Apologia lui Aristide
Apologia filozofului Aristide
Tradusă după versiunea siriană de D. M. Kay, B.Sc., B.D., asistent al profesorului de limbi semitice de la Universitatea din Edinburgh.
Nota editorului: Apologia lui Aristide, menționată de Eusebiu, Ieronim și alți scriitori antici, despre care s-a spus că a reprezentat o sursă de inspirație pentru lucrările remarcabile ale lui Iustin Martirul, a fost considerată pierdută până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost descoperit un fragment armean. Apoi, în 1889, a fost găsit întregul text, în traducere siriană, în Biblioteca Sfânta Caterina de pe muntele Sinai. În mod ironic, atunci s-a descoperit că lucrarea nu fusese de fapt pierdută: o versiune ușor prescurtată a ei se păstrase în bine-cunoscuta Bibliotecă a Sfântului Varlaam din India, fiind scrisă de Sfântul Ioan Damaschinul. (După cum numeroasele referiri la zeii greci nu ar fi avut un impact prea mare asupra unei audiențe indiene, se poate presupune că Sfântul Ioan, scriind pentru niște cititori greci, pentru care o denunțare a divinităților vedice și budiste ar fi fost la fel de lipsită de interes, a decis să insereze Apologia lui Aristide ca pe un fel de echivalent brut a ceea ce Varlaam predicase în realitate brahmanilor.)
Aristide[1] a scris Apologia în jurul anului 125, când Hadrian a vizitat Atena [Eusebiu, Istoria ecleziastică, IV, iii]. El este comemorat de Biserică pe data de 31 august.
Dat fiind faptul că versiunea greacă a lui Varlaam și Ioasaf este disponibilă pe internet, aici prezentăm versiunea mai lungă, păstrată în siriană. Este de observat faptul că, în această versiune, există o serie de termeni sirieni – mai degrabă culturali decât teologici, precum referința la Hades în loc de Șeol. – N. Redington, Biblioteca Sfântul Pachomius
Cuprins
I Natura lui Dumnezeu
II Cele patru religii ale lumii
III Închinarea în fața naturii
IV Pământul nu este dumnezeu
IV Apa, focul și aerul nu sunt dumnezei
V Împotriva închinării înaintea cerului
VI Împotriva închinării înaintea strămoșilor
VIII-XI Despre mitologia greacă
XII Despre mitologia egipteană
XIII Despre filozofia greacă
XIV Despre iudaism
XV-XVI Despre creștinism
XVII Cum au fost uciși creștinii
În continuare, urmează apărarea pe care filozoful Aristide a adus-o înaintea împăratului Hadrian, cu privire la reverența față de Dumnezeu.
Apologia lui Aristide[2]
Către atotputernicul Cezar Titus Hadrianus Antoninus,[3] cel venerabil și îndurător, din partea lui Marcianus Aristide, un filozof atenian.
I Eu, o, împărate, am venit în lume prin harul lui Dumnezeu; și când m-am gândit la cer, la pământ și la mări, când am cercetat soarele și restul creației, m-am minunat de frumusețea lumii. Și am înțeles că lumea și tot ce este în ea sunt mișcate de puterea altcuiva; și am priceput că Cel care le mișcă este Dumnezeu, care este ascuns și tăinuit în ele. Și astfel se vede că Cel care cauzează mișcarea este mai puternic decât cele care se mișcă. Însă a face cercetări cu privire la Cel care mișcă toate lucrurile, cu privire la natura Lui (căci mi se pare că natura Lui nu poate fi cercetată), a aduce argumente cu privire la statornicia conducerii Lui, așa încât să o putem pricepe pe deplin – reprezintă un efort zadarnic; căci nu este cu putință ca un om să Îl înțeleagă pe deplin. Totuși, cu privire la Cel care mișcă toate lucrurile, eu spun că El este Dumnezeul tuturor, care a făcut toate lucrurile de dragul omenirii. Și mi se pare înțelept să ne temem de Dumnezeu și să nu-i asuprim pe alții.
Eu spun că Dumnezeu nu este născut, nici făcut, ci are o natură care există dintotdeauna, fără început și fără sfârșit, nemuritor, desăvârșit și incomprehensibil. Când spun că este „desăvârșit”, acesta însemnă că în El nu este niciun defect și că nu are nevoie de nimic, ci toate lucrurile au nevoie de El. Iar când spun că nu are „început”, aceasta înseamnă că tot ce are început are și un sfârșit, și ceea ce are un sfârșit, poate fi dus la bun sfârșit. Nu are nume, căci tot ce are un nume este înrudit cu lucrurile create. El nu are formă sau o unire a mai multe membre, căci cele ce le au sunt înrudite cu lucrurile făcute. Nu este nici masculin, nici feminin. Cerurile nu Îl limitează, ci cerurile și toate lucrurile, văzute și nevăzute, își primesc de la El granițele. Nu are adversari, căci nu există nimic mai puternic decât El. Nu posedă mânie sau indignare, întrucât nimic nu I se poate opune. Ignoranța și uitarea nu fac parte din natura Lui, căci El este pe de-a-ntregul înțelepciune și pricepere și prin El stau toate lucrurile. El nu cere sacrificii și praznice, nici vreunul din lucrurile văzute; nu pretinde nimic de la nimeni, dar toate făpturile vii au nevoie de El.
II Deci, dacă ți-am vorbit cu privire la Dumnezeu, în măsura în care discursul nostru o poate face, să trecem acum la rasa umană, să aflăm care dintre oameni iau parte la adevărul despre care am vorbit și care s-au îndepărtat de el.
Îți este limpede, o, împărate, că în lume există patru categorii de oameni: barbarii și grecii, evreii și creștinii. Barbarii, într-adevăr, îi au ca origine a religiei lor pe Cronos,[4] pe Rhea[5] și pe ceilalți zei ai lor; grecii provin din eleni, care își au obârșia în Zeus[6]. Din eleni s-au născut următorii: Aiolos[7] și Xuthos[8], iar alții au provenit din Inachos[9] și Phoroneus[10], în vreme ce alții din egipteanul Danaos,[11] din Cadmos[12] și din Dionysos[13].
Evreii își au originea în Avraam, care l-a născut pe Isaac, din care s-a născut Iacov. Acesta a născut doisprezece fii, care au migrat din Siria în Egipt; acolo au fost numiți neamul evreilor, după cel care le-a întocmit legea; în cele din urmă, au fost numiți iudei.
Creștinii identifică începutul religiei lor cu Isus, Mesia, care este numit Fiul Celui Preaînalt. Și se spune că Dumnezeu a coborât din cer și, printr-o fecioară evreică, Și-a asumat un trup și l-a îmbrăcat; și Fiul lui Dumnezeu a trăit într-o fiică de om. Aceasta este scris în Evanghelie, după cum se numește scrierea lor, care a fost predicată printre ei pentru scurt timp. Și tu însuți, dacă o vei citi, îi vei vedea puterea. Acest Isus S-a născut deci din rasa evreilor și a avut doisprezece ucenici, pentru ca scopul încarnării Lui să fie împlinit la vremea lui. Dar El Însuși a fost străpuns de evrei, a murit și a fost îngropat; și se spune că, după trei zile, a înviat și S-a înălțat la cer. De atunci, cei doisprezece ucenici au mers în părțile cunoscute ale lumii și au continuat să arate măreția Lui, cu modestie și cinste. Și, pornind de aici, cei care cred astăzi învățătura aceasta sunt numiți creștini și au ajuns cunoscuți.
Deci, după cum am spus mai sus, sunt patru categorii de oameni: barbari și greci, evrei și creștini.
