au răsturnat cetăți mari și au dezrădăcinat națiuni.
Capitolul VII – Un îndemn la pocăință
Preaiubiților, vă scriu aceste lucruri nu numai ca să vă sfătuiesc cu privire la îndatorirea voastră, ci și ca să vă aduc aminte de noi. Pentru că noi luptăm în aceeași arenă, și aceeași luptă ne este pusă înainte. Deci să renunțăm la grijile zadarnice și neroditoare, și să ne apropiem de glorioasa și venerabila rânduială a sfintei noastre chemări. Să fim părtași la ceea ce este bine, plăcut și acceptabil în ochi Celui care ne-a creat. Să privim neclintit la sângele lui Hristos și să vedem cât de prețios este pentru Dumnezeu acel sânge, care, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a adus harul pocăinței întregii lumi. Să ne întoarcem la fiecare eră care a trecut și să învățăm că, din generație în generație, Domnul a dat loc de pocăință oricui s-a întors la El. Noe a predicat pocăința, și toți care l-au ascultat au fost salvați. Iona a proclamat distrugerea ninivenilor, dar ei, pocăindu-se de păcatele lor, L-au îmblânzit pe Dumnezeu prin rugăciune și au obținut salvarea, cu toate că ei erau străini [Dumnezeu.
Capitolul VIII – Continuarea despre pocăință
Acești lucrători ai harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, au vorbit de pocăință; și Însuși Domnul tuturor lucrurilor S-a adresat cu un jurământ cu privire la aceasta: „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă pocăința lui”[20]; adăugând, în plus, declarația plină de har: „Pocăiți-vă, casa lui Israel, de nelegiuirile voastre. Spune copiilor poporului Meu: «Pentru că păcatele voastre au ajuns de la pământ la cer, și chiar dacă vor fi mai roșii ca purpura[21] și mai negre ca pânza de sac, dacă vă întoarceți la Mine cu toată inima, și ziceți, Tată! Eu te voi asculta, ca pe un popor sfânt.»”[22] Și în alt loc El spune: „Spălați-vă deci și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă! Veniți totuși să ne judecăm.” El declară: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării; dar de nu veți voi și nu veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit.”[23] Prin urmare, dorind ca toți preaiubiții Lui să fie părtași la pocăință, El a făcut [aceste declarații] prin voia sa atotputernică.
Capitolul IX – Exemple ale sfinților
Deci să ascultăm de voia Sa excelentă și glorioasă; și implorând îndurarea și bunătatea Sa plină de dragoste, în timp ce părăsim orice fapte neroditoare și lupta, și invidia, care duc la moarte, să ne întoarcem și să apelăm la îndurarea Sa. Să ne ațintim neclintit privirile la cei care au slujit în chip desăvârșit slavei Sale minunate. Să-l luăm (de exemplu) pe Enoh, care, fiind găsit neprihănit în ascultare, a fost mutat și nu a cunoscut moartea niciodată. Noe, fiind găsit credincios, a predicat lumii, prin lucrarea sa, regenerarea; și Domnul a salvat prin el animalele care, de bunăvoie, au intrat în arcă.
Capitolul X – Continuarea celor spuse mai sus
Avraam, numit „prieten”, a fost găsit credincios, pentru că a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. El, în exercitarea ascultării, a ieșit din țara sa și din neamul său, și din casa tatălui său, pentru ca, părăsind un mic teritoriu și o familie slabă, și o casă nesemnificativă, să poată moșteni promisiunile lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a spus: „Domnul zisese lui Avram: «Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.»”[24] Și din nou, la despărțirea sa de Lot, Dumnezeu i-a zis: „Ridică-ți ochii, și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi, ți-o da ție și seminței tale în veac. Îți voi face sămânța ca pulberea pământului de mare; așa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, și sămânța ta va putea să fie numărată.” Și din nou [Scriptura] zice: „Și, după ce l-a dus afară, i-a zis: «Uită-te spre cer, și numără stelele, dacă poți să le numeri.» Și i-a zis: «Așa va fi sămânța ta.» Avram a crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.”[25] Pe baza credinței și ospitalității lui, i-a fost dat un fiu la anii bătrâneții și, în exercitarea ascultării, l-a adus ca jertfă lui Dumnezeu, pe unul din munții pe care El i l-a arătat.
Capitolul XI – Continuare. Lot
Pe baza ospitalității și neprihănirii sale, Lot a fost salvat din Sodoma, atunci când toată țara în jurul lui a fost pedepsită prin foc și pucioasă.[26] În felul acesta Domnul a făcut de cunoscut că El nu părăsește pe cei care nădăjduiesc în El, dar se îndepartă de cei care se depărtează de El, pentru a-i pedepsi și chinui. Pentru că soția lui Lot, care a mers împreună cu el, având un alt gând decât al lui și ne mai fiind de acord cu el [în ceea ce privește porunca pe care au primit-o], a fost făcută un semn, așa încât a ajuns astăzi să fie un stâlp de sare. Lucrul acesta s-a făcut pentru ca toți să cunoască că cei care sunt cu mintea împărțită și care nu se încred în puterea lui Dumnezeu, aduc peste ei judecata și ajung un semn pentru toate generațiile care vor veni.
Capitolul XII – Răsplățile credinței și ospitalității. Rahav
Pe baza credinței și ospitalității ei, curva Rahav a fost salvată. Pentru că atunci când au fost trimiși iscoadele de către Iosua, fiul lui Nun, la Ierihon, regele din țară, presupunând că ei au venit să spioneze țara lor, a căutat oamenii ca să-i prindă, pentru ca atunci când vor fi prinși să fie dați la moarte. Dar ospitaliera Rahav i-a primit și i-a ascuns pe acoperișul casei ei sub niște mănunchi de cânepă. Și când oamenii trimiși de rege a ajuns la ea și i-au zis: „Scoate afară pe bărbații care au venit la tine și care au intrat în casa ta; căci au venit să iscodească țara.” Ea le-a răspuns „Este adevărat că bărbații aceștia au venit la mine, dar nu știam de unde sunt; și, fiindcă poarta a trebuit să se închidă noaptea, bărbații aceștia au ieșit afară” și deci, față de ei, nu i-a descoperit pe spioni. Apoi ea a zis acelor oameni: „Știu că Domnul v-a dat țara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi și toți locuitorii țării tremură înaintea voastră. Prin urmare, jurați că atunci când o veți lua să lăsați cu viață pe tatăl meu, pe mama mea, pe frații mei, pe surorile mele și pe toți ai lor, și că ne veți scăpa de la moarte.” Și ei i-au spus: „Așa va fi cum ai spus tu. Prin urmare, imediat ce vei ști că noi suntem aproape, adună-ți familia sub acoperișul tău, și ei vor fi păstrați cu viață, dar orișicine va fi găsit în afara casei tale va pieri.”[27] Mai mult, ei i-au dat un semn pentru aceasta, ea trebuia să lege la casa ei un fir stacojiu. În felul acesta ei au făcut de cunoscut că răscumpărarea va veni, din sângele Domnului, pentru toți cei care cred și nădăjduiesc în El. Vedeți, preaiubiților, la această femeie nu a fost numai credință, ci și profeție.
Capitolul XIII – Un îndemn la umilință
Prin urmare, fraților, să avem o gândire smerită, înlăturând orice aroganță, mândrie, nebunie și simțământ de mânie; și să acționăm în acord cu ceea ce este scris (pentru că Duhul Sfânt zice: „Niciun om înțelept să nu se laude cu înțelepciunea sa, nici omul tare să nu se laude cu tăria sa, nici omul bogat să nu se laude cu bogăția sa; ci cel ce se laudă să se laude în Domnul, căutându-L cu toată inima, și făcând judecată și neprihănire”[28], fiind în mod special atenți la cuvintele pe care le-a rostit Domnul Isus, învățându-ne blândețe și îndelungă răbdare. Pentru că așa a vorbit El: „Fiți miloși ca să aveți parte milă, iertați ca să vi se poată ierta, așa cum faceți, așa vi se va face; așa cum judecați, așa veți fi judecați; atât cât sunteți de buni, atât vi se va arăta bunătate; cu ce măsură măsurați, cu aceeași vi se va măsura.”[29] Să ne fundamentăm pe acest percept și prin aceste reguli, pentru ca să umblăm cu toată umilința în ascultare de cuvintele sale. Pentru că cuvântul sfânt spune: „La cine mă voi uita eu, dacă nu la cel ce este blând și împăciuitor, și care tremură la cuvintele mele?”
