Povestea Bisericii – Partea a 4-a, Articolul 7

Reforma protestantă

Puritanii englezi

Începuturi

Ce este un puritan?

Mai întâi trebuie să definim ce înțelegem prin „puritan”. Trebuie să renunțați imediat la ideea că puritanii sunt acei legaliști posaci și acri, care mereu încercau să-i oprească pe oameni din a face anumite lucruri. Această imagine provine din istoria americană târzie, și aparține oamenilor precum Nathaniel Hawthrone, care erau bucuroși să trăiască sub unitarianismul liberal în Noua Anglie, și care considerau că vechiul puritanism al strămoșilor lor era o religie falsă și represivă. Astfel puritanismul este de regulă un termen folosit cu dispreț. Chiar și-n zilele noastre auzim oameni care vorbesc, de exemplu, despre adepții mișcării împotriva fumatului ca fiind „noii puritani”. Acest lucru e cu totul greșit și nedrept față de primii puritani.

În plus, acest termen era folosit ca și insultă chiar și atunci când a apărut pentru prima dată în Anglia. Termenul „puritan” a fost inventat pentru a descrie acei oameni care, vorbind în linii mari, credeau că în Anglia Reforma nu avusese loc destul, și trebuia să continue până când se ajungea la o biserică nouă, fondată pe Scriptură. Așadar, în sens foarte larg, puritanii reprezentau echivalentul englez al reformatorilor continentali precum Calvin. Vom vedea că această istorie este foarte complexă, și că termenul e folositor până la un punct, iar apoi, în anii 1600 începe să devină din ce în ce mai puțin util în a descrie vreun anume grup de oameni.

C. S. Lewis a spus: „Trebuie să ni-i imaginăm pe acești puritani ca fiind exact opusul acelora care poartă acest nume astăzi: ca fiind tineri, energici, niște intelectuali progresivi, foarte eleganți și moderni. Nu erau antialcoolici; episcopii, nu berea, era obiectul special al aversiunii lor…” Timp de multe generații, acești puritani erau „căpriorii tineri” care vroiau să meargă până la capăt cu Dumnezeu și cu Biblia. Erau entuziasmați în privința adevărului biblic, și nu-și puteau imagina de ce ar dori cineva să-l ascundă sub superstițiile papale și tradițiile omenești.

Dar n-am ieșit noi din perioada Reformei?

În al doilea rând, trebuie să explic de ce vom vorbi despre puritani într-un articol despre Reformă. Răspunsul este unul dublu. Cred că Reforma era încă în desfășurare în Anglia până în jurul anul 1688. Cu siguranță în unele țări rezultatele Reformei s-au fixat mult mai devreme, dar în Anglia direcția a oscilat până în anul 1688. Amintiți-vă că în acest articol vorbim în general despre „Reformă” în sensul ei istoric de a încerca să reformeze bisericile naționale sau regionale ale unei țări, mai degrabă decât (despre ceea ce mulți din noi ar prefera să vorbim) să vorbim mereu despre reforma inimilor unor persoane, și despre adunarea oamenilor într-o biserică liberă și separată, care crede în Biblie, și în biserici independente sau denominațiuni fondate pe Biblie. Astfel, în sensul istoric al Reformei, aceasta s-a fixat în mare parte și s-a încheiat în Anglia în 1688, în timp ce reforma inimilor omenești și-a instituțiilor bisericești prin Evanghelie este încă în desfășurare.

Începem cu acest articol despre puritani, observând că vechii reformatori reprezentau începutul puritanilor. William Tyndale poate fi privit ca și prototipul acestora – creștini cu o gândire biblică, profundă, care nu trăiau nicio iluzie și nu aveau nevoie să facă vreun compromis politic. Înainte de domnia reginei Elisabeta, și-au făcut apariția mai multe tipuri de puritani, remarcabil fiind John Knox și mulți alții care au slujit în timpul domniei lui Eduard al VI-lea.

