Povestea Bisericii – Partea a 4-a, Articolul 6

Reforma protestantă

Reforma în Anglia și în Scoția

Diferențe

Reforma engleză a avut câteva trăsături unice, specifice doar sieși. Politica era unică, începând cu faptul că Britania era o insulă condusă doar de două națiuni, care aveau să devină una sub domnia lui James I. În locul multor prinți și nobili rivali, exista esențialmente o singură curte și un singur rege în Anglia.

Conducerea era unică. Există mai multe „nume“ puse laolaltă în mica Reformă engleză. Tyndale, Frith, Latimer, Cranmer, Ridley, Henry al VIII-lea, Bucer, Edward al VI-lea, Knox, etc. – un întreg muzeu al personajelor ce au zguduit lumea.

Rezultatele au fost unice. Biserica Anglicană a fost ca nimeni alta în ceea ce privește retenția de elemente catolice, balansul dintre religie și politică, soluția sa de mediere și partidul său puritan care a activat în următoarea sută de ani. Revoluția engleză, decapitarea regelui – ce alte elemente ar mai fi putut avea povestea?

Firește, reforma engleză este totodată mama celor mai multe dintre bisericile noastre, cel puțin indirect. Anglicanii – evident. Prezbiterienii – au scris cea mai celebră confesiune dintre toate chiar în Westminster și au trecut în Scoția. Congregaționaliștii, separatiștii, baptiștii – toți provin din Anglia. Evanghelicismul modern își are originea în protestantismul de mai devreme purificat și reorganizat de către Marea Trezire, apoi pus la punct de către A Doua Mare Trezire.

Să atingem punctele esențiale.

Începuturile

Doctrinele lui Luther au pătruns devreme în Anglia. Însă tradiția umanistă exista deja de ceva vreme, de la sfârșitul anilor 1400. Universitățile Angliei, Oxford și Cambridge, avuseseră elementele lor instigatoare la reformă deja cu mult înainte de Luther. Studiul limbii grecești își croise și el drum spre Anglia. Erasmus trecuse pe acolo și erau oameni ca Thomas More, John Colet și alții care pregătiseră calea pentru un studiu reînoit al Scripturii. Tânărul prinț încoronat, Henry al VIII-lea, era un cunoscut prieten al științei, iar Erasmus a avut o lungă corespondență cu el.

Noul Testament în greacă, publicat de Erasmus în 1516, a pătruns în Anglia aproape simultan cu doctrinele lutherane. Întocmai ca la Wittenberg, universitățile, și mai cu seamă cea de la Cambridge, se vor dovedi a fi izvorul doctrinelor reformate în Anglia.

Tyndale și Biblia

William Tyndale s-a născut cu aproximație între 1490 și 1494. Se pare că s-a convertit de tânăr la doctrinele lutherane. La Cambridge, spre sfârșitul anilor 1510 sau începutul anilor 1520, el răspândește principiile protestante împreună cu un grup de studenți și lectori în același spirit care se întâlneau la Hanul Calului Alb, în mod deosebit Thomas Bilney și John Frith.

A plecat din Cambridge pentru a deveni profesorul particular al familiei lui Sir John Walsh. În casa lui Walsh i-a venit ideea de a traduce Biblia direct din limbile originale în engleză. Acest lucru era inedit; alte versiuni engleze existente, inclusiv cea a lui Wycliffe, fuseseră traduse din latina vulgară. Tot aici, Tyndale a purtat faimoasa conversație cu teologul catolic care, frustrat de argumentele acestuia, a replicat, în cele din urmă, că era mai bine să se lipsească de legile lui Dumnezeu decât de cele ale papei. Tyndale i-a spus: „Dacă Dumnezeu îmi cruță viața, voi avea grijă ca un biet plugar să știe mai multe din Scriptură decât știi tu.“

Între timp, doctrinele lui Luther infectau țara cu „erezii“. Henry, împreună cu sfetnicul său lipsit de scrupule, Cardinalul Wolsey, persecuta și omora toți protestanții pe care putea pune mâna. A scris chiar și o carte împotriva lui Luther, care i-a câștigat titlul special de „Apărător al credinței“ din partea papei. O carte minunată în care se regăsesc aceste povestiri este cea a lui Foxe, Acts and Monuments [Acte și monumente], cunoscută popular sub numele de Cartea martitilor. Dacă încercați să citiți această carte, procurați-vă cea mai timpurie și mai puțin editată versiune disponibilă, pentru că astăzi se publică multe cărți cu titlul acesta.