Mai mult, vântul este supus lui Dumnezeu, focul îngerilor, apele sunt supuse demonilor și pământul fiilor oamenilor. [Pasajul a fost probabil inserat din greșeală în unul din manuscrisele timpurii.]
III Să începem, deci, cu barbarii și să continuăm cu celelalte neamuri, unul câte unul, să vedem care dintre ele deține adevărul cu privire la Dumnezeu și care deține o greșeală.
Barbarii, pentru că nu L-au înțeles pe Dumnezeu, s-au rătăcit printre elementele naturii și au început să se închine lucrurilor create în locul Creatorului; de aceea, ei au făcut imagini pe care le-au închis în sanctuare și, vai, au început să se închine lor, păzindu-le în acest timp cu mare grijă, ca nu cumva zeii lor să fie furați de tâlhari. Și barbarii nu au băgat de seamă că cel care păzește este mai mare decât cel păzit și că oricine creează este mai mare decât ceea ce este creat. Iar dacă zeii lor sunt prea slabi ca să-și poarte lor de grijă, cum se vor gândi la siguranța oamenilor? Mare este greșeala în care s-au rătăcit barbarii, închinându-se la imagini fără viață, care nu îi pot ajuta în vreun fel. Și mă mir, o, împărate, de filozofii lor, cum până și ei s-au rătăcit și au dat numele zeilor unor imagini care au fost făcute în cinstea acestora; înțelepții lor nu au priceput că aceste imagini nu sunt trainice, ci pieritoare. Căci dacă o mică parte a unui element este distrusă, atunci el poate fi desființat și distrus în întregime. Și dacă aceste elemente sunt desființate, distruse și forțate să se supună altuia, care este mai tare decât ele și dacă, prin natura lor, nu sunt dumnezei, de ce numesc ei Dumnezeu aceste imagini făcute în cinstea lor? Deci, mare este greșeala pe care filozofii din mijlocul lor au adus-o asupra celor care îi urmează.
IV Să ne întoarcem acum, o, împărate, spre elementele naturii, ca să clarificăm, cu privire la ele, că ele nu sunt dumnezei, ci lucruri create, supuse ruinei și schimbării, fiind de aceeași natură ca și oamenii. În schimb, Dumnezeu este nepieritor și neschimbător, nevăzut, deși El vede, stăpânește și transformă toate lucrurile.
Cei care cred că pământul este dumnezeu se amăgesc pe ei înșiși, căci pământul este arat, semănat cu plante, brăzdat și în el se adună murdăriile oamenilor, ale animalelor și ale vitelor. Și din când în când devine neroditor, căci dacă este ars și transformat în cenușă, rămâne fără viață, căci nimic nu încolțește dintr-un vas de pământ. Si dacă se adună apa pe el, se dizolvă împreună cu produsele lui. Și iată că este călcat sub picioarele oamenilor și ale animalelor și absoarbe sângele celor uciși. Este săpat și în el se pun cei morți, căci devine mormânt pentru cadavre. Dar nu este cu putință ca o natură sfântă și nemuritoare să îngăduie vreunul din aceste lucruri. De aceea se pare că pământul nu este dumnezeu, ci o creație a lui Dumnezeu.
V În același fel s-au înșelat și cei care credeau că apele sunt dumnezei. Căci apele au fost create pentru folosul omului și sunt puse sub stăpânirea lui în multe feluri. Ele se schimbă și permit impurităților să-și facă loc, sunt distruse și își pierd natura atunci când sunt fierte cu alte substanțe. Ele iau culori care nu le aparțin, îngheață din cauza gerului, se amestecă și sunt împânzite de mizeria oamenilor și a animalelor, și a sângelui celor uciși. Sunt controlate de lucrători pricepuți, prin intermediul apeductelor, curg și sunt deviate în direcții contrare cursului lor, ajung în grădini și în alte locuri unde pot fi colectate și folosite de om ca mijloace de fertilizare, pentru a curăța toate impuritățile și pentru a împlini slujba pe care omul le-o cere. De aceea, nu este cu putință ca apele să fie dumnezeu, ci sunt o lucrare a lui Dumnezeu și o parte a lumii.
Nu într-o mai mică măsură s-au înșelat și cei care au crezut că focul este dumnezeu. Căci și el a fost creat pentru a fi în slujba oamenilor și le este supus în multe feluri: în pregătirea mâncării, ca mijloc de turnare a metalelor și în alte modalități pe care Maiestatea voastră le cunoaște. În același timp, focul se poate aprinde și stinge în multe feluri.
Și cei care au crezut că mișcarea vânturilor este dumnezeu s-au înșelat. Căci noi știm bine că acele vânturi sunt sub stăpânirea altcuiva; uneori, mișcarea lor se întețește, alteori se potolește și încetează la porunca celui care le controlează. Căci ele au fost create de Dumnezeu de dragul oamenilor, pentru a împlini nevoia pomilor, a fructelor și a semințelor, și pentru a mâna corăbiile peste mare, ca să aducă oamenilor lucruri necesare și bunuri din acele locuri unde se găsesc, în cele unde nu sunt și pentru a stăpâni cele patru colțuri ale lumii. Uneori, vânturile se întețesc și își abat iarăși direcția; în unele locuri ajută și în altele aduc dezastre, la porunca celui care le conduce. Și oamenii, prin mijloace cunoscute, pot să le limiteze și să le controleze, pentru ca ele să îndeplinească lucrurile cerute de ei. Prin ele însele, vânturile nu au nicio autoritate. Și de aceea nu este cu putință ca vânturile să fie numite dumnezei, ci mai degrabă un lucru creat de Dumnezeu.
VI S-au înșelat și cei care au crezut că soarele este dumnezeu. Căci vedem că el se mișcă fiind constrâns de altul, se învârtește și își străbate drumul, pornind de la un semn la altul, răsărind și apunând zilnic, pentru a da căldură pentru creșterea plantelor și pomilor și pentru a aduce la aer, cu care se amestecă (lumina soarelui), fiecare lucru care crește pe fața pământului. În mersul lui, și soarele are ceva în comun cu celelalte stele, deși, prin natura lui, este asociat cu alte elemente, pentru a împlini nevoile oamenilor și nu pe baza propriei voințe, ci potrivit voinței Celui care îl conduce. De aceea, nu este posibil ca soarele să fie dumnezeu, ci el este lucrarea lui Dumnezeu; la fel este și cu luna, și cu stelele.
VII Iar cei care au crezut că unii din oamenii din trecut au fost zei, s-au înșelat și ei. Căci, după cum tu însuți recunoști, o, împărate, omul este format din cele patru elemente și dintr-un suflet și un duh (și de aceea este numit microcosmos), iar fără vreuna din aceste părți, nu ar putea exista. Omul are un început și un sfârșit, se naște și moare. Dar Dumnezeu, așa cum am spus, nu are în natura Lui niciunul din aceste lucruri, ci nu este creat și nu piere. Și pentru că nu putem stabili că omul are natura lui Dumnezeu – omul care uneori, când caută bucurie, e lovit de necazuri, iar când dorește să râdă, plânsul vine înaintea lui – căci el este mânios, pizmuitor, invidios și cu alte defecte. Iar el poate fi distrus în multe feluri de către elementele naturii și de animale, de asemenea.
De aceea, o, împărate, trebuie să recunoaștem greșeala barbarilor, care, pentru că nu au găsit urma adevăratului Dumnezeu, s-au rătăcit de la adevăr și au urmat dorința imaginației lor, slujind elementelor naturii și imaginilor fără viață, neînțelegând ce este adevăratul Dumnezeu, din cauza greșelii lor.