Dar adevăratul început al puritanismului ca și mișcare a fost în timpul domniei reginei Elisabeta. Dacă putem judeca după reprezentativii lor în Parlament, poporul a fost întotdeauna pentru mai multă reformă decât era dispusă regina Elisabeta să le ofere. Puritanii erau stelele agere și tinere ale Angliei, care s-au ridicat în timpul domniei Elisabetei. Ei și-au făcut auzite glasurile lor și în cele din urmă au suferit pentru aceasta.

Tipuri de puritani

Mai întâi, îi putem observa pe puritanii separatiști. De obicei nu se consideră că aceștia aparțin foarte mult de puritani, deși doctrina lor era adesea asemănătoare cu a lor; dar acest grup nu avea legături cu bisericile statului, și credea că, creștinii ar trebui să se lege împreună printr-un acord, și să se separe de murdăria necredincioasă cunoscută sub numele de Biserica Anglicană. După spusele lui Earle E. Cairns, prima congregație separatistă a fost formată de către Richard Fitz în jurul anului 1567. Separatiștii nu sunt menționați printre următoarele trei grupuri de puritani, fiindcă ei nu cereau de fapt reforma Bisericii Anglicane, ci mai degrabă dizolvarea acesteia. Următoarele trei grupuri credeau într-o biserică de stat, dar nu erau de acord doar asupra formei pe care ar trebui să o îmbrace aceasta.

La început, puritanii anglicani erau cei dintâi puritani. Aceștia erau mulțumiți să lucreze în cadrul sistemului, și să-i lase pe episcopi la locul lor, dar să curățe biserica de „papistășia” care a rămas de pe urma compromiselor politice ale reginei Elisabeta.

Puritanii prezbiterieni doreau să scape de episcopi, și să întemeieze un sistem prezbiterian ca și cel prezent deja în Scoția. Primul lor reprezentativ eficace a fost Thomas Cartwright, care a ținut prelegeri din cartea Faptele Apostolilor dintr-un punct de vedere prezbiterian la Universitatea Cambridge. El a fost îndepărtat din funcția sa.

Puritanii independenți, mai târziu numiți congregaționaliști, au dorit ca fiecare biserică să se guverneze singură, și să fie independentă. Deși existau legături între aceștia și cei separatiști, în esență acestea erau două grupuri distincte până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Una din primele biserici independente a fost întemeiată de Henry Jacob în 1616.

Domnia reginei Elisabeta (1558-1603)

Regina Elisabeta credea că puritanii reprezentau problema ei religioasă cea mai mare după cea romano-catolică. Pe parcursul domniei ei, acești oameni au continuat să refuze să poarte haine preotești, să facă anumite jurăminte, să nu mai învețe și să nu mai predice împotriva anumitor aspecte „catolice” ale bisericii anglicane stabilite.

Edmund Grindal – arhiepiscopul de Canterbury – era unul dintre moderatori. În 1576 i s-a ordonat să suprime „profețiile”, întâlnirile în care slujitori puritani se adunau împreună pentru a se îndemna și a se ascuți unul pe celălalt. Amintiți-vă că aceștia care se adunau împreună erau slujitori ai bisericii anglicane. Grindal a refuzat, și-a dat demisia, și i-a scris reginei: „Doamnă, amintiți-vă că sunteți o creatură muritoare.” Regina nu l-a îndepărtat din funcție, însă l-a suprimat eficace până la moartea sa în 1583 (Edwards, vol I, p 161-2).

Grindal a fost înlocuit de către arhiepiscopul Whitgift. El era un adept mult mai eficient al învățăturii anglicane, și i-a persecutat pe puritani cu mai multă vehemență. Arhiepiscopul a trăit mai mult decât regina Elisabeta și a slujit și în timpul domniei regelui James.