Între timp, Tyndale a încercat să obțină o poziție în cadrul personalului episcopului Londrei și să realizeze traducerea Bibliei sub autoritatea episcopului. Însă acesta l-a refuzat politicos. Un negustor prietenos, Humphrey of Monmouth, i-a oferit un loc în care să stea și să scrie. A început să lucreze cu John Frith la traducerea Noului Testament. Însă Anglia a devenit prea fierbinte pentru ei și au plecat pe continent, în 1524. Biblia a fost tipărită prima dată în Cologne și Worms, în 1525. Două ediții au fost trimise spre Anglia, începând din 1526. Acestea au fost capturate, arse și cumpărate de către acoliții lui Henry și ai Romei.

Tyndale a continuat să revizuiască și să lucreze la Vechiul Testament până când a fost trădat și capturat în Antwerp. A fost ars în Vilvorde, în 1536. Ultima sa rugăciune a fost: „Doamne, deschide ochii regelui Angliei.“ Un an mai târziu, Bibliile se vindeau legal în Anglia.

„Reforma“ lui Henry

Henry al VIII-lea voia să divorțeze. Nu știm din ce cauză, dar era destul de evident că soția sa, Catherine, nu avea să nască un moștenitor. Avea o singură fată după un mariaj de aproape 20 de ani. În 1527, Henry a început să caute obținerea unui divorț sau anularea căsătoriei – o căsătorie pentru a cărei legalizare fusese necesară o dispensă papală – de către papă.  Nu era momentul potrivit. Catherine era mătușa împăratului Carol, iar papa era la degetul mic al acestuia. Nu se întrevedea niciun divorț. Henry a decis că mariajul său nu era legal, pe baza versetului din Levitic 20: 21, „Dacă un om ia pe nevasta fratelui său, este o urâciune; a descoperit goliciunea fratelui său. Nu vor avea copii.“ Prea puțin conta că versetul se referea probabil la a lua nevasta fratelui cuiva câtă vreme acesta încă trăia, sau că Deuteronm 5: 5 poruncea în mod specific unui bărbat să se însoare cu nevasta fratelui său mort.

Și Henry avea sfetnici care încercau să-i facă pe plac. În august 1529, s-a întâlnit cu Thomas Cranmer, membru în cercul de la Cambridge pe care îl frecventa Tyndale. Cranmer i-a sugerat că divorțul intentat era legitim și a schițat diversele metode de a-l gestiona. Henry l-a presat să intre în slujba lui pe cazul divorțului, astfel că, în scurt timp, Cranmer era un sfetnic apropiat.

Și din una în alta, s-a ajuns ca, nu mult după aceea, Henry să-i nege papei, pe care acum îl numea simplu „episcopul Romei“, orice autoritate peste Biserica Angliei. A început să elaboreze o doctrină a bisericilor naționale care rămâneau catolice, dar erau independente unele de altele și, mai cu seamă, de papă.

„Reforma“ lui Henry poate fi convenabil rezumată prin enumerarea activităților și decretelor care i-au proclamat diversele aspecte:

• Mai 1532 – „Supunerea clerului“ – clerul englez trebuie să se subordoneze regelui Angliei.
• 1532 – „Restrângerea condiționată a anatelor“ – este ilegală plata taxei anuale către papă
• Ianuarie 1533 – Henry se însoară cu Anne Boleyn
• Februarie 1533 – „Limitarea apelurilor“ – toate apelurile Bisericii se sfârșesc cu regele.
• Mai 1533 – noul arhiepiscop Thomas Cranmer declară anulată căsătoria cu Catherine
• Iunie 1533 – Anne Boleyn este încoronată regină
• Septembrie 1533 – se naște Elizabeth I
• Noiembrie 1534 – „Actul supremației“ – regele este capul suprem al Bisericii Angliei
• 19 mai 1536 – Anne Boleyn este execută pentru „adulter“
• 30 mai 1536 – Henry se căsătorește cu Jane Seymour
• 1536 – Actul Parlamentului pentru „disoluția“ (sau jaful regal) primei runde de mânăstiri
• Octombrie 1537 – se naște Edward al VI-lea lui Jane Seymour
• 1539 – „Șase articole“ rezumă religia lui Henry – nici pe departe protestantă, ci un catolicism din care lipsește papa
  1. Transubstanțierea
  2. Împărtășirea doar din pâine, nu și din vin, pentru laici
  3. Celibatul preoților
  4. Jurămintele monastice
  5. Mese private
  6. Confesiunea