Capitolul XIV – Ar trebui mai degrabă să-L ascultăm pe Dumnezeu decât pe autorii răzvrătirii
Așadar, oameni buni și frați, este corect și sfânt să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât să-i urmăm pe cei care, prin mândrie și răzvrătire, au devenit liderii unei detestabile concurențe. Pentru că noi nu trebuie să provocăm nici cea mai mică lezare, ci mai degrabă, dacă noi în mod grăbit ne alăturăm înclinațiilor oamenilor care năzuiesc spre aceste lupte și răzmerițe, suntem în mare pericol să ne îndepărtăm de ceea ce este bun. Să fim buni unii cu alții după modelul îndurării sensibile și blândeții Creatorului nostru. Pentru că este scris: „Cei îndurători vor locui țara, și cei nevinovați vor fi lăsați în ea, dar nelegiuiții vor fi nimiciți de pe fața ei.” Și din nou [Scriptura] spune: „Am văzut pe cel rău în toată puterea lui; se întindea ca un copac verde. Dar când am trecut a doua oară, nu mai era acolo; l-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi. Uită-te bine la cel fără prihană, și privește pe cel fără vicleșug; căci omul de pace are parte de moștenitori.”
Capitolul XV – Trebuie să ne alăturăm celor care caută pacea, nu celor care numai pretind că fac așa
Prin urmare, să ne alipim de cei care cultivă pacea și evlavia, și nu de cei care în mod ipocrit preferă s-o dorească. Pentru că [Scriptura] zice într-un loc: „Poporul acesta Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”[30] Și din nou: „Ei binecuvântează cu gura, dar blestemă cu inima lor.”[31] Și din nou zice: „Ei l-au iubit cu gura, și l-au mințit cu limba; dar inima lor nu a fost curată față de El, nici nu au fost credincioși față de legământul Său.”[32] „Limba înșelătoare să tacă [și nimicească Domnul toate buzele lingușitoare],[33] limba care vorbește cu trufie, pe cei ce zic: «Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi?» «Pentru că cei nenorociți sunt asupriți și pentru că săracii gem, acum», zice Domnul, «Mă scol și aduc mântuire celor obijduiți.»”[34]
Capitolul XVI – Hristos ca un exemplu de umilință
Hristos este al celor care au o inimă smerită, și nu al celor care se înalță pe ei înșiși deasupra turmei. Domnul nostru Isus Hristos, Sceptrul maiestății lui Dumnezeu, nu a venit în splendoarea mândrei și a arogantei, cu toate că ar fi putut face aceasta, ci într-o stare smerită, așa cum declară și Duhul Sfânt despre El. Pentru că El zice: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare și judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi și mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați.”[35] Și din nou El zice: „Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce Mă văd își bat joc de Mine, își deschid gura, dau din cap și zic: «S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-L izbăvească, fiindcă-L iubește!»”[36] Vedeți, preaiubiților, care este exemplul pe care El ni l-a oferit; pentru că dacă Domnul S-a smerit pe Sine așa, cum ar trebui să fim noi, care prin El am ajuns sub jugul harului Său?
Capitolul XVII – Sfinții ca un exemplu de umilință
Să fim imitatori ai celor care în piei de țap și în piei de oi au mers și au proclamat venirea lui Hristos; mă refer la Ilie, Elisei și Ezechiel dintre profeți, împreună cu ceilalți despre care se aduce aceeași mărturie [în Scriptură]. Avraam a fost într-un mod special onorat și a fost numit prietenul lui Dumnezeu; totuși el, privind cu uimire la slava lui Dumnezeu, a declarat cu umilință: „Eu sunt numai praf și cenușă.”[37] Mai mult, așa este scris despre Iov: „Iov era un om fără prihană și curat la suflet. El se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău.”[38] Dar rostind o acuzare împotriva lui însuși, el a zis: „Niciun om nu este fără pată, și dacă viața lui ar fi mai puțin de o zi.”[39] Moise a fost numit credincios peste toată casa lui Dumnezeu; și folosindu-se de el, Dumnezeu a pedepsit Egiptul cu plăgi și chinuri. Totuși, el, cu toate că este atât de onorat, nu a adoptat un limbaj trufaș, ci a zis, atunci când arătarea divină a ajuns la el din rugul aprins: „Cine sunt eu, ca Tu să mă trimiți?[40] Eu nu sunt un om ori vorbirea ușoară.”[41] Și din nou el a zis: „Eu nu sunt decât un abur.”[42]
Capitolul XVIII – David ca un exemplu de umilință
Dar ce vom zice despre David, din partea căruia a venit o mărturie asemănătoare, și căruia Dumnezeu i-a zis: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.”[43] Totuși, chiar acest om Îi spune lui Dumnezeu: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea înăuntrul meu! Curăță-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie și bucurie, și oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele, șterge toate nelegiuirile mele! Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepăda de la Fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat, și limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus: dar Ție nu-Ți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.”[44]
Capitolul XIX – Urmând aceste exemple, să căutăm pacea
Deci umilința și supunerea evlavioasă a acestor oameni mari și iluștri ne-a fost oferită ca un exemplu bun nu numai nouă, ci și tuturor generațiilor dinainte de noi; chiar și tuturor celor care au primit profețiile Sale în frică și adevăr. Deci, având, prezentate înaintea noastră, atât de multe și glorioase exemple, să ne întoarcem din nou la practicarea acelei păci care de la început a fost caracteristica pusă înaintea noastră; și să ne uităm fără cârtire la Tatăl și Creatorul universului, să ne alipim de darurile și binefacerile Sale pline de putere și extraordinare, ale păcii. Să-l contemplăm cu înțelegerea noastră, să ne uităm cu ochii sufletului nostru la voința Sa îndelung răbdătoare. Hai să reflectă la cât de lipsit este El de mânie față de creația Sa.
Capitolul XX – Pacea și armonia universului
Cerurile, rotindu-se sub conducerea Sa, sunt supuse păcii Lui. Noaptea și ziua își urmează cursul stabilit de El, neîmpiedicându-se în niciun fel una pe alta. Soarele și luna, împreună cu stele însoțitoare, se mișcă în armonie după porunca Sa, în limitele prescrise lor și fără nicio deviere. Pământul roditor, în acord cu voia Sa, rodește hrană din abundență, la vremea potrivită, pentru om și fiare și toate ființele vii de pe el, neezitând niciodată și neschimbând niciuna din legile pe care El le-a fixat. Locurile necercetabile ale abisului și aranjamentele de nedescris ale lumii de jos, sunt limitate de aceleași legi. Imensa mare nemăsurabilă, adunată împreună prin lucrarea Sa în diferite bazine, niciodată nu trece dincolo de limitele stabilite în jurul ei, ci face așa cum a poruncit El. Pentru că El a zis: „Până aici vei veni și valurile tale se vor sparge în interiorul tău.”[45] Oceanul, indiferent față de om și de lumile de dincolo de el, este controlat de aceleași acțiuni ale Domnului. Anotimpurile primăverii, verii, toamnei și iernii, în mod pașnic își dau loc unul altuia. Vânturile, în zonele lor, își împlinesc, la vremea potrivită, slujba lor fără vreun impediment. Fântânile mereu curgătoare, formate atât pentru bucurie, cât și pentru sănătate, furnizează fără încetare apa lor, pentru viața omului. Cele mai mici dintre ființele vii se întâlnesc împreună în pace și concordie. Marele Creator și Domnul a făcut ca toate acestea să existe în pace și armonie; în timp ce El face bine tuturor, dar în modul cel mai abundent nouă, care ne-am găsit refugiul în îndurarea Sa, prin Isus Hristos, Domnul nostru, ale căruia să fie slava și gloria pentru veci de veci. Amin.
Capitolul XXI – Să-L ascultăm pe Dumnezeu, și nu pe autorii răzvrătirii
Preaiubiților, luați aminte ca nu cumva multele sale bunătăți să ducă la condamnarea noastră, a tuturor. [Căci așa trebuie să se întâmple] dacă nu umblăm în mod vrednic de El, și într-un gând să facem acele lucruri care sunt bune și plăcute în ochii Lui. Pentru că [Scriptura] zice într-un loc: „Duhul Domnului este o candelă care cercetează locurile ascunse ale inimii.”[46] Să ne gândim cât este El de aproape și că niciunul din gândurile sau motivațiile la care suntem părtași nu sunt ascunse de El. Prin urmare, este bine să nu părăsim locul în care voia Sa ne-a așezat. Mai degrabă să-i ofensăm pe acei oameni care sunt nebuni și înălțați, și care se laudă cu mândria cuvântărilor lor, decât pe Dumnezeu. Să arătăm reverență față de Domnul Isus Hristos, al cărui sânge a fost dat pentru noi; să cinstim pe cei care ne-au condus; să cinstim pe cei în vârstă dintre noi; să învățăm pe tineri în frica de Dumnezeu; să ne îndreptăm privirile spre ceea ce este bine. Să vadă frumosul obicei al curăției, [în toate comportările lor] să expună sincera dispoziție a blândeții; să facă de cunoscut poruncile pe care le au în gura lor, prin modul lor de vorbire; să arate dragostea nu prin a se prefera unul pe altul, ci prin a arăta aceeași afecțiune față de toți cei care se tem de Dumnezeu. Fie ca ai voștri copii să aibă parte de adevărata învățătură creștină; să învețe cât de mare valoare este în umilința înaintea lui Dumnezeu; cât de mult poate conta pentru El duhul unei afecțiuni curate; cât de excelentă și măreață este frica Sa, și cum aceasta salvează pe toți cei care umblă în ea cu o inimă curată. Pentru că El este cel care cercetează gândurile și dorințele: suflarea Sa este în noi; și oricând îi place Lui, o poate lua.