Domnia regelui James (1603-1625)

Puritanii erau entuziasmați de oportunitățile aduse de ascensiunea la tron a regelui James. El era fiul lui reginei Maria Stuart, și primul din linia de regi Stuart. A fost crescut de prezbiterieni și cu siguranță urma să ajute cauza reformei! Puritanii i-au prezentat o petiție semnată de 1000 de preoți [i.e. petiția milenară, n.tr.] și au aranjat o conferință cu acesta pe anul viitor la Hampton Court.

Din nefericire, regele învățase să urască prezbiternasimul, nu să-l iubească. Regele i-a respins pe puritani și a spus că, dacă va fi posibil, îi va hărțui până vor pleca din regat. Cam singurul lucru asupra căruia participanții au putut fi de acord la Hampton Court era nevoia unei noi traduceri a Bibliei. Chiar și asupra acestui lucru nu erau cu toții de aceeași părere. Puritanii vroiau să înlocuiască biblia oficială The Bishops’ Bible [Biblia episcopilor, n.tr.] cu una mai bună, dar motivul regelui James era de a diminua influența Bibliei de la Geneva cu toate notițele ei marginale în întregime protestante.

Rezultatul a fost Biblia King James. Verdictul istoriei e diferit, dar cu siguranță ea a reprezentat o mare realizare. Totuși acest verdict este irelevant pentru interesele noastre în această lecție, fiindcă nu prea are de-a face cu puritanii. Biblia folosită de puritani este clasica biblie de la Geneva, cu notițele ei cu tot.

Regele James se vedea în postura de teolog, dar a fost un adevărat arogant și un conducător nefolositor. Fiind pe față un homosexual, acesta nu era în postura să pună condiții niciunei biserici.

Domnia regelui Carol I (1625-1649)

În timpul domniei regelui Carol I a avut loc o turnură nouă și amenințătoare. Până atunci, protestantismul englez fusese în întregime calvinist, după cum fusese întreg protestantismul (deși luteranismul atenuase teologia lui Luther despre predestinare la scurt timp după moartea acestuia). Dar acum apăruse un nou punct de vedere în Olanda, numit arminianism. Această teologie, care punea accentul pe voința liberă a omului și pe condiționalitatea oricărui har divin, era atrăgătoare pentru noii adepți ai bisericii sacerdotale care slujeau sub domnia celui de-al treilea rege anglican. William Laud a ajuns să întruchipeze acest tip într-un mod special, în care se îmbinau atât o nouă reverență pentru forme și ceremonii, cât și o nouă ură față de teologia calvinistă (i.e. protestantă). Fiind episcop al Londrei în 1628, și arhiepiscop de Canterbury în 1633, William a devenit simbolul a tot ceea ce puritanii lucrau împotrivă. Ei n-au tăcut în timpul acestei perioade lungi de persecuție și umilință. Dacă nu puterea Angliei, ei tot au păstrat conștiința ei. Iar Carol a hotărât că se putea descurca și fără puterea poporului. Din 1629 până în 1640, el n-a mai convocat Parlamentul. Acest lucru s-a dovedit a fi spre ruinarea sa.

Fiindcă avea nevoie de noi contribuții, Carol I a convocat în 1640 ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca și „Parlamentul cel Lung”. Acesta a avut parte de-o surpriză neplăcută. Anglia era în sfârșit sătulă peste cap. Scoția nu era nici ea departe. William Laud împreună cu regele Carol I au încercat să impună Cartea Comună de Rugăciune Scoției prezbiteriene, iar aceștia din urmă li s-au împotrivit. Carol trebuia să plătească armata care asuprea Scoția.

În schimb, Parlamentul a făcut cauză comună cu Scoția împotriva regelui, iar în 1642 armatele Parlamentului luptau împotriva armatelor regelui. În 1643, Parlamentul a adoptat Liga și Legământul solemn, care cerea ca Anglia și Scoția să dezvolte o formă de guvernare bisericească prezbiteriană comună, constituită corect. În zadar au cerut puritanii independeți o mai mare libertate. Consiliul de la Westminster s-a întrunit și au dezvoltat un acord doctrinar consistent și oficial pentru prezbiterianism, care este folosit și în ziua de azi.