VIII Să privim acum și spre greci, să aflăm ce părere aveau ei despre Dumnezeul adevărat. Fiind mult mai subtili decât barbarii, grecii au mers mult mai departe decât aceștia, așa încât au introdus mulți zei închipuiți, stabilind că unii sunt bărbați, iar alții femei; printre zeii lor, unii au comis adulter, alții au ucis, au fost înșelați, invidioși, mânioși și plini de pasiune, unii au fost patricizi, hoți și tâlhari. Ei spun că unii dintre zei au fost schilozi și șchiopi, unii au fost vrăjitori, alții chiar au înnebunit, unii cântau la liră, alții rătăceau pe dealuri, unii chiar au murit, alții au fost uciși de către fulger, alții au ajuns să fie chiar slujitorii oamenilor, unii au scăpat zburând, alții au fost răpiți de oameni, iar unii au fost jeliți și deplânși de oameni. Unii au coborât în Șeol, au fost grav răniți, s-au transformat în diverse animale pentru a seduce femei muritoare, s-au pângărit pe ei înșiși culcându-se cu bărbați. Unii s-au căsătorit cu mamele, surorile sau fiicele lor. Ei spun despre zeii lor că au comis adulter cu fiicele oamenilor și astfel s-a născut o anumită rasă care era, de asemenea, muritoare. Ei spun că unele dintre zeițele lor s-au certat cu privire la frumusețea lor și s-au înfățișat înaintea oamenilor pentru ca aceștia să judece. Astfel, o, împărate, grecii au înfățișat ticăloșia, absurditatea și nebunia zeilor lor și a lor înșiși, prin faptul că i-au numit zei, fără să fie, pe unii cu o astfel de natură. Și, ca urmare, omenirea a fost impulsionată să comită adulter și să aibă relații promiscue, să fure și să săvârșească tot ce este dezgustător, urât și detestabil. Căci dacă aceia pe care ei îi numeau zei au săvârșit toate aceste lucruri despre care am vorbit mai sus, cu cât mai mult ar trebui să le comită oamenii, care cred că înșiși zeii lor le-au săvârșit. Și din pricina ticăloșiei acestei erori a fost lovită omenirea cu războaie chinuitoare, foamete grea, captivitate amară și pustiire deplină. Și iată că numai din cauza aceasta au suferit ei și au venit aceste lucruri asupra lor; în vreme ce îndurau toate acestea, ei nu au înțeles, în mintea lor, că ele au venit peste ei din pricina greșelii lor.
IX Să trecem mai departe la relatarea lor cu privire la zeii lor, pentru a demonstra cu grijă tot ce am spus mai sus. Mai întâi, grecii îl prezintă pe Cronos ca zeu, adică pe Chion (Saturn)[14]. Închinătorii lui își jertfesc copiii pentru el și chiar îi ard de vii pe unii dintre ei, în cinstea lui. Ei spun că, printre soțiile lui, s-a numărat și Rhea și prin ea a dat naștere la mulți copii. Prin ea l-a născut pe Dios, care este numit Zeus. În cele din urmă, el (Cronos) și-a pierdut mințile și, de teama unui oracol care îi fusese făcut cunoscut, a început să-și devoreze fiii. Dar, fără știrea lui, Zeus a fost furat de la el; la urmă, Zeus l-a legat, i-a mutilat semnele bărbăției și le-a aruncat în mare. Și atunci, spune legenda, s-a născut Afrodita,[15] numită și Astartea. Iar el, Zeus, l-a pus în lanțuri pe Cronos și l-a aruncat în întuneric. Mare este greșeala și degradarea pe care o prezintă grecii cu privire la primul dintre zeii lor, prin faptul că au spus toate aceste lucruri despre el, o, împărate. Este imposibil ca un zeu să fie legat sau mutilat; dar dacă se întâmplă astfel, el este într-adevăr nenorocit.
După Cronos, ei prezintă un alt zeu, pe Zeus. Ei spun despre el că a preluat suveranitatea și că a fost rege peste toți ceilalți zei. Ei spun că el s-a transformat în animal și în alte forme pentru a seduce femei muritoare, dând naștere astfel la copii. Odată, spun ei, s-a transformat în taur, din cauza iubirii pentru Europa[16] și Pasiphae[17]. Apoi a luat înfățișarea aurului, din dragoste pentru Danae,[18] a unei lebede, din dragoste pentru Leda,[19] a unui bărbat, din dragoste pentru Antiope,[20] a unui fulger, din dragoste pentru Selena,[21] și astfel a dat naștere la mulți copii. Căci, prin Antiope, spun ei, i-a născut pe Zethus și Amphion, prin Luna pe Dionysos, prin Alcmena pe Hercule[22], prin Leto pe Apollo[23] și Artemis,[24] prin Danae pe Perseu,[25] prin Leda pe Castor și Polux,[26] pe Elena[27] și Paludus, iar prin Mnemosyne[28] nouă fiice, numite muze,[29] prin Europa pe Minos,[30] Radamant[31] și Sarpedon. În fine, din pasiune pentru păstorul Ganymede,[32] s-a transformat în vultur.
Din pricina acestor povestiri, o, împărate, mult rău și-a făcut loc printre oameni, care până în zilele noastre îi imită pe zeii lor, comit adulter, se pângăresc cu mamele și surorile lor, se culcă cu bărbați, iar unii îndrăznesc să-și ucidă chiar părinții. Căci dacă cel despre care se spune că este conducătorul și regele zeilor lor săvârșește aceste lucruri, cu atât mai mult, nu ar trebui să îl imite cei ce i se închină? Mare este nebunia prezentată de greci în povestirea cu privire la el. Căci nu este cu putință ca un zeu să curvească, să preacurvească, să se apropie de bărbați sau să-și ucidă părinții; dar dacă face astfel de lucruri, este mult mai rău decât un demon distrugător.
X Apoi ei înfățișează un alt zeu, pe Hefaistos.[33] Și spun despre el că este olog, că are capul acoperit cu o cască și că ține în mâini un clește de forjă și un ciocan. El urmează meșteșugul fierăritului, pentru a-și asigura cele necesare traiului. Este atunci acest zeu nevoiaș? Dar nu se poate ca un zeu să fie nevoiaș sau olog, altfel este lipsit de valoare.
Mai departe, ei prezintă un alt zeu, numit Hermes.[34] Ei spun că el este un hoț, iubitor al zgârceniei, lacom de câștig, magician, mutilat, atlet și interpret al limbilor. Dar este imposibil ca un zeu să fie magician, avar, schilodit, lacom după ce nu este al lui sau atlet. Dar dacă este astfel, el e inutil.
După el, grecii îl prezintă pe un alt zeu, Asclepios.[35] Ei spun că el este medic și că prepară medicamente și alifii, pentru a-și asigura cele necesare traiului. Atunci, duce lipsă acest zeu? În cele din urmă, Zeus l-a lovit cu un fulger, din cauza lui Tindar din Lacedaemon, și a murit. Atunci, dacă Asclepios era zeu, iar când a fost lovit de fulger nu s-a putut apăra, cum putea el să dea altora ajutor? Dar nu este posibil ca o natură divină să fie în nevoie sau să fie distrusă de fulger.
Un alt zeu pe care îl prezintă ei este cel numit Ares.[36] Ei spun că el este un războinic, gelos, invidios pe oile și pe lucrurile altora. Cu brațele lui își asigură câștigul. Se spune că, în cele din urmă, a comis adulter cu Afrodita și a fost prins de băiețelul Eros[37] și de Hefaistos, soțul Afroditei. Dar este imposibil ca un zeu să fie războinic, legat sau adulter.