Capitolul XXII – Aceste îndemnuri sunt confirmate de credința creștină, care proclamă mizeria unui comportament păcătos
Credința care este în Isus Hristos confirmă toate aceste [îndemnuri]. Pentru că El Însuși, prin Duhul Sfânt, așa ne spune: „Veniți, fiilor, și ascultați-mă, căci vă voi învăța frica Domnului. Cine este omul care dorește viața și vrea să aibă parte de zile fericite? Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare! Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea! Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, și urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Își întoarce Fața împotriva celor răi, ca să le șteargă pomenirea de pe pământ. Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, și-i scapă din toate necazurile lor.”[47] „Multe lovituri sunt [destinate pentru] cei răi; dar îndurarea va cuprinde pe cei care nădăjduiesc în Domnul.”[48]
Capitolul XXIII – Fiți smeriți și credeți că Hristos va veni din nou
Tatăl atotîndurător și binevoitor are simțăminte [ale îndurării] față de cei care se tem de El și, cu bunătate și dragoste, Și-a revărsat bunăvoința asupra celor care vin la El cu o inimă curată. Deci să nu fim cu inima împărțită; nici să nu lăsăm sufletele noastre să fie înălțate datorită darurilor Sale nespus de mari și glorioase. Să fie departe de noi ceea ce este scris: „Nefericiți sunt cei care sunt cu inima împărțită și cu o inimă îndoielnică; care zic: «Aceste lucruri le-am auzit chiar din vremurile părinților noștri; dar vedeți, noi am îmbătrânit, și niciunul dintre ele nu ni s-au întâmplat.» Nebunilor! Comparați-vă cu un pom: să luăm de exemplu vița. Mai întâi de toate, ea își lasă frunzele să cadă, apoi apar mugurii, apoi apar frunzele și apoi florile; după aceea vine strugurele acru, și apoi curg fructele coapte.”[49] Vedeți cum, într-un timp atât de scurt, fructele pomului ajung la maturitate. O, ce adevăr, curând și instantaneu voia Sa se va împlini, așa cum aduce mărturie și Scriptura, zicând: „El va veni degrabă și nu va zăbovi”[50]; și „Domnul va veni dintr-odată în templul Lui, chiar Cel Sfânt, pe care îl așteptați.”[51]
Capitolul XXIV – În mod continuu Dumnezeu ne arată, în natură, că va avea loc o înviere
Preaiubiților, să luăm aminte la modul în care Domnul, în mod continuu, ne dovedește că va exista o înviere viitoare, pentru care El L-a pregătit pe Domnul Isus Hristos primul rod, prin învierea Lui din moarte. Preaiubiților, să contemplăm învierea care are loc tot timpul. Ziua și noaptea ne spun despre o înviere. Noaptea se afundă în somn și ziua se ivește; ziua [din nou] pleacă și vine noaptea. Să ne uităm la roadele [pământului], cum are loc semănatul grâului. Mai întâi merge semănătorul și o aruncă în pământ; și sămânța, fiind deci împrăștiată, cu toate că este uscată și goală atunci când cade pe pământ, treptat se descompune. Apoi, din această descompunere, o învie din nou atotputernicia providenței Domnului și dintr-o sămânță răsar mai multe și aduc roadă.
Capitolul XXV – Phoenix, o emblemă a învierii noastre
Să ne uităm la acel semn minunat [al învierii] care apare în ținuturile răsăritului, adică în Arabia și în țările din jur. Există o pasăre care se numește phoenix.[52] Este singura de felul acesta și trăiește cinci sute de ani. Când se apropie vremea dezintegrării ei și trebuie să moară, face pentru sine un cuib de tămâie și smirnă și alte mirodenii, în care, atunci când vine vremea, intră și moare. Dar prin descompunerea trupului ei se formează un fel de vierme, care, fiind hrănit de sucul acelei păsări, produce pene. Apoi, atunci când are puterea potrivită, acesta ia cuibul în care sunt oasele părinților săi și, purtându-le, trece din pământurile Arabiei în cele ale Egiptului, în orașul numit Heliopolis[53]. Și, în plină zi, zburând sub privirile tuturor oamenilor, le pune pe altarul soarelui și, acestea fiind făcute, se întoarce în grabă la reședința sa inițială. Apoi preoții verifică cronicile și descoperă că s-a întors exact atunci când s-au împlinit cei cinci sute de ani.
Capitolul XXVI – Vom învia din nou, exact așa cum susține Scriptura
Atunci, credem noi un lucru greu și minunat, pentru Creatorul tuturor lucrurilor, ca să învie pe aceia care I-au slujit cu evlavie, în siguranța unei bune credințe, atunci când și printr-o pasăre El ne arată capacitatea puterii Sale de a-Și împlini promisiunea? Pentru că Scriptura spune undeva: „Tu mă vei învia și eu voi mărturisi despre Tine”;[54] și din nou: „M-am culcat și am adormit; m-am trezit, pentru că Tu ești cu mine”;[55] și din nou, Iov zice: „Tu vei învia acest trup al meu, care a suferit aceste lucruri.”[56]
Capitolul XXVII – În nădejdea învierii, să ne alipim de Dumnezeul omnipotent și omniscient
Prim urmare, având această nădejde, să lăsăm sufletele noastre să fie legate de El, care este credincios în promisiunile Sale și drept în judecățile Sale. El, Cel care ne-a poruncit să nu mințim, cu mult mai mult El Însuși nu o va face; pentru că nimic nu este imposibil la Dumnezeu, în afară de a minți. Fie ca a Lui credință să fie trezită din nou în noi și să considerăm că toate lucrurile sunt posibile la El. Prin cuvântul tăriei Lui, El a adus în ființă toate lucrurile, și prin Cuvântul Său noi putem să le răsturnăm. „Cine Îi va zice: Ce faci? Sau: Cine va sta împotriva puterii tăriei Sale?”[57] El face toate lucrurile când și cum Îi place și niciunul din lucrurile stabilite de El nu vor trece. Toate lucrurile sunt descoperite înaintea Lui și nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit.”[58]
Capitolul XXVIII – Dumnezeu vede toate lucrurile: prin urmare, să fugim de nelegiuire
Dacă toate lucrurile sunt văzute și auzite [de Dumnezeu], să ne temem de El și să părăsim acele fapte rele care își au originea în dorințe rele; așa încât, prin mila Sa, să putem fi protejați de judecata care va veni. Pentru că unde ar putea cineva dintre noi, fugi de mâna Sa puternică? Sau care lume îi va primi pe cei care fug de El? Pentru că Scriptura zice într-un loc: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca.”[59] Atunci, unde se va duce cineva sau unde va scăpa de El, care cuprinde toate lucrurile?
Capitolul XXIX – Să ne apropiem de Dumnezeu în curăția inimii
Să ne apropiem de El în sfințenia duhului, ridicând în sus, spre El, mâini curate și nepătate, iubindu-L pe Tatăl nostru plin de har și plin de milă, care ne-a făcut părtași la binecuvântările alegerii Sale. Pentru că așa este scris: „Când Cel Preaînalt a împărțit națiunile, când a împrăștiat fii lui Adam, El a stabilit granițele națiunilor în acord cu numărul îngerilor lui Dumnezeu. Poporul Său Iacov a devenit partea Domnului, și Israel partea lui de moștenire.”[60] Și într-un alt loc [Scriptura] spune: „Priviți, Domnul își ia pentru Sine un popor din mijlocul neamurilor, așa cum un om ia primul rod din aria de treierat; și din acel popor va veni Preasfântul.”