Dar în armată lucrurile au scăpat de sub control, ea fiind puternic independentă decât prezbiteriană. În cele din urmă, armata a luat măsuri pentru a curăța Parlamentul de elementele care ar fi putut face cauză comună cu regele sub un sistem prezbiterian, și în 1649 regele a fost executat, iar Oliver Cromwell a preluat conducerea.

Puritanii americani

Mergând înapoi mai mulți ani, aproape 20.000 de englezi au plecat spre Noua Anglie în anii 1630. De ce? Fiindcă erau sătui și scârbiți de Laud și de slugile sale, și poate că în sfârșit terminase cu încercarea de a reforma Biserica Anglicană. Totuși, ei nu erau separatiști (spre deosebire de pelerinii care au fost primii englezi în Massachusetts), și aceștia credeau într-o biserică de stat. Ei au întemeiat puritanismul ca și religie a Noii Anglii, și au păstrat relații bune cu patria-mamă pe cât era posibil sub aceste condiții.

Unii dintre cei mai capabili puritani au plecat în America, oameni precum John Cotton și Thomas Hooker. Universitatea Harvard a fost fondată aproape imediat. Noua Anglie puritană urma să fie locul în care reforma lui Dumnezeu va fi în cele din urmă stabilită în mod consistent. Urma să fie o „cetate așezată pe un munte”.

Eșecul final al puritanismului american de a realiza acest scop, și influența lui puternică asupra Americii, sunt prea ample pentru a le studia în această lecție.

Protectoratul (1649-1660)

Anglia era acum fără un rege. Viitorul Carol al II-lea făcea mișcări inutile în Europa și-n Scoția pentru a recăpăta puterea. Prezbiterienii din Scoția și-au amintit că regele era din linia Stuart, și astfel l-au numit „Prințul Charlie cel Frumos”. Aceștia și-au văzut împlinite speranțele lor de a avea Confesiunea de la Westminster împreună cu Liga și Legământul solemn ca și fundament pentru un nou fel de uniune religioasă între Anglia și Scoția. Unii dintre ei au început să-l sprijine pe Carol ca și pretendent la tron.

Între timp, puritanii independenți formau o nouă Anglie. Pentru prima dată, exista toleranță față de majoritatea tipurilor „normale” de protestantism (dar nu față de romano-catolicism sau quakerism). Biserica era în continuare instituită de stat, dar păstorul acestuia putea face parte din multele tipuri de puritani. Cartea de rugăciuni nu trebuia folosită. Cromwell a fost un tiran în multe feluri, dar tot astfel el a prevăzut o Anglie cu privilegii, care nu urma să ajungă astfel pentru încă mulți ani.

Însă lucrurile s-au destrămat când Oliver a murit. Fiul său a încercat să acționeze ca și Lord Protector (titlul lui Cromwell), dar n-a reușit să fie conducătorul care fusese tatăl său. În 1660 a ajuns la putere un nou Parlament care l-a reinstaurat pe Regele Carol al II-lea.

Lloyd-Jones pune următoarea întrebare: Ce-a fost greșit la puritanismul din acea perioadă, de n-a reușit să se instaleze, și a rezultat în cele din urmă în restaurarea lui Carol al II-lea? El punctează trei probleme: (1) amestecul fatal de politică și religie, (2) diviziunile între puritani și acțiunile condamnabile ale prezbiterienilor, și (3) întreaga idee a unei biserici-stat. Criticile sale sunt puternice și merită citite. (Puritans [Puritanii, n.tr.], 54-72).