Ei spun din nou despre Dionysos că este într-adevăr un zeu, care pune la cale petreceri noaptea, care îi învață pe alții beția și pleacă apoi cu femei care nu sunt ale lui. În final, se spune că și-a pierdut mințile, și-a alungat toate slujnicele, a fugit în pustiu și, în timpul nebuniei lui, a mâncat șerpi. În cele din urmă, a fost ucis de Titani[38]. Dacă Dionysos a fost zeu, iar atunci când a fost ucis nu s-a putut apăra, cum ar putea atunci să-i ajute pe alții?
Heracle este prezentat mai departe și ei spun că el este un zeu care urăște lucrurile odioase, un tiran, un războinic și un nimicitor al plăgilor. Și despre el se spune că, în final, a înnebunit, și-a ucis copiii, s-a aruncat în foc și a murit. Atunci, dacă Heracle era zeu și nu s-a putut salva pe sine din toate aceste nenorociri, cum i-ar putea cere alții ajutorul? Dar nu este cu putință ca un zeu să fie nebun, beat, ucigător de copii sau mistuit de foc.
XI După el, ei îl prezintă pe un alt zeu, numit Apollo. Ei spun că el este gelos și nestatornic, uneori ține în mână un arc și o tolbă cu săgeți, alteori lira sau plectrul. El rostește oracole pentru oameni, ca să primească răsplată de la ei. Are deci acest zeu nevoie de recompense? Este o insultă ca aceste lucruri să se găsească asupra unui zeu.
După el, ei o prezintă pe zeița Artemis, sora lui Apollo; se spune că ea era zeița vânătorii, că ea însăși ducea arcul și săgețile și obișnuia să hoinărească prin munți, conducându-și ogarii să vâneze cerbi sau urși sălbatici. Dar este rușinos ca o fecioară să cutreiere singură dealurile, vânând animale. Prin urmare, nu este posibil ca Artemis să fie zeiță.
Și despre Afrodita se spune că a fost într-adevăr zeiță. Uneori ea locuia cu zeii grecilor, alteori era vecină cu oamenii. La un moment dat, iubitul ei era Ares, apoi Adonis,[39] adică Tamuz. De asemenea, Afrodita a plâns și a jelit odată moartea lui Tamuz și a coborât în Șeol (Hades), ca să-l răscumpere pe Adonis de la Persefona,[40] care este fiica Șeolului. Atunci, dacă Afrodita este zeiță și nu a putut să îl ajute pe iubitul ei aflat pe moarte, cum va putea să îi ajute pe alții? Nu putem să dăm crezare faptului că o natură divină ar ajunge să plângă, să se jelească și să comită adulter.
Și despre Tamuz spun ei că este zeu. Și el este, într-adevăr, un vânător și un adulter. Și ei spun că a fost ucis de rana făcută de un mistreț sălbatic, fără a putea să se ajute pe sine însuși. Și dacă nu s-a putut ajuta pe sine, cum poate avea grijă de rasa umană? Dar este imposibil ca un zeu să fie un adulter, un vânător sau să moară de o moarte violentă.
Despre Rhea se spune că este mama zeilor grecilor. Ei spun că odată ea a avut un iubit, Atys, și că obișnuia să se desfete cu oameni depravați. În final, ea l-a plâns și l-a jelit pe Atys, iubitul ei. Dacă mama zeilor lor nu a putut să-l ajute pe iubitul ei și să îl scape de moarte, cum îi poate ajuta pe alții? Este rușinos deci ca o zeiță să se lamenteze, să plângă și să își găsească desfătarea în bărbați depravați.
Ei o prezintă pe Cora[41] și spun că ea este zeiță, că a fost răpită de Pluton[42] și că nu s-a putut ajuta pe ea însăși. Atunci, dacă este zeiță și nu s-a putut ajuta pe sine, cum va găsi mijloace pentru a-i ajuta pe alții? Căci un zeu care este răpit este neputincios.
Toate acestea, o, împărate, le-au spus grecii cu privire la zeii lor, le-au inventat și le-au declarat în legătură cu ei. Pornind de aici, toți oamenii au fost îmboldiți să săvârșească toate lucrurile profane și pângărite; și în felul acesta a fost corupt întregul pământ.
XII Mai mult, egiptenii, pentru că sunt mai josnici și mai fără minte decât toate popoarele de pe pământ, s-au înșelat mai mult decât toți. Căci zeitățile (sau religia) barbarilor și ale grecilor nu le-au ajuns, ci au introdus unele zeități de natură animală, spunând că aceștia sunt zei, precum și unele târâtoare de pe uscat și din apă. Ei au spus că și unele dintre plante și ierburi sunt tot zeități. Și au fost pervertiți de tot felul de înșelătorii și lucruri pângărite, mai mult decât toate popoarele de pe pământ. Căci din vremuri străvechi ei s-au închinat lui Isis,[43] despre care spun că este o zeiță al cărei soț era Osiris, fratele ei. Când Osiris a fost ucis de Tifon,[44] fratele său, Isis a fugit cu fiul ei, Horus, în Byblos, în Siria, unde a rămas pentru o perioadă de timp, până a crescut fiul ei. Iar el s-a luptat cu Tifon, unchiul lui, și l-a ucis. Atunci, Isis s-a întors și, împreună cu fiul ei, Horus, a plecat să caute trupul mort al lui Osiris, domnul ei, jelind cu amar moartea lui. Dacă Isis era zeiță și nu l-a putut ajuta pe Osiris, domnul ei, cum poate ea ajuta pe altcineva? Dar nu este posibil ca o natură divină să se teamă, să fugă pentru a fi în siguranță, să plângă și să se tânguie; dacă s-ar putea, ar însemna că este foarte nenorocită.
Și despre Osiris ei spun că este un zeu curtenitor. Dar el a fost ucis de Tifon și nu s-a putut salva. Dar este bine cunoscut faptul că așa ceva nu se poate spune despre o divinitate. Mai departe, ei spun despre Tifon că este un zeu care l-a ucis pe fratele lui și a fost ucis de fiul acestuia și de mireasa lui, fără a putea să se salveze. Și cum, mă rog, este zeu acela care nu se salvează pe sine?
Așadar, întrucât egiptenii au fost mai lipsiți de înțelepciune decât celelalte națiuni, acești zei și alții asemenea lor nu le-au fost suficienți. Nu, ci ei chiar dau numele de zei animalelor care nu au suflet. Căci unii dintre ei se închină la oi, alții la viței, unii la porci și alții la scrumbii, la crocodili, la șoimi, la pești, la ibis, la acvilă, la vultur și la corb. Unii dintre ei se închină la pisică, alții la calcan, unii la câine, la viperă, la năpârcă, la leu; alții la usturoi, ceapă și spini, alții la tigru și alte lucruri de felul acesta. Și sărmanele ființe nu văd că toate lucrurile acestea nu sunt nimic, deși sunt martori în fiecare zi la felul în care zeii lor sunt mâncați și consumați de oameni și de alte animale, în vreme ce unii sunt arși, alții mor, putrezesc și se transformă în pulbere, fără ca ei să observe că zeii lor pier în multe feluri. Astfel, egiptenii nu au băgat de seamă că asemenea lucruri, care nu sunt pe măsura mântuirii lor, nu sunt zei. Și dacă, într-adevăr, zeii lor sunt slabi atunci când este vorba de propria salvare, de unde au ei putere să ajute cu privire la izbăvirea închinătorilor lor? Așadar, mare este greșeala în care s-au rătăcit egiptenii – într-adevăr, mai mare decât a oricărui popor de pe fața pământului.
