Reforma Protestantă
Progresul Reformei 1517-1688
Germania
După câţiva ani de război în Germania, dintre Împărat şi prinţii Catolici împotriva prinţilor Protestanţi, complicat şi de implicarea politică a lui Francis al Franţei, Charles al Germaniei şi Papa, Pacea din Augsburg a fost semnată în 1555. În acest tratat, diferiţi prinţi Germani au fost determinaţi să aleagă religia pământurilor lor. Acest lucru a fost numit principiul cuius regio, eius religio (a cui e regiunea, a sa e religia). Celor ce nu erau de acord, le era permis să se mute acolo unde religia conducătorului era şi a lor. Această înţelegere includea doar doctrinele Romano Catolice şi Lutherane; altcuiva nu îi era permis.
Lutheranismul ca religie a devenit mai autoritativă şi mai puţin interesată în preoţia credincioşilor. Aceeaşi dezvoltare poate fi observată în toate mişcările Protestante serioase.
Controversele doctrinale au răscolit pământurile Lutherane după moartea lui Luther. La fel cum va fi mereu obişnuit în teritoriul Lutheran, prinţii au intervenit în diferite ocazii pentru a rezolva disputele. În anul 1577 a fost scrisă Formula of Concord, ce vorbea despre majoritatea Lutheranilor. Împreună cu Confesarea Augsburg, Formula of Condord a devenit un document important şi o confesare a credinţei printre Lutherani.
Controversele doctrinale au renăscut stilul logic şi atent al disputei ce-i caracteriza odată pe teologii Şcolastici, fapt ce i-a făcut pe şcolari să numească acest fenomen “Şcolaticism Protestant.” Implicarea era că aceşti au fost anii ortodoxismului şi dezbaterii fără roade despre probleme neimportante. Acelaşi criticism apare şi la teologii Reformei în această perioadă, inclusiv unii Puritani, Teologia Frăţească şi până şi Adunarea Westminster din Anglia.
Adevărul este probabil mai complicat. O consecinţă nevăzută a Protestantismului (nevăzută de Luther, dar prezisă de duşmanii săi) era faptul că spiritul anchetei şi cel al Bibliei au creat multe provocări pentru fiecare aspect al predării Reformei. Inovatorul ar crede că el doar îmbunătăţea sau ducea învăţătura Protestantă către concluzia ei logică. În schimb, au apărut grupări ce erau apărători auto-proclamaţi ai fiecărui cuvânt şi titlu de-al lui Luther. Formula of Concord s-a ocupat de majoritatea acestor ramificări, însă nu şi cu spiritul lor.
Scandinavia
Scandinavia a devenit a doua casă a Lutheranismului. Frederick I al Danemarcei (a condus în 1523-33) a încurajat predica Lutherană, în mare parte pentru a-şi îmbunătăţi statutul său politic prin diviziunea nobililor şi a clerului. Noul Testament Danez a apărut la începutul anului 1524. Regele Frederick, la fel ca Henry III câţiva ani mai tîrziu, a găsit un avantaj politic prin crearea unei biserici Daneze separate, dar egale, fără a ţine cont de Papă. Spre deosebire de Henry, această biserică Daneză nouă avea un aspect mai Lutheran în vreme de domnia lui Frederick a progresat.
Din anul 1533, o luptă politică despre cine va fi următorul rege s-a sfârşit în ascensiunea lui Christian III (1536-59), care era un Lutheran. Lutheranismul a deevenit acţiunea oficială, şi au trecut mulţi ani până ca inimile oamenilor să accepte noua lor religie.
Suedia, ce includea Finlanda, a dobândit religia Protestantă odată cu independenţa de Danemarca. Protestantismul ei s-a solidificat într-o oarecare măsură mai devreme decât Danemarca, devenind de neoprit la sfârşitul anilor 1520.