Capitolul XXX – Să facem acele lucruri care îi plac lui Dumnezeu și să fugim de cele pe care El le urăște, ca să putem fi binecuvântați
Prin urmare, văzând că noi suntem partea Celui Sfânt, să facem toate lucrurile care țin de sfințenie, evitând vorbirea rea, orice îmbrățișare a ceea ce este abominabil și necurat, împreună cu orice beție, căutând schimbarea, orice pofte abominabile, scârbosul adulter, și execrabila mândrie. Pentru că „Dumnezeu”, zice [Scriptura], „stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți.” Atunci, să ne alipim de cei cărora le-a fost dat har din partea lui Dumnezeu. Să ne îmbrăcăm cu armonie și umilință, mereu exercitând auto-control, stând departe de orice bârfă și vorbire de rău, fiind îndreptățiți prin faptele noastre, și nu prin cuvintele noastre. Pentru că [Scriptura] zice: „Cel ce vorbește mult, va și auzi multe ca răspuns. Și, se poate considera neprihănit cel care este desăvârșit în vorbire? Binecuvântat este cel născut din femeie, care trăiește puțin: dar nu se dedă la multă vorbire.” Fie ca lauda noastră să fie în Dumnezeu și în noi înșine; pentru că Dumnezeu urăște pe cei care se laudă singuri. Mărturia despre faptele noastre bune să fie adusă de alții, așa cum a fost și cu înaintașii noștri neprihăniți. Curajul, aroganța și îndrăzneala aparțin celor care sunt acuzați de Dumnezeu; dar moderația, umilința și blândețea, celor care sunt binecuvântați de El.
Capitolul XXXI – Să vedem care sunt mijloacele pentru a obține binecuvântarea divină
Deci, să ne alipim de binecuvântarea Sa și să vedem care sunt mijloacele de a avea parte de ea. Să ne gândim la acele lucruri care s-au petrecut de la început. Care a fost motivul pentru care tatăl nostru Avraam a fost binecuvântat? Nu pentru că a lucrat neprihănirea și adevărul prin credință? Isaac, cu o încredere desăvârșită, ca și când ar fi cunoscut ce avea să se întâmple, din toată inima, s-a dat pe sine ca o jertfă. Iacov, datorită fratelui său, a mers în umilință din țara sa și a venit la Laban și i-a slujit, și acolo i s-a dat sceptrul celor douăsprezece triburi a lui Israel.
Capitolul XXXII – Noi suntem îndreptățiți nu prin propriile noastre fapte, ci prin credință
Oricine va judeca sincer fiecare caz în parte, va recunoaște măreția darurilor care au fost date prin el. Pentru că din el au ieșit preoții și toți leviții care slujesc la altarul lui Dumnezeu. Tot din el [a fost descendent], după trup, Domnul nostru Isus Hristos. Din el [au ieșit] regi, prinți și domnitori ai neamului lui Iuda. Nici celelalte triburi ale lui nu sunt într-o glorie mai mică, cu atât mai mult că Dumnezeu a promis: „Sămânța ta va fi ca stelele de pe cer.”[61] Prin urmare, toți aceștia au fost deosebit de onorați și făcuți mari nu de dragul lor sau datorită propriilor fapte, sau datorită neprihănirii pe care au lucrat-o, ci prin lucrarea voii Sale. Și noi dar, fiind chemați după voia Sa în Hristos Isus, nu suntem justificați prin noi înșine, nici prin înțelepciunea noastră, înțelegerea noastră sau evlavia, sau faptele pe care le-am lucrat în sfințenia inimii; ci prin credința prin care, de la început, Dumnezeul Atotputernic a justificat toți oamenii; a Lui să fie slava în veci de veci. Amin.
Capitolul XXXIII – Dar să nu obosim în facerea faptelor bune și a dragostei. Dumnezeu Însuși este un exemplu de fapte bune pentru noi
Atunci, ce vom face noi, fraților? Vom deveni leneși în facerea de bine și vom înceta să trăim în dragoste? Să ferească Dumnezeu să urmăm un asemenea drum! Ci mai degrabă să ne aventurăm, cu toate energiile și abilitățile minții, înspre a face orice faptă bună. Pentru că Însuși Creatorul și Domnul Se bucură de lucrările Sale. Pentru că, prin puterea Sa infinit de mare El, a așezat cerurile, și prin înțelepciunea Sa neînțeleasă le-a împodobit. Tot El a scos pământul din apele care îl acopereau și l-a așezat pe temelia neclintită a voii Sale. Și animalele care sunt pe el, El le-a adus la existență prin cuvântul Său. În același fel, când a dat formă mării și creaturilor vii care sunt în ea, El le-a îngrădit [în limitele potrivite lor] prin puterea Sa. Mai presus de toate, cu mâna Sa sfântă și nepătată, El a dat formă omului, cea mai aleasă [dintre creaturile Sale] și cu adevărat măreață prin înțelegerea dată lui – chipul imaginii Lui. Pentru că așa zice Dumnezeu: „«Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.» Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.”[62] După ce a terminat toate lucrurile, El le-a lăudat, le-a binecuvântat și a zis: „Creșteți și înmulțiți-vă.”[63] Apoi, vedem cum toți oamenii neprihăniți au fost împodobiți cu fapte bune și cum Domnul Însuși, împodobindu-Se pe Sine cu lucrările Sale, S-a bucurat. Prin urmare, văzând asemenea exemple, fără întârziere, să facem voia Sa și să facem lucrarea neprihănirii cu toată puterea noastră.
Capitolul XXXIV – Mare este răsplata lui Dumnezeu pentru fapte bune. Uniți împreună în armonie, să implorăm aceeași răsplată de la El
Slujitorul bun primește pâinea muncii sale cu încredere; cel leneș și îndoielnic nu poate privi pe stăpânul său în față. Prin urmare, se cere ca noi să fim promți în facerea binelui; pentru că ale Lui sunt toate lucrurile. Și de aceea El ne avertizează dinainte: „Iată, Domnul [vine], și răsplata Sa este ce El, să dea fiecărui om după faptele sale.”[64] Prin urmare, El ne sfătuiește să facem aceasta cu toată inima, ca să nu fim leneși sau îndoielnici în nicio faptă bună. Orice laudă și încredere a noastră să fie în El. Să ne supunem voii Sale. Să luăm seama la mulțimea îngerilor lui, cum stau tot timpul gata să slujească voii Sale. Pentru că Scriptura spune: „De zece mii de ori zece mii stau în jurul Său și mii de mii îi slujesc Lui, și strigă: «Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Savaot, întreaga creație este plină de slava Sa.»”[65] Și deci, cu conștiinciozitate, adunându-ne împreună în armonie, să strigăm către El cu toată inima, ca și cu o singură gură, ca să fim făcuți părtași la marile și glorioasele Sale promisiuni. Pentru că [Scriptura] zice: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”[66]
Capitolul XXXV – Imensă este această răsplată. Cum o putem obține?
Preaiubiților, cât de binecuvântate și minunate sunt darurile lui Dumnezeu! Viața în nemurire, splendoarea în neprihănire, adevărul într-o desăvârșită încredere, credința în siguranță, stăpânirea de sine în sfințenie! Și toate acestea intră în sfera de cunoaștere a înțelegerii noastre [acum]; cum vor fi atunci lucrurile care sunt pregătite pentru cei care Îl așteaptă pe El? Creatorul și Tatăl tuturor lumilor, Cel Preasfânt, El singur le cunoaște mărimea și frumusețea lor. Prin urmare, să căutăm cu toată inima să fim găsiți în numărul celor care Îl așteaptă pe El, pentru a putea fi părtași la darurile Sale promise. Dar acum, preaiubiților, cum se va realiza aceasta? Dacă gândirea noastră va fi ancorată prin credință în răsplățile lui Dumnezeu, dacă din toată inima căutăm lucrurile care îi sunt plăcute și de primit la El, dacă facem lucrurile care sunt în armonie cu voia Sa desăvârșită și dacă urmăm calea adevărului, aruncând de la noi orice nedreptate și ticăloșie, împreună cu orice lăcomie, ceartă, fapte rele, înșelare, bârfă, vorbire de rău, toate fiind urâte de Dumnezeu, mândrie și trufie, îngâmfare și ambiție. Pentru că cei ce fac aceste lucruri sunt urâți lui Dumnezeu; și „nu numai cei care fac acestea, ci și cei care îi laudă pe cei ce le fac”[67]. Pentru că Scriptura spune: „Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău și limba ta urzește vicleșuguri. Stai și vorbești împotriva fratelui tău, clevetești pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut, și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi! Luați seama dar, voi care uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape. Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.»”[68]
Capitolul XXXVI – Toate binecuvântările ne sunt date prin Hristos
Preaiubiților, aceasta este modul în care noi Îl găsim pe Mântuitorul nostru, chiar Isus Hristos, Marele Preot al tuturor darurilor noastre, apărătorul și ajutorul în slăbiciunile noastre. Prin El noi ne uităm la înălțimea cerului. Prin El noi zărim, ca într-o oglindă, imaginea Sa imaculată și cea mai înaltă înfățișare. Prin El ochii inimilor noastre sunt deschiși. Prin El înțelegerea noastră nebună și întunecată înflorește din nou, înspre minunata Sa lumină. Prin El, Domnul a dorit ca noi să gustăm cunoașterea nemuritoare, „care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor”.[69] Pentru că este scris: „Din vânturi face îngeri ai Lui și dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui.”[70] Dar despre Fiul Său Domnul a vorbit așa: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire.”[71] Și din nou El Îi zice: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale.”[72] Dar cine sunt vrăjmașii? Toți cei răi și cei care se pun în opoziție cu voia lui Dumnezeu.