XIII Dar este de mirare, o, împărate, faptul că grecii, care depășesc toate celelalte popoare prin modul lor de viață și gândire, s-au rătăcit mergând după idoli morți și după imagini fără viață. Totuși, ei își văd zeii în mâinile meșteșugarilor, care îi taie, îi proiectează, îi scurtează, îi cioplesc și îi călesc în foc, îi împodobesc și îi modifică în orice fel. Iar când se învechesc, cu trecerea timpului, când sunt topiți și zdrobiți până se fac pulbere, mă întreb cum de nu observă ei că nu sunt zei? Iar în ce-i privește pe cei care nu s-au putut izbăvi pe ei înșiși, cum pot ajuta cu privire la suferințele oamenilor?
Dar până și scriitorii și filozofii lor au presupus, în mod greșit, că zeii sunt făcuți astfel în onoarea Dumnezeului Atotputernic. Și ei greșesc încercând să îi compare (pe ei) cu Dumnezeu, pe care omul nu L-a văzut vreodată și nici nu poate vedea cum arată. Ei greșesc și prin faptul că afirmă cu privire la divinități că acestea pot avea neajunsuri, ca atunci când spun că El primește sacrificii și pretinde de la oameni arderi de tot, ospețe, jertfe și temple. Dar Dumnezeu nu duce lipsă și nu are nevoie de niciunul din aceste lucruri și este limpede că oamenii se înșală cu privire la aceste lucruri pe care și le închipuie.
În continuare, scriitorii și filozofii lor arată și declară că toți zeii lor au aceeași natură. Iar ei nu L-au înțeles pe Dumnezeu, Domnul nostru, care deși este unul, este în toate. De aceea, ei greșesc. Căci, dacă în trupul omenesc, care este format din mai multe părți, niciunul dintre membre nu se teme de celălalt, ci, pentru că este un trup unit, este pe deplin de acord cu sine, la fel și Dumnezeu este unul în ceea ce privește natura Sa. Lui Îi revine o singură esență, din moment ce este uniform, sub aspectul naturii și esenței Sale; și El nu se teme de Sine Însuși. Atunci, dacă natura zeilor este una singură, nu este firesc ca un zeu fie să urmărească, fie să ucidă sau să rănească un alt zeu. Dacă zeii sunt urmăriți și răniți de alți zei, unii sunt răpiți sau loviți de fulger, este evident că zeii lor nu au aceeași natură. Prin urmare, o, împărate, este cunoscut faptul că ei greșesc atunci când socotesc și reduc naturile zeilor lor la una singură. Dacă se cuvine să admirăm un zeu care poate fi văzut, dar care nu poate vedea, cu cât mai demn de laudă este ca cineva să creadă într-o natură care este invizibilă, dar vede totul? Și dacă este potrivit ca cineva să fie de acord cu lucrarea unui meșteșugar, cu cât mai mult este potrivit ca oamenii să-L glorifice pe Creatorul meșteșugarului?
Căci, iată! Atunci când grecii și-au întocmit legile, nu și-au dat seama că prin ele îi condamnă pe zeii lor. Căci dacă legile lor sunt drepte, zeii lor sunt nedrepți, din moment ce ei le-au încălcat, ucigându-se unul pe altul, practicând vrăjitoria, săvârșind adulter, jefuind și furând, culcându-se cu bărbați și practicând alte lucruri de felul acesta. Căci dacă zeii lor aveau dreptate făcând toate aceste lucruri descrise, atunci legile grecilor sunt nedrepte, nefiind în acord cu voia zeilor lor. Și în acest caz, întreaga lume s-a rătăcit.
Căci unele din narațiunile despre zeii lor sunt mituri, altele sunt poeme despre natură, iar altele sunt imnuri și elegii. Dar chiar dacă aceste poeme despre natură au fost scrise așa cum spun ei, totuși cei care fac, suferă și îndură astfel de lucruri nu sunt zei. Iar miturile acelea sunt povestiri superficiale, care nu au nicio profunzime.
XIV Să trecem acum, o, împărate, și la istoria evreilor, să vedem care este părerea lor despre Dumnezeu. Evreii spun că Dumnezeu este unul, Creatorul tuturor lucrurilor și atotputernic; și nu este drept ca altcineva să fie adorat afară de acest Dumnezeu. Și aici ei par să se apropie de adevăr mai mult decât toate celelalte națiuni, mai ales prin faptul că ei se închină lui Dumnezeu, și nu creaturilor Lui. Ei Îl copiază pe Dumnezeu prin generozitatea care domnește printre ei, căci ei arată compasiune față de cei săraci, îi eliberează pe captivi, îi îngroapă pe morți și fac astfel de lucruri care sunt plăcute lui Dumnezeu și oamenilor – (obiceiuri) pe care le-au primit de la înaintașii lor.
Cu toate acestea, și ei au greșit în ceea ce privește adevărata cunoștință. Și în mintea lor ei cred că Îl slujesc pe Dumnezeu, în vreme ce, prin modul lor de a vedea lucrurile, slujba lor este adusă îngerilor, și nu lui Dumnezeu: așa se întâmplă când ei sărbătoresc sabatul și începutul lunii, praznicul azimelor, marea sărbătoare, postul, circumcizia și purificarea mâncării, lucruri de care ei nu își dau seama.
XV Dar creștinii, o, rege, în umblarea și căutarea lor, au găsit adevărul. După cum am aflat din scrierile lor, ei s-au apropiat mai mult de adevăr și de cunoștința veritabilă decât celelalte națiuni. Căci Îl cunosc și se încred în Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, prin care și de la care sunt toate lucrurile, pe lângă care nu există niciun alt Dumnezeu. De la El ei au primit poruncile pe care și le-au întipărit în minte, scrutând cu speranță și așteptare lumea care va veni. De aceea, ei nu curvesc, nu preacurvesc, nu aduc mărturie mincinoasă, nu își însușesc lucrurile aduse ca zălog, nu invidiază ceea ce nu este al lor. Își cinstesc tatăl și mama, arată bunătate celor de lângă ei și ori de câte ori sunt judecători, judecă drept. Nu se închină la idoli (făcuți) după imaginea omului și nu fac altora ceea ce nu doresc să li se facă lor. Nu mănâncă din mâncarea consacrată idolilor, căci ei sunt curați. Ei îi liniștesc [literal: îi mângâie] pe asupritorii lor și și-i fac prieteni, fac bine vrăjmașilor lor; femeile lor, o, împărate, sunt curate ca fecioarele, fiicele lor sunt modeste, bărbații lor se abțin de la uniri nelegiuite și de la orice necurăție, în nădejdea răsplătirii care va veni în lumea cealaltă. Dacă unul sau altul dintre ei are robi, îi conving cu dragoste să devină creștini, iar când ei fac aceasta, îi numesc frați, fără să facă vreo deosebire. Nu se închină la dumnezei străini și își trăiesc viața în toată modestia și bucuria. Între ei nu se găsește prefăcătorie, se iubesc unii pe alții, dau cinste văduvelor, îl scapă pe orfan de la cel care îl asuprește. Cel care are dă celui ce nu are, fără să se laude. Când văd un străin, îl duc în casele lor și se bucură de el întocmai ca de un frate. Căci ei nu se numesc frați după trup, ci după duh, în Dumnezeu. Ori de câte ori moare unul dintre săracii lor, fiecare din ei, după puterea lui, se îngrijește de el și de înmormântarea lui. Iar dacă aud că unul dintre ei este închis sau năpăstuit din pricina numelui lui Mesia, toți se îngrijesc cu nerăbdare de nevoile lui și, dacă este posibil să îl răscumpere, îl eliberează. Dacă se află printre ei cineva sărac sau nevoiaș, iar ei nu au mâncare în plus, postesc două sau trei zile, dând celui în nevoie mâncarea lor. Ei păstrează preceptele lui Mesia cu mare grijă, trăind cu dreptate și seriozitate, după cum le-a poruncit Domnul, Dumnezeul lor. În fiecare dimineață și în fiecare ceas, ei Îi mulțumesc și Îl laudă pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui plină de dragoste față de ei. Îi aduc mulțumiri pentru hrana și băutura lor. Și dacă vreun om neprihănit dintre ei trece din lumea aceasta, se bucură și Îi aduc mulțumiri lui Dumnezeu și îi însoțesc trupul, ca și cum cel mort s-ar deplasa doar dintr-un loc în altul. Atunci când unuia din ei i se naște un copil, Îi mulțumesc lui Dumnezeu; mai mult, dacă se întâmplă ca el să moară în copilărie, Îi mulțumesc și mai mult lui Dumnezeu, ca pentru unul care a trecut prin lume fără păcate. În plus, dacă unul dintre ei moare într-o stare neevlavioasă sau în păcatele lui, ei îl plâng cu amar și cu durere, ca pe unul care merge să-și primească osânda.