Elveţia
TBD…
Franţa
Îână în anul 1559, Hunegoţii, la fel ca şi Claviniştii Francezi, aveau organizaţia lor naţională proprie. În anul 1562, a început războiul între ei şi regele Catolic Francez. În 1570, Protestantismul era în mod oficial recunoscut. În această perioadă de timp, din pricina unor răsturnări diferite de situaţie petrecute în Anglia, Franţa ar fi putut deveni o ţară protestantă. Însă nu a fost să fie. Însă Catherine de Medici, regina mamă, avea o mare influenţă pentru rău, pe care nimeni nu o putea bănui. Sub influenţa ei, toţi liderii Protestanţi au fost ucişi într-o singură zi, ziua St. Bartholomew, probabil în jur de 20,000 de oameni.
Însă naţional şi internaţional, aceste fapte au slăbit monarhia Franceză, iar în 1576 Hunegoţii au primit libertate religioasă aproape totală. Henry of Navarre, care a devenit la un moment dat moştenitorul tronului, a anunţat în mod public că este Protestant şi a devenit liderul Hunegoţilor. În ciuda multor lupte şi dificultăţi, el a devenit rege în anul 1589. Însă din cauza unor politici internaţionale şi ameninţarea Spaniei, Henry a decis să devină din nou un Catolic, spunând probabil că “Parisul merită o Masă.” Prin această mişcare el a câştigat sprijinul majorităţii oamenilor, a stins sentimentele împotriva Spaniei şi a câştigat susţinerea Papei.
Henry nu a uitat de foşti săi prieteni, totuşi, iar în anul 1598 a dat Edictul din Nantes, ce a făcut concesii pentru Hunegoţi, dându-le aproape toate drepturile şi libertăţile Francezilor.
(în 1685, Louis XIV a revocat Edictul şi a început să-i persecuteze din nou pe Hunegoţi. 400,000 sau mai mulţi din cei mai buni cetăţeni ai Franţei au fugit din ţară. Protestantismul a fost oprit. Nicio ţară înafară de Spania nu era atât de anti-Evanghelie în 200 de ani de la Reformă. Influenţa Spaniei a dispărut, iar secolul 18 Francez a fost un regim brutal şi necivilizat, ce a adus un sfârşit sângeros şi justificat prin Revoluţia Franceză. Astăzi nu mai există Creştini în Franţa, conform misionarilor evanghelici ce trăiesc acolo.)
Norvegia
Norvegia, sau Ţările de Jos, a fost timp de multă vreme teritoriu Spaniol. Sub mâna fermă a renaşterii Catolice, William (cel Tăcut), Prinţul Portocaliu, s-a ridicat în jurul anului 1559. În timp ce Protestantismul creştea, Philip II (al Spaniei) l-a trimis pe brutalul Duce de Alva în 1567 pentru a suprima revolta. Între 6000 şi 8000 de eretici au fost executaţi, iar sute de mii au fugit. Însă printr-o revoltă aprigă, nobilii Danezi sub William cel Portocaliu l-au înfrânt pe Albar până când şi Catolicii loiali s-au întors împotriva lui. Toate provincile Ţărilor de Jos s-au unit sub William. În 1580, în Delft, William a devenit rege. El a devenit un erou şi a supravieţuit un asasinat, doar ca să moară în 1584 din cauza unui al doilea asasin. Însă lucrarea a continuat. În 1596, Franţa şi Anglia au recunoscut independenţa Provincilor Unite, iar în 1609, Spania a încheiat în mod oficial lupta prin armistiţiul de Doisprezece Ani. Provincile au crescut într-o ţară Calvinistă, producând artişti măreţi precum Rembrandt şi unii dintre cei mai buni teologi.
Norvegia a devenit deasemenea sursa celor mai mari erori evanghelice. James Arminius, la începutul anil 1600, predica libertatea de exprimare a omului şi condiţionalitatea bunăvoinţei lui Dumnezeu. Discipolii săi, numiţi Arminieni sau Remostrani, au declarat cinci punct de teologie. Calviniştii au răspuns cu un consiliul Protestant internaţional, Synodul din Dordt (Dordrecht), ce i-a respins pe Arminieni cu cele cinci puncte ale lor. Acestea au devenit cunoscute drept cele cinci puncte ale Calvinismului, însă Arminianismul a crescut continuu. A infectat Biserica Angliei, devenind mai târziu roca de bază a teologiei Wesleyenilor.