Capitolul XXXVII – Hristos este conducătorul nostru, și noi suntem soldații lui
Atunci, oameni buni și frați, cu toate puterea noastră să acționăm ca niște soldați, în acord cu poruncile Lui sfinte. Să ne gândim la cei care slujesc sub conducerea generalilor noștri, cu câtă ordine, ascultare și supunere execută ei toate lucrurile care li se poruncesc. Niciunul nu este perfect, nici comandantul peste o mie, nici cel peste o sută, nici cel peste cincizeci, nici alții ca ei, dar fiecare în rangul său execută cele poruncite de rege și de generali. Cel mai mare nu poate fi fără cei mici, nici cei mici fără cei mari. Există un fel de amestec în toate lucrurile și de aici apare avantajul reciproc. Să luăm ca exemplu trupul nostru. Capul nu este nimic fără picioare, și picioarele nu sunt nimic fără cap; da, cele mai mici mădulare din trupul nostru sunt necesare și de folos pentru întregul trup. Dar toate lucrează în armonie împreună și sunt sub o singură rânduială comună, aceea a menținerii integrității trupului.
Capitolul XXXVIII – Membrii Bisericii să se supună și niciunul să nu se ridice deasupra altora
Atunci, întregul nostru trup să fie păstrat în Hristos Isus și fiecare să fie supus semenului său, în acord cu darul special care i-a fost dat. Cel tare să nu-l disprețuiască pe cel slab și cel slab să arate respect față de cel tare. Bogatul să poate de grijă de nevoile celui sărac; și cel sărac să-L binecuvânteze pe Dumnezeu, pentru că El i-a dat unul prin care nevoia lui este împlinită. Omul înțelept să-și arate înțelepciune, nu [numai] prin cuvinte, ci prin fapte bune. Cel smerit să nu mărturisească despre sine, ci să lase ca mărturia despre el să vină de la altul. Cel care este curat în trup să nu se umfle de mândrie cu privire la aceasta și să nu se laude, știind că un altul a fost cel care i-a acordat darul abstinenței. Atunci, fraților, să ne gândim din ce material am fost făcuți, cum eram și ce eram când am venit în lume, ca și cum aceasta s-ar fi făcut dintr-un mormânt și din întunericul total. Cel care ne-a făcut și ne-a dat forma, pregătindu-ne darurile Sale îmbelșugate înainte ca noi să ne fi născut, ne-a adus în această lume. Prin urmare, din moment ce primim toate aceste lucruri de la El, trebuie să-I aducem mulțumire Lui pentru fiecare lucru, a Lui să fie slava în veci de veci. Amin.
Capitolul XXXIV – Nu există motiv de încredere în sine
Oamenii nebuni și nechibzuiți, care nu au nici înțelepciune și nici învățătură, ne batjocoresc și își bat joc de noi, fiind doritori să se înalțe pe ei înșiși în propriile lor gânduri. Ce poate face un om muritor? Sau ce putere se află în unul făcut din praf? Pentru că este scris: „Un chip cu o înfățișare necunoscută era înaintea ochilor mei. Și am auzit un glas [zicând] care șoptea încetișor: «Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el [socotit] curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găsește El greșeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care își trag obârșia din țărână și pot fi zdrobiți ca un vierme! De dimineață până seara sunt zdrobiți, pier pentru totdeauna și nimeni nu ține seama de ei. Li se taie firul vieții: mor și tot n-au căpătat înțelepciunea!»”[73] „Strigă acum! Cine îți va răspunde? Căruia dintre sfinți îi vei vorbi? Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui. Am văzut pe un nebun prinzând rădăcină; apoi deodată i-am blestemat locuința. Fiii lui n-au noroc, sunt călcați în picioare la poartă și nimeni nu-i scapă! Că cele ce au fost pregătite pentru ei drepții le vor mânca, iar ei nu vor fi izbăviți de rele.”[74]
Capitolul XL – În biserică, să păstrăm ordinea stabilită de Dumnezeu
Prin urmare, fiindu-ne arătate aceste lucruri și pentru că ne uităm la adâncimile cunoașterii divine, aceasta ne îndatorează să facem toate lucrurile pe care Domnul ni le-a poruncit să le facem, în ordinea [lor potrivită], la timpurile stabilite. El a poruncit daruri [care să I se aducă] și de slujirea adusă [Lui], și aceasta nu în mod necugetat sau în mod neregulat, ci în timpurile și la orele hotărâte. Unde și prin cine dorește El aceste lucruri să fie făcute, El Însuși le-a stabilit prin propria Lui voie supremă, pentru ca toate lucrurile să fie făcute în mod pios și în acord cu buna Sa plăcere. Să fie acceptabile pentru El. Prin urmare, cei care își aduc darurile la timpurile stabilite, sunt acceptați și binecuvântați; pentru că urmează legile Domnului, ei nu păcătuiesc. Pentru că slujire specifică Lui este atribuită marelui preot, și preoții au locul lor potrivit, atribuit lor, și administrarea lor specială este lăsată în seama leviților. Laicii sunt limitați de legile care țin de laici.
Capitolul XLI – Continuarea aceluiași subiect
Fraților, fiecare dintre voi să aducă mulțumiri lui Dumnezeu în starea în care se găsește, trăind cu o conștiință curată, cu seriozitate cuvenită și fără a trece dincolo de autoritatea slujirii prescrisă lui. Fraților, nu în orice loc se aduc jertfe zilnice sau jertfe pentru vină, sau jertfe pentru păcat, sau jertfe pentru nelegiuire, ci numai în Ierusalim. Și chiar și acolo ele nu sunt oferite în orice loc, ci numai pe altarul dinaintea templului, ceea ce se aduce fiind mai întâi examinat cu atenție de marele preot și de slujitorii deja menționați. Prin urmare, cel care face ceva dincolo de ceea ce este potrivit voii Sale, este pedepsit cu moartea. Vedeți, fraților, cu cât este mai marea cunoașterea care ne-a fost acordată nouă, cu atât mai mare este și pericolul la care suntem expuși.
Capitolul XLII – Ordinea slujitorilor din biserică
Apostolii ne-au predicat nouă Evanghelia primită de la Domnul Isus Hristos, Isus Hristos [a făcut la fel] de la Dumnezeu. Prin urmare, Hristos a fost trimis de Dumnezeu, și apostolii de Hristos. Ambele trimiteri au fost făcute în chip ordonat, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare, primind ordinele și fiind deplin încredințați de învierea Domnului Isus Hristos, și înrădăcinați în Cuvântul lui Dumnezeu, cu deplina asigurare a Duhului Sfânt, ei au mers mai departe proclamând că Împărăția lui Dumnezeu era aproape. Și predicând prin sate și orașe, au obținut primele roade [ale muncii lor], fiind mai întâi autentificați de Duhul, pentru a fi episcopi și diaconi ai celor care vor crede după aceea. Nici acesta nu era un lucru nou, din moment ce într-adevăr, cu mulți ani înainte de aceasta s-a scris despre episcopi și diaconi. Pentru că așa zice Scriptura într-un loc: „Voi întemeia episcopii lor în neprihănire și diaconii lor în credință.”
Capitolul XLIII – Moise din vechime a potolit controversa care s-a ivit legat de demnitatea preoțească
Și ce este de mirare, dacă cei care sunt în Hristos și cărora Dumnezeu le-a încredințat o asemenea îndatorire, numesc acei [slujitori] menționați mai înainte, când și binecuvântatul Moise, „un slujitor credincios în toată casa lui”,[75] a consemnat în cărțile sacre toate poruncile care i-au fost date și când i-au urmat și alți profeți, ei au adus mărturie într-un glas cu privire la rânduielile pe care le-a stability el? Atunci când au apărut rivalități legate de preoție și triburile se certau între ele cu privire la cine va fi împodobit cu slăvitul titlu, el a poruncit celor douăsprezece căpetenii ale triburilor să-i aducă toiegele lor, fiecare fiind înscris cu numele tribului. El le-a luat și le-a legat [împreună] și le-a sigilat cu inelele căpeteniilor triburilor și le-a pus în cortul întâlnirii pe masa lui Dumnezeu. Și închizând ușile cortului, a sigilat cheile, așa cum a făcut și cu toiegele, și le-a zis: „Bărbați și frați, tribul al cărui toiag va înflori a fost ales de Dumnezeu să împlinească slujba preoției și să-I slujească Lui.” Și când a venit dimineața, el a adunat tot Israelul, șase sute de mii de oameni, și le-a arătat sigiliile căpeteniilor fiecărui trib, și a deschis cortul întâlnirii și a adus afară toiegele. Și toiagul lui Aron a fost găsit nu numai înflorit, ci și având fructe pe el.[76] Ce credeți, preaiubiților? Nu a știut Moise dinainte că așa se va întâmpla? Fără îndoială că a știut; dar el a procedat așa, pentru ca să nu mai poată exista înșelare în Israel și pentru ca numele adevăratului și singurului Dumnezeu să poată fi glorificat; a Lui este slava din veci în veci. Amin.