Un lucru este cert – religia lui Henry nu are nimic care să semene câtuși de puțin a protestantism. Însă, protestantismul făcea furori pretutindeni în jurul său. Cranmer, Latimer și alții din cercul lui Henry au început să vehiculeze doctrine protestante, în special după moartea lui Henry, în 1547. Curtea lui Edward al VI-lea, care a ajuns rege la vârsta de 10 ani, era controlată de protestanți la nivel doctrinar. Convingerile religioase ale primilor adevărați reformatori, precum Tyndale, au început să se strecoare în Biserica engleză.

Domnia lui Edward (1547 -1553)

Ceea ce am putea numi o reformă protestantă propriu-zisă a avut loc în Anglia sub Edward al VI-lea. Având doar 10 ani când a preluat puterea, sub influența unor sfetnici puternici precum Ducele de Somerset și mai târziu Ducele de Northumberland, se pare că el a fost devotat el însuși doctrinelor protestante. Însă consilierii săi dețineau mai multă putere, iar aceștia erau hotărâți să facă din Biserica Angliei una protestantă.

Sfetnici și teologi erau acum invitați de pe continent să dea o mână de ajutor reformei engleze. Între cei mai importanți se numără Martin Bucer, un reformator din sudul Germaniei și prieten de-al lui Calvin. Protestantismul englez a început să aibă un chip al său, iar acesta era calvinist.

Cranmer a introdus Cartea de rugăciuni comune în 1549 și a doua ediție a acesteia, mai protestantă, în 1552. Cartea aceasta, devenită clasică pentru limba și credința engleză, a avut o influență remarcabilă până astăzi. De pildă, unii dintre pslamii pe care îi prefer cel mai mult sunt cei din Messia lui Handel, însă Handel s-a folosit de Psaltirea din Cartea de rugăciuni în locul versiunii autorizate.

Cranmer a elaborat cele 42 de articole ale Bisericii Angliei, în 1553. Acestea au devenit ulterior cele 39 de articole, sub regina Elisabeta. Ele erau de sorginte puternic protestantă și au rămas în vigoare pentru bisericile anglicane, chiar dacă sunt în mare parte ignorate.

Domnia lui Mary

Din nefericire, Edward a murit prematur de tuberculoză. Sora sa vitregă, Mary, fiica primei soții a tatălui său, Catherine de Aragon, a preluat tronul. Ea ura atât protestantismul, cât și Biserica anglicană reformată, care o izgoniseră pe mama ei. Și-a pus în gând să abroge tot ceea ce făcuseră Henry și Edward înaintea ei.

Mary a întemnițat și ars pe mulți reformatori de seamă, inclusiv pe Cranmer, Latimer, Bradford, Ridley și Hooper. Martiriul lui Cranmer a fost interesant pentru că, în detenție, s-a dezis de protestantism. Însă în ziua în care a fost ars, și-a cerut iertare în public pentru că se lepădase și a declarat că mâna dreaptă cu care semnase retractarea avea să sufere cea dintâi. Și-a ținut mâna în foc până când a fost înghițită de flăcări.

Când Latimer și Ridley au fost arși, celebrul vers al lui Latimer, după Foxe, a fost: „Fii mângâiat, stăpâne Ridley, și îmbărbătează-te; astăzi vom aprinde în Anglia o asemenea torță, prin harul Domnului, încât sunt încredințat că nu se va stinge niciodată.“

Domnia lui Elizabeth

Elizabeth a preluat tronul după moartea lui Mary în 1558. Ea a devenit regina Elisabeta I, „buna regină Bess“, și a domnit până în 1603. În timpul domniei sale, a început măreția Angliei în afacerile europene.

Ea era protestantă, deși convingerile sale intime nu sunt cunoscute prea bine. Se pare că credea în moderație în toate lucrurile de natură religioasă. Sub ea, Cartea de rugăciuni comune a lui Edward a fost restaurată, cu oarece revizuiri. Cele 42 de articole despre religie au fost vehiculate din nou sub numele de cele 39 de articole. Acestea conțineau în mare parte calvinismul continental, însă Biserica înființată de ea, care acum a căpătat stabilitate ca Biserica Angliei, era un ghiveci de practici și doctrine diferite. În amestec rămăsese destul catolicism cât să-i încurajeze pe anglo-catolicii de mai târziu (din secolul al XIX-lea) să reinterpreteze, cu oarecare succes, Biserica Angliei ca fiind pur și simplu o biserică catolică separată de papă. Aceasta a devenit mișcarea Bisericii de sus, în opoziție cu Biserica de jos, a anglicanilor mai protestanți.