XVI O, împărate, astfel este porunca legii creștinilor și acesta este felul lor de viață. Fiind oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu, ei îi cer lucruri pe care este potrivit ca El să li le dea, iar ei să le primească. Și astfel își folosesc ei întreaga viață. Și pentru că ei cunosc bunătățile pline de iubire ale lui Dumnezeu față de ei, iată că pentru ei lucrurile glorioase ale acestei lumi se pierd din vedere. Într-adevăr, ei sunt cei care au găsit adevărul când au umblat și l-au căutat. După părerea noastră, ei sunt singurii care s-au apropiat de cunoașterea adevărului. Ei nu proclamă în auzul urechilor mulțimii faptele bune pe care le fac, ci sunt atenți ca nimeni să nu le observe și își ascund dărnicia ca unul care găsește o comoară și o ascunde. Ei caută să fie neprihăniți, ca unii care așteaptă să Îl vadă pe Mesia și să primească de la El, cu mare slavă, promisiunile făcute lor. Poți afla din scrierile lor lucruri legate de cuvintele , preceptele lor, slava dată lui Dumnezeu în închinarea lor, nădejdea de a câștiga, potrivit faptelor fiecăruia, răsplata pe care o așteaptă în altă lume. Este suficient să te informăm pe scurt despre comportamentul și adevărul creștinilor. Căci doctrina lor este cu adevărat măreață și minunată pentru cel ce o va cerceta și va medita la ea. Într-adevăr, acesta este un popor nou și există ceva divin [literal: un amestec divin] în mijlocul lor.
Deci, ia scrierile lor, citește-le și iată că nu am prezentat aceste lucruri pe baza autorității mele și nici nu am vorbit ca apărător al lor. Dar de când am citit scrierile lor, am fost asigurat pe deplin cu privire la aceste lucruri și la cele care vor veni. Acesta este motivul pentru care am fost silit să declar adevărul, căci îmi pasă de el și caut lumea viitoare. Și pentru mine nu există nicio îndoială că pământul continuă să rămână în picioare numai prin rugăciunile creștinilor. Dar celelalte neamuri greșesc și îi fac și pe alții să greșească prin pângărirea lor în fața elementelor lumii, căci viziunea minții lor nu poate trece dincolo de aceste lucruri. Și ei rătăcesc în întuneric, căci nu vor să recunoască adevărul; ca niște oameni beți, se clatină, se înghiontesc unii pe alții și cad.
XVII Am vorbit, o, împărate, până aici. Căci lucrurile care rămân, după cum am spus mai sus, se găsesc în celelalte scrieri ale lor; aceste lucruri sunt greu de rostit și de povestit – ele nu se spun doar în cuvinte, ci sunt împodobite cu fapte.
Grecii, o, împărate, care urmează practici josnice în relațiile lor cu bărbați, cu mame, surori și fiice, îi acuză în schimb pe creștini de necurăția lor monstruoasă. Dar creștinii sunt drepți și buni, țin adevărul înaintea ochilor lor, duhul lor este îndelung-răbdător și de aceea, deși cunosc greșeala acestora (a grecilor) și sunt persecutați de ei, suferă și rabdă. În mare parte, ei arată compasiune față de greci, căci aceștia sunt oameni lipsiți de cunoștință. Și, în ce-i privește pe greci, creștinii aduc rugăciuni ca aceștia să se pocăiască de greșeala lor; atunci când unul dintre ei se pocăiește, îi este rușine înaintea creștinilor de faptele pe care le-a făcut și le mărturisește lui Dumnezeu, spunând: „Le-am făcut fiind în necunoștință.” Își curăță inima și păcatele îi sunt iertate, pentru că le-a săvârșit din neștiință, în vremurile trecute, când rostea blasfemii și vorbea de rău adevărata cunoștință a creștinilor. Cu siguranță, neamul creștinilor este mai binecuvântat decât toți oamenii de pe fața pământului.
Așadar, să tacă limba celor care rostesc deșertăciuni și îi hărțuiesc pe creștini, și apoi să spună adevărul. Căci faptul că ei ar trebui să se închine adevăratului Dumnezeu, în locul unui conținut fără simțire, are urmări serioase asupra lor. Într-adevăr, tot ceea ce rostesc gurile creștinilor vine de la Dumnezeu, iar doctrina lor este poarta spre lumină. Deci toți cei care nu au cunoașterea lui Dumnezeu să se apropie și vor primi cuvinte nepieritoare, care sunt dintotdeauna și din veșnicii. Astfel se vor înfățișa înaintea judecății înfricoșătoare care va veni prin Isus, Mesia, asupra întregii rase umane.
[1] Informaţiile cu privire la viaţa lui Aristide sunt foarte puţine. Singurele lucruri pe care le ştim despre el sunt că era din Atena şi că şi-a păstrat haina de filozof şi după convertirea la creştinism. A rămas cunoscut în istoria Bisericii pentru o Apologie pe care ar fi scris-o şi adresat-o împăratului Hadrian. Ieronim, care îl numeşte „ucenic foarte elocvent al lui Hristos sub vechea haină (de filozof)”, spune că Aristide a înmânat o Apologie pentru creştini împăratului Hadrian. La fel, Eusebiu de Cezareea, spune: „Aristide, la rândul lui, credincios ucenic al religiei noastre, a lăsat o Apologie a credinţei dedicată împăratului Hadrian.”
[2] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.tertullian.org/fathers/aristides_04_intro.htm.
[3] Publius Aelius Traianus Hadrianus (76-138), cunoscut ca Hadrian, a fost împărat roman (117-138), al treilea dintre aşa-zişii „cei cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman”.
[4] Cronos, fiul lui Uranus şi al Gaiei, era cel mai tânăr dintre cei doisprezece titani. Soţia sa Rhea s-a numărat tot printre titani.
[5] Rhea s-a căsătorit cu titanul Cronos şi a avut şase copii: Demetra, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Deoarece Cronos îşi mânca copiii, ea a hotărât să-l salveze pe cel din urmă. Astfel, Zeus a fost singurul care a scăpat de mânia tatălui său şi cel care l-a şi detronat ulterior.