Capitolul XLIV – Hotărârile apostolilor; nu trebuie să existe nicio neînțelegere cu privire la slujba preoțească
Apostolii noștri, de asemenea, au știut, prin Domnul nostru Isus Hristos, că va fi o luptă legată de slujba episcopală. Din acest motiv, cu cât au obținut o cunoaștere dinainte perfectă cu privire la aceasta, ei au așezat pe acei [slujitori] menționați deja și apoi le-au dat instrucțiuni, ca atunci când aceștia vor adormi, alți oameni recunoscuți să le succedă în slujirea lor. Prin urmare, opinia noastră este că cei așezați de ei sau după aceea de alți oameni remarcabili, cu consimțământul întregii Biserici, și care au slujit turma lui Hristos într-un mod ireproșabil, într-un duh smerit, pașnic și dezinteresat și de multă vreme se bucură de o bună mărturie din partea altora, nu este drept să fie înlăturați din lucrare. Pentru că păcatul nostru va fi mare, dacă respingem din episcopat pe cei care, în mod ireproșabil și cu sfințenie, și-au împlinit îndatoririle. Binecuvântați sunt acei prezbiteri care, sfârșindu-și deja alergarea, au avut parte de o plecare roditoare și desăvârșită [din lumea aceasta]; pentru că ei nu mai au teama că cineva i-ar putea priva de pacea care le-a fost acum rânduită. Dar noi vedem că voi ați înlăturat din lucrare niște oameni cu un comportament excelent, care și-au făcut slujirea ireproșabil și onorabil.
Capitolul XLV – Partea celor răi este să necăjească pe cei neprihăniți
Fraților, v-am găsit în lupte și plini de zel pentru lucruri care nu țin de mântuire. Uitați-vă cu atenție la Scripturi, care sunt adevăratele declarații ale Duhului Sfânt. Observați că nimic cu un caracter nedrept sau contrafăcut nu este scris în ele. Nu veți găsi acolo că cei neprihăniți au fost înlăturați de oameni care erau sfinți. Într-adevăr, cei neprihăniți au fost persecutați, dar numai de cei răi. Ei au fost aruncați în închisoare, dar numai de cei nesfinți; au fost loviți cu pietre, dau numai de cei nelegiuiți; au fost omorâți, dar numai de cei blestemați, care, în felul acesta, au avut împotriva lor o invidie lipsită de neprihănire. Expuși la asemenea suferințe, le-au îndurat în mod glorios. Ce am putea zice, fraților? A fost Daniel aruncat în groapa cu lei de cei care se temeau de Dumnezeu? Au fost Anania și Azaria și Mișael închiși în cuptorul cu foc de către aceia care erau părtași la grandioasa și glorioasa închinare la Cel Preaînalt? Departe de noi să gândim în felul acesta! Atunci, cine au fost cei care au făcut asemenea lucruri? Urâtorii și cei plini de răutate au îndemnat la un așa acces de furie, încât au adus chinuri peste cei care L-au slujit pe Dumnezeu cu un gând [al inimii] sfânt și ireproșabil, neștiind că Cel Preaînalt este Apărătorul și Protectorul a tot ceea ce Îi venerează numele Său minunat cu o conștiință curată, a Lui să fie slava din veci în veci. Amin. Dar ei, cei care cu încredere au răbdat [aceste lucruri], sunt acum moștenitori ai slavei și cinstei, și au fost înălțați și făcuți strălucitori de Dumnezeu, prin pomenirea lor în veci de veci. Amin.
Capitolul XLVI – Să ne alipim de neprihănire: lupta voastră este vătămătoare
Prin urmare, fraților, asemenea exemple sunt demne de urmat; pentru că este scris: „Alipiți-vă de cei sfinți, pentru că cei care se alipesc de ei vor fi făcuți [ei înșiși] sfinți.”[77] Și din nou, într-un alt loc, [Scriptura] zice: „Cu cel bun Tu ești bun, cu omul drept Te porți după dreptate, cu cel curat ești curat, cu cel îndărătnic Te porți după îndărătnicia lui.”[78] Prin urmare, să ne alipim de cei buni și neprihăniți, pentru că ei sunt aleșii lui Dumnezeu. De ce există lupte și zarvă, și partide, și schisme, și războaie între voi? Nu avem noi [toți] un Dumnezeu și un Hristos? Nu un singur Duh al harului a fost turnat peste noi? Și nu avem noi o singură chemare în Hristos?[79] De ce împărțim și rupem în bucăți mădularele lui Hristos, și pornim lupte împotriva propriului nostru trup, și am ajuns la o așa mare nebunie încât să uităm că noi suntem mădulare unii altora[80]? Aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului nostru Isus Hristos, cum a zis El: „Este cu neputință să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din acești micuți să păcătuiască.”[81] Schisma voastră a subminat [credința] multora, a descurajat pe mulți, a dat naștere la îndoieli în mulți, și ne-a cauzat durere nouă tuturor. Totuși răzvrătirea voastră continuă.
Capitolul XLVII – Conflictul vostru de la urmă este mai rău decât cel de la început, care a avut loc în vremea lui Pavel
Să luăm epistola binecuvântatului Apostol Pavel. Ce v-a scris el pe vremea când pentru prima dată a început să se predice Evanghelia? Cu adevărat, sub inspirația Duhului, v-a scris despre sine și Chifa și Apolo, pentru că încă de atunci s-au format partide între voi. Dar aceea înclinația de a fi unul deasupra altora a atras o mai mare vinovăție asupra voastră, cu atât mai mult cu cât atunci partidele voastre se manifestau în ceea ce-i privea pe apostolic, deja cu o mare reputație, și față de niște oameni pe care ei i-au aprobat. Dar acum gândiți-vă cine sunt cei care v-au pervertit și care au atentat la numele de mare faimă a dragostei voastre frățești. Preaiubiților, da, este respingător și nevrednic de mărturisirea voastră creștină, ca asemenea lucruri să se audă despre cea mai neclintită și veche biserică din Corint, pe baza a una sau două persoane care se angajează într-o revoltă împotriva propriilor prezbiteri. Și vestea despre ea nu a ajuns numai până la noi, ci și la cei care nu sunt legați de noi, așa încât, prin îngâmfarea voastră, numele Domnului este hulit, în timp ce și voi înșivă sunteți în pericol.
Capitolul XLV – Să ne întorcem la practica dragostei frățești
Prin urmare, cu toată graba, să punem capăt la aceasta [situație a lucrurilor]; și să cădem înaintea Domnului și să-L implorăm cu lacrimi să Se împace, cu îndurare, cu noi și să ne restaureze la plăcuta și sfânta practică a dragostei frățești. Pentru că [un asemenea comportament] este poarta neprihănirii, care este deschisă pentru dobândirea vieții, și este scris: „Deschideți-mi porțile neprihănirii, ca să intru și să laud pe Domnul. Iată poarta Domnului: pe ea intră cei neprihăniți.”[82] Prin urmare, cu toate că multe porți au fost deschise, totuși această poartă a neprihănirii este acea poartă în Hristos prin care au fost binecuvântați toți cei care au intrat și și-au îndreptat calea spre sfințenie și neprihănire, făcând toate lucrurile fără dezordine. Un om să fie credincios, să fie puternic în prezentarea cunoașterii, să fie înțelept în judecarea cuvintelor, să fie curat în toate faptele sale, totuși cu cât i se pare că e mai superior față de alții [cu privire la acestea], cu atât mai mult ar trebui să aibă gânduri de smerenie și să caute binele comun al tuturor, și nu numai propriul său avantaj.