Elisabeta a executat, însă rareori a ars, instigatori catolici și misionari iezuiți în timpul domniei sale. În aceasta a fost ceva mai justificată decât unii conducători protestanți, pentru că a existat întotdeauna suspiciunea unor conspirații care urmăreau să-i smulgă tronul și să readucă Anglia la obediența romană.

Toate aceste conspirații și-au găsit sfârșitul în anii 1580, când Regina Maria a scoțienilor a fost, în fine, executată de către regina Elisabeta pentru că ar fi uneltit împotriva ei, iar în 1588, Filip, regele catolic al Spaniei, a atacat Anglia cu Invincibila Armada a sa. Au fost trimise 130 de vase și 24.000 de oameni. Însă Armada a fost înfrântă în mod spectaculos cu ajutorul unor vânturi providențiale, lăsând vasele spaniole în derivă. Astfel a început lungul declin al Spaniei și ascensiunea Angliei către măreție. Odată cu puterea Angliei, puterea protestanților a făcut și ea înconjurul lumii.

Prin Actul Supremației, din 1559, Elisabeta a anulat eforturile lui Mary de a restabili romano-catolicismul. Prin Actul Uniformității din același an, a fost reafirmat anglicanismul, cu trăsături atât din timpul domniei lui Henry al VIII-lea, cât și din timpul domniei lui Edward al VI-lea. După cum afirmă Grimm, „au fost reținute veșmintele preoțești, picturile, crucifixele și muzica bisericească…“. Mulți protestanți au crezut că reforma ar trebui să meargă mai departe. Aceștia au format partidul puritanilor, despre care vom afla mai multe săptămâna viitoare. Pe vremea reginei Elisabeta, Casa Comunelor era aproape întotdeauna mai protestantă decât regina. Puritanii au fost persecutați în diferite moduri, ca de exemplu prin interdicția de a predica și prin deposedarea de funcțiile publice.

Abia spre sfârșitul domniei reginei Elisabeta, Richard Hooker a scris clasica apologetică a anglicanismului, Of the Laws of Ecclesiastical Polity [Despre legile politicii ecleziastice]. A fost o carte erudită și moderată.

Scoția

Reforma scoțiană a fost o cu totul altă poveste față de cea engleză și are un mare impact asupra noastră, a americanilor. Irlandezii scoțieni care s-au stabilit în Irlanda de Nord erau protestanți înverșunați ca urmare a moștenirii lor reformate, devenind o parte importantă a imigrației americane.

Nu uitați că la acea vreme guvernul Scoției nu era unit cu cel al Angliei. Dimpotrivă, regii scoțieni erau o linie separată, dominată de francezi. Deși James al VI-lea al Scoției a ajuns în cele din urmă moștenitorul tronului englez, în timpul perioadei Reformei, au fost două națiuni.

James al V-lea al Scoției, care persecutase mulți protestanți, murise în 1542, lăsând în urma sa o fiică de vârstă mică, Mary, și pe mama acesteia, Mary de Guise, o catolică franceză, pe tron.

John Knox

Trebuie să-l studiem pe John Knox dacă vrem să studiem reforma din Scoția. Nu se cunosc prea multe despre copilăria sa. În 1540, era preot, iar în 1545, era asociatul lui George Wishart, unul din primii reformatori care au predicat protestantismul în lungul și în latul Scoției. După ce Cardinalul Beaton, un conducător influent în Scoția, a poruncit arderea lui Wishart, în 1546, lucrurile s-au precipitat. Pe moarte fiind, Wishart îi îndemna pe spectatori să-i învețe pe episcopi cuvântul lui Dumnezeu.

Însă protestanții l-au ucis pe Beaton și apoi s-au ascuns în Castelul Sf. Andrei. Knox s-a dus la ei din ordinele nobililor cărora le pregătea fiii în particular. În 1547, devenise, după multe ezitări, purtătorul de cuvânt al mișcării.