Polonia
TBD…
Alte Ţări
TBD…
Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648)
Acest război ne duce la concluzia Reformei în ceea ce priveşte Europa. La fel ca Războiul Civil American, a semnalat sfârşitul unei ere. A început ca un război religios în spiritul Reformei şi a sfârşit ca un conflict între noile naţiuni-state ale Europei. A început ca o dispută asupra drepturilor Sfântului Imperiu Roman, şi a sfârşit cu Imperiul drept pion între noile mari puteri ale Europei.
În anul 1618, Protestanţii din Bohemia i-au aruncat pe regenţii imperiali Catolici pe geamurile castelului – defenestrarea Pragii. Mai târziu ei l-au nimit pe Elector Frederick V din Palatinate drept rege al lor. Acest lucru a asigurat că împăratul va porni la război împotriva Bohemiei. Acest război a fost un succes, după el urmând o desfiinţare fără milă a Protestanţilor, proprietăţile lor, universităţi, etc. În jur de 30,000 de Protestanţi au trebuit să plece din ţară, inclusiv pionierul educaţiei Comenius. Catolicii au urmat mai târziu acelaşi curs în Palatinate, distrugând Universitatea din Heidelberg în 1623, furând librăria şi trimiţând-o la Vatican.
Regele Danemarcei a încercat să oprească câştigurile Împăratului în anii 1620, însă fără efect. Până în 1629, forţele Hapsburge Catolice (ţineţi minte că Spania şi Imperiul erau conduse de acelaşi împărat Hapsburg) erau victorioase peste tot, fapt ce a întărit gelozia regilor Catolici, nu doar duşmânia Protestanţilor. În acest punct, regele Lutheran Gustavus Adolphus al Suediei a intrat în peisaj, câştigând victorii şi împrăştiind inamicii de pe câmpul de luptă. El a murit în luptă, însă victorile sale au fost de ajuns pentru a-i opri pe Germani să se lupte unii cu ceilalţi. Pacea de la Praga din anul 1635 a încheiat partea religioasă a războiului.
Acum, Franţa Catolică s-a aliat cu Suedia Protestantă împotriva Spaniei Hapsburge şi Imperiului. Ei s-au luptat până la Pacea de la Westphalia în 1648. Europa era devastată timp de treizeci de ani în ceea ce a fost un război inutil.
Rezultatele erau foarte negative, însă existau unele părţi bune. Libertatea religioasă sau măcar tolerarea, a crescut în comparaţie cu secolul anterior. Reformaţii au fost recunoscuţi ca o biserică separată şi legală împreună cu Lutheranii în Imperiu.
Concluzie: Reforma şi Noi
Există multe feluri de a privi Reforma. Felul nostru a fost în general de a considera Reforma ca un fenomen religios şi de a privi alte evenimente sociale fie că ajutau sau împiedicau răspândirea adevărului Biblic. Calea noastră a fost de la un Protestant, perspectiva unei biserici libere, ce ne-a permis de a aprecia şi critica Reforma pentru felurile în care au redescoperit şi aplicat adevărurile Bibliei ce erau neglijate.
Am putea să privim la Reformă strict pentru perspectiva bisericii libere, ce ar putea să ne facă să vedem evenimentele într-o lumină proastă, ca fiind defapt înlocuirea unui opresor religios cu altul. Din acest punct de vedere, Anabaptiştii ar fi văzuţi drept singurii reformatori demni de acea perioadă.
Am putea vedea Reforma strict din viziunea Protestantă, la fel cum cineva l-ar putea vedea pe George Grant sau R. C. Sproul, Jr. sau cineva din mişcarea Reconstrucţiei Creştine. Aceşti oameni suspectează, sau afirmă, că magistratul are dreptul de a impune drepturile Regelui Isus, şi astfel Calvin a avut dreptate de a încerca să facă guvernul civil după imaginea bisericii. Din această perspectivă, Geneva şi Scoţia sunt marile expresii ale Reformei. Însă cum poate un Baptist (cu b mic sau B mare) Creştin să permită acest lucru să fie adevărat? Acele persecuţii ale marilor reformatori asupra fraţilor lor Creştini au expus eroarea regimului sfinţilor. Zbaterea lor pentru comunităţile bazate pe botezul infantil în apa liberalismului, Unitarismului sau alte credinţe vechi, arată că aplicarea consistentă a botezului infantil în bisericile slabe nu este nimic decât o veche superstiţie.