[6] Zeus era „Tatăl zeilor şi oamenilor” şi conducătorul zeilor de pe Muntele Olimp. Era zeul cerului şi fulgerelor în mitologia greacă. Omologul său roman era Jupiter. Zeus era copilul lui Cronos şi Rhea, şi cel mai mic dintre fraţii lui. În cele mai multe tradiţii este căsătorit cu Hera, deşi, la oracolul Dodona, consoarta lui este Dione. În conformitate cu Iliada, este tatăl Afroditei. Este cunoscut pentru escapadele sale erotice, de pe urma cărora au rezultat urmaşi evlavioşi şi eroi, inclusiv Atena, Apollo şi Artemis, Hermes, Persefona, Dionysos, Perseu, Hercule, Elena din Troia, Minos, Muzele, Ares, Hebe şi Hefaistos.
[7] Aiolos sau Aeolus, fiu al lui Poseidon.
[8] Rege din mitologia greacă.
[9] Inachos, zeu al râului, descendent al lui Oceanus.
[10] Phoroneus, fiul lui Inachus şi al Meliei, şi frate cu Io. A fost unul dintre primii regi al Argosului.
[11] Danaos, fiul lui Belos, fratele geamăn al lui Egiptos şi tatăl a cincizeci de fiice (Danaidele).
[12] Cadmos a fost fondatorul şi primul rege al Tebei şi, alături de Perseu şi Bellerofon, cel mai mare erou şi ucigaş de monştri înaintea lui Heracle. Iniţial un prinţ fenician, fiul regelui Agenor şi al reginei Telephassa a Tirului, şi fratele lui Phoenix, Cilix şi Europa, a fost trimis de părinţii săi regali să o caute şi însoţească pe sora sa Europa înapoi în Tir, după ce a fost răpită de Zeus, transformat în taur alb. Cadmos a fondat oraşul grec Teba, care a fost iniţial numită Cadmeia în onoarea lui.
[13] Dionysos era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, vinului, extazului şi fertilităţii, fiind denumit la romani şi Bacchus.
[14] Saturn a fost o veche divinitate de origine italică, care patrona muncile agricole şi roadele pământului. A fost identificat de-a lungul timpului cu titanul Cronos din mitologia greacă. În evul mediu era cunoscut ca fiind zeul roman al agriculturii, justiţiei şi dreptăţii; în mâna stângă avea o seceră, iar in mâna dreaptă avea spice de grâu. Numele mamei sale era Helen sau Hel. Soţia lui Saturn era Ops (echivalenta romană a lui Rhea). Saturn a fost tatăl lui Ceres, Jupiter si Veritas, printre alţii.
[15] Afrodita era în mitologia greacă zeiţa frumuseţii şi a iubirii. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării.
[16] Europa era fiica regelui Agenor, care domnea în Fenicia. Vrăjit de frumuseţea ei, Zeus plănuieşte să o fure, se preschimbă într-un taur frumos şi se alătură turmelor regelui.În timp ce Europa, împreună cu însoţitoarele sale, culegea flori, remarcă frumuseţea taurului, pe care-l încalecă. Zeus o răpeşte, ducând-o pe insula Creta. Pe insulă o seduce (netăinuindu-i că are soţie), astfel, ea îi devine amantă. Aflând adevărul, Europa, înşelată, se aruncă de pe o stâncă în mare, însă Afrodita o salvează. Pământul pe care a fost adusă de Zeus va primi numele ei. Europa i-a dăruit lui Zeus doi fii: Minos, care va ajunge regele Cretei, şi Eac, judecător al lumii umbrelor.
[17] Pasiphae era soţia regelui cretan Minos. Ea a fost blestemată să îşi piardă minţile şi să se îndrăgostească de taurul alb pe care i-l dăruise zeul Poseidon lui Minos. Pasiphae i-a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele şi goală în interior. Regina a intrat în acest simulacru şi din împerecherea ei cu taurul alb a fost zămislit Minotaurul. Acesta a fost alăptat de Pasiphae pe când era mic, dar după ce a crescut a devenit un monstru feroce.
[18] Danae era fiica lui Acrisios, regele din Argos, şi a Euridicei. Temându-se de împlinirea unui oracol care-i prezisese că va muri de mâna fiului lui Danae, Acrisius îşi închide fata într-un turn înalt, la care niciun muritor nu putea ajunge. Transformat în ploaie de aur, Zeus reuşeşte însă să se strecoare până în iatacul fetei. Din dragostea lui cu Danae se naşte Perseu.
[19] În mitologia greacă, Leda a fost fiica regelui Etoliei, Testios, şi soţia regelui spartan Tyndareos. Zeus s-a preschimbat în lebădă pentru a o seduce pe Leda. Una din legendele legate de Leda povesteşte că în urma unirii cu zeul, ea a făcut două ouă (sau doar unul), din care au ieşit câte doi prunci: Clitemnestra şi Pollux, Elena şi Castor.
[20] Antiop era fiica lui Nycteus, regele cetăţii Teba. A fost iubită de Zeus, cu care a născut doi fii, pe Amfion şi pe Zetus. Persecutată de unchiul ei Lycus şi de Dirce, soţia acestuia, Antiope e despărţită de copiii ei şi ţinută mult timp prizonieră. După mulţi ani ea reuşeşte să-şi reîntâlnească copiii care, ca s-o răzbune, îi omoară pe Lycus şi pe Dirce. Mâniat de moartea Dircei, se spunea că Dionysus i-ar fi luat minţile Antiopei.
[21] Selena (sau Selene) a fost în mitologia greacă zeiţa şi personificarea Lunii, identificată mai târziu cu zeiţa greacă Artemis. Era înfăţişată ca o femeie strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint. Este cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase. Cel mai faimos dintre iubiţii săi este ciobanul Endymion. Alte aventuri ale Selenei îi includ pe Zeus, care i-a dăruit trei fiice, şi Pan, care i-a dat o turmă de boi albi.
[22] Heracle, cunoscut şi sub numele de Hercule în limba română (din latină, Hercules), este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut în forţă şi vitejie şi care, după moarte, a fost primit în rândul zeilor, devenind astfel nemuritor. Hercule era fiul lui Zeus şi al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmena, Zeus a luat chipul şi înfăţişarea soţului ei, Amfitrion, plecat să lupte împotriva teleboenilor. Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracle.
[23] Apollo era, în mitologia greacă şi în mitologia romană, zeul zilei, al luminii şi al artelor, protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.
[24] Artemis era zeiţa vânătorii în mitologia greacă, numărându-se printre cei doisprezece zei olimpieni. Era descrisă ca fiind fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto, şi sora geamănă a lui Apollo. Artemis mai era asimilată ca zeiţa pădurilor, naşterii copiilor, virginităţii, fertilităţii, a vânătorii şi era evocată cu arc şi săgeţi. Este asociată cu zeiţa romană Diana.
[25] Perseu este un personaj legendar, fiul lui Zeus şi al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului.
[26] Castor şi Polux erau în mitologia greacă doi fraţi gemeni, supranumiţi şi dioscuri, simbolizând dragostea frăţească ideală. Născuţi prin Zeus, din cele două ouă ale lebedei Leda, şi având două surori (Elena din Troia şi Clitemnestra, soţia lui Agamemnon), dioscurii dispuneau alternativ de nemurire, de aceea au putut fi ucişi de verii lor, gemenii Idas şi Lynkeus.
[27] Elena (Helena), cea mai frumoasă dintre muritoare, era în mitologia greacă fiica lui Zeus şi a Ledei.
[28] Mnemosyne sau Mnemozina a fost în mitologia greacă una dintre titanide, fiica lui Uranus şi a Gaiei. Din unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Mnemosyne personifica memoria.
[29] În mitologia greacă, muzele erau cele nouă fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosynei, considerate drept inspiratoare ale muzicii, dansului, poeziei şi patroanele artelor în general.