Capitolul XLIX – Lauda pentru dragoste
Cel ce are dragoste pentru Hristos să țină poruncile lui Hristos. Cine poate descrie [binecuvântata] legătură a dragostei lui Dumnezeu? Care dintre oameni este în stare să spună, așa cum ar trebui să se spună, despre excelența frumuseții ei? Înălțimea la care ridică dragostea este inexprimabilă. Dragostea ne unește cu Dumnezeu. Dragostea acoperă o mulțime de păcate. Dragostea rabdă toate lucrurile, este îndelung răbdătoare în toate lucrurile. În dragoste nu există nimic josnic, nimic arogant.[83] Dragostea nu permite nicio schismă, dragostea nu dă naștere la nicio răzvrătire; dragostea face toate lucrurile în armonie. Prin dragoste toți aleșii lui Dumnezeu au fost făcuți desăvârșiți; fără dragoste nimic nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. În dragoste Domnul ne-a luat la El. Pe baza dragostei El ne-a acceptat, Isus Hristos, Domnul nostrum, Și-a dat sângele pentru noi prin voia lui Dumnezeu; carnea Lui pentru carnea noastră și sufletul Lui pentru sufletele noastre.
Capitolul L – Să ne rugăm să fim găsiți vrednici de dragoste
Vedeți, preaiubiților, ce lucru mare și minunat este dragostea și că nu există nimeni care să-i tălmăcească perfecțiunea. Cine este potrivit ca să fie în ea, în afara acelora pe care Dumnezeu a binevoit să-i rânduiască la aceasta? Prin urmare, să ne rugăm și să implorăm mila Sa, pentru ca să putem trăi fără reproș în dragoste, liberi de orice părtinire omenească unul față de altul. Toate generațiile de la Adam, și chiar până în zilele acestea, au trecut; dar cei care, prin harul lui Dumnezeu, au fost făcuți desăvârșiți în dragoste, au acum un loc printre cei evlavioși și vor fi făcuți de cunoscut la revelarea Împărăției lui Hristos. Pentru că este scris: „Du-te, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile.”[84] Preaiubiților, binecuvântați suntem noi, dacă ținem poruncile lui Dumnezeu în armonia dragostei; pentru ca, în acest fel, prin dragoste, păcatele noastre să fie iertate. Pentru că este scris: „Binecuvântați sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia nu-i ține în seamă Domnul păcatul și în a cărui gură nu este viclenie.”[85] Această binecuvântare vine peste cei care au fost aleși de Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru; a Lui să fie slava în veci de veci. Amin.
Capitolul LI – Cei care sunt părtași la răzvrătire să-și recunoască păcatele
Deci să implorăm iertare pentru acele fărădelegi pe care le-am făcut prin vreo [ispită] a vrăjmașului. Toți cei care au fost căpeteniile răzvrătirii și neînțelegerii trebuie să aibă respect față de nădejdea comună. Pentru că toți cei ce trăiesc în frică și dragoste vor trebui să fie implicați în suferință mai degrabă ei înșiși, decât semenii lor. Și ei sunt gata să poarte răspunderea, pentru ca înțelegerea, care a fost bună și în mod pios împărțită între noi, să nu aibă de suferit. Pentru că este mai bine ca un om să-și recunoască fărădelegile, decât să-și împietrească inima, așa cum au fost împietrite inimile acelora care au stârnit răzvrătirea împotriva lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, și a căror condamnare a fost făcută de cunoscut [tuturor]. Pentru că au intrat de vii în Locuința morților (Hades) și moartea i-a înghițit. Faraon cu armata sa și cu toate căpeteniile Egiptului, și carele și călăreții lor, au fost înghițiți în adâncimile Mării Roșii și au pierit nu din alt motiv, decât acela că au avut inimile împietrite, după ce atât de multe semne și minuni au fost făcute în țara Egiptului de către Moise, slujitorul lui Dumnezeu.
Capitolul LII – O asemenea mărturisire este plăcută lui Dumnezeu
Fraților, Domnul nu are nevoie de nimic; și El nu vrea nimic de la niciunul din noi, numai să Îi mărturisim. Pentru că alesul David spune: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Lucrul acesta este mai plăcut Domnului decât un vițel cu coarne și copite! Nenorociții văd lucrul acesta și se bucură; voi, care căutați pe Dumnezeu, veselă să vă fie inima.” Și din nou el zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului, și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!”[86] Pentru că „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit.”[87]
Capitolul LIII – Dragostea lui Moise față de popor
Înțelegeți voi, preaiubiților, voi înțelegeți bine Scripturile sacre și v-ați uitat cu toată inima la profețiile lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de toate aceste lucruri. Când Moise a mers pe munte și a stat acolo, în post și umilință, timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, Domnul i-a zis: „Moise, scoală și pogoară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe.”[88] Și Domnul i-a spus: „Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare.”[89] Dar Moise a zis: „Departe de Tine gândul, Doamne: Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!”[90] O, dragoste minunată! O, perfecțiune de neîntrecut! Slujitorul vorbește în mod liber cu Domnul său și cere iertare pentru popor sau imploră să fie nimicit el însuși alături de ei.
Capitolul LIV – Cel ce este plin de dragoste va atrage orice este pierdut, așa încât pacea să poată fi restaurată în Biserică
Cine este generos între voi? Cine este milos? Cine este plin de dragoste? Să declare: „Din partea mea a venit răzvrătirea și neînțelegerea și schisma, mă voi retrage, voi pleca oriunde doriți și voi face orice va cere majoritatea; numai să lăsăm turma lui Hristos să trăiască, în legătura păcii, cu prezbiterii puși peste ea.” Cel care face așa își va câștiga o mare slavă în Domnul; și în orice loc va fi bine primit. Pentru că „al Domnului este pământul și tot ce este pe el”[91]. Aceste lucruri le-au făcut mereu și vor fi făcute mereu de cei care trăiesc o viață evlavioasă, de care niciodată nu vor trebui să se pocăiască.
Capitolul LV – Exemple de asemenea dragoste
Aș aduce în discuție câteva exemple dintre păgâni. Mulți împărați și prinți, în vremuri de epidemii, atunci când au fost învățați printr-un oracol, s-au dat pe ei înșiși la moarte, pentru ca prin însuși sângele lor să poată scăpa pe concetățenii lor [de la distrugere]. Mulți au mers înaintea propriile lor orașe, așa încât să se poată pune capăt revoltei care era între ei. Noi știm pe mulți dintre noi care s-au dat pe ei înșiși să fie legați, pentru ca să poată răscumpăra pe alții. Și mulți s-au supus pe ei înșiși sclaviei, pentru ca să poată asigura mâncare pentru alții, cu prețul pe care îl vor primi pentru ei înșiși. Și multe femei, fiind împuternicite de harul lui Dumnezeu, au făcut multe fapte de vitejie bărbătești. Binecuvântata Iudita, atunci când orașul ei era asediat, a cerut permisiunea căpeteniilor să meargă în tabăra asediatorilor; și expunându-se pericolului, motivată de dragostea pe care o purta pentru țara ei și poporul asediat, s-a dus înainte; și Domnul i-a dat pe Olofern în mâinile unei femei.[92] Și Estera, fiind desăvârșită în credință, s-a expus la un pericol cu nimic mai prejos, pentru a scăpa de la iminenta distrugere cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Căci, cu post și smerenie, L-a implorat pe Dumnezeul veșnic, care vede toate lucrurile; și El a văzut umilința duhului ei, a scăpat poporul de dragul căreia s-a expus ea pericolului.[93]
Capitolul LVI – Să ne sfătuim și să ne corectăm unii pe alții
Să ne rugăm și pentru cei care au căzut în vreun păcat, ca să li se dea blândețe și umilință, așa ca ei să se poată supune, nu nouă, ci voii lui Dumnezeu. Pentru că în felul acesta își vor asigura o aducere aminte roditoare și perfectă din partea noastră, cu simpatie față de ei, atât în rugăciunile noastre față de Dumnezeu, cât și în relatările noastre despre ei față de sfinți. Preaiubiților, să primim corectarea pe baza căreia niciunul nu se va simți nemulțumit. Acele îndemnuri prin care noi ne sfătuim unii pe alții sunt atât bune [în ele însele], cât și de un mare folos, pentru că ele tind să ne unească cu voia lui Dumnezeu. Pentru că așa zice Cuvântul sfânt: „Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții.”[94] „Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.”[95] „Lovească-mă cel neprihănit”, se spune, „căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea: dar rugăciunea mea se va înălța într-una împotriva răutății lor.”[96] Și din nou el zice: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana și tot El o leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește. De șase ori te va izbăvi din necaz și de șapte ori nu te va atinge răul. El te va scăpa de moarte în vreme de foamete și de loviturile săbiei în vreme de război. Vei fi la adăpost de biciul limbii, vei fi fără teamă când va veni pustiirea. Vei râde de pustiire ca și de foamete și nu vei avea să te temi de fiarele pământului. Căci vei face legământ până și cu pietrele câmpului, și fiarele pământului vor fi în pace cu tine. Vei avea fericire în cortul tău, îți vei găsi turmele întregi, îți vei vedea sămânța crescându-ți și odraslele înmulțindu-se ca iarba de pe câmp. Vei intra în mormânt la bătrânețe, ca snopul strâns la vremea lui.”[97] Vedeți, preaiubiților, că protecția este asigurată celor care sunt disciplinați de Domnul; pentru că, din moment ce Domnul e bun, El ne corectează, ca să putem fi mustrați prin sfânta Sa disciplinare.