Domnia lui Carol al II-lea (1660-1685)

Dacă prezbiterienii l-au ajutat pe rege să revină la tron, cu siguranță acest lucru nu le-a favorizat în niciun fel poziția. Domnia lui Carol, cunoscută sub numele de „Restaurație”, a rămas în istorie ca fiind unul din cele mai imorale și mai iubitoare de plăceri timpuri din istoria Angliei. Iar Carol nu era un prezbiterian, chiar dacă semnase Liga și Legământul solemn în 1650 atunci când avea interesul de-a obține sprijin din partea Scoției. Acesta a restabilit imediat „anglicanismul” în locul legislației stabilite de Cromwell.

Enciclopedia Britannica spune:

Totuși, acești puritani au fost dejucați în încercarea lor de a obține o biserică cuprinzătoare, de cei care erau de partea tiparului episcopal strict. Un nou Act de uniformitate a fost înaintat de către Parlamentul regalist pe 19 mai 1662. Actul cerea reordinarea multor păstori, oferea permisiunea necondiționată în vederea folosirii Cărții comune de rugăciune, pleda în favoarea depunerii jurământului de ascultare canonică, și repudia Liga și legământul solemn. Aproape 2000 de slujitori puritani au fost îndepărtați din funcția lor din 1660 până când acest act a fost impus pe 24 august 1662.

Ca și rezultat al acestui Act de uniformitate, puritanismul englez a intrat în perioada Marii persecuții. Actul pentru întâlnirile religioase secrete din 1664 pedepsea pe oricine care avea peste 16 ani și asista la o întâlnire religioasă care nu era condusă în conformitate cu Cartea comună de rugăciune. Actul celor cinci mile din 1665 interzicea oricărui slujitor scos din funcție să locuiască pe o rază de cinci mile de un oraș mare sau de un oricare loc în care a slujit mai înainte. Totuși, unii puritani nu au renunțat la ideea de comprehensiune (includerea mai multor convingeri diferite). Aveau loc conferințe ținute de episcopi compătimitori, și existau perioade scurte de toleranță în care li se permitea puritanilor să predice, dar amenzile și întemnițările dădeau tonul acelei perioade. Puritanismul a devenit o formă de protestantism non-conformist.

Acest lucru s-a întâmplat pe vremea când John Bunyan, puritanul baptist, se afla în închisoare și scria Călătoria pelerinului.

Martyn Lloyd-Jones citează un istoric, pe nume Robert Bosher, care spune că „anul 1662 marchează ultimul refuz de a cădea de acord cu Reforma Protestantă” (Lloyd-Jones, p. 57). Această afirmație este complet adevărată. Regele și Biserica Angliei, primind o ultimă oportunitate din partea lui Dumnezeu de a merge înspre o religie biblică, ei nu numai că ignoră această șansă, dar o și refuză cu dispreț. Totuși, asta nu-i tot una cu a spune că dorința sau direcția prezbiteriană ar fi fost întocmai corectă. Stabilirea unei biserici-stat ar fi fost în continuare o otravă spirituală, cum s-a dovedit a fi în cele din urmă în Scoția și-n Noua Anglie. La timpul stabilit de Dumnezeu, majoritatea creștinilor biblici a trebuit să fie condusă spre biserici „confesionale” pentru ca mai apoi glorioasele treziri ale secolului al XVIII-lea să poată culmina în mișcări misionare și evanghelizări.

Socotesc că cele mai glorioase momente ale puritanilor au fost acelea când, fiind privați de amvoanele lor (și întâmplător de orice vanitate cum că biserica-stat și creștinismul biblic pot fi împăcate), aceștia predicau prin păduri, prin grajduri, în orice fel posibil, și în cele din urmă au pus bazele non-conformismului englez, aceasta fiind singura opțiune care le-a rămas.