În iunie 1547, au sosit armatele franceze, iar Castelul Sf. Andrei a fost nevoit să se predea. Knox și ceilalți conducători au ajuns sclavi pe galerele flotei franceze. Knox a fost eliberat după 19 luni, la intervenția Angliei, care era acum protestantă sub controlul lui Edward al VI-lea și al slujbașilor lui.

Până în 1553, Knox a fost un agent al protestantismului englez, la fel ca multe alte stele reformate care au trăit în Anglia în această perioadă. A fost influent prin insistența din ediția a doua a cărții de rugăciuni asupra faptului că nu exista cu adevărat o Prezență Reală în Cina Domnului. În multe feluri, a devenit modelul pe care puritanii englezi aveau să-l urmeze în următorii o sută de ani. Însă în 1553, când Mary cea Sângeroasă a urcat pe tron, Knox a fugit din Anglia. Și-a petrecut anii ce au urmat în mare parte la Geneva, învățând de la John Calvin.

În 1559, s-a întors pentru ultima oară în Scoția. Predica pe atunci o doctrină a rezistenței față de conducătorii catolici – armată, la nevoie. Nobilii protestanți din Anglia îi opuneau rezistență lui Mary de Guise, mama reginei Mary a Scoției, iar armatele franceze amenințau să facă din Scoția un teren al catolicismului. Elisabeta a Angliei a decis, în final, că era în interesul ei să acorde ajutor protestanților din Scoția, iar în 1560, armatele sale au fost factorul decisiv în eliminarea amenințării franceze. Tratatul de la Edinburgh a dat posibilitatea comitetului lorzilor să conducă Scoția. Lorzii se mișcau într-o direcție protestantă.

Acum, sub conducerea lui Knox, autoritatea papală a fost abolită și a fost adoptată Confesiunea scoțienilor. Tânăra regină Mary (regina Mary a scoțienilor sau Maria Stuart) a ajuns din Franța în 1561 și, vreme de mulți ani, a fost în conflict cu Knox. Însă în 1567, Mary a abdicat (după ce a dat naștere unui fiu, viitorul James al VI-lea al Scoției și James I al Angliei), iar protestantismul a triumfat, în cele din urmă, prin multe alte necazuri. Knox a murit în 1572. Mary a fost executată în 1587, în Anglia, după ce a fost condamnată că ar fi conspirat împotriva reginei Elisabeta I.

Mai mult decât în alte țări, prin eforturile sale, reforma din Scoția a reprezentat cu adevărat o ridicare a oamenilor de rând. În multe alte țări, protestantismul a fost impus prin convertirea conducătorului; în Scoția, el a fost impus de către popor și reprezentanții acestuia împotriva voinței conducătorilor lor. Mai mult, protestantismul a adus educație, alfabetizare și alte beneficii pentru întreaga țară. Scoția fusese o țară mult mai înapoiată față de restul Europei, însă sub sistemul prezbiterian stabillit în anii 1600, scoțienii au ajuns conducători în Regatul Unit în zilele sale de glorie și, prin ea, fruntași în multe din afacerile lumii.

Caracterul Reformei scoțiene

Dacă John Calvin a fost inventatorul a ceea ce noi cunoaștem azi drept prezbiterianism, în mod cert Scoția a fost cea care i-a dat caracterul și i-a întrupat implicațiile. Deși năpăstuită de istorie în următorii o sută de ani, treptat-treptat a consolidat cea mai pură formă de protestantism (doctrinar vorbind) la care a ajuns o biserică națională.

Biserica locală era guvernată de o ședință (pastorul și prezbiterii). Ședințele din mai multe biserici dintr-o zonă erau grupate în prezbiterii care se întruneau periodic; întâlnirile de anvergură mai mare au fost ulterior numite sinoade, în timp ce reunirea conducătorilor întregii națiuni era numită Adunarea Națională sau Generală. Aceste structuri sunt folosite și astăzi de către prezbiterieni. Disciplina adoptată o întrecea în anumite privințe chiar și pe aceea de la Geneva. O trăsătură deosebit de pregnantă a prezbiterianismului scoțian (și ulterior a puritanismului englez) a fost respectarea strictă a Sabatului.

În final, expresia literară cea mai înaltă a credinței prezbiterienilor scoțieni a fost un document englez, excelenta Confesiune de credință de la Westminster (1646) și catehismele ei, la care vom reveni săptămâna viitoare.