Capitolul LVII – Autorii răzvrătirii să se supună
Prin urmare, voi, care ați pornit această răzvrătire, supuneți-vă prezbiterilor și primiți corectarea pentru a vă pocăi, plecându-vă genunchii inimilor. Învățați să fiți supuși, lăsând, din vorbirea voastră, la o parte mândria și încrederea arogantă în sine. Pentru că este mai bine pentru voi să ocupați un loc smerit, dar onorabil în turma lui Hristos, decât ca, fiind prea mândri, să fiți alungați din nădejdea poporului Său. Pentru că așa vorbește Înțelepciunea tuturor virtuților: „Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele. Fiindcă eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă îmi întind mâna și nimeni ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile mele și nu vă plac mustrările mele, de aceea și eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul și strâmtorarea. Atunci mă vor chema și nu voi răspunde; mă vor căuta și nu mă vor găsi. Pentru că au urât știința și n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile mele și au nesocotit toate mustrările mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor și se vor sătura cu sfaturile lor.”[98]
Capitolul LVIII – Binecuvântarea este îndreptată spre toți cei care Îl cheamă pe Dumnezeu
Fie ca Dumnezeu, care vede toate lucrurile și care este Stăpânul tuturor duhurilor și Domnul tuturor trupurilor – care a ales pe Domnul nostru Isus Hristos și pe noi, prin El, pentru a fi un popor special – să dea fiecărui suflet care cheamă numele Lui glorios și sfânt, credință, frică, pace, răbdare, îndelungă-răbdare, stăpânire de sine, curăție și cumpătare, spre lauda Numelui Său, prin Marele nostru Preot și Protector, Isus Hristos, prin care lui Dumnezeu să fie gloria și măreția, și puterea, și onoarea atât acum, cât și pentru veci. Amin.
Capitolul LVIX – Corintenii sunt sfătuiți să trimită înapoi, fără întârziere, răspunsul că pacea a fost restabilită. Binecuvântarea
Trimiteți înapoi la noi, fără întârziere, în pace și cu bucurie, acești mesageri ai noștri către voi: Claudiu Efebul și Valeriu Biton, cu Fortunat: pentru ca ei să ne anunțe mai curând despre pacea și armonia pe care o dorim cu atâta ardoare și după care tânjim [între voi], și ca noi să ne putem bucura mult mai repede de buna rânduială restabilită între voi. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toți chemați de pretutindeni de Dumnezeu prin El, prin care lui Dumnezeu să fie să fie slava, onoarea, puterea, maiestatea și domnia veșnică, din veșnicii în veșnicii. Amin.
[1] Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (37-68) a fost din 54 d.Hr. până în 68 d.Hr. al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene. Se presupune că a dat foc Romei. Nero face parte din acei împăraţi care au fost foarte aspru judecaţi în literatura antică.
[2] Filipeni 4:3
[3] Charles I (1600-1649) a fost monarhul celor trei regate ale Angliei, Scoţiei şi Irlandei, de la 27 martie 1625 până la execuţia sa în 1649.
[4] Filipeni 4:3
[5] Historia Ecclesiastica, iii. 15
[6] Comentariu la Evanghelia după Ioan, i. 29
[7] Titus Flavius Domitianus (51-96 d.Hr.), cunoscut ca Domiţian, a fost un împărat roman din Dinastia Flaviilor, între anii 81-96.
[8] Historia Ecclesiastica, iii. 16
[9] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/1010.htm.
[10] Tit 3:1
[11] Deuteronomul 32:15
[12] Geneza 4:3-8
[13] Exodul 2:14
[14] Numeri 12:14-15
[15] Numeri 16:33
[16] Hadesul sau tărâmul morţilor cuprinde în general Tartarul, Câmpia Asfodelelor şi tărâmul paradisiac destinat eroilor şi celor favorizaţi de zei, precum şi sufletelor oamenilor virtuoşi, numit Elysium sau Câmpiile Elizee.
[17] Nume dat fiecăreia dintre cele cincizeci de fiice, foarte frumoase, ale lui Danaos, regele Argosului, care pentru faptul de a-şi fi ucis soţii în noaptea nunţii, au fost pedepsite ca după moarte, în infern, să umple cu apă un vas uriaş fără fund.
[18] Cea de-a doua soţie a lui Licos, regele Tebei, care s-a însurat cu ea după ce-şi părăsise soţia precedentă, pe Antiope. Este amintită pentru deosebita cruzime cu care o tratase pe Antiope. În consecinţă, Amfion şi Zetos, fiii pe care Antiope îi născuse de la Zeus, şi-au răzbunat mama după ce au cucerit Teba. Tradiţia povesteşte că Dirce a fost ucisă în chinuri cumplite: Amfion şi Zetos au legat-o de un taur furios, care a fost aţâţat şi făcut să alerge, târând-o până când şi-a dat sufletul. Cei doi i-au aruncat apoi trupul într-o fântână din apropiere de Teba.
[19] Geneza 2:23
[20] Ezechiel 33:11
[21] Isaia 1:18
[22] Text necunoscut.
[23] Isaia 1:16-20
[24] Geneza 12:1-3
[25] Geneza 15:5-6
[26] Geneza 18
[27] Iosua 2
[28] Ieremia 9:23-24
[29] Text necunoscut.
[30] Isaia 29:13
[31] Psalmul 62:4
[32] Psalmul 78:36
[33] Psalmul 31:18
[34] Psalmul 12:3-5
[35] Isaia 53
[36] Psalmul 22:6-8
[37] Geneza 18:27
[38] Iov 1:1
[39] Iov 14:4
[40] Exodul 3:11
[41] Exodul 4:10
[42] Text necunoscut.
[43] Psalmul 89:20
[44] Psalmul 51:1-17
[45] Iov 38:11
[46] Proverbe 20:27
[47] Psalmul 34:11-16
[48] Psalmul 2:3
[49] Text necunoscut.
[50] Evrei 10:37
[51] Maleahi 3:1
[52] Pasăre mitică longevivă, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi de regenerare din propria cenuşă. Este considerată a fi o pasăre oraculară. Are o longevitate extraordinară, unii afirmând că trăieşte de la 500 la 13000 de ani, iar alţii considerând că ar trăi cel puţin 1400 de ani. Este singura din specia ei, deşi nu se poate reproduce. Atunci când lunga sa viaţă este pe terminate, îşi simte sfârşitul, îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie, dă foc apoi cuibului, se întinde, arzând odată cu cuibul, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea precedentă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou şi ducându-le la sanctuarul din Heliopolis. A fost adoptată ca simbol al creştinătăţii timpurii.
[53] Heliopolis (egipteana veche: Oraşul stâlpului; greacă: Oraşul soarelui; Vechiul Testament: On) era un oraş antic în Vechiul Regat Egiptean. Se afla situat la nord-est de Cairo, la intrarea în Deltă.
[54] Text necunoscut.
[55] Psalmul 3:5
[56] Iov 19:26
[57] Înţelepciunea lui Solomon 12:12
[58] Psalmul 19:1-3
[59] Psalmul 139:7-10
[60] Deuteronomul 32:8-9
[61] Geneza 15:5, 22:17, 26:4
[62] Geneza 1:26-27
[63] Geneza 1:22, 28
[64] Isaia 40:10
[65] Isaia 6:3
[66] Isaia 64:4, 1 Corinteni 2:9
[67] Romani 1:32
[68] Psalmul 50:16-23
[69] Evrei 1:3-4
[70] Psalmul 104:4, Evrei 1:7
[71] Psalmul 2:7
[72] Psalmul 110:1, Evrei 1:13
[73] Iov 4:15-21
[74] Iov 5:1-5
[75] Numeri 12:7, Evrei 3:2, 5
[76] Numeri 17
[77] Text necunoscut.
[78] 2 Samuel 22:26-27
[79] Efeseni 4:4-6
[80] Romani 12:5
[81] Luca 17:1-2
[82] Psalmul 118:19
[83] 1 Corinteni 13
[84] Isaia 26:20-21
[85] Psalmul 32:1-2
[86] Psalmul 50:15
[87] Psalmul 51:17
[88] Exodul 32:7-8, Deuteronomul 9:12
[89] Deuteronomul 9:13-14, Exodul 32:9-10
[90] Exodul 32:32
[91] Psalmul 24:1
[92] Iudita, cap. 8-13
[93] Estera 4:16; 8, 9, 10
[94] Psalmul 118:18
[95] Proverbe 3:12, Evrei 12:6
[96] Psalmul 141:5
[97] Iov 5:17-26
[98] Proverbe 1:23-30