[30] Minos, în mitologia greacă, a fost un rege legendar al Cretei, fiul lui Zeus şi al Europei.
[31] Radamant sau Radamante era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus şi al Europei, şi frate cu Minos şi Sarpedon, alături de care era judecător în Hades. Vestit pentru înţelepciunea şi spiritul său de dreptate, devine, după moarte, alături de Minos şi de Aeacus, unul dintre cei trei judecători din Hades, înaintea cărora se înfăţişau sufletele morţilor spre a li se cântări faptele.
[32] Ganymede era un semizeu în mitologia greacă. Era fiul regelui Tros din Dardania şi al reginei Callirrhoe. Ganymede (descris de Homer ca fiind „cel mai frumos dintre muritori”) a fost răpit de Zeus, care luase înfăţişarea unui vultur, şi dus în Olimp, devenind astfel nemuritor. Acolo a devenit paharnicul zeilor olimpieni, alături de Hebe, turnându-le acestora în cupe ambrozie şi nectarul divin. Mitul lui Ganymede a fost un model pentru obiceiul pederastiei, o relaţie erotică acceptată tacit în societatea greacă antică.
[33] Hefaistos reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Era fiul şchiop al Herei, meşter fierar neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte care se mişcă singure sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia.
[34] Hermes era zeul comerţului, zborului şi hoţilor în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar, totuşi investit cu numeroase atribute, care îi compun o structură aproape paradoxală.
[35] Asclepios a fost zeul medicinei în mitologia greacă, fiind preluat în mitologia romană ca Esculap. Asclepios a fost fiul lui Apollo provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe).
[36] Ares era zeul războiului în mitologia greacă, fiind asociat cu Tracia.
[37] Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon sau Amor în mitologia romană). Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi frate cu Anteros. Sub înfăţişarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui, care nu greşeau niciodată ţinta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor. Însăşi Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios şi necruţător.
[38] Titan (pl. Titani) este denumirea purtată de cei şase fii ai lui Uranus şi ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hyperion, Iapetus, Oceanus (titani) şi cele şase fiice: Mnemosyne, Febe, Rhea, Theia, Themis şi Thetys (titanide). Ei alcătuiau prima generaţie divină, precedentă olimpienilor. La îndemnul mamei lor, unul dintre ei, Cronos, şi-a mutilat tatăl şi i-a luat locul, devenind stăpânul universului. Când Cronos a fost detronat, fraţii săi, titanii, i-au venit în ajutor şi le-au declarat război olimpienilor, război care a purtat denumirea de Titanomahia. Lupta a durat zece ani şi s-a sfârşit cu victoria olimpienilor. Drept pedeapsă, titanii au fost trimişi de către Zeus în Tartar. Denumirea mai este purtată de câţiva zei şi semizei care erau descendenţii titanilor, de exemplu, fiii lui Iapetus şi ai Clymenei: Atlas, Epimeteu, Prometeu etc. În tradiţia greacă erau consideraţi adesea iraţionali şi reprezentau forţa oarbă a violenţei primitive. O variantă afirmă că Hera i-ar fi convins pe titani să-l ademenească pe Dionysos cu jucării, să-l sfâşie și să-i ardă corpul. Numai inima i-a rămas, păstrată de Demetra, Rhea sau Artemis, şi din ea acesta a renăscut.
[39] Adonis s-a născut din dragostea incestuoasă a Mirrhei pentru tatăl ei, Cyniras. Acesta şi-a petrecut toată tinereţea vânând prin păduri şi a ajuns astfel la Fenicia, unde l-a întâlnit Afrodita, care s-a îndrăgostit imediat de el; spre dispreţul celorlalţi zei, ea a părăsit Citera ca să-l urmeze în pădurile de pe munţii Liban. Apollo i-a văzut şi l-a informat pe Ares. Acesta, gelos, a pornit în urmărirea lor. Artemis, veghind asupra îndrăgostiţilor, a prevenit-o pe Afrodita care, îngrijorată, a vrut să-l împiedice pe Adonis s-o părăsească pentru a se duce la vînătoare. Dar, pe cînd aceasta dormea, Adonis a plecat şi l-a întâlnit în drumul său pe Ares, care, metamorfozat în mistreţ, l-a rănit la coapsă. Trezindu-se, Afrodita constată dispariţia lui Adonis, porneşte în căutarea lui şi îl găseşte orientându-se după urmele de sânge. Nu îl poate readuce la viaţă, dar transpune, cel puţin, culorile lui Adonis în dediţei, flori proaspete de pădure. Adonis era însă atât de seducător încât, ajungând în Infern, a fost îndrăgit de Persefona. Afrodita i s-a plâns lui Zeus, Adonis ezită în alegerea uneia dintre ele (indecizia Balanţei), iar Zeus, foarte plictisit, a pronunţat o sentinţă de echilibru şi conciliere: Adonis urma să petreacă şase luni în Infern şi şase luni cu Afrodita pe pământ, în păduri.
[40] Persefona era în mitologia greacă zeiţa care stăpâneşte în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, fiind însă în timpul verii şi zeiţa fertilităţii. Era fiica lui Zeus şi a Demetrei. În mitologia romană, Persefona era venerată sub numele de Proserpina. Legenda ei spune că stă în infern cu Hades, stăpânitorul lumii de dincolo. Acolo trebuie să rămână timp de şase luni pe an, mai precis toamna şi iarna. Fiind rugat de Demetra, Zeus a acceptat ca Persefona să stea în infern numai jumătate din an, însemnând perioada rece a anului, când Demetra pleacă de pe Olimp şi recoltele se veştejesc. Când vine primăvara şi Persefona se întoarce din infern, natura reînvie şi vegetaţia devine din nou verde.
[41] Cora (Kore) sau Persefona.
[42] Pluton era conducătorul lumii subterane în mitologia clasică. Primul nume al său era Hades, care a şi deveni apoi numele pentru Lumea subterană. În mitologia antică greco-romană, Pluton reprezenta conceptul pozitiv al unui zeu care prezidează peste lumea „de dincolo”. Pluton și Hades au un caracter diferit, dar nu complet distinct. În cosmogonia greacă, zeul era conducător al Lumii subterane, unul din cele trei tărâmuri ale existenţei, iar fraţii săi Zeus şi Poseidon conduceau Cerul și Mările. Tema centrală a mitologiei sale se învârte în jurul răpirii Persefonei pentru a-i deveni soţie şi regină peste lumea subterană.
[43] În mitologia egipteană, Isis era zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii femeii faţă de soţ. Soţia şi sora lui Osiris, şi mama lui Horus, Isis este una din principalele divinităţi venerate de vechii egipteni.
[44] În mitologia egipteană, Seth, identificat cu Tifon, este cunoscut drept fratele lui Isis, Nephthys şi Osiris. Seth este un zeu malefic, stăpân al deşertului, reprezentat cu trup de ogar cu coada despicată şi cu botul prelung. Seth dorea mult să conducă Egiptul şi s-a luptat cu fratele său Osiris. L-a înecat în Nil şi i-a tăiat corpul în mii de bucăţele şi le-a aruncat în Egipt. Isis a adunat toate bucăţile soţului ei şi l-a mumificat, ca sa treacă în viaţa de apoi. Fiul lui Osiris, Horus, s-a luptat cu Seth ca să-şi răzbune tatăl. În timpul luptei, Seth a luat forma unui hipopotam şi l-a atacat pe Horus, dar acesta l-a nimerit în inimă cu săgeata şi l-a omorât, răzbunându-şi tatăl. Seth, după anumite legende, este înfăţişat ca fiind zeul morţilor.