Domnia lui Iacob al II-lea (1685-1689)

În timpul domniei lui Carol al II-lea, Parlamentul a petrecut mulți ani încercând să-l împiedice pe Iacob al II-lea să succeadă la tron. Acesta din urmă era catolic, iar acest lucru era inacceptabil pentru englezii anilor 1680. Nu voiau să mai fie sub piciorul Romei, nici să-i mai primească pe slugile acesteia. Dar Iacob a ajuns oricum rege, și în următorii trei ani ai domniei acestuia s-a tot încercat să se scape de el. Englezii de la putere i-au oferit tronul lui William, prințul de Orange al Olandei, și soției sale, Maria, fiica cea mai mare a regelui Iacob al II-lea. Prințul William a debarcat cu o armată, și un mare număr din supușii lui Iacob au dezertat și s-au alăturat armatei celui dintâi. În 1689, Parlamentul a declarat că Iacob a abdicat și le-a oferit coroana lui William și Mariei. Acest întreg proces a fost numit „Revoluția glorioasă”.

Domnia lui William (1689-1702) și a Mariei (1689-1694)

Regele William și regina Maria au acordat toleranță, permițând ca diversele perspective religioase să aibă locașuri de închiare și predicatori proprii. Pe atunci puritanismul de odinioară dispăruse. Acesta nu mai avea influență, iar lunga trezire a religiei biblice făcută de către Dumnezeu a luat o pauză lungă de câteva decenii. Următorul mare eveniment din istoria bisericii engleze l-a reprezentat Marea trezire din anii 1730 și de mai târziu, care a format o nouă viziune asupra creștinismului biblic, combinând doctrina puritană cu râvna pietismului. Dar acest subiect depășește cu adevărat sfera unui lecții despre Reformă!

de ce?…

Aproape n-am avut timp nici măcar să rezumăm discuția despre puritani sau să evaluăm influența spirituală a acestora. În timp ce perspectivele lor politice dispăreau treptat în irelevanță, învățăturile lor biblice erau apreciate tot mai mult ca fiind semințele realizărilor de mai târziu, privite în lumina lor. Învățăturile puritane au devenit de nenumărate ori fundamentul trezirilor spirituale. Jonathan Edwards le-a reînviat spiritul în America, în anii 1730, în timp ce George Whitefield le-a modificat și le-a reînviat învățăturile în Anglia. În anii 1800, Spurgeon le-a prețuit foarte mult, iar lucrările lor majore au fost republicate în multe exemplare. În anii 1950 a avut loc încă o dată o mișcare asemănătoare, sub conducerea lui Martyn Lloyd-Jones și a prietenilor săi de la trustul the Banner of Truth. Aceste cărți au fost o binecuvântare mondială.

O listă sumară a acestor uriași ai credinței din perioada puritană i-ar înclude pe aceștia și încă mulți alții:

John Owen
Richard Baxter
John Flavel
Richard Sibbes
John Bunyan
Thomas Watson
William Gurnall
William Perkins
William Ames
Thomas Goodwin
Thomas Manton

Perspectivele politice ale puritanilor au experimentat o trezire nelegitimă și ele, în cercurile reconstrucționiștilor creștini și a celor care credeau într-un stat guvernat de Dumnezeu (i.e. teonomie, n.tr.). Existau grupuri desprinse din altele care reveneau mereu la epoca de aur, când guvernele protejau și/sau instituiau adevărata biserică. După părerea mea, istoria (să nu mai zic că și Biblia) oferă puțină crezare visurilor de acest fel. Prima carte a lui Dr. Martyn Lloyd-Jones, The Puritans: Their Origins and Successors [Puritanii: originile și succesorii lor, n.tr.] este o lectură pe care o recomand tuturor acelora care doresc să reimpună visurile politice puritane.