Pentru a continua: este eroarea cum că sfinţii nu au condus niciodată. Acest lucru a fost încercat de cel puţin patru ori în istoria modernă: Geneva, Scoţia, Protectoratul lui Cromwell şi Noua Anglie Puritană. În toate cele patru dăţi a fost un eşec – ori un viitor lung dar într-un final prost (Scoţia şi Geneva) ori o neîncredere spectaculară şi o blasfemie în câteva generaţii (Noua Anglie şi Vechea Anglie).
Trebuie, aşadar, să privim reforma dintr-o viziune combinată a Protestanţilor şi a Bisericii Libere. Creştinii ar trebui să fie Protestanţi: ei ar trebui să-l venereze pe Hristos, nu pe sfinţi, Bibblia nu tradiţia, Credinţa nu lucrările, Gloria lui Dumnezeu nu gloria omului. Însă Creştini ar trebui deasemenea să fie într-o Biserică Liberă. Ei ar trebui să proclame constant şi bucuroşi că oamenii lui Dumnezeu nu sunt aceeaşi cu oamenii Regelui; că Biserica nu este braţul Statului şi nici Statul cel al Bisericii; că Reforma trebuia îndeplinită prin adăugarea libertăţii religioase. Aceasta nu este a doua clasă sau o formă dubioasă de Protestantism, este Protestantismul îndeplinit şi completat.
Aşadar sărbătorim Reforma ca un prim pas important. Nimic în această viaţă nu este comple sau perfect, însă la sfârşitul perioadei Puritane, cel puţin în Anglia, vedem străluciri ale libertăţii ce va termina lucrarea.
Totuşi este mai puţin important de a vedea Reforma printr-una dintre interpretările sale seculare. Dintr-un punct de vedere Biblic, nu putem fi de acord că Reforma este prima rază a Iluminismului sau a liberalismului. (Catolicii Conservativi tind să privească problema la fel). Nici nu a produs erezii ca pe un produs inevitabil. Fără Reformă, Renaşterea şi Iluminismul tot s-ar fi petrecut, cu erezii şi mai groteşti în biserica universală Vestică. Acest lucru a fost oarecum adevărat înaintea Reformei. Însă cu Reforma, adevărul iese la iveală, iar biserica poate răspunde cu tărie erorilor.
Asta nu este pentru a spune că omul European istoric nu s-a fragmentat în erezii şi schisme fără număr după Reformă. S-a întâmplat. Însă multe dintre acestea trebuie să fie puse la picioarele Romanismului timpuriu şi târziu, de vreme ce Constantin şi aliaţii săi au fost cei ce au supus Europa la Biserica politică timp de o mie de ani, până când Europa s-a săturat şi a dat-o la o parte. În căderea sa, nu în triumful Protestantismului, au apărut erorile ce au fost suprimate de inchizitori şi arse pe rug.
A fost Reforma responsabilă pentru capitalismul sau ştiinţa modernă sau guvernul republican modern? Există argumente puternice pentru aceste afirmaţii. Destule indicii au fost date deja pentru meditaţia asupra acestor articole, iar cărţile bune sunt valabile.
Presupun că cea mai mare dorinţă a mea pentru Protestanţii secolului 21 este ca ei să se reorganizeze şi să respecte moştenirea lor. Uită momentan de emisiunile Creştine de la radio, de reţelele de televiziune Creştină blasfemitoare, curtenitoarele librării Creştine pline de ultimele “soluţii”, şi bea adânc din scrierile giganţilor credinţei. Doi ani în şcoala Puritană trebuie să fie obligatorii pentru vieţile tinerilor Creştini vorbitori de limba Engleză.