Vorbind de cartea lui Martyn Lloyd-Jones, menționez că aceasta oferă câteva informații suplimentare care aruncă lumină asupra istoriei puritanilor. Citez de la paginile 234-235: „În 1654, Oliver Cromwell – cu ideea sa depsre Toleranță – împreună cu Parlamentul au apelat la teologi pentru a defini ce ar trebui să fie tolerat sau suportat printre aceia care declară în mod deschis fundamentele creștinismului. De fapt, acești teologi au zis că există atâtea păreri opuse, secte și grupuri; dar care sunt fundamentele creștinismului asupra cărora putem avea părtășie împreună? Astfel s-a inființat un comitat, iar membrii acestuia erau următorii: dl. Richard Baxter, dr. John Owen, dr. Thomas Goodwin, dr. Cheynel, dl. Marshall, dl. Reyner, dl. Nye, dl. Sydrach Simpson, dr. Vines, dr. Manton, dl. Jacomb. După cum am spus mai devreme, Baxter a încercat să scurtcircuiteze de la început întreaga propunere, afirmând că nu era necesar nimic altceva decât Crezul Apostolilor, rugăciunea Tatăl nostru și Cele 10 porunci. Dar această idee a fost respinsă. Apoi s-au apucat de lucru, și au produs 16 articole care credeau ei că afirmau fundamentele pe care, și numai prin care, putea exista o adevărată părtășie între protestanții evanghelici. Articolele sunt următoarele:

Că Sfânta Scriptură este acea regulă de cunoaștere a lui Dumnezeu și a trăirii pentru El, pe care oricine care nu o crede nu poate fi mântuit.
Că există un Dumnezeu, care este Creatorul, Stăpânul și Judecătorul lumii, lucru care trebuie primit prin credință, și că orice altă cale de a-L cunoaște este insuficientă.
Că acest Dumnezeu-Creator este din veșnicie diferit de toate creaturile, în Ființa și Fericirea Sa.
Că acest Dumnezeu este Unul singur în Trei Persoane sau ipostaze.
Că Isus Cristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, și că nu există mântuire fără cunoașterea Lui.
Că acest Isus Cristos este cu adevărat Dumnezeu.
Că acest Isus Cristos este cu adevărat om.
Că acest Isus Cristos este Dumnezeu și om în aceeași Persoană.
Că acest Isus Cristos este Răscumpărătorul nostru, care a compensat păcatele noastre, plătind un preț de răscumpărare și luându-le asupra Lui.
Că acest Domn Isus Cristos este tot Acela care a fost crucificat la Ierusalim, care a înviat din morți și care s-a înălțat la Cer.
Că acest Isus Cristos, fiind singurul Dumnezeu și Om în aceeași Persoană, rămâne pentru totdeauna o Persoană distinctă de toți sfinții și îngerii, fără a ține seama de uniunea și comuniunea lor cu El.
Că din fire, toți oamenii sunt morți în greșeli și păcate, și că niciun om nu poate fi mântuit decât dacă este născut din nou, dacă se pocăiește și crede.
Că suntem îndreptățiți și mântuiți prin har și credința în Isus Cristos, și nu prin fapte.
Că a continua să trăiești în oricare păcat cunoscut, sub orice scuză sau principiu este un lucru condamnabil.
Că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în conformitate cu voia Sa, și oricine va uita și va disprețui toate datoriile pe care le implică această închinare nu va putea fi mântuit.
Că toți morții vor învia, și că există o zi a judecății în care toți ne vom înfățișa, unii pentru a merge în viața veșnică, iar alții în pierzarea veșnică.

Acestea erau cele 16 puncte: Richard Baxter ne oferă permisiunea să spunem că dr. John Owen este acela care a conceput aceste articole, că dr. Goodwin și dl. Nye, împreună cu dl. Simpson erau asistenții acestuia, că dr. Reynolds era scribul, iar acel dl. Marshall, un om de seamă și așezat, a contribuit și el cu ceva, dar că restul erau aproape pasivi. Aceste articole n-au fost concepute și intenționate să-i excludă numai pe deiști, socianiști și romano-catolici, ci și pe ariani, antinomiști, quakeri și alții. Întrebarea pe care o adresez eu este următoarea: Nu putem să acceptăm și noi aceste puncte ca fiind fundamentele creștinismului?